__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Continuăm periplul nostru încercând să amintim câte ceva despre variantele românești ale pozitivismului și evoluționismului.

Evoluția gândirii sociologice mondiale a dus la nevoia de clasificare. Oamenii au avut convingerea că legile de funcționare ale societății pot fi cunoscute, iar în acest fel poate fi determinată calea spre realizarea unei guvernări eficiente. Idei au fost multe, iar despre unele deja am povestit. Să ne oprim puțin la pozitivism și evoluționism. Inițiatorul pozitivismului este chiar Auguste Comte, creatorul termenului de sociologie. Pozitivismul afirmă cu tărie că viața socială acționează în baza unor legi, care pot fi cunoscute și astfel poate fi găsită calea spre o societate mai bună.

Analizat din punct de vedere al interpretării realității sociale, s-a conturat un curent care interpreta fenomenele sociale în analogie cu organismele biologice, considerând societatea drept treapta cea mai înaltă și mai complexă de existență a organismelor vii. Acest curent a fost numit evoluționism. Ulterior, el s-a diversificat, devenind neoevoluționism. Inițial au fost definite cinci tipuri de analogii care să susțină acest curent, numit organicism sociologic:
-similitudinile între cresterea dimensiunilor și a complexității corpului animal și a celui social prin acumulări succesive
-evoluția, care presupune găsirea de soluții care să asigure integrarea funcțională a părții în tot
-specializarea componentelor corpurilor pentru cresterea performanțelor întregului
-viața mai îndelungată a organismului viu decât a celulelor care-l alcătuiesc în similitudine cu organismul social cu o viață mai îndelungată decât a indivizilor care-l alcătuiesc
-corelații funcționale între părți precum și între părți și întregul organism

Ulterior, a fost adăugată încă o similitudine cu teoria darvinistă asupra evoluției materiei vii, evoluționismul însușindu-și darwinismul social, respectiv ideea că procesul de dezvoltare și schimbare a societății este o consecință de adaptare la mediul specific. Ulterior, această similitudine a fost abandonată din cauză că era un temei de promovare a inegalităților de rasă, de gen sau de poziție socială, deoarece promova ideea că grupurile sociale compuse din rasele ne-albe, femei, sau clasa muncitorilor nu aveau capacitatea fizică și intelectuală de adaptare. Astfel, imperialismul și distrugerea societăților mai slabe deveneau justificate științific.
Inițiatorul acestei teorii sociologice a fost Herbert Spencer. Numeroși gânditori sociali s-au raliat ideilor lui sau le-au criticat, generând o sumedenie de teorii care au constituit premise ale apariției a ceea ce specialiștii au numit neoevoluționism.

În România, așa cum am mai povestit, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, preocuparea pentru inventarierea realității sociale și pentru găsirea unor căi de dezvoltare rapidă a societății era considerată o datorie în rândul intelectualității în formare.

În volumul „Istoria Sociologiei Românești” , coordonator Ștefan Costea, Ediția a II-a, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2005, este publicat Capitolul 3.6 întocmit de Ștefan Costea, care poartă titlul „Variante romanești ale pozitivismului și evolutionismului. Spiru Haret. G.D. Scraba. N. Porsena. S. Manolescu. H. Fundateanu. H. Sanielevici”. Autorul scrie:

„[…] particularitățile, caracteristicile și nivelurile agenților sociali, producători ai sociologiei s-au diversificat si s-au înscris pe coordonatele specifice unora sau altora din marile direcții de gândire sociologică ale epcii.
În acest fel, s-au înregistrat creații sociologice de factură pozitivistă sau evoluționistă, datorate unor personalități, cum au fost Spiru Haret, G.D. Scraba, H. Fundățeanu ș.a., care, prin antecedentele lor – formație intelectuală și profesională, activitate socială, politică și economică practică, legaturi cu mișcările de idei din epocă – au deschis orizonturi noi și au adus în corpus-ul cunoașterii sociologice ansambluri coerente de teorii, teze, concepte, idei, ce întrunesc caracteristicile de bază ale unor „variante românești” ale unor curente și școli semnificative din istoria sociologiei universale.
Trebuie însa menționat faptul că mulți dintre reprezentanții acestor curente s-au angajat cu pasiune și dăruire și în actiunea socială practică, inițiind și promovând chiar „mișcări” sociale autentice în favoarea transpunerii în practică a unora sau altora din soluțiile produse sau sugerate în proiectele lor teoretice, în vederea realizării idealurilor evoluției societății romanești spre modemitate, cum au fost cele „poporaniste”, „haretiste” ș.a” (pag. 230)

2¹ Spiru Haret și haretismul

Despre Spiru Haret, autorul face referire atât la contribuțiile teoretice ale activității savantului, cât și la practica socială generată de posibilitățile oferite de funcțiile administrative ocupate.

