1⁴ Socialismul în România. Promotori, susținători și contestatari

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Cărțile de propagandă socialistă promovau lupta proletariatului pentru putere, ori, pe țărani îi interesa altceva, anume rezolvarea problemelor urgente: pământ de ajuns, micșorarea obligațiilor față de stat, boieri și arendași, sancțiuni acceptabile pentru neîndeplinirea obligațiilor. Era nevoie de o sociologie nouă, care să pună accent pe identificarea problemelor sociale majore din România și găsirea soluțiilor corecte și urgente de rezolvare a lor. Migrarea socialiștilor către liberali sau conservatori a dovedit că gândirea socialistă românească nu era încă pregătită să utilizeze mecanismele marxiste în crearea unei căi proprii de dezvoltare, dar nici nu avea masa de muncitori necesară pentru desavârșirea luptei proletariatului pentru putere.

Am amintit mai înainte despre lucrarea lui Gherea „Ce vor socialiștii?” care a început să configureze teoria sociologică a trecerii României de la feudalism, la capitalism apoi la socialism, teorie dezvoltată ulterior în multe studii și lucrări ale acestui autor. Această lucrare de început a încercat să expună principiile socialismului științific și, chiar dacă a avut și lipsuri sau concluzii eronate, ea s-a încadrat în etapa de popularizare a ideilor economice, filosofice și sociologice marxiste necesară atragerii de noi adepți. Lucrarea a fost republicată de mai multe ori, cu unele mici corecturi.

În broșura „Ce vor socialiștii -Expunerea Socialismului Științific – Ediția II” publicată în colecția „Biblioteca Socialistă” Nr. 59 la ”Cercul de Editură Socialistă” București, 1918, la pag. 6-7 scrie:

„Socialismul științific știe că formele sociale sub cari trăim sînt pricinuite de istoria trecută a omenirii, de caracterul inșilor din cari e alcătuită și că o evoluție foarte lungă a format chiar și acest caracter; el știe că trecerea de la o formă socială la alta nu-i o întîmplare atîrnătoare de planul vre-unui geniu și că societatea ar fi schimbat forma veche chiar dacă nu se năștea acel geniu; știe că schimbarea formelor sociale este lucru tot așa de neînlăturat ca și schimbarea formelor copilărești în formă de om în vîrstă, ori ca schimbarea omidei în fluture. Dacă schimbarea formelor sociale de viață este ceva firesc, dacă urmează legile evoluției, este vădit că formele sociale de viață de azi sînt tot așa de puțin veșnice cît și mulțimea de forme prin cari a trecut societatea pînă acum și cari tot veșnice se păreau oamenilor de pe atunci. Cînd socializmul zice că omenirea va trece din formele sociale de astăzi, în altele, socialismul are de partea sa toată știința și numai utopie nu-i.
Tot atît de științifică este și metoda prin care socialismul modern ajunge a afla cari anume vor fi formele sociale viitoare. Socialismul științific nu zice: , ci privind mișcarea omenirei, o analizează, îi caută legile, și din analiza trecutului deduce formele viitorului. Metoda socialsmului științific este deci metoda tuturor științelor pozitive, care din analiza cunoscutului află necunoscutul.”

Am aflat că nu poate exista socialism fără clasă muncitoare, dar era nevoie de o teorie economică să facă legătura dintre muncitori și dreptul lor de a solicita rezultatele muncii lor.

În lucrarea Prof. Univ. dr. Sultana Sută – Selejan de la Academia de Studii Economice a Universității Româno-Americane din București „Doctrine și curente în gîndirea economică modernă și contemporană” , ediția a II-a, Editura ALL, București, 1994, în Capitolul IV „Marxismul – cea de a doua megatendință din gîndirea economică modernă” (pag. 126-148) scrie:

