1³ Despărțirea socialiștilor de anarhiști

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Fără discuție că, oricât de idealiste ar fi ideile sociale, ele trebuie să țină cont de nivelul de la care pleacă și care este ținta pe care și-o asumă, iar pentru acest lucru trebuie să facă o evaluare a stării economico-sociale și culturale și să caracterizeze ținta vizată din aceleași puncte de vedere. Evaluarea stării economico-sociale nu se poate face decât comparativ cu celelalte state europene, mai ales că nivelul de dezvoltare al unora dintre acestea era atât de ridicat, încât indicau și nivelul-țintă al viitorului social. Astfel, vom înțelege mai bine elementele de analiză avute în vedere de promotorii mișcărilor sociale din perioada la care ne referim.

O lucrare interesantă de analiză comparată a stării economice din câteva țări europene de-a lungul unei largi perioade de timp este lucrarea lui Bogdan Murgescu „România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” , Editura Polirom, Iași, 2010

Iată cum pornește el motivarea demersului său științific:

„Locul României în raport cu Europa sau, mai precis spus, cu Occidentul sau cu țările dezvoltate ale lumii a fost și este o problemã crucială pentru cultura română modernã, ca și pentru societatea românească actuală. De circa două secole, Europa, înțeleasă în dimensiunea ei de arhetip al Occidentului dezvoltat, a fost elementul principal de referință pentru societatea românească, obiect al unor atitudini complexe, mergând de la admirație și dorința de imitație până la teamă și respingere. Cel mai adesea, aceastã raportare s-a făcut din perspectiva realităților politice și, eventual, a legăturilor culturale. Dimensiunea economică nu a lipsit însă nici ea, și nici nu ar fi putut să lipsească, având în vedere acumularea deosebirilor de nivel de dezvoltare dintre țara noastră și țările dezvoltate, considerate a reprezenta Europa. Astăzi, când România s-a apropiat decisiv de structurile europene și euroatlantice din punct de vedere politic, iar oamenii obișnuiți laolaltă cu guvernanții sunt tot mai obsedați de problematica economică, aceste decalaje sunt percepute mai acut decât oricând. Obsesia decalajelor economice nu dă doar titlul unei cărți, dar străbate ca un fir roșu lucrări ale economiștilor, sociologilor și (mai rar) istoricilor.
[…] Pornind de la constatarea tot mai multor economiști, istorici, sociologi și politologi că istoria contează (history matters), mi-am propus să răspund la câteva întrebări: cum s-a ajuns la decalajele de dezvoltare existente în Europa de astăzi? Când s-au acumulat deosebirile de nivel economic dintre România și celelalte țări europene? Au existat momente când a fost posibilă depășirea stării de subdezvoltare? De ce au eșuat aceste încercări? Au avut loc încercări comparabile în alte țări europene? Au reușit ele? De ce? Cum? În ce fel poate experiența istorică să ajute la elaborarea unor politici eficiente în ziua de astăzi?” (pag. 15-16)

Efortul de documentare și analiză făcut de autor este remarcabil. Perioada veche suferă de lipsa datelor statistice. Pe noi ne interesează a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În concluziile parțiale referitoare la această perioadă face un rezumat al condițiilor succesului, respectiv al insuccesului a patru țări studiate: Danemarca și Irlanda, respectiv Serbia și România.

Un prim factor este considerat de unii cercetători apartenența religioasă a majorității populației. Danemarca era luterană, Irlanda era catolică, Serbia și România erau ortodoxe.
Un alt factor ar fi independența politică, adică existența unei stăpâniri străine. Danemarca independentă, Irlanda sub stăpânirea britanica, iar Serbia și România scăpate de sub stăpânirea otomană.

Un factor important este și rolul statului în performanța economică. Autorul analizează funcțiile statului și dezvoltarea instituțiilor acestuia. Remarcă faptul că România (Țările Române) au fost afectate de războaiele ruso-otomane în care au fost parte direct sau indirect: 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878. Vorbește despre funcțiile de reglementare și cea redistributivă.

