1² Lenin contra Kautsky: revoluție sau evoluție? Anarhiști versus marxiști.

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Prima traducere în limba română a Manifestului Partidului Comunist scris de K. Marx și F. Engels, publicat la Londra, 21 februarie 1848, a fost făcută de Panait Moșoiu în 1892. În martie 1893 se constituie Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Cu această ocazie, apare cu Nr. 1 în „Biblioteca partidei socialdemocratice a muncitorilor din România” broșura „Manifestul Socialist. De Karl Marx și Friedrich Engels. Cu portretele autorilor și cu un adaos despre revoluție și tactică revoluționară de I. Nădejde.” , tipărită la „Tipografia Națională”, Iași, 1893.

Volumul conține „Manifestul Partidului Comunist”. În „Prefețe” (pag. 1-7) sunt reproduse câteva consemnări ale lui K. Marx si F. Engels. În prima, din Londra 24 iunie 1872 semnata de ambii, scrie despre Manifest că a fost scris din însărcinarea „Ligii Comuniștilor”, o asociație internațională de muncitori, secretă la acea dată, care a ținut un congres în 1847 și care avea nevoie de un program teoretic și practic pentru publicarea și răspândirea lui în scop propagandistic. Consemnarea vine să explice anumite lipsuri datorate momentului apariției Manifestului și evoluției ulterioare a societăților și economiilor, comunicând că o ediție viitoare va fi însoțită de o introducere explicativă. Următoarea consemnare este a lui F. Engels, Londra 28 iunie 1883.

A treia, nesemnată, este consemnată Londra, 21 ianuarie 1882. În ea scrie:
„Dacă revoluția rusască va da semnalul unei mișcări și a muncitorilor din Apus, așa ca amândouă să se întregească una pe alta, atunci proprietatea comună din Rusia de a-zi, poate fi punctul de plecare al unei dezvoltări comuniste”.

Ultima este a lui Engels, Londra, 1 mai 1890. În ea, Engels își exprimă regretul că Marx nu mai poate fi lângă el să vadă cum „proletarii tuturor țărilor sînt uniți”.

După ce este reprodusă traducerea Manifestului Partidului Comunist, încheiată cu o cunoscută astăzi chemare „Proletari din toate țările uniți-vă!” (pag. 9-32), este publicat un „Adaos” întocmit de I. Nădejde. (pag. 33-40) Acesta începe astfel:
„Manifestul comunist ie bun pentru studiu, nu pentru propagandă elementară. Pe cât de reu ar fi să nu-l avem tradus, tot pe atîta de reu ar fi dacă l-am lua ca îndreptătoriu astă-zi și a nume în România. Acuma trebuie să ne fie călăuză alt manifest, explicarea programului de la Erfurt făcută de K. Kautsky, ear manifestul comunist să-l studiem pentru ca să cunoaștem istoriea social-democrației internaționale.
[…] Unii, la noi, au crezut că vor afla sprijin, pentru propaganda violentă prin fapt sau pentru pregătirea revoluției sociale prin grupe de conspirați, în vorbele lui Marx „cî moașa societăților nouă ie puterea”. Cît despre partea întăia, adică de faptele violente individuale sau de propaganda prin fapt a anarhiștilor ie caraghioz să caute cine-va sprijin în teoriea lui Marx și Engels, care arată că rolul individului în producție îl dă anumite idei și simțiri și că prin nemicirea indivizilor faci loc altora, întru cît evoluțiunea n-a surpat chiar baza materială de existență a clasei din care îs acei indivizi; iear dacă evoluțiunea a surpat baza existenței lor sociale, nu ie nevoie de nemicirea lor fizică.
Cît despre chipul cum are să se întîmple trecerea de la societatea burgheză la cea socialistă, dacă are adecă să se facă prin vărsare de sînge ori pe cale pacinică, apoi putem atîta spune că se va putea face pe o cale sau alta, după împrejurările de atunci, și că tot așa ar fi greșit a ne închipui că va fi neapărat vărsare de sînge pe cît dacă ne-am închipui că se va face neapărat schimbarea fără ca nimănui să nu i se zmulgă un păr. Ori cum înse o izbucnire revoluționară ie numai un act din cele multe cari vor trebui pentru prefacerea societății.
[…] Înse va zice oare-și care: dar cînd va veni oare acea vreme ca proletariatul să puie mîna pe putere? În țerile cu vot universal, respundem: atunci cînd socialiștii vor avea majoritatea în parlament. De aceea a zis și Engels că votul universal ne dă mijlocul de a afla gradul de temperatură al societăței…În celelalte mai întîi trebuie să fim destul de tari pentru a sili pe cei de sus să-l dea, apoi să luminăm destul pe alegători pentru a avea majoritatea în partea noastră.”

Nădejde își încheie adaosul astfel:
„Ne putînd areta aice pe larg toată acestă chestie a tacticei care ar cere o broșură deosebită, mă mulțumesc cu atîta. Muncitorii de la noi știu că numai organizîndu-se în bresle, pentru lupta economică, și în partidă politică, neamestecată cu partidele burgheze, pentru lupta politică, – vor putea face să se apropie și să se ușureze prefacerea societăței burgheze în societate socialistă. Iear cuvintele învățătorilor noștri, Marx și Engels, au remas tot drepte și deci nu le uităm: Proletari din toate țările uniți-vă!”
Din păcate, brosura este foarte rară pentru a fi lecturată, dar am relatat câte ceva care să dezvăluie convingerile și direcția de acțiune socialiștilor români conducători ai PSDMR.

Dacă privim ce s-a întâmplat mai departe, cum a evoluat critica teoretică a marxismului, dar și punerea în practică a ideilor revoluționare ale lui Marx prin edificarea primului stat socialist din lume în Rusia, vom vedea că există o diferență de abordare.

Astfel, în volumul „V. I. Lenin. Vol. 37. Iulie 1918-martie 1919” publicat de Institutul de Marxism-Leninism de pe lângă C. C. Al P. C. U. S., Editura Politică, București, 1965, există o interesantă lucrare a lui Lenin, „Revoluția proletară și regatul Kautsky” pag. 243-349, în care sunt clarificate aspecte ale doctrinei marxiste: ce a vrut Marx și ce au înțeles contemporanii și urmașii lui despre socialism și comunism.