„Ignorat, la început, temut și crticat apoi de către reprezentanții gîndirii economice convenționale din țările occidentale, marxismul a constituit unul dintre punctele fierbinți ale gîndirii economice moderne și contemporane, a cărui mișcare s-a desfășurat între creșterea rapidă a popularității lui în rîndul păturilor sociale dezavantajate și a intelectualilor cu vederi contestatare, precum și satisfacția reprezentanților gîndirii economice convenționale în legătură cu eșecul experimentelor sociale făcute, în mod propagandistic, în numele marxismului.
Cele două extreme ale drumului parcurs de marxism timp de un secol și jumătate nu sunt nici elocvente, nici suficiente pentru a caracteriza conținutul autentic și rolul real al marxismului în științele sociale și în practică, precum și pentru a-l delimita de deformările care i-au fost aduse în diferite împrejurări (apologie, vulgarizare, denigrare, revizuire, dogmatizare etc.).” (pag. 127)
„[…] Ulterior, în procesul unor experiențe practice de trecere de la capitalism la socialism s-au manifestat grave abateri de la ipoteza marxismului original care au culminat cu abuzuri voluntariste împotriva democrației și au degenerat în dogmatism pe plan teoretic și totalitarism în politică și economie, îndeosebi în perioada dominată de I.V. Stalin.
Costurile sociale imense care au însoțit aceste experimente au îndepărtat opinia publică de socialism și, în parte, de marxism, pregătind terenul pentru revenirea la normal, adică la economia de piață liberă și descentralizată, bazată pe libera inițiativă a agenților economici și pe limitarea rolului statului în domeniul economic.” (pag. 144)

Autoarea își dezvoltă teoriile acestui capitol în cinci subcapitole:

1.Marile probleme economico-sociale din Europa Occidentală la mijlocul secolului XIX și reacțiile diferite ale gînditorilor timpului față de acestea.
2.Formarea gîndirii economico-sociale a lui K. Marx (1818-1883) la confluența dintre cele două megatendințe din gîndirea economică premergătoare lui: liberalismul clasic și socialismul premarxist.
3.Noua paradigmă elaborată de K. Marx (1859) pentru investigarea economiei moderne de piată: dialectica materialistă și materialismul istoric.
4.Componente definitorii ale economiei politice marxiste.
5.Destinul istoric al teoriei și doctrinei economice marxiste.

În finalul capitolului ea concluzionează:
„Istoriografia contemporană a gîndirii economice poate continua să exploreze cu folos opera acestui mare gînditor, cîntărind cu grijă performanțele lui științifice și examinînd posibilitatea folosirii lor pentru analiza problemelor economice actuale.” (pag. 148)

În vizibil contrast cu lucrarea de mai sus, cităm lucrarea lui Cosmin Marinescu „Imposibilitatea calcului economic în socialism: ,,< haosul planificat >” publicată în Jurnalul Economic, periodic al Facultășii de Relații Economice Internaționale al Academiei de Studii Economice (ASE) București, Anul IX, Nr. 22, 2006, pag. 89-102.

Cităm din lucrare:
„Socialismul este marea minciună socială din secolul al XX-lea şi, poate, din întreaga istorie a umanităţii. Înşurubarea ideilor comuniste în mintea oamenilor are la bază retorica utopică a doctrinei marxiste: deşi a promis prosperitate, egalitate şi securitate, socialismul s-a dovedit şi se dovedeşte, încă, drept cea mai sigură cale de degenerare a societăţii umane în sărăcie, mizerie morală şi tiranie politică. Din nefericire, ideea că marxismul este o ştiinţă apare adânc înrădăcinată în mediul intelectual din multe ţări, în special în ţările care au avut de-a face cu experimentul socialist, în ciuda eşecului dramatic al acestuia.
[…] Probabil că dacă Hitler, şi nu Stalin, ar fi câştigat lupta pentru Europa Centrală şi de Est, doctrina nazistă – care, potrivit teoriei rasei, se pretindea şi ea ştiinţifică – ar fi căpătat alură academică şi ar fi pătruns în universităţile din toată lumea. Victoria militară a asigurat însă impunerea „ştiinţei” marxiste.”
[…] Experimentul nefast al „societăţii raţional planificate” a însemnat, de fapt, ieşirea societăţii umane din cadrul umanului şi aruncarea ei, îndărăt în istorie, în lumea animală a sclavagismului, a totalitarismului şi a exploatării etatiste.
[…] Eşecul socialismului „ştiinţific” îşi are sursa în instituirea unui aranjament instituţional incompatibil cu natura umană şi contrar prosperităţii economice. De unde rezultă că doctrina socialismului nu poate fi considerată decât o retorică mitologică fără logică.”