Analizând performanțele economice din Danemarca, concluzionează că avântul economic se datorează mai mult slabiciunilor statului, constatând totodată rolul favorizant al instituțiilor intermediare de la nivel substatal:

„Rolul acestor instituții, al experienței acumulate în administrația locală și în consiliile parohiale, al sistemului educativ, al înaltelor școli populare, al Societății Regale de Agricultură, al Comitetului de Stat pentru Cultura Plantelor (Statens Planteudvalg, întemeiat în 1898) și al multor asociații de diverse feluri a fost crucial în sporirea capitalului social al unei mari părți a societății daneze.” (pag. 198)

Astfel el consideră că se confirmă concluziile diverșilor specialiști potrivit cărora „capitalul uman a fost factorul crucial care a determinat succesul/insuccesul relativ al țărilor rămase în urmă din punct de vedere economico-social în secolele XIX-XX”. (pag. 199)

Un alt factor major al succesului economic este orientarea către export. Vorbind de diferențele dintre tările exportatoare, referindu-se la economiile Serbiei și României, scrie:

„Relațiile externe ale acestor țări erau tipice pentru economiile periferice, exportatoare de produse agricole (cereale, animale vii, produse animaliere) și materii prime (petrolul românesc) și importatoare de produse industriale. Ele au fost favorizate în orientarea lor spre exportul de produse agricole de fertilitatea relativ ridicatã a solului, incomparabil mai mare decât cea a țărilor din Europa sudică.” (pag.201)

Analiza continuă cu reacția țărilor la diversele crize economice cu care se confrunta economia mondială, arățând diferențele de abordare între Danemarca și România. Danemarca și-a diversificat producția și a crescut gradul de industrializare a produselor agricole, iar România a compensat scăderea prețurilor la produsele agricole cu creșterea cantității de produse exportate. Succes și insucces!

Concluzia autorului este exprimată astfel:

„[…] determinările istorice acumulate în timp au avut un rol decisiv pentru menținerea României, Serbiei și Irlandei la periferia economică a Europei; pe de altă parte, însă, elitele politice au perceput cu mare întârziere și în mod cu totul parțial problemele economice reale ale acestor țări, iar politicile promovate de ele au fost de cele mai multe ori defazate (tardive), inadecvate și ineficiente.” (pag. 204)

Lăsăm cititorul să aprofundeze lucrarea la care ne-am referit până acum și continuăm excursul nostru cu prezentarea pe scurt a părerii lui C. D. Gherea despre deosebirea dintre socialism și anarhism.

Reamintim că o separare ireconciliabilă a socialiștilor de anarhiști s-a produs în 1899, când filiala din București, cea mai puternică a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România a intrat sub controlul aripii anarhiste. Părăsirea PSDMR-ului de elitele lui, condus până atunci de tripleta Gherea-Nădejde-Morțun, a dus la destrămarea partidului. Ioan Nădejde și V. G. Morțun au reactivat „Revista Socială” , prima publicație de promovare a teoriei marxiste, care apăruse în 1884 și pusese bazele partidului socialiștilor cu articolul lui Gherea „Ce vor socialiștii?” , prin publicarea unei noi reviste începând cu decembrie 1891, purtând titlul „Critica Socială” , sub directoratul lui Ioan Nădejde și V. G. Morțun.
Arătând scopul apariției revistei, redacția spune:

„Pe lîngă aretarea teoriei noastre vom face cunoscute partidele socialiste din lumea civilizată și vom areta cu cari suntem în acelea-și idei și cu cari nu. Între altele, și mai ales, vom trage linea de despărțireatîta de adîncă pe cît ie în adevăr, între social-democrați și anarhiști. Limpezirea deosebirilor între noi și anarhiști, aretarea ideilor și tacticei lor nu mai ieste nici ăn Romăniea o chestie curat științifică fără vre-un folos practic, căci anarhiștii s`au organizat în București și în alte cîte-va locuri, ba chiar, au cercat să-și facă din Munca organ de propagandă, publicând articole anarhiste în potriva programului partidei noastre.”