„Desigur, Spiru Haret este recunoscut ca inițiator și promotor al mișcării sociale de anvergură națională – „haretismul”, care a avut un impact major asupra societății românești pentru lungi perioade de timp și ale cărei rezonanțe mai pot fi receptate și astăzi.
Contribuția lui Spiru Haret la sociologia românească este mai mult decât semnificativă, înscriindu-se în variante românești ale sociologiei pozitivist-evoluționiste.
Sursele acestei evoluții pot fi identificate în bogata sa activitate de reformator social, în modalitățile sociologice în care a conceput și elaborat multe din lucrările sale (dintre care elocventă este Chestia țărănească) și, în mod deosebit, în analizele, rapoartele și celelalte categorii de documente cuprinzând propuneri și soluții pentru reformarea și modernizarea învățământului românesc, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.” (pag. 231)

Nu vom urmări lucrarea științifică citată mai sus, care analizează activitatea sociologică a lui Haret în cele mai relevante aspecte ale sale (esența societății omenești, statica socială, factorii economici, intelectuali și morali, metodologia sociologică etc.), vom încerca să dezvăluim ceva din aura publică ce îl va face, sperăm noi, mai interesant pentru cititorul nespecialist.

O lucrare care sintetizează viața și activitatea lui Spiru Haret oglindită în imaginea contemporanilor săi este volumul „Lui Spiru C. Haret. „Ale tale dintr`ale tale”. La împlinirea celor șeasezeci ani!” . Tiparul și Editura Institutului de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1911. În cele 1228 de pagini, 151 de mari personalități culturale și politice ale vremii încearcă să încadreze viața și activitatea lui Spiru Haret în efortul general al intelectualității românești pentru dezvoltarea culturală a națiunii. Printre semnatari amintim vreo câțiva care sunt cu siguranță cunoscuți de cititori: Traian Lalescu, I. Bianu, Spiridon Popescu, C. Stere, G. Simionescu, G. Oprescu, G. Popa-Lisseanu, Constantin Kirițescu, I. Bogdan, Alex. Lăpedatu, P. Dulfu, Mihail Sadoveanu, Constantin Alessandrescu, Constantin Moisil, G. Bogdan-Duică, Em. Grigorovitza, I. Panaitescu, Gh. Țițeica.

În Partea I din Capitolul II, publicată deja pe site-ul prietenului nostru Florin Rău, când am vorbit despre sociologia poporanistă l-am amintit pe liberalul Spiru Haret cu lucrarea sa „Chestia țărănească” . Referitor la această perioadă tragică pentru țară parcursă de Spiru Haret în funcția de ministru, consemnăm scrierea institutorului și jurnalistului Constantin Alessandrescu – cunoscut mai ales ca realizator al câtorva dicționare parțiale pe județe (Vâlcea, Dâmbovița, Dolj, Ilfov, Romanați, Prahova etc.) incluse în Marele Dicționar Geografic al României editat în 5 volume de George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu și Grigore Tocilescu, București, 1898-1902 – „Răscoalele țărănești, învățătorii, preoții și D-l Spiru Haret” , publicată la pag. 1078-1084. Iată ce scrie acesta:

„În cele mai grele împrejurări, d-l Haret iea in Martie 1907 Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Răscoalele țărănești se întindeau cu iuțeală din nord spre sud și, ca cuprinsă de un foc imens, țara clocotia de furia răsculaților. Zăpăceala cea mai mare domnia în centru.
Guvernul conservator, surprins de mișcarea puternică a țărănimii, face loc guvernului liberal, pentru ca prin forțe nouă și mijloacele necesare să redea țerii liniștea atât de adânc tulburată.
În asemenea împrejurări, când patima deslănțuită amenința să dărâme din temelie clădirea statului, când viitorul apărea ca un punct de întrebare și toți recunoșteau grozăvia momentelor prin cari trecea țara, d-l Haret urcă pentru a treia oară scările Ministerului de Instrucție publică, convins de marea răspundere ce-și lua, dar încrezător în sine, în preoți și învățători, pe cari îi cunoștea oameni de ordine.
Timpul era scurt. Într`o noapte revizorii școlari au fost numiți și a doua zi erau la posturile lor, în mijlocul răsvrătiților, alături de preoți și învățători.”