Autorul încearcă să dovedească, folosind atât experiența istorică a construirii socialismului în țări din toată lumea, cât și din logica economică a proceselor de producție (principiul raționalității economice a alocării resurselor) că socialismul este sinonim cu haosul economic. Astfel, încearcă să dovedească faptul că socialismul nu este rău pentru că a fost prost aplicat, ci este rău pentru că renunță la inițiativa antreprenorială și dă resursele limitate în mâna unui mic gup de planificare centralizată. Lăsăm cititorului lecturarea întregii lucrări, lucrare care poartă girul unui specialist în microeconomie și macroeconomie.

Încercăm în câteva cuvinte ale unui autor militant al miscării socialiste din România, să distingem care este înțelesul pe care îl dă acesta socialismului, menționând că acest înțeles a fost dat în scopul în care s-a organizat lupta politică a clasei muncitoare până la venirea la putere cu ajutorul rușilor a comunistilor bolșevici. Simțim nevoia să menționăm că acesta a fost liderul Partidului Social-Democrat din România și s-a opus absorbirii acestui partid de către Partidul Comunist Român, pentru legitimarea democratică a acestuia cu prilejul alegerilor parlamentare din 1946. A stat în pușcărie la Jilava 7 ani (1948-1955) și a murit doi ani mai tarziu, probabil pentru că nu-i mai pria libertatea.

Lucrarea celui pomenit mai sus, Constantin Titel Petrescu, are titlul „Socialismul în România. 1835 – 6 septembrie 1940” este publicată în colecția „Biblioteca Socialistă” și tipărită la Societatea Națională de Arte Grafice și Editură „Dacia Traiană”, București, 1946. Noi credem, că este o lucrare doveditoare a ținutei intelectuale și morale a autorului, mort și el în pușcăriile comuniste, manifestată de-a lungul întregii cariere politice. Iată ce scrie acesta în introducere:

„Ce este Socialismul?
[…] Socialismul este posesiunea și producția în comun. Socialismul este socializarea mijloacelor de producție. Socialismul este organizarea socială și rațională a muncii. Socialismul este cooperarea tuturor în profitul tuturor.
În socieatea socialistă de mâine, omul va fi stăpânul forțelor productive, desvoltate la maximum de tehnicitate.
Libertatea și buna-stare materială și intelectuală vor fi asigurate tuturor.
În societatea socialistă de mâine nu va mai fi nici mizerie, nici lupte de clase și nici războaie.
[…] Ca doctrină, socialismul este produsul istoriei. El nu a eșit gata conceput de creerul unui om de geniu.
Forțele sociale latente, lupte de veacuri, sforțări îndelungate ale multor generatii de gânditori, l-au elaborat astfel cum există astăzi.
Stăpân sigur al societății de mâine, forță de temut în societățile omenești de azi, socialismul are rădăcini adânci în trecut. Ca orice sistem de idei, socialismul are filosofia sa, morala sa, dreptul său.” (pag. 7)

Evident, istoria dovedeste că socialismul ( mai ales cel bolșevic, ajuns la putere în mare parte a lumii) nu a fost chiar garantul libertății și bunăstării materiale și intelectuale a tuturor, dar asta nu trebuie să ne facă să renunțăm la a-l critica și de a lua ce este valoros pentru omenire din filosofia, morala și dreptul său.

Lucrarea este structurată în patru capitole și câteva adaosuri (Internaționala I, Internaționala a II-a, Apel către intelectuali și tineretul muncitor, Post scriptum). Ea merită citită mai ales pentru elementele de amănunt pe care le cuprinde, cu toate că autorul scuză în prefață lipsa unora mai detaliate și, mai ales a „o serie de portrete ale militanților socialiști, – intelectuali și muncitori, – a căror viață se confundă cu însăși istoria socialismului în România”. (pag. 6)

Trebuie înțeles că o gândire socială nu poate fi înțeleasă dacă nu este studiată în contextul istoric în care s-a ivit și dezvoltat. Nici o gândire socială nu este abstractă, toate depind de starea societății la un moment dat. Trebuie ținut cont totuși, la lecturarea lucrării, că autorul a fost limitat să-și exprime liber părerile de prezența armatei sovietice eliberatoare în țara noastră.