Este adevărat că printre elitele socialiste exista de mai mult timp opinia că schimbarea rapidă a regimului nu era posibilă din cauza numărului mic al muncitorilor și din cauza slabei audiențe pe care o avea doctrina socialistă în rândul țăranilor și orășenilor. Astfel, mulți lideri considerau că există o singură posibilitate pentru socialiști de a ajunge la putere pe cale legală: adoptarea de către parlament a votului universal. Fără el, nici un partid socialist nu ar putea ajunge la putere. Convingătoare a fost alegerea a lui V. G. Morțun, I. Nădejde și Lascăr Veniamin deputați din partea social-democraților în 1888, care a creat posibilitatea de a cunoaște din interior parlamentarismul românesc. Fără a se dezice de gândirea socială marxistă, trec în barca PNL-ului, încercând să ducă lupta pentru democratizare formând o aripă de stânga în PNL. În 1902, V. G. Morțun devine chiar vicepreședinte al Camerei Deputaților și apoi, când liberalii au dat Prim Ministru pe Dimitrie A. Sturza (la al patrulea mandat, 24.03.1907 – 09.01.1909) este numit Ministru al Lucrărilor Publice, rămânând în guvern și sub președenția lui Ion I. C. Brătianu, până pe 28 decembrie 1910 și mai apoi, Ministru de Interne ( 4 ianuarie 1914 – 10 decembrie 1916).

Pentru că o alianță a partidului socialiștilor cu PNL fără contopirea cu ei nu putea fi posibilă Morțun a propus trecerea „socialiștilor culți” la liberali, propunere respinsă de conducerea socialiștilor. Iată ce scrie Ioan Nădejde în lucrarea „V. G. Morțun. Biografia lui, genealogia și albumul familiei Morțun” , Institutul de Arte Grafice „Speranța”, București, 1924:

„Întâmplările, înse, au dovedit că V. G. Morțun a avut dreptate. Și era firesc, de oare ce el cunoştea toate curentele din partidul liberal şi deci evenimentele cari în curând aveau să primenească partidul şi să dea proponderență stângei liberale.
Eu însu-mi în 1901 în „Noua revistă română“ şi apoi în 2 interviewuri în „Adevărul“, mi-am dat părerea că bine au făcut socialiştii culți trecând la liberali, apoi în aceste interviewuri şi în altul din „România Muncitoare“ seria l 1902, am arătat ideile noi la cari ajunsesem relativ la socialism, la politica potrivită pentru muncitorii industriali și pentru țerani în România” (pag. 8-9)

Ioan Nădejde nu se oprește la a-și prezenta propria părere cu privire la această trece a ceea ce a fost numit atunci „tinerimea generoasă” de la socialiști la liberali. Prezintă punctul de vedere a lui S. Sanielevici, care spunea că „partidul socialist n’a murit ca o fiinţă vie, ci a dispărut ca un spectru ce era, având o existenţă aparență, lipsită de orice realitate tangibilă”. (pag. 21) Face și o amplă expunere a poziției teoretice și de acțiune a lui Gherea care considera de asemenea că modelul occidental al revoluției socialiste nu se putea aplica în România, datorită condițiilor concrete expuse astfel: „Dar curând s’a dovedit că ţeranii nu vor să auză de socialism şi că programul lor se mărgenea la pământ şi libertate; iar lucrătorii industriali, cei mai înnaintaţi, se mul- țumeau cu reformele immediate, realizate în ţerile înnaintate. Pe de altă parte, masa lucrătorilor cea mare ori zăcea într’o nepăsare absolută, ori era înclinată la violenţe și deci gata a cădea în mrejele anarhiste sau zimmer- waldiene. A trebuit să vază că o întărirea stângei liberale în formaţie era singura cale răpede— relativ răpede neapărat,— spre a ajunge să realizeze dorințele elementelor mai conştiente di’ntre țerani și muncitori.” (pag. 24)

Un aspect care se cerea lămurit a fost participarea lui Morțun și a altor socialiști trecuți în barca liberalilor la înăbușirea în sânge a răscoalei țărănești din 1907. Nădejde scrie:

„Colecţia „României muncitoare“ seria a II-a, 1885— 1887, apărută supt conducerea efectivă a lui Rakowsky și în care dela început a colaborat şi Gherea, iar mai apoi n`a făcut nimic spre a atrage luarea aminte a intelectualilor şi muncitorilor încotro îl mână tactica zimmerwaldianului Rakowsky, este de față. E cel mai eloquent act de acuzare contra autorilor reali ai revoluţiei ţerăneşti din 1907.
[…] Guvernul conservator, ca să confirme zicătoarea latinească Jupiter celor pe cari vrea să-i piarză, le ia mintea, a găzduit pe Potemkinişti şi i-a împărţit ca mecanici pe la moşii, lăsându-le toată libertatea de a propaga ideile revoluţionare bolşevice şi de a’sta în strânsă legătură cu. d-rul Rakowsky, cu d-rul Petru Alexandrof şt mai apoi cu însuşi Troţchi, care împreună cu cei doi şi-a așezat cartierul revoluţionar la Ploeșşti. Acest comitet, cu învoirea lui Gherea sau mai curând terorizându-l, a putut lucra nestingherit la organizarea revoluţiei din 1907 în totul după modelul revoluțiilor ţerănești din Rusia. Rădăcini mai adânci şi partizani mai fanatici au dobândit în satele bulgărești, unde se puteau lesne înțelege.
[…] Duşmanul căruia noi datoram atâtea turburări în veacul al XIX-lea, care supt forma panslavistă ne dăduse mișcarea țerănească din 1888, de data asta, supt forma diametral opusă ca tendinţă, dar cu aceleași metode, bolşevicii ne împinseseră la două degete de margenea prăpăstiei. Atingeau. două scopuri: răsturnarea regimului burghez în Romănia şi dela focul aprins aci nădăjdueau să pornească un nou incendiu revoluţionar în Rusia.
[…] Guvernul liberal putea încerca potolirea răscoalei. prin îndemnuri la linişte; a făcut această încercare, iar tinerimea generoasă a primit să lucreze la liniştire şi a reuşit, în. ținuturile Iaşi, Roman, Vaslui, Tutova, Covurlui, Prahova, etc, adică în regiunile unde era încă vie amintirea. mişcărei, vechi socialiste. N’au luat însărcinare de-a potoli Teleormanul şi alte ţinuturi — fiind că în acestea se făcuse altă propagandă în 1905, 1906 şi 1907. Înse, unde vorba înțeleaptă n’a fost ascultată — ce remănea alta de făcut de cât înnăbușirea mişcărei cu forţa ? Așa s’a făcut. Şi numărul victimelor a fost proporţional cu încăpăţinarea țeranilor nebuniţi.
…Vina vărsărei de sânge au avut’o Rakowsky şi ai lui, deci acei cari au lucrat de-a dreptul la pregătirea răscoalei, cât și acei intelectuali și muncitori, cari deși în partidul socialist —n’au făcut ceea ce V. G. Morţun și generoşii ar fi făcut, dacă în partidul socialist vechiu ar fi avut loc atare lucrare când ei aveau conducerea partidului. Tocmai acei cari mai mult au acuzat pe liberali şi pe foștii socialiști — de represiunea violentă a revoluției — tocmai aceia erau vinovații adevărați.” (pag. 27-30)

Lăsăm cititorul să parcurgă întreaga lucrare și încercăm să lămurim mai mult despre opțiunea socialistă a lui Gherea.

O poziție critică demnă de remarcat la adresa anarhismului o are C. Dobrogeanu- Gherea în articolul „Deosebirea dintre Socialism și Anarhism” publicat în revista lunară „Viitorul Social” din Iași, Nr. 9 din Iulie 1908, pag. 169-194, publicat prima dată în „Noua Revistă Română. Socială, Critică, Științifică & Literară” Nr. 31 din 1 aprilie 1901, lucrare întocmită la rugămintea lui C. R. Motru, directorul publicației. Ne vom ocupa puțin de ea, pentru că delimitează anarhismul de socialism în condițiile în care percepția vremii era că ele merg împreună pentru rezolvarea problemelor sociale.