Analiza pornește de la broșura lui Kautsky „Die Diktatur des Proletariats” (Dictatura proletariatului), publicată în 1918 la Viena. Lenin, adept al revoluției violente, critică direcția lui Kautsky, atribuită și Internaționalei a II-a, care dezvoltă „marxismul ortodox”, respectiv calea schimbării capitalismului fără violență, prin luptă parlamentară.

„Revoluția proletară este imposibilă fără sfărâmarea prin violență a mașinii de stat burgheze și fără înlocuirea ei cu una nouă, care, după cum spune Engels, „nu mai este un stat în sensul propriu al cuvântului”.
[…] Kautsky este nevoit să recurgă literalmente la fiecare pas la șarlatanii pentru a-și camufla poziția de renegat ! Și este demn de reținut că fără să vrea și-a dat el aici arama pe față scriind: în mod pașnic, adică pe cale democratică!! Când a dat definiția dictaturii, Kautsky s-a străduit din răsputeri să ascundă cititorului trăsătura esențială a acestei noțiuni, și anume: violența revoluționară. Acum însă adevărul a ieșit la iveală: este vorba de opoziția dintre revoluția pașnică și revoluția violentă. Acesta e miezul problemei. Toate subterfugiile, sofismele și falsificările șarlatanești îi sânt necesare lui Kautsky tocmai pentru a ocoli problema revoluției violente, pentru a disimula faptul că a renegat-o, pentru a camufla trecerea sa de partea politicii muncitorești liberale, adică de partea burgheziei.” (pag. 254-256)

Lenin face o critică plină de nervozitate, folosind cuvinte vulgare la adresa lui Kautsky și a tuturor celor aflați de acea parte a baricadei. Acum, nu ne este clar dacă această nervozitate era generată de sentimente sincere sau de interese ale propagandei revoluționare bolșevice. Iată ce mai scrie Lenin:

„Se vede, zău, că Kautsky scrie ăntr-o țară în care poliția interzice cetățenilor să râdă „în grup”, altfel râsetele 1-ar fi ucis.” (pag. 257)

Mai departe, Lenin dă niște definiții clare, menite să încurajeze revoluțiile violente ca singură soluție pentru obținerea puterii populare:

„Revoluția este actul prin care o parte din populație impune voința ei celeilalte părți cu ajutorul puștilor, baionetelor și tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-și mențină dominația prin frica pe care armele sale o inspiră reacționarilor. S-ar fi menținut Comuna din Paris măcar o singură zi dacă ea nu ar fi recurs împotriva burgheziei la această autoritate a poporului înarmat?
[…] În concluzie: Kautsky a denaturat în modul cel mai scandalos noțiunea de dictatură a proletariatului, transformindu-l pe Marx într-un liberal de duzină, ceece ce denotă că în alunecarea sa el însuși a ajuns la nivelul unui liberal care înșiră platitudini despre „democrația pură”, căutând să o înfrumusețeze și să disimuleze conținutul de clasă al democratiei burgheze și temându-se mai mult ca de orice de violența revolupționară a clasei asuprite. Tălmăcind „noțiunea de dictatură revoluționară a proletariatului” în așa fel încât să dispară violența revoluționară exercitată de clasa asuprită împotriva asupritorilor, Kautsky a bătut recordul mondial de denaturare liberală a învățăturii lui Marx. Renegatul Bernstein s-a dovedit a fi un biet cățeluș în comparație cu renegatul Kautsky.” (pag. 257-259)

Nu continuăm cu atacul lui Lenin la Kautsky, din care reiese ireconcibilitatea dintre cele două căi ale revoluției proletare. Principalul aspect pe care am dorit să-l surprindem este că în România, mai multi adepți ai socialismului au mers pe calea lui Kautsky, iar cei care au urmat calea anarhismului au fost reprimați de organele statului, care i-au obligat să se încadreze în prevederile legale ale ordinii de drept.

Dacă am amintit despre istoria comunismului, despre socialiștii români care au ales calea respectării statului de drept și ducerii luptei politice la nivel parlamentar, a venit timpul să vorbim puțin și despre anarhismul în România. Evident, este vorba despre anarhismul de stânga, cel care își propunea răsturnarea ordinii sociale prin metode revoluționare. Am observat că până la Lenin nu au existat clarificări ale unor personalități marcante ale marxismului care să traseze calea sigură de schimbare a ordinii sociale. Victoria revoluției bolșevice din Rusia a deschis o cale nouă de dovedire a mijloacelor și metodelor de instaurare a noii ordini sociale. Iată ce scria optimist Lenin, în lucrarea „Cu privire la întemeierea Internaționalei comuniste” din volumul indicat mai sus:

„Acum, când „Soviet” a devenit un cuvânt pe întelesul tuturor, victoria revoluției comuniste este asigurată. Tovarășii prezenți în această sală au fost martorii întemeierii primei Republici sovietice, ei sânt azi martorii întemeierii Internaționalei a III-a, Comuniste, și vor fi cu toții martorii întemeierii Republicii Federative Mondiale a Sovietelor.” (pag. 540)

Dacă aflăm că acesta este un discurs rostit în fața a numeroase comitete și consilii rusești, vedem cu claritate că expansionismul imperialist rusesc are un bun continuator în expansionismul bolșevic rusesc, sigur mai periculos pentru ordinea socială din țările europene decât țarismul.

Anarhismul în România nu a prea existat. Este și părerea unor cercetători, dar și o concluzie a cunoașterii stării de fapt din România sfârțitului de secol XIX și începutului de secol XX. Anarhiștii socialiști din România erau mai mult refugiați ruși, alungați de autoritățile țariste pentru tulburări ale ordinii de drept. Ajunși în România, unde viața nu le era pusă în pericol, și-au continuat activitatea revoluționară, implicându-se în răscoala de la 1888 și în alte acțiuni de dezordine socială. O parte au fost arestați, unii arestați și expulzați, dar, în orice caz, organele statului de drept din România au făcut față acestor provocări și au stăvilit, dacă nu chiar au distrus anarhismul în România. Încercările anarhismului au fost timide, pentru că încercau să se încadreze în reglementările statului de drept. Clasa muncitoare aproape că nu exista, iar ei aveau ca primă țintă exploatarea nemulțumirilor țărănimii. Incitarea la dezordine era prima acțiune în care erau implicați. Țăranii nu erau pregătiți să ducă o luptă organizată, să urmărească un scop revoluționar precum schimbarea ordinii sociale, nici atât să conducă un nou stat, care să îi reprezinte pe ei și alte forțe sociale din România. Problema lor fundamentală, pe care o înțelegeau cu toții era să li se dea pământ. Pentru că ei considerau că de la pământul puțin pe care îl au vine și sărăcia lor, revendicările erau simple. Ca să ajungă la dezordine socială de o mai mare amploare, țăranii aveau nevoie de mobilizare și coordonare. Tocmai revoluționarii marxiști fugiți din Rusia, au reușit să creeze coeziunea și sincronizarea de care aveau nevoie țăranii pentru acțiunile revendicative.