În volumul „Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești”, al lui Victor Rizescu, Editura Pro Universitaria, Ediția a II-a, București, 2020, analizând gândirea politică și sociologică a lui Sanielevici, membru al partidului socialist (PSDMR) până la dizolvarea acestuia în 1899, alături de „tinerimea generoasă” , amintită mai înainte, autorul pomenește de gruparea socialiștilor „ortodocși” formată în jurul lui Gherea, care nu s-a afiliat nici unui partid până la refacerea celui socialist în 1910. Acesta, spune autorul, „ajunge la concluzia că rostul unui partid socialist într-o ţară agrară şi semifeudală ca România este să militeze pentru realizarea unui capitalism veritabil, singura cale de acces către socialism.
[…] Când, după 1907, liberalii vor adopta măsuri cu coloratură „poporanistă” ca soluţie la problema agrară, Gherea le va denunţa ca opuse unei dezvoltări capitaliste veritabile.” (pag. 110-111)
Trecut în tabăra conservatorilor, Sanielevici critică modul de gândire al socialiștilor români, atât a celor orientați către liberali, cât și a grupării lui Gherea, de pe poziția junimistă a „formelor fără fond”.

Autorul contestă analiza lui Sanielevici, constatând că „teoriile lui Gherea nu sunt, nici ele, decât tot o variaţiune pe tema „formelor fără fond” şi acordă aceeaşi atenţie particularităţilor româneşti ca şi teoria Junimii.” (pag. 115). Astfel, autorul se întreabă dacă aceasta nu este cumva o critică generată de neînțelegera raționamentelor lui Gherea.

În volumul publicat sub egida Universității „Spiru Haret”, Facultatea de Sociologie-Psihologie, „Istoria sociologiei româneşti. Coordonator Ştefan Costea” , autori Ștefan Costea, Irina Cristea, Dumitru Dumitrescu, Maria Larionescu, Lucian Stanciu, Florian Tănăsescu – Ed. a III-a – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006, în subcapitolul „3.5. „Neoiobăgia” – o teorie sociologică socialistă românească. C. Dobrogeanu-Gherea„ scrie:

„Cele mai ample şi semnificative lucrări scrise de Gherea sunt consacrate analizei raporturilor sociale, instituţiilor, mecanismului de funcţionare a societăţii româneşti, formulării legilor de dezvoltare a ţărilor înapoiate sub influenţa ţărilor dezvoltate şi demonstrării legitimităţii mişcării socialiste şi a Partidului Social Democrat în ţările agrare. Lucrarea sa sociologică cea mai reprezentativă, Neoiobăgia (1910), cu subtitlul caracteristic „Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare”, propune, după unii istorici ai disciplinei, „primul model sociologic marxist în literatura românească”, „un model dinamic, istoric, cu virtualităţi proiective, dar un model structural”, bazat pe analiza concret istorică a fenomenului social-economic şi politic românesc.
…Neoiobăgia constituie, în viziunea fondatorului ei, o expresie sintetică a structurii agrare, de clasă, a societăţii româneşti din secolul XIX, care esenţializează pârghiile sale fundamentale de dezvoltare, mobilitate, stratificare socială. Ea este definită de autor ca „o întocmire economică şi politico-socială agrară particulară ţării noastre” şi care consistă din patru termeni:
• raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, precapitaliste;
• o stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie şi minciună, lăsând pe ţăran la discreţia proprietarului de pământ şi a arendaşilor;
• o legislaţie tutelară, care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi „reglementează” raporturile dintre proprietari şi ţărani, raporturi izvorâte din primii doi termeni;
• insuficienţa pământului aşa-zisului mic proprietar ţăran pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt care-l sileşte să devină „vasal” al marii proprietăţi.”

Lăsăm cititorul să lectureze lucrarea specialiștilor și ne vom referi la o lucrare de contestare a valorii lui Gherea întocmită de Isabela Vasiliu-Scraba, „Acad. Mircea Eliade şi neoiobăgia ideologică postdecembristă” , publicată în „Bibliotheca Septentrionalis”, Revista Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare an XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016 pag. 92-96. Autoarea își exprimă nemulțumirea cu privire la revalorizarea participării lui Gherea la cultura română, mai ales prin lucrarea „Neoiobăgia”, pe care nu ar citi-o nimeni fără să fie obligat sau să aibă vreun interes. Supărarea este și mai mare când constată că cel mai înalt for de cultură al României, Academia Română, alătură personalități controversate ale culturii române de mari personalități ale culturii române, cum ar fi Gherea și Mircea Eliade. Redăm un fragment din lucrarea care ne-a atras atenția.