Gherea consideră anarhismul „o boală socială” grea, a cărei rădăcină se află în defectele organizării sociale. Dacă despre socialism crede că „are o doctrină clară, solid construită…asupra căreia toți ar fi de acord” (pag. 170), remarcă la anarhism contradicțiile existente între teoreticieni și militanți. Teoreticienii sunt în accepțiunea sa oameni altruiști, dar slabi sociologi și economiști, ceea ce face ca teoriile lor să fie doar „un amestec de anarhism umanitar, socialism individualizat, plus multă poezie utopică, umanitară” (pag. 170). Unii militanți îi consideră pe teoreticieni primii dușmani ai anarhismului și „n`ar fi de loc rău ca desființarea societăței moderne să se înceapă prin suprimarea acestor apostoli falși, trădători ai adevăratului anarhism” (pag. 170).

Gherea consideră drept prima și fundamentala deosebire dintre socialiști și anarhiști ca fiind felul în care înțeleg unii și alții societatea. Socialiștii văd că societatea se supune legilor sociale, care sunt obiective si necesare, astfel încât cercetând istoria societății, se poate determina pe calea științei sociologice care trebuie să-i fie viitorul și care trebuie să fie calea de urmat pentru această prefacere socială. Anarhiștii contestă acest lucru, considerând societatea drept o adunare de indivizi, fără legi specifice, care au fost inventate de anumiți oameni mai șireți pentru a-i înrobi pe ceilalți. Desființarea istituțiilor este singura cale de eliberare a oamenilor, de aici și lupta anarhistă. Educarea anarhistă a oamenilor pentru a renunța la morală ca principală piedică în lupta anarhistă trebuie să fie principalul scop al doctrinei anarhiste. Morala este considerată un mijloc inventat de o minoritate de șmecheri pentru a subjuga majoritatea oamenilor. Astfel, scos prejudiciul moral din capetele si sufletele oamenilor, aceștia vor deveni liberi să-și orânduiască viața după cum le poftește sufletul, fără nici un fel de limitare. Statul este definit ca un complot al unei minorități împotriva majorității, iar el nu poate fi reformat, ci numai distrus, împreună cu toate instituțiile sale. Legile, văzute ca o silnicie împotriva individului, trebuie să dispară pentru a elibera oamenii de orice fel de constrangeri.

Gherea consideră că diferențele fundamentale dintre concepţia socială și tactica practică a unora și a altora nu pot duce decât la o luptă violentă.
„Social-democrații acuză pe anarhiști că concepția lor socială ie naivă și copilărească, iar tactica practică, imbecilă și criminală.
[…] Din parte-le anarhiștii acuză pe social-democrați de trădare a cauzei poporului. Social-democrații înșală poporul muncitor—zic anarhiștii—cînd îi sugerează deșarta speranță că pe cale legală, pe calea luptei parlamentare, poate fi ameliorată starea lui tristă, desnădăjduită,—înșălătorie cu atît mai mare, cu cît îl deturnează de la singura cale adevărată și mîntuitoare, calea răzvrătirei revoluționare.” (pag. 192-193)

Gherea încearcă să răspundă în acest articol și la întrebarea de ce se face o confuzie atât de mare între anarhiști și social-democrați, dacă între ei sunt diferențe așa mari. Concluzia lui este că ignoranța este prima cauză, iar a doua, care pare să fie mai puternică, este lupta politică dusă de forțele interesate în această apropiere.

Un articol care ne-a stârnit interesul pentru modul inedit în care un socialist care nu este anarhist înțelege și justifică un act terorist, este „Tirania socialistă” publicat de Constantin Graur (1877-1940, jurnalist, director al ziarelor Adevărul și Dimineața) în Revista lunară social-democrată „Viitorul Social” , București, An II, Nr. 1-2, martie și aprilie 1913 (revista a apărut la Iași în primul an, august 1907-iunie-iulie 1908, apoi la Bucuresti anul II, nr. 1-2, martie-aprilie 1913)