În lucrarea lui Adi Dohotaru „Socialiștii. O moștenire (1835-1921)” , publicată la Editura Cartier, Chișinău, 2019, există un capitol dedicat anarhismului și anarhiștilor intitulat „Anarhiști versus marxiști” în care se face o prezentare a ideologiei anarhiste comparată cu cea marxistă.

Prezentând istoria anarhismului în România, el scrie:
„Anarhiștii sau, mai precis, socialiștii libertarieni, atâția câți au fost în spațiul românesc, merită recuperați din mai multe motive. În primul rând, pentru că orice analiză a socialismului autohton trebuie să țină cont de faza sa premarxistă, care îmbina idei narodniciste cu altele radicale, anarhiste și, desigur, marxiste. Apoi, chiar altoiți ca orientare cu marxiști, există activiști culturali și sindicali de primă mână, ca Panait Mușoiu ori Ștefan Gheorghiu, care au fost influențați de idei anarhiste. În al treilea rând, anarhismul merită recuperat din cauza interesului după anii 2000 a unor tineri radicali, cu studii superioare, „milenialii”, care își revendică apartenența, relativ difuză ideologic, mai degrabă din socialismul libertar ori din stânga radicală decât din marxism ori din tradiții altoite și din autori complementari. A se vedea, în acest sens, recrudescența unor tehnici cu tangențe anarhiste ca acțiunea directă, nesupunerea civică, autonomismul și democrația participativă etc.
[…] Anarhismul este mai degrabă o atitudine de viață având la bază un orizont libertar utopic de societate decât o filosofie politică care se poate preda și învăța asemenea marxismului.” (pag. 182-183)

După ce încearcă să prezinte o definiție a anarhismului cu anumite considerații asupra diferențelor conceptuale dintre ei și marxiști, autorul scoate în evidență tarele concepției cu privire la constituirea și conducerea noii societăți. Spune el mai departe:

„Anarhiștii nu au fost niciodată mulți, dar erau atât de pasionați, încât deveneau o forță…
[…] Deci să nu ne mirăm că în România erau maximum câteva zeci de activiști în decursul câtorva decenii, și aceia în anii tinereții, destui alții fiind receptori ai ideilor anarhiștilor prin revistele pe care le scotea Panait Mușoiu, prin spiritul acțiunii directe imprimat de Ștefan Gheorghiu, prin recenziile ori traducerile unor autori anarhiști internaționali ca Proudhon, Bakunin, Kropotkin, frații Reclus, Jean Grave, Han Ryner, Georges Sorel etc.
Dacă anarhiștii nu au fost mulți, păreau periculoși din cauza angajamentului existențial și a unui trăirism care încerca să echilibreze ideile revoluționare și faptele, mai ales că anarhiștii erau cei mai milenariști stângiști. credeau că revoluția e aproape. când încrederea în revoluție s-a disipat, anarhismul colectivist a devenit individualist și cultural.
[…] Anarhiștii au fost considerați periculoși de către puterea politică din cauza asasinatelor, detonărilor de bombe și a așa-zisului concept de propagandă prin fapte. Ideea propagandei prin fapte a fost asumată de anarhiști în urma congresului anarhist de la Londra din 1881, la care au participat 31 de anarhiști. Se considera că revoluția generală este iminentă, de aceea propaganda faptică, ilegală a atentatelor la adresa reprezentanților unui stat considerat ilegitim trebuie să se alăture propagandei scrise și verbale.
[…] Cu toate acestea, victimele provocate de anarhiști în acea perioadă de sfârșit de secol al XIX-lea pot fi estimate la câteva zeci de persoane, pe când represiunea guvernamentală a fost infinit mai mare nu doar la adresa „nihiliștilor”, ci la adresa lumii în general, fără ca statul, ca depozitar al monopolului presupus legitim al violenței, să fie recunoscut ca fiind terorist.” (pag. 186-188)

În continuare, autorul selectează câteva personalități ale anarhismului românesc carora le prezinta pe scurt viața și activitatea: Dr. Russel, Zamfir Arbure, frații Nădejde, Panait Mușoiu, Panait Zosin. El scrie:
„În analiza succintă a câtorva anarhiști români, trebuie precizat din start că ei nu erau atât antimarxiști, cu excepția lui zamfir Arbore, cât se opuneau tacticii marxiste a internaționalei a II-a, a unei căi evolutive, reformist-parlamentare către revoluție.” (pag. 195)

Iată ce scrie autorul despre frații Nădejde:

„Procesul fraților Nădejde înnaintea juriului universitar. Socialismul în fața justiției este o broșură de 23 de pagini care justifică atitudinea și credințele socialiștilor excluși din învățământ în 1881 pentru sărbătorirea comunei din paris. este scrisă, cel mai probabil, de I. Nădejde. În zilele de 2 și 5 iunie, socialiștii apar în fața unui juriu universitar. Scopul broșurii este de a arăta că excluderea din învățământ a profesorilor Ioan și Gheorghe Nădejde, dar și a institutorului T. Speranță, ruda lor, a contravenit constituției și dreptului la liberă exprimare. Acuza oficialităților era că profesorii care ar face propagandă la catedră pentru ateism și socialism nu pot fi lăsați în învățământ, motiv pentru care intelectualii socialiști au fost suspendați.” (pag. 210)

Autorul detaliază în continuare explicațiile atitudinii politice a acuzaților:

„«Noi suntem anarchiști», explică împricinații, în sensul în care socialiștii nu încearcă să își impună părerile ori să cucerească puterea, ci doar să „lumină masele” pentru a înțelege cauzele mizeriei, apoi majoritatea, odată conștientă, își va actualiza voința. revoluția apare doar pentru că „clasele domnitoare” nu vor accepta știința socializării proprietății. revoluția va începe în vestul europei și ea e „neînlăturabilă”, dar e de dorit ca, atunci când va izbucni, să existe o propagandă prealabilă pentru socialism pentru ca trecerea să fie mai lină, mai puțin sângeroasă. Totuși anarhismul este îmbinat cu marxismul, fiind citați autori din ambele tabere; diferența dintre tabere nu este de ordin conceptual în spațiul românesc, așa cum s-a întâmplat în vest, ci este, în primul rând, de ordin tactic. Dacă socialiștii accentuau necesitatea participării la alegeri, anarhiștii erau împotrivă. nădejde se va contrazice câțiva ani mai târziu, când devine parlamentar: „nici unul dintre noi nu va primi nici nu va cere pentru sine votul poporului”, deoarece „[c]a anarchiști noi nu cerem, să fim aleși ca deputați, ca membri la consiliele județiane etc. Noi spunem numai ce credem bun și folositoriu și lăsăm să pue în lucrare poporul însuși”.
Deși acuzații au reclamat încălcarea drepturilor constituționale și spuneau că persecuția s-a declanșat pentru simpla afirmare a unei orientări socialiste, Ioan Nădejde este dat afară din învățământ, iar Gh. Nădejde este primit după câteva luni, dar se retrage din activismul socialist” (pag. 212-213)

Despre Panait Mușoiu și Panait Zosin, autorul scrie:

„Cei doi tovarăși de tinerețe, Panait Mușoiu și Panait Zosin, sunt cei mai importanți anarhiști manifești din spațiul românesc prin simplul fapt că nu își recuză influențele anarhiste după doar câțiva ani. Imaginea ulterioară asupra lor este romanțată, mai ales că anarhiștii trebuiau considerați cei mai neînduplecați revoluționari, indisciplinați la tactica reformistă a proaspătului partid, propovăduitori ai revoltei ilegale în orice moment. Alături de Mille, Bacalbașa, Iacob Țăranu, Morțun, Ion Teodorescu, Georges Diamandy, I.C. Atanasiu, Henric St. Streitman etc., sunt la clubul socialist de la sala Sotir și doi „ultra-revoluționari, caustici prin sarcasmul ce le scăpăra din ochi și rânjetul de eterni zeflemiști ai visurilor naivilor din turmă; Panait Mușoiu și Panait Zosin, caracterizați de oficialitatea partidului «anarhiști» și clasându-se ei înșiși cu mândrie în seria aceea de răsturnători violenți ai alcătuirii sociale.” (pag. 213)

Autorul detaliază aspectele ideilor lui Mușoiu privind societatea actuală, calea de trecere la o noua organizare socială și modul de organizare și funcționare a noii societăți. Astăzi, privind realitățile lumii contemporane, ni se par fanteziste ideile lui Mușoiu, dar ele erau pline de gânduri bune pentru omenire, culese din cărțile vremii și din propria practică socială. Gândea la o societate realizată de intelectuali:
„Subiectivismul revoluționar se îmbină cu pozitivismul. Așa cum în fizică nu există partide, nici într-o politică ideală nu ar trebui să existe, credea mușoiu, care propune ca alternativă o politică gândită ca „știință experimentală” bazată pe statistică, etnografie, istorie comparată, ce deduce presupuse legi naturale ale sociologiei.” (pag.215)

Lupta pentru noua societate, crede el, trebuie să fie dusă atât în mediul parlamentar, cât și în stradă. Impresionat de activitatea anarhiștilor, care beneficiau de o largă mediere în presă, negativă pentru unii, pozitivă pentru comuniști, Moșoiu consideră că există o singură cale care poate realiza urgent răsturnarea orânduirii burgheze: anarhia.

„[…] Panait Mușoiu și Panait Zosin fondează reviste de stânga în anii 1890, care au de la câteva numere la câteva zeci: Carmen Sylva, Munca Escepțională, Munca, Mișcarea socială, pentru ca Revista Ideei să fie cea mai durabilă (1900-1916). Influențele sunt variate: Marx, Engels, Bakunin, Kropotkin, Stirner, Comte, Conta, Darwin etc. Scriitura are o pronunțată latură morală în radicalismul ei, în defavoarea unei abordări „științifice”, ceea ce poate ridica întrebarea legată de anarhism ca facțiunea pasională, efervescentă și etică a socialismului în raport cu raționalismul dialectic marxist.” (pag. 218)

Despre Panait Zosin (Zosîn, după unii), autorul are multe de spus, dar noi nu inserăm decât un mic fragment, lăsând cititorul să lectureze întreaga lucrare.

„Panait Zosin (1873-1942) a fost socialist anarhist în tinerețe, pentru ca, după 1900, să susțină idei de stânga, dar într-o interpretare foarte personală, în care socialismul, devenit de factură social-democrată, era îmbinat cu pozitivismul, libera cugetare și cu unele poziționări mai conservatoare privind rolul femeii în societate. În perioada interbelică, în bună măsură își recuză crezurile de tinerețe.
[…] Tinerii trebuie să se rupă de conservatorismul moralei burgheze și să se angajeze în luptele omenirii, care sunt cele de clase, de sex și cele naționale, și trebuie să construiască solidarități cu cei mai nefericiți: drept de vot pentru străini, cetățenie pentru femei (argument: dacă femeile ar fi inferioare, ele ar da naștere unor bărbați care, la rândul lor, sunt inferiori), creșterea prin reforme a nivelului de trai al țărănimii.” (pag. 221-223)

În continuare, autorul publică „Replica socialiștilor români la adresa anarhiștilor”, din care vom cita puțin, cât să stârnim curiozitatea celor însetați de istorie.