„În epoca „după războiului” (Vintilă Horia), când propagandistul Silviu Brucan cerea prin ziarul Scânteia condamnarea la moarte a academicianului Gh. I. Brătianu (cf. ro-wiki, 16/03/2016), cu prilejul „restructurării” Academiei Române, odată cu academicianul (post-mortem) Mihai Eminescu, a fost uns academician şi scriitorul C-tin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), insistent elogiat de culturnicii regimului comunist şi postcomunist. Mai toate oraşele posedă şi azi străzi cu numele DobrogeanuGherea, scriitor de valoare controversată mediatizat după 1990 prin dicţionarul cu „111 opere fundamentale din filozofia românească” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicţionar de Humanitas). Neoiobăgia (1910) lui Gherea a fost apreciată ca operă filozofică „fundamentală” de Ion Ianoşi, dovedit în 1995 plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru (ziarul România liberă condus de Petre Băcanu a făcut public în anul 1995 plagiatul lui Ion Ianoşi punând în paralel pasajele copiate de acesta cu sursa lor nemenţionată). Necitită spontan de nimeni, Neoiobăgia lui Dobrogeanu-Gherea este larg prezentată (în dicţionarul de la Humanitas din 1997) de acest dogmatic cu liceul pe puncte „de tânăr călit la focul slovei sovietice” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Istorie trucată în loc de filozofie sau Prejudecăţi în loc de judecăţi, în vol.: Contextualizări, Editura Star Tipp, 2002, pp. 117-128). Includerea în Dicţionarul operelor filozofice româneşti (Editura Humanitas, 1997, pp. 149-151) a unor probleme agrare care-l preocupaseră pe Dobrogeanu-Gherea după răscoala ţăranilor de pe „Fischerland” (moşia din nordul ţării arendată de Fischer), extinsă în 1907 şi în alte părţi, viza, probabil, revigorarea ideologiei comuniste care făcuse posibilă în 1948 intrarea post-mortem în Academie a acestui modest autor. Dintr-o scrisoare – către Paul Miron, trimisă de „cel mai mare poet” (cf. E. Ionesco) aflat în exil – aflăm că, spre a nu scrie „unde, la cine, deci la care arendaş, a început răscoala din 1907”, Liviu Rebreanu (devenit academician în 1940) a primit „cel mai colosal onorariu” din istoria Editurii Adevărul-Dimineaţa: „o jumătate de milion de lei pentru Răscoala” (Horia Stamatu, 15 ianuarie 1989, în vol.: Paul Miron, Corespondenţă, Bucureşti, Editura Jurnalul literar, 2007, p. 108). Un cititor curios – înarmat cu răbdarea necesară parcurgerii tuturor numelor din lista academicienilor noştri (ceva critici de artă, muzicieni, pictori, literaţi, geologi, jurişti şi folclorişti, pierduţi în noianul de ingineri, economişti, ingineri agronomi, filozofi marxişti, fizicieni, electronişti, chimişti, matematicieni, medici, medici veterinari, politruci, biologi, (politruci-) lingvişti, (politruci-) istorici, silvicultori, biochimişti şi câţiva arheologi sau istorici cu şi fără vechime după gratii) – îl va găsi negreşit pe autorul Neoiobăgiei introdusă în 1997 între volumele de filozofie de un viitor membru de onoare al Academiei Române.” (pag. 93)

În lucrarea „Istoria Românilor și a civilisației lor de N. Iorga. Traducere din limba francesă de Al. Lascarov-Moldovanu. București. Editura „Ferdinand I-iu”. 1929”, detaliind perioada istorică a Marii Uniri, autorul redă complexitatea internă și externă a perioadei precum și complicațiile politice și sociale generate de includerea în granițele tării a peste două milioane de cetățeni de altă etnie decât română. Referitor la impactul acțiunii bolșevicilor în noile granițe ale României Mari, citim:

„Agitațiile comuniste n`au întâlnit niciodată în masele populare decât un sentiment de neîncredere, făuritorii unei lumi noi, realisate miraculos peste noapte, fiind considerați mai curând ca niște indivizi ridiculi, ale căror purtări și vorbe jignesc ceia ce este înalt aristocratic în gustul și obiceiurile țeranului și chiar ale lucrătorului român. Cu bunul simț care a deosebit totdeauna pe acest țeran, cu patriotismul discret pe care-l întâlnim, cu toate aparențele adesea înșelătoare, în marile mase chiar ale publicului orășenesc, cu acea elasticitate de spirit care a îngăduit unei rase isolate să trăiască liberă și capabilă de o desvoltare de civilisație în mijlocul națiunilor alogene care, aproape totdeauna, i-au arătat o ostilitate fățișă, cu patriotismul de care e însuflețit noul rege Carol al II-lea și, în sfârșit, cu tot ceia ce face din existența și progresele României una din condițiile de menținere pentru noua situație creată de războiul mondial, se poate nădăjdui că aceste greutăți interioare vor fi învinse și că de aici încolo liniștea Europei va fi garantată, pe aceste margeni ale Europei estice și sud-estice, de o nație puternică pe drepturile sale și respectuoasă de ale altora, având ca singur țel acela de a urmări vechi tradiții pe căile arătate de idealul societăților moderne.”

Noi depășim controversele legate de viața și activitatea lui C. Dobrogeanu-Gherea și încercăm să parcurgem câțiva pași prin universul lucrării lui, „Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare.” Editura Librăriei Socec & Comp., Societate Anonimă, București, 1910, în încercarea de a dezvălui cel puțin un aspect inedit care să determine cititorul să o lectureze pe îndelete. Facem totuși o precizare: din punctul nostru de vedere, teoria sociologică a neoiobăgiei a fost o sociologie „de etapă” , care nu mai are decât valoare istorică în zilele noastre. Contestată în acea perioadă și ulterior, dar apreciată de unii exegeți și comentatori prestigioși, această teorie poate fi apreciată pentru consistența pe care o dă caracterului teoretic al sociologiei Pentru acest aspect, ea nu poate fi trecută cu vederea în istoria sociologiei românești.

În prefața lucrării, Gherea face o analiză a situației țării pornind de la 1848 când revoluția a încercat schimbarea în bine a românilor prin reformele aduse din occident care se dovediseră eficiente acolo. Numai că acestea nu au schimbat și mentalitatea românilor, dar mai ales relațiile economico-sociale. Sperau ei că în timp, educația culturală și morală a oamenilor impusă prin noile reguli va duce la adaptarea instituțiilor la oameni și a oamenilor la instituții. Ce n-au știut promotorii reformelor este că, în concepția socialistă, nu educația și legile statului hotărăsc calea dezvoltării unei societăți, ci organizarea și structura economică, relațiile de producție izvorâte din ea. Astfel, au apărut trei curente de judecată:
-unii, de bună credință, au dat vina pe proasta alegere de a aduce instituții occidentale fără ca ele să corespundă realității românești.
-alții, cei care le-au adus și au constatat efectele lor negative, au dat vina pe oamenii care le-au aplicat.
-alții, mai optimiști, au considerat corecte importurile, iar societatea că are un parcurs ascendent, în afară de mici disfuncțiuni inerente până la asimilarea lor de către populație.
Primul curent a dispărut în timp. Curentul optimiștilor a dispărut când răscoala de la 1907 a relevat probleme reale și grave care trebuiau soluționate, nu negate.
Curentul al doilea, care afirma că reformele sunt bune, dar prost aplicate din lipsa de oameni pregătiți, începea și el să dispară pe măsură ce instituțiile de învățământ produceau oameni instruiți.

Gherea constată că acestor trei curente le-au luat locul altele.
-primul apărut este poporanismul, în primă fază „conservator și antisemit”, apoi cel democrat-înaintat, dominant la începutul secolului al XX-lea.
-al doilea curent este de fapt unul vechi, socialismul, care nu s-a putut manifesta în plenitudinea sa din cauza greșelilor și inconsecvențele celor care l-au promovat.