„O amintire personală: cu ani în urmă — era cam prin vara anului 1896 — un lucrător dela Aniche (Franța) a comis un atentat cu dinamită asupra unei fabrici. Nu mai țin minte proporțiile acelui atentat și consecințele lui imediate. Îmi amintesc numai că, după relațiile ziarelor franceze, atentatorul era mai mult o victimă decît un vinovat conștient. Fusese persecutat de patron și autorități, urmărit fără milă și împins la disperare. În acest senz am făcut atunci o dare de seamă în Lumea Nouă, arătînd că fără să aprobăm asemenea atentate, ni le explicăm, căci clasele stăpînitoare, prin însăși purtarea lor, provoacă și cultivă anarchia; și adăugam că pentru a evita pe viitor repetarea unor asemenea acte, se impune nu pedepsirea atentatorului, ci luarea de măsuri înpotriva tiraniei polițienesco-patronale. După apariția articolului meu am primit o scrisoare foarte amărîtă dela directorul gazetei, care se afla în vilegiatură la Bușteni. El constata cu durere că am devenit anarchist și mă conjura să nu mai scriu articole ca mai sus-pomenitul, căci altfel se va vedea silit să renunțe la concediu și să se întoarcă în capitală. I-am răspuns imediat că n-am devenit anarchist, că a-ți explica un fapt nu înseamnă a-1 și aproba, că a constata proveniența unei boli nu înseamnă a propaga boala. Muncă zadarnică. Directorul meu nu era omul nuanțelor; pentru el nu exista decît ori-ori. Un atentat trebuia vestejit scurt și cuprinzător; circumstanțe atenuante nu se încăpeau.” (pag. 71)

Sociologia socialistă românească are o origine politică, izvorând din ideologia socialistă. Constantin Stere a subliniat inexistența clasei muncitoare atunci când și-a definit propria doctrină socială, considerând o utopie socialismul fără muncitorime. Efortul socialiștilor de a genera o clasă socială revoluționară conform doctrinei marxiste nu putea să izbândească. Propaganda socialistă prin presă, cărți, broșuri sau acțiuni desfășurate în teren, nu avea să capete adepți în rândul țărănimii, deși efortul intelectualilor socialiști români era substanțial.

Situația s-a schimbat radical după victoria bolșevismului în Rusia. România, a cărei graniță comună cu Rusia permitea penetrarea ușoară de către comuniști și comunism, mai ales în condițiile în care unirea Basarabiei cu România nu convenea „Rusiei Eterne” convertită de la țarism la bolșevism, iar prefacerile sociale propuse și începute de bolșevici erau pâine alba pentru socialiștii români, îngrijorarea pentru radicalizarea socialiștilor români și transformarea lor în anarhiști a cuprins guvernul și parlamentul, văzute de socialiști drept arme ale burgheziei reacționare române.

O prezență inedită printre criticii bolșevismului și a principalului strateg al revoluției rusesti, V. I. Lenin o reprezintă medicul Alexandru Slătineanu (1873-1939). Acesta, așa cum îl prezintă fragmentul de biografie publicată în lucrarea „La centenarul Catedrei de Microbiologie din Iași, omagiu înaintașilor” întocmită de D. Buiuc și Carmen Pânzaru, publicată în Revista Medico-Chirurgicală a Societății de Medici și naturaliști din Iași -România, Volumul 115 Nr. 1 Ianuarie-Martie 2011 pag. 277-288, a plecat la Paris în 1892 pentru a studia medicina.

„Și-a lărgit viziunea interferențelor patologiei cu condiția socială audiind, la Collège de France, cursul lui Thèodule Ribot, care corela psihologia cu stările patologice, și, la Facultatea de Drept, cursul lui Algave despre doctrinele sociale și socialiste contemporane…În momente de destindere frecventa, cu alți tineri români, cafenenele Cluny, Voltaire sau Müller unde au atras simpatia socialiștilor francezi ca Jean Jaurès ori Georges Clemenceau.” (pag. 278-279)