„Socialiștii atacă propaganda prin faptă, principiu susținut de mușoiu în articole și la conferințele clubului muncitoresc din capitală, cu următoarele argumente: 1. Este un principiu anarhist neacceptat de social-democrații legaliști, 2. Răzvrătirea socială extralegală împotriva capitalismului compromite alte mijloace propagandistice ale socialismului, făcând ca cele două curente să se identifice în ochii unui public ce se teme de violență, și 3. Ilegalismul conduce la suprimarea mișcării socialiste de către stat prin măsuri represive.
[…] Din polemică reiese că Mușoiu acceptă atât teoria plusvalorii a lui Marx, cât și o teorie a schimbului inegal, a lipsei comerțului echitabil, ceea ce, din punct de vedere marxist, ar fi o contradicție, anarhismul fiind semn de „boală cerebrală”. Din dispută e absent Mușoiu cu răspunsuri, dar istoria îl lasă câștigător, mai ales că s-a dovedit, până acum, dificil de imaginat o societate democratică ce ar funcționa doar în termeni planici, astfel încât piața, cererea și oferta să fie eliminate. Disputa dintre socialiștii români este un ecou vag al polemicii dintre Marx și Proudhon, în care primul își imagina o societate comunistă planică, iar al doilea, un socialism de piață al muncitorilor asociați în cooperative.” (pag. 224-226)

În Anuarul Muzeului Național al Literaturii Române Iași, Anul XI, 2018, tipărit la Editura Muzeelor Literare Iași, 2018, este publicată lucrarea lui Adrian Tătăran „Anarhismul în România: istoriile uitate ale unei istorii uitate” , la pag. 7-24. El scrie:

„Începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, cercetările legate de anarhism, de istoria, gândirea și practicile libertare au început să atragă tot mai mult atenția, atât în mediile academice, cât și în general. Anarhismul pare să-și fi recăpătat relevanța intelectuală, după o lungă perioadă de uitare. Numărul relativ mare de studii apărute până acum și, de asemenea, relativa diversitate a abordărilor susțin ideea emergenței „studiilor anarhiste” ca domeniu aparte de interes și de cercetare. Este de remarcat și faptul că, dincolo de discursurile concentrate pe recuperarea documentară sau istorică, o mare parte a inițiativelor au fost și sunt motivate de ideea explorării unor alternative teoretice și practice inspirate de gândirea libertară.
[…] Dincolo de diferitele sale travestiuri, curente și nuanțe, anarhismul, copil „teribil” al revoluțiilor care marcaseră prima parte a secolului al XIX-lea, reclama, de fapt, o critică mult mai cuprinzătoare a fundamentelor societății, fie ele economice, politice, religioase, artistice sau morale. Respingerea principiilor autorității și coerciției în organizarea socială, afirmarea libertății individuale și a asocierilor afinitare, dimensiunea emancipatorare și radicală pe care anarhiștii o dădeau criticii „stăpânirii”, de orice fel ar fi fost ea, nu pot fi înțelese numai în termenii filosofiei politice, ci trebuie interpretate „ca o largă răzvrătire culturală”, dimensiune esențială a criticii anarhiste și care, de regulă, tinde să fie trecută cu vederea.” (pag. 7-8)

Autorul aduce o noutate care pe noi ne-a interesat:

„Printre delegații aflați în 1872 la congresul de constituire al „Internaționalei Anarhiste”, s-a numărat și un anume Rouleff Zemphiry, pe numele său adevărat Zamfir Arbure-Ralli, revoluționar basarabean aflat pe atunci în exil în Elveția și unul dintre apropiații lui Mihail Bakunin.” (pag. 9)

După ce face un istoric al gândirii libertare, autorul scrie:

„Așa cum am încercat să arătăm, în afara unor principii comune destul de generale, nu există, la drept vorbind, o viziune sau o practică libertară „canonică”, de unde și dificultatea de a da o definiție precisă și în același timp cuprinzătoare a anarhismului. Coerența și logica desfășurării sale istorice nu țin, prin urmare, de adecvarea la un nucleu doctrinar fix, ci de o anumită plasticitate proprie care se exprimă mai ales prin asocieri și asamblaje. Realitatea istorică a anarhismului este, de fapt, realitatea anarho-sindicalismului, anarho-pacifismului, anarho-feminismului, anarhismului literar, individualismului anarhist, anarho-comunismului, anarhismului creștin, anarho-primitivismului etc.” (pag. 11-12)

Autorul face niște note preliminare în care vorbește despre Constantin-Dobrogeanu Gherea ca simpatizant al miscarii anarhiste, din care cităm:

„Constantin Dobrogeanu-Gherea, care se pare că inițial fusese, asemeni altor revoluționari din Rusia țaristă refugiați în România, „simpatizant al teoriilor anarhiste”, a nutrit un interes statornic pentru gândirea libertară, chiar dacă a făcut-o de pe pozițiile unei critici neîmpăcate, odată vechile convingeri părăsite. Iar exemplul lui Gherea nu este unul singular.” (pag. 12)

Într-o notă de subsol, autorul scrie:

„La inițiativa lui Gherea, mișcarea socialistă din România va trece printr-un proces de lămurire ideologică îndreptat în special împotriva ideilor anarhiste și revoluționare predominante, se pare, la acea vreme. „Revista socială” îi va publica în 1885 articolul Anarhismul și socialismul, iar în 1892 Gherea va scrie studiul Anarhia cugetării, care a avut parte, de altfel, de un mare răsunet în epocă, fiind tradus în franceză și publicat în revista pariziană „L’Ère nouvelle”, condusă de Georges Diamandy, unul dintre socialiștii români aflați la Paris. Reputatul critic a mai publicat de-a lungul timpului și alte texte pe acest subiect, dintre care am mai putea aminti studiul Deosebirea dintre socialism și anarhism, apărut în 1901 în „Noua Revistă Română” și reluat ulterior, alături de Anarhia cugetării, într-o broșură tipărită în 1908 la Iași, intitulată Anarhism și socialism, Iași, 1908” (pag. 14)

În dezbaterea despre anarhism, autorul folosește în continuare opoziția formulată de Gherea despre gândirea libertară:

„Studiile împotriva anarhismului scrise de Constantin Dobrogeanu-Gherea vor juca un rol decisiv în legitimarea acestei veritabile „excomunicări”. Pe de altă parte, autoritatea morală de care s-a bucurat ilustrul critic nu a făcut decât să consolideze, inclusiv în mediile intelectuale, vehicularea acelorași versiuni simpliste și clișee despre anarhism. Gherea analiza „doctrina” anarhistă pornind de la ideea că anarhismul nu ar fi altceva decât „o boală socială”, o absurditate, un „simplism metafizic” care nu-i poate atrage decât pe fantaști, pe naivi sau pe cei având înclinații criminale. Concluziile criticului român nu erau foarte diferite de cele la care ajungea în aceeași perioadă, însă cu alte mijloace, vestitul medic Cesare Lombroso, ale cărui texte despre anarhiști s-au bucurat de o largă popularitate în epocă. Concluzia oarecum previzibilă a criminologului italian era predominanța „tipului criminal” printre libertari. Dobrogeanu-Gherea va contribui astfel la răspândirea unei interpretări parțiale a anarhismului la noi și, în mod indirect, la desconsiderarea expresiilor libertare autohtone, în general puțin înțelese ca atare. Nu trebuie omis aici nici fapul că miza principială a demersului lui Gherea nu era una teoretică, cât una polemică și politică. Având în vedere că vechea mișcare socialistă din România trecuse inițial printr-o fază „curat anarhistă”, este lesne de înțeles că procesul de lămurire ideologică inițiat de Gherea în anii ʼ80-ʼ90 ai secolului al XIX-lea implica atât dezicerea de vechile idei, cât și încercarea de a minimiza retrospectiv influența ideilor libertare asupra socialiștilor români.” (pag. 18)

Într-o altă lucrare a lui Adrian Tătăran „Anarhismul și vechea mișcare socialistă din România” , publicată în revista “Ideea. Artă + societate” , Cluj, Nr. 54, 2019, vorbind despre răspândirea textelor și ideilor anarhiste în România sfârșitului de secol XIX, autorul citează pe istoricul Max Nettlau care a publicat o listă a lucrărilor anarhiste din România. Astfel, în volumul „Max Nettlau, Bibliographie de l’anarchie. Preface d`Elisee reclus”, Bibliothèque des „Temps Nouveaux”, Bruxelles, 1897, Cap. XXXI, la paginile 202 și 203 sunt publicate titlurile lucrărilor anarhiste din România. Nu sunt multe, dar, ținând cont de anul inventarierii lor, numărul arată că exista totuși un interes pentru ideile anarhiste promovate în condițiile respectării legislației de atunci. Sunt amintiți Nikolai Petrovitch Zubku Kodreanu, Z. Ralli (Arbure), Doctorul Russel (Nikolai Sudzilovski), frații Nădejde, C. A Filitis, Gr. Munteanu, C. D. Gherea (Solomon Katz), Panaite Zosin, P. Mușoiu, reviste sau ziare de orientare anarhistă, cum sunt „Drepturile omului”, „Răzvrătirea”, „Revista Socială” sau „Munca”, dar și colecția de broșuri „Biblioteca Anarhistă”

Evident, lucrări au fost publicate mai multe, nu avea Max Nettlau cum să le cunoască pe toate, mai ales că unele lucrări libertare erau strecurate prin publicații care nu aveau caracter anarhist declarat. Este și cazul militantului Mircea C. Rosetti, despre care am amintit în prima parte a lucrării ca fiind socialist. Iată ce spune Adrian Tătăran despre acesta:

„O influență împortantă asupra orientării anarhiste a tinerilor socialiști români, mai ales a celor aflați la studii în Apus, a avut-o și Mircea Rosetti, fiul cel mare al revoluționarului pașoptist C. A. Rosetti. Zamfir Arbure, de care l-a și legat o profundă amiciție, l-a întâlnit în 1877 la Geneva, chiar în biroul de lucru al geografului anarhist Elisée Reclus, pe care tânărul „cu părul lung, aproape până la umeri, cu o față cu trăsături fine, cu niște ochi mari întunecați de un nor de melancolie” dorise să-l cunoască. Mircea Rosetti, ale cărui calități oratorice îl făcuseră celebru în cercurile revoluționare din Paris, a scris și două strălucite texte libertare, publicate în 1882, la puțin timp după moartea sa timpurie; dar și o serie de nuvele, în care urmele unor reflecții de inspirație „bakuninistă” sunt ușor de identificat.”

Adrian Tătăran consideră că anarhismul s-a dezvoltat în perioada sfârșitului de secol XIX până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și împarte parcursul în trei etape:
 prima perioadă între 1870 și 1892 aflată sub două influențe: aceea a narodnicilor ruși refugiați din Imperiul Țarist și aceea a anarhismului occidental care cuprinsese tinerii români aflați sau întorși de la studii în străinătate.
 a doua perioadă, de la 1892 până în preajma Primului Război Mondial, sfârșită odată cu încetarea apariției Revistei Ideii (1900-1916). Perioada a fost marcată de activitatea lui Panait Mușoiu.
 a treia perioadă, până la preluarea puterii politice în România de către ocupația rusă eliberatoare. Ea se sfârșește cu fuga din țară a ultimului pe baricade, scriitorul pacifist Eugen Relgis.

Autorul constată două laturi ale anarhismului: latura de negare, subversivă, care este preponderentă, dar și latura utopică, creatoare, care o însoțește. Acestea nu pot fi despărțite la o analiză riguroasă a acestei idei sociale.

Recomandăm lucrarea pentru lectură cititorilor noștri și noi ne îndreptăm atenția către altă lucrare interesantă pentru noi întocmită de Florin Daniel Mihai: „Amploarea mișcării socialiste în România până la izbucnirea primului Război Mondial” , publicată în Revista studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor în istorie „Studium” a Universității din Galați, Vol IX, An 2016, pag 189-203. Autorul declară că dorește să determine rădăcinile și amploarea „fenomenului socialist” în România. Vorbește întâi despre Eugen Lupu, un artist care avea spirit organizatoric, fiind unul dintre cei care au fondat Cercul socialist ieșean, la care au participat Gheorghe și Ioan Nădejde, Constantin Mille, Theodor Speranția etc. Lui îi consacră Zamfir Arbure capitolul „La granița Basarabiei. Eugeniu Lupu” (pag. 114-121) din lucrarea sa „În exil”.
Spune Arbure:

„Eugeniu Lupu e un tip, de aceia sunt dator să mă opresc asupra personalității lui și să-i arăt aci, în trăsuri generale caracterul și simțimintele.
[…] Ca exterior, acest tînăr n’avea absolut nimic ce ar fi putut procura antipatie. Era slab la față, cu o bărbie subțirică, cu un nas care poseda o curbătură frumoasă à la Dante, cu trăsurile feței melancolice, în cari se reflecta un suflet bun și o minte meditativă. Ochii lui mari plini de căldură, mai cu seamă, erau frumoși; fruntea o avea înaltă, albă ca marmora, pe tâmple avea niște vine subțiri albăstrii Eugeniu Lupu era slab de sănătate, și din familia sa au murit mai mulți de boală de piept.
La cea dintâi întâlnire simții pentru acest tînăr o mare simpatie, apoi, cu cât relațiunile noastre deveneau mai intime, cu atât a crescut și simpatia mea, pentru dânsul.
Eugeniu Lupu era artist în sufletul lui, se ocupa mult cu pictura. După moartea sea au rămas câte-va tablouri foarte reușite datorite penelului său. Prin convingeri dânsul era socialist.” (pag. 115-117)

Întâlnirea celor doi a fost prilejuită de transportul prin contrabandă peste Prut de literatură socialistă interzisă („cărți tipărite la Londra și Geneva, încă de repausatul A. Herzen”), către organizația socialiștilor ruși. Având în vedere dezamăgirea lui Arbure cu privire la relația cu românii de dincoace de Prut, manifestată și în scris, cum am detaliat mai sus, se pare ca Eugeniu Lupu era chiar un om deosebit!

Ne întoarcem la lucrarea lui Florin Daniel Mihai. Autorul amintește despre dr. N. Russel, pe care noi l-am ocolit mai sus, deși l-am amintit, apoi punctează câteva momente care i se par semnificative în viața socialiștilor români: înființarea Clubului Studenților Universitari din Iași, la 1875, apariția gazetei „Socialistul” în București, la 1877, întrunirea de la Ploiești pentru consolidarea mișcării socialiste din România, la 1879, apariția în același an la Iași a gazetei Basarabia, întrunirea de la Focșani a studenților socialiști români, la 1880, apariția în același an la București a revistei „România Socialistă” etc. Un moment punctat este anul 1888 în care are loc o rascoală țărănească care trasează ipotetic o linie în istoria socialismului românesc unii considerând „perioada de până la 1886 ca fiind perioada ţărănistă a socialismului românesc”. Apoi, autorul vorbește despre succesul lui Vasile Gh. Morțun și Ioan Nădejde, aleși deputați în Parlament, moment amintit de noi și mai sus. Despre un alt moment important vom cita mai jos:

„În iulie 1889 a avut loc la Paris Congresul de constituire a Internaţionalei a II-a, unde delegaţia română era constituită din studenţi socialişti ca Emil Racoviţă, D. Voinov ori Al. Săulescu.
[…] Cu speranţe multe şi probleme care mai de care mai „urgente”, aşteptările, mari de altfel, de la cea de-a doua Internaţională vor fi înşelate. Lucrările congreselor se vor desfăşura într-un haos mânat de ideile revoluţionare, unele destul de radicale, ale participanţilor. Concepţiile antiparlamentare şi anarhiste vor destabiliza ordinea desfăşurării conferinţelor.” (pag. 193)

La sfârșitul lucrării, după ce atinge punct cu punct etapele pe care le consideră importante în evoluția socialismului românesc, autorul concluzionează:

„Trebuie spus, că activitatea politică de după 1900 nu se schimbase foarte mult faţă de ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. „Rotativa” liberal-conservatoare se va păstra, iar încercările tardive de refacere a socialiştilor nu vor mai conta în faţa evenimentelor istorice de mare însemnătate care vor începe cu Primul Război Mondial. Doar manifestaţiile sindicale şi grevele susţinute şi puse la cale de socialişti vor destabiliza viaţa politică românească şi vor paraliza anumite ramuri de producţie după 1900.” (pag. 202)

În revista „Studia Politica. Revista Română de Științe Politice” , publicație bianuală a Facultății de Științe Politice, Universitatea din București, Vol. XI, nr. 2, 2011, este publicată lucrarea lui Vlad Brătuleanu „Anarhismul în România” , pag. 274-285, în care își propune să prezinte cu obiectivitate un studiu asupra anarhismului din România într-o perspectivă istorică. Să vedem ce spune autorul:

„Anarhismul, curent revoluţionar occidental, împarte cu liberalismul şi socialismul originea iluministă; se bazează pe o critică raţională a autorităţii şi are ca obiectiv principal abolirea statului. În locul statului, potrivit ideologiei, ar apărea o ordine socială bazată pe libera asociere a indivizilor. Pentru anarhişti există un antagonism ireconciliabil între principiul autorităţii si libertatea individuală, considerată valoare supremă. Mişcarea – numită şi „libertară” – a accentuat în mai mare măsură decât ideologii săi importanţa luptei contra capitalismului. De-a lungul timpului au avut loc şi alte schimbări doctrinare, anarhismul suferind multe mutaţii, atât practice cât şi teoretice. Până la începutul secolului al XX-lea tendinţele colectiviste şi comuniste au dominat anarhismul atât doctrinar, cât şi la nivelul aderenţilor. Odată cu ascensiunea activităţii sindicatelor la începutul secolului al XX-lea, apare o nouă formă de anarhism, anarho-sindicalismul.” (pag. 275-276)

Autorul împarte perioada studiată în trei: precursori, perioada 1880-1918 și perioada 1918-1947.
Referitor la precursori, el scrie:

„Originile româneşti ale anarhismului trebuie căutate în mijlocul mişcării socialiste. Înaintea acesteia însă, primul şi poate singurul anarhist declarat a fost Zamfir Arbore, devenit ulterior unul dintre primii socialişti români.
[…] Zamfir Arbore a fost însă un caz izolat, grupurile cu orientare anarhistă apărând în spaţiul românesc abia în anii 1880.” (pag. 276-277)