„Cu toate acestea, – spune Gherea – literatura sociologică socialistă din țară e chiar dela început mult superioară literaturii sociologice a celorlalte curente.” (pag. 6)

În declarația de intenție, Gherea spune:
„Lucrarea de față e o încercare de aplicare consecventă a metodei socialiste sus pomenite la analiza economică și sociologică a problemei noastre agrare și a problemelor pe cari ea le implică, un studiu analitic economico-sociologic al regimului nostru agrar.” (pag. 8)

Lucrarea lui Gherea a apărut după răscoala țăranilor de la 1907, când problemele țăranilor au generat soluții legislative care au adus un oarecare calm în societate, dar care erau departe de a rezolva ceva din problemele lor. Ba, mai mult, Gherea a arătat cum legislația adoptată, în loc să elibereze țăranul din starea de neoiobăgie, l-a îngrădit mai mult, limitându-i libera opțiune și libera circulație. În capitolul „Legislația neoiobagă quasisocialistă dela 1907” (pag. 312-354) autorul distinge trei curente în motivele care au generat adoptarea legislației și anume:
-prima categorie sunt democrații care doreau cu sinceritate rezolvarea cât mai corecta și de durată a problemei țărănești, numind aici pe Rosetti și rosettiști.
-a doua categorie erau cei care gândeau că trebuie „să dea ceva” să asigure liniștea socială, să mai slăbească lațul, cum se spune
-a treia categorie erau cei care doreau sa simuleze deschiderea către problemele țăranilor, dar de fapt să zvârle praf în ochii opiniei publice pentru a-i potoli pe țărani

Cu această ocazie, Gherea observă atât consolidarea puterii „claselor” apropiate de țărănime (mica burghezie, intelectualitatea și proletariatul industrial), cât și teama claselor care dețineau puterea în stat de capacitatea crescută de revoltă a țăranilor, care puteau pune în pericol „chiar existența țării”.
Acestor trei categorii de curente li se alătură ca voință generatoare „Manifestul Regal” cu măsuri imediate încuviințate de Rege prin care guvernul nou numit cere „concursul călduros și patriotic al tuturor, pentru restabilirea siguranței și păcii obștești” (din textul Manifestului).

Gherea deplânge soarta „tinerimii generoase” plecată de la socialiști la liberali tocmai în preajma răscoalei, considerând că aceasta avea șansa dovedirii atașamentului față de țărănime în acest context.
După ce critică legislația adoptată, Gherea concluzionează:

„Dealtfel nu tăgăduesc deloc, că și celelalte legiuiri dela 1907, în unele locuri, având un concurs de împrejurări favorabile, pot să fie de folos țăranilor. În aceste condiții și legile anterioare dădeau câteodată un rezultat bun. Dar o lege, cași o instituție socială, se judecă după tendințele ei generale și după rezultatele cele mai însemnate, pe cari le dă în condițiile iarăși generale.” (pag. 354)

Redăm un scurt fragment din lucrare, sperăm noi lămuritor în ceea ce privește concluziile lui Gherea privind situația de fapt și rezolvarea problemei agrare din România.

„În lucrarea de față am studiat problema și acum o cunoaștem sub toate aspectele și în toate manifestările ei.
Această problemă e neoiobăgia.
Ce este neoiobăgia o știm acum: e o întocmire economico și politico-socială agrară particulară a țării noastre și care conzistă din patru termeni:
Raporturi de producție în bună parte iobăgiste, feudale;
O stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie și minciună, lăs7nd pe țăran la discreția stăpânului;
O legislație tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor țărănești și reglementează raporturile dintre stăpâni și muncitori, raporturi izvorâte din cei doi termeni de mai sus;
În sfârșit, insuficiența pământului așa zisului mic proprietar țăran pentru munca și întreținerea familiei sale, fapt care-l silește să devină vasal al marei proprietăți.
Această întocmire am numit-o neoiobăgie, deoarece conservă fondul esențial al vechei iobăgii, dar cu un amestec necesar și fatal de elemente capitaliste, produs al vitii și desvoltării noastre semicapitaliste și sub forme înșelătoare liberalo-burgheze: e deci o iobăgie nouă, o neoiobăgie și nu cred să se găsească un termen, care s`o caracterizeze mai bine.
Această alcătuire ibridă și absurdă, această neoiobăgie, constitue problema agrară specifică țării noastre.
Am studiat în această lucrare ce puteri și necesități economico și politico-sociale și ce lupte și lupte de clasă au dat naștere neoiobăgiei, de unde și pentruce s`a născut, mediul istoric special din care a izvorît. Am analizat-o apoi pe ea însăș, elementele și structura ei și contradicțiile și absurditățile în cari e atât de bogată. Am cercetat influența ei asupra vieții și raporturilor sociale agrare, asupra vieții economice, politice, culturale, morale și am vazut ce nefastă e această influență, care din când în când, prin anormalitățile, contradicțiile, antagonismele și toate relele acumulate, produce acele spasme teribile, cari se cheamă revolte țărănești, jacheriile noastre naționale. Am studiat relațiile dintre diferitele noastre clase și problema agrară, curentele de opinie publică ce s`au format în jurul ei, remediile enunțate pentru vindecarea relelor produse de ea. Aceste remedii – inclusiv legile quasisocialiste de la 1907 – le-am studiat tocmai în vederea soluției ce trebuea găsită. Și din toată cercetarea asta putem acuma să tragem concluzia definitivă, soluția cea adevărată, pe care o comportă problema noastră agrară.
Soluția aceasta, care reiese din toată lucrarea noastră, aproape din fiecare pagină, este: desființarea totală, complectă, neîntârziată, a acestui regim nefast, regimul neoiobag.” (pag. 369-371)