Lucrarea lui A. Slătineanu este o recenzie a vieții și activității filosofului și teoreticianului sindicalimului revoluționar Georges Sorel (1847-1922), publicată cu titlul „Teoria Revoluției : G. Sorel” în două părți: Partea I în revista Viața Românească An 12 Nr. 5, 1920, pag. 192-206 și Partea II în revista Viața Românească An 14 Nr. 5, 1922, pag. 181-195. Alegerea subiectului a fost făcută deoarece el consideră că „Dela Proudhom până azi, Franța nu a avut un cugetător în domeniul socialo-filozofic mai interesant ca George Sorel”. (V. R. An 12, Nr. 5,1920, pag. 192)

Interesantă lucrarea și recomandăm cititorilor lecturarea ei atentă. Noi ne vom direcționa atenția către altă lucrare a lui A. Slătineanu, care poartă titlul „Pro Lenin de G. Sorel” , publicată la Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului „Imprimeria Națională” București, 1936. Lucrarea este de fapt un extras din „Convorbiri Literare” Nr. 8-10 August-Octombrie 1936.
Având doar 10 pagini, lucrarea, care constituie o critica la adresa opiniilor favorabile ale lui Sorel cu privire la revoluția bolșevica și a elogiilor adus e lui Lenin în acest context, o lasam spre lecturare cititorilor noștri, iar noi redăm finalul:

„În rezumat: Sorel nu putea pricepe acțiunea lui Lenin, după cum nu o pricepem nici noi. Nevoia profundă de distrugere, o marcă de tradiție mongolă, este nepricepută de creerul unui European. Oricare ar fi calitățile și defectele altor dictatori, Mussolini, Hitler, aceste dictaturi au o logică, chiar când pornesc de la premise greșite. Acțiunea lui Lenin are și ea o logică depărtată; distrugerea formei acuale a capitalismului. Dar distrugerea se mărgineste la distrugere. Oare s`a distrus capitalismul? Nici decum. Capitalismul nu mai este în bănci, ci este în mâna câtorva privilegiați. Unde este aurul sovietic? Avem a face cu un capitalism de stat cu toate defectele capitalismului etatizat, care rămâne la libera dispoziție a câtorva baroniai revoluției , fără absolut nici un fel de control.
[…] Lenin, totuși a creat prin violență două lucruri capitale: tzarismul roșu, mult mai autocratic ca tzarismul alb, neținând nicio seamă de frazeologia revoluției franceze, suprimând libertatea presei, a indivizilor, introducând munca forțată, iar ca fraternitate, creând o oligarhie extrem de privilegiată.
[…] Sămânța aruncată nu a dat încă recolta plină.
În calitatea lui de fondator al unei noui religiuni este adorat în Mausoleul dela Kremlin și numeroasele statui cari i s`au ridicat, provoacă scene ca următoarea din orașul Minsk, unde o mulțime de lucrători și țărani veniți să-i admire statuia «se opriră cu toții ca un singur om, pentru a saluta simulacrul impozant al idolului lor. Se adresau lui cum s`ar adresa lui Dumnezeu și se rugau ca mântuitorului lor. Simțeau, sub recea piatră (și simțeam și eu, zice autorul) prezența-i înflăcărată. Leninolatria s`a împlântat adânc în popor. Legendele s`au multiplicat în jurul numelui lui, și-mi închipui că va fi curând trecut în numărul sfinților, cărora milioane de țărani le trimit încă rugăciuni și daruri».
Cât de departe suntem de teoriile lui Sorel!”

Nu putem trece la următoarea lucrare de interes pentru noi fără să amintim despre fragmentul în care Lenin este numit fondatorul „cuvintelor-forțe” sau „cuvintelor-mit”. Iată ce scrie autorul într-o notă de subsol la pag. 10:

„ Aceste cuvinte-forțe, sau mai bine rămânând în tradiția soreliană, cuvinte-mit, vor avea un mare rol în democrația-demagogică actuală și au fost create pentru a falsifica o idee. Iar ca exemplu tipic de acest termenul de . Sub acest titlu se grupează comuniști, anarhiști, democrați, demagogi și în Franța o serie de radicali-socialiști cari tratează pe Doumergue și pe Laval drept fasciști. Fascismul, sinonim cu Mussolini, ar reprezenta pentru acești apostoli culmea tiraniei.
Să judecăm drept, Mussolini este un dictator; deși dictatura lui creatoare are câteva inconveniente, dar pusă alături de dictatura lui Stalin (papa et imperator) este minimă. Toți comuniștii (sovieticii sau nu) sunt antifasciști, pentrucă luptă pentru libertate (!?); de unde Stalin = libertate și Mussolini = tiranie. Vedeți la ce servesc cuvintele-mit?
E posibil să existe câțiva naivi, cari cred că sunt antifasciști și luptă pentru libertate. Marea majoritate știu bine că subt numele de antifascism se ascunde propaganda comunistă și idealul sovietic cel mai anti-liberal din lume.
Zilele din urmă, am avut plăcerea să văd în jurnal că Dimitrov (bulgarul cu Reichstagul) tratează pe Trotzky, Zinoview și Kamenew de fasciști…”

În lucrarea lui Radu Filipescu „ Partidele parlamentare si problema comunismului intern si extern în Adunarea Deputatilor (1919- 1924)” publicată în „Annales Universitatis Apulensis. Series Historica” , Anul 10, sem. I, 2006, Editor: Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, pag. 67-83 scrie:

„Unele simpatii ale socialiştilor români faţă de sovietici erau sincere, cu un mare accent de naivitate, având în vedere gradul scăzut de cultură politică al unor politicieni socialişti din Vechiul Regat. În general, discursurile socialiştilor, luările de cuvânt stârneau fie rumoare, fie ilaritate în Cameră.” (pag. 68-69)

Lipsa de cultură politică a fost sesizată de vârfurile socialiștilor bucureșteni care au hotărât să scoată la București un periodic în care să fie publicate materiale necesare ducerii războiului ideologic și politic. Acesta s-a numit „Lupta de clasă” care și-a propus să apară de două ori pe lună „sub îngrijirea Secțiunei București a Partidului Socialist” . El a apărut începând cu 1 iulie 1920 până în 1939. Chiar dacă periodicul a apărut în legalitate și după înființarea în ilegalitate a Partidului Comunist Român, în 1921, rămânând în continuare organ de propagandă al Partidului Socialist, în „Cuvânt înainte” din primul număr a criticat distanțarea de ideea revoluționară anarhistă a capilor socialismului românesc, îndemnând la luptă sub steagul bolșevismului victorios.

Iată cuvintele scrise:

„Proletariatul romîn – atras, cu cît mai tîrziu, cu atît mai tumultos, în curentul larg și irezistibil al frământărilor pre-revoluționare mondiale, – nu a rămas nici dînsul străin de această mișcare de concentrare împrejurul steagului, muiat în revoluție, al Internaționalei Comuniste. Viața interioară a mișcării muncitoare din Romînia este astăzi dominată de același spirit, care-i la temelia și care formează puterea Internaționalei a III-a. Afilierea la Moscova este pivotul împrejurul căruia se învârtesc toate discuțiile din sînul organizațiilor noastre. Ba imperiul discuțiilor a trecut granițele mișcării și a cuprins însemnate sfere burgheze și de la tribuna parlamentului amenințările plouă. Însuși guvernul s`ar fi amestecat, dacă voința proletariatului organizat, eșită impunătoare din hotărîrile aproape unanime ale secțiunilor, n`ar fi tăiat aripa intențiilor sale.
Partizanii afilierii imediate de la noi însă, deși formînd o majoritate zdrobitoare, numără încă prea puține elemente culte, capabile să se documenteze asupra I. C. deadreptul dela izvoare, dela literatura apărută în limbi străine. Armamentul lor teoretic este deaceea inferior entuziasmului, care-i însuflețește. Disproporția dintre acest armament și acest entuziasm explică, poate, îndeajuns exagerările, în care unii, foarte puțini, dintre dînșii au căzut.
„Lupta de clasă” își propune tocmai în primul rînd, să furnizeze acestor elemente conștiente și militante din mișcarea muncitorească din Romînia cît mai mult din armamentul, de care ele au nevoe.”