Autorul introduce în analiză perioada 1880-1918, cea mai „fierbinte” din punct de vedere al subiectului tratat. El face trimitere la lucrarea lui Nicolae Jurcă „Istoria social-democraţiei din România” în care sunt analizate cele două centre mari ale mișcării socialiste din România acelor ani: București și Iași. Despre centrul din București, care a funcționat în jurul centrului de studii sociale „Drepturile omului” și care era mai radical, fiind sub influența ideilor lui Bakunin, Reclus şi Kropotkin datorită membrilor școliți prin Europa de Vest, spune că și-a schimbat orientarea odată cu venirea lui Nădejde la București. Reminescențe însă au rămas, datorită avântului luat în Europa de anarhism și undelor de șoc transmise de acesta. Amintește de Panait Mușoiu care, eliminat din clubul de la București, se duce la Galați, dar este exclus și din clubul local datorită ideilor sale anarhiste (socialiștii doreau să nu fie urmăriți de autorități și arestați pentru promovarea de idei anarhiste sau legături cu anarhiștii, mai ales că România era tranzitată de mulți anarhiști străini, unii cunoscuți anarhiștilor români). Autorul afirmă că Panait Mușoiu devine pentru autorități „principalul teoretician și lider anarhist”, pornind, împreună cu Panait Zosin revistele „Mișcarea Socială” în 1897 și „Revista Ideii” în 1900, în care publică, în majoritate, traduceri ale unor autori anarhiști (Bakunin, Kropotkin, Max Stirner etc), dar și ale unor socialiști. Interesantă devine cercetarea autorului când scrie despre propaganda anarhiștilor pentru declanșatea răscoalei țărănești din 1907:

„Îngrijorarea este exprimată explicit în referatul unui agent al serviciului Siguranţei, în care se declară că fenomenul este grav şi că statul adăposteşte indivizi care lucrează prin propagandă împotriva sa. Cel mai important pasaj al referatului este cel în care se declară că propaganda făcută de aceste persoane a contribuit la declanşarea răscoalei ţărăneşti de la 1907. Cel care încheie astfel raportul său se referă indubitabil la anarhişti, deoarece documentul vizează evaluarea influenţei Revistei Ideei. Există exemple care pot fi aduse în sprijinul ultimei idei. Bunăoară, autorităţile l-au descoperit şi urmărit multă vreme pe învăţătorul de comună Nicolăescu-Cranta, prieten cu Muşoiu, care „a contribuit mult la răscoalele ţărăneşti prin discursurile ţinute oamenilor”.
În 1909 are loc un atentat asupra primului-ministru, comis de un fost lucrător de la Căile Ferate. Unele surse îl numesc pur şi simplu sindicalist, altele, anarhist. Cu toate acestea, există o şansă ca atentatul să fi fost pus la cale chiar de către Siguranţă. Fără doar şi poate însă, atentatorul a convins pe anarhiştii din cafenelele din zona Văcăreşti, unde apăruseră noi grupuri, socotite a fi şi ele în contact cu „cunoscutul teoretician al anarchismului Panait Muşoiu”.
[…] Este interesant în acest context faptul că începând cu 1910-1911, anarhismul iese treptat din vizorul Siguranţei, în acelaşi timp în care conflictele europene, întâi cele din Balcani, încep să ia amploare. Interesul se mută în această perioadă asupra spionilor şi a unor cetăţeni bulgari, a căror activitate era considerată suspectă în preajma războaielor în care avea să se implice şi România.” (pag. 279)

Despre perioada 1918-1947, autorul concluzionează:

„Primul Război Mondial a bulversat profund viaţa politică şi socială românească şi este de presupus că efectul de dezorganizare pe care acesta l-a avut asupra mişcării socialiste s-a extins şi asupra celei anarhiste, considerabil mai slabă şi mai puţin dezvoltată. Cert este că în noua configuraţie politică de după 1918, dosarele Siguranţei si ale poliţiei nu mai pomenesc nimic despre ea, anarhismul pierzând atenţia acordată până atunci în favoarea unui alt tip de radicalism revoluţionar: comunismul bolşevic.” (pag. 279)

Interesant demersul autorului și concluziile lui despre renunțarea la obiectivele revoluției sociale și politice și trecerea la anarhismul ascetic. Nu este dubiu că a existat un astfel de anarhism, destul de bine documentat, dar afirmația că s-a renunțat la anarhism pentru un „radicalism revoluționar” este mai greu să fie acceptată. Propaganda comunistă a popularizat suficient starea de spirit, organizarea luptei de clasă sub influența dar și conducerea bolșevicilor în perioada interbelică, astfel încât este greu de crezut că nu au fost grupări anarhiste, care doreau și militau sau luptau cu mijloace anarhiste pentru răsturnarea regimului. Este drept că statul român era bine consolidat, că existau forte politice aniticomuniste care să contracareze alături de stat influențele și acțiunile bolșevicilor cominterniști, că lupta sindicală era mai bine delimitată de lupta politică promovată de bolșevici. Autorul nu dezbate însă deloc despre anarhismul creștin de dreapta sau național-anarhismul din România acelor vremuri.

Am amintit despre viața socială care se desfășoară în spatiul public, extins uneori și peste spațiul privat prin voința socială, care, prin convenție creează o rezervație a drepturilor omului, despre drepturile omului nederogabile, provenite din drepturile considerate naturale de cultura și religia occidentală (iudeo-crestină), convenite în cadrul unui contract social. Am povestit câte ceva despre forțele sociale care luptă să conserve sau să schimbe ordinea socială, prin modificarea ordinii de drept sau prin revoluție anarhică.

Am asistat până acum o dezbatere despre ce este, cum se mișcă sau cum ar trebui să se miște viața socială. Ideile conțin multe ingrediente, unele considerate esențiale de unii, altele considerate minore, inutile sau toxice de alții.

Am amintit câte ceva despre anarhie și legăturile ei cu socialismul și comunismul în Europa și în România. Am văzut cum socialiștii adepți ai anarhiei au fost „recuperați” de liberalism și au devenit parlamentari. Nu este de mirare că liberalii erau numiti „roșii” de anumiți contemporani ai lor, printre care și Eminescu, poate nu din apropieri doctrinare de socialiști, cât din cauza opoziției cu doctrina conservatoare.

Am amintit și despre anarhiștii români din vremurile de demult, deoarece considerăm că și ei merită așezați într-un panteon al celor ce au dorit, gândit și acționat pentru binele poporului român.
Fără discuție că lucrările citate nu sunt singurele care abordează tema anarhismului în România și cu siguranță li se vor adăuga și altele, care vor lumina mai mult trecutul ideilor sociale românești. Noi, poate nu vom mai fi, dar urmașii noștri au dreptul la această memorie.