Nu o să dăm detalii despre modul în care gândește Gherea transformarea țăranilor în proletariat, a marii proprietăți în mică proprietate, care sunt întrebările pe care și le pune pentru a răspunde detaliat despre căile prin care societatea neoiobagă va ajunge socialistă, nici care dintre societățile existente, cea capitalistă avansată sau cea agricolă, înapoiată, va ajunge prima la socialism, deoarece toată construcția s-a dovedit a fi doar o teorie care nu s-a transpus în practică deoarece nimeni dintre cei aflati la putere nu i-a urmat calea. Evident că nu se putea altfel, atacurile au venit mai ales din partea foștilor colegi socialiști. Polemicele au un nivel intelectual ridicat și merită citite pentru exercițiul la care supun mintea.

Unul dintre cei care au intrat în plemică cu Gherea este Constantin Stere, despre care am amintit anterior că ar fi părăsit barca socialiștilor și ar fi creat mișcarea numită Poporanism. Acum, nu știm dacă Gherea nu l-ar fi atacat în lucrarea sa, Stere ar fi evitat să îi critice lucrarea, cert este că fapta s-a produs. În Viața Romînească, An. 5, Nr. 11, 1910, pag. 239-255 este publicată sub semnătura lui C. Stere prima parte a articolului „Neoiobăgia domnului Gherea. I. Cum și cu cine discută d. Gherea?” . Redăm începutul articolului cu motivul invocat de autor pentru declanșarea polemicii cu Gherea.

„Dar deși în numele social-democratismului romîn au luat condeiul și conducătorii acestei mișcări, d-nii C. Dobrogeanu-Gherea și dr. C. Racovski, n-am răspuns pînă acum nici la criticile lor. Dacă tonul polemicii d-lui dr. Racovski mă dispensa de orice răspuns, – cu atît mai mult, cu cît acest ton putea fi explicat de motive psicologice, pentru cari nu pot fi indiferent, -față însă de d. Gherea, această tăcere putea să pară multora foarte stranie, – și mai ales fiind dat faptul că studiul meu nu e, în definitiv, decît o polemică împotriva social-democratismului.
Fugim noi de polemici de idei sau socotim pe d. Gherea o „cantitate neglijabilă”?
Dar de la apariția „Vieții Romînești”, cetitorii noștri știu, că pentru această revistă, d. Gherea, cu toate că nu-i împărtășim ieile, ocupă un loc a parte în literatura noastră, și că, prin talentul d-sale literar, prin caracterul de teoretician al unei mișcări atît de generoase în sine ca cea socialistă, și chiar prin situația sa tragică de șef al unei armate ce l`a părăsit, cînd el ajunsese aproape la pragul bătrîneții, – nu ne putea inspira decît o deosebită simpatie.”

Nu vom continua să detaliem polemica, dar merită citită pentru că dezvăluie o lume pe care nu o mai întâlnim astăzi în viața politică românească, plină de doctori semidocți sau chiar analfabeți. Amintim doar că în revista Viața Romînească, An. 5, Nr. 12, 1910, pag. 420-447 este publicată partea a doua a articolului polemic, intitulată „Neoiobăgia domnului Gherea. II. ”. Spor la citit!