După ce redă fragmentar „Chemarea” domnului Haret către preoți și învățători, acesta consemnează:

„Apelul acesta înțelept și plin de învățăminte își produce efectul.
Deșteptați la datoria lor, apostolii satelor se pun în calea celor răsculați și prin vorbe pline de pilde, prin sfaturi și stăruințe opresc pe alocurea devastările, împiedică jaful și fărădelegile.
Cât de grea era munca pentru astâmpărarea spiritelor revoltate se putea ghici în procedura barbară, lipsită de rațiune a răsculaților și din corespondența zilnică ce primiam ca revizor școlar al județului Dolj, unde răsculații au atins culmea barbariei.
La intervale scurte primiam telegrame, scrisori, ori eram chemat la telefon de d-l Haret, care-mi da instrucțiuni despre cum trebue să procedez.
Învățătorii, șezând zile întregi între turburători îi împiedica de la jafuri.
Unii au fost bătuți de săteni, alții luați cu sila la devastările conacurilor și al pătulelor, și tocmai ei – cari n`au uitat un singur moment să opună barbariei sfaturile lor înțelepte – au fost aduși legați la reședința județului. Superficialitatea unora și ideile nu destul de obiective ale altora făcuse – cum zice d-l Haret – să se acrediteze multe idei greșite în privința cauzelor răscoalei.
Într`adevăr, același învățător care, ieri, îndemnând la liniște pe săteni, era învinuit de aceștia că simpatizează cu cercurile stăpânitoare, astăzi este învinuit că aprinde scânteia de răsvrătire în spiritele țărănești. Acuzați dintr-o parte și din alta, de săteni și de autorități, în locul răsplății binemeritate, preoții și învățătorii îndură amarul nerecunoștinței.”

Elogiind atitudinea corpului dăscălesc, autorul redă parțial un articol al unui învățător fruntaș, d-l Mihalache, publicat în revista „Neamul Românesc”:

„Dacă a învăța carte, tu unul singur, pe 100-150 copii ai mojicilor, pentru 76 lei pe lună, se cheamă , atunci noi suntem instigatori.
Dacă jertfindu-ți timpul tău liber, i-ai învățat cum să-și lucreze singuri unele lucruri pe cari le cumpărau de la Evrei, cum să-și îngrijească singuri grădina pe care o făcea Bulgarul, cum să se roage în cor pentru izbăvirea lor și părinților lor și aceasta se cheamă , noi suntem instigatori.
Dacă ai îndrăznit, tu, săracule, ca fără plată să faci și școală de seară cu oameni vârstnici: să-i înveți să scrie, să cetească, să socotească, pentru ca să micșorezi rușinea țerii adusă de mulțimea analfabeților ei și asta este altă noi suntem instigatori.
Dacă la biserică, la cercurile culturale, la șezători, îi vei fi sfătuit cum se ține o gospodărie, cum se țin vitele, cum se muncește pământul (vei fi îndrăznit poate să le spui să-și facă munca la timp și întâiu pe a lor!), cum se cresc copii, cum este bine a-ți procura în casă – nu de la străini – lucrurile trebuincioase, și câte altele, și asta se cheamă iarăș: noi suntem instigatori…”

Autorul scrie mai departe:
„Așa se apărau învățătorii. La bârfeli răspundeau cu fapte, la insulte cu vorbe blajine. Totuș, pentru a se spulbera cu desăvârșire și în mod oficial acuzațiile ce li se aduceau, d-l Haret întreprinde cunoscuta anchetă prin organele sale de control, spre a dovedi partea corpului didactic și a celui preoțesc în răscoalele de tristă amintire, din 1907.
Rezultatul în totul favorabil învățătorilor și preoților este consfințit în raportul său No. 70116 din 13 August 1907, adresat M. S. Regelui, cu intenția de a-L edifica asupra sgomotelor false ce încă circulau, și pentru a răsplăti în parte și în măsura mijloacelor posibile pe unii din învățătorii și preoții, cari au muncit mai mult la potolirea sau prevenirea răului.
[…]
[…] Se cuvine deci în această împrejurare, când se aduce domnului Haret un omagiu pentru munca ce a desfășurat în diferite direcțiuni, să se amintească această pagină frumoasă din activitatea sa de zece ani ca ministru. Forțările ce le-a făcut, pe de o parte de a înlătura cu ajutorul învățătorilor barbariile prea mari, către cari erau înclinați răsculații, iar pe de alta, grija ce a avut de a scoate de sub învinuiri nedemne și nedrepte pe aceia la cari recursese în vremuri tulburi, ca acelea din Martie 1907; vor rămâne o pildă vie de dragostea sa către țară și oamenii care l-au servit.”

Pentru că l-am amintit pe liberalul Spiru Haret când am vorbit despre sociologia poporanistă, prezentăm aici din volumul mai sus citat scrierea unui scriitor poporanist, dar și publicist și profesor de matematici, Spiridon Popescu, scriere ce poartă titlul: „Partidul Domnului Haret?” , publicată de la pag. 47-56. Această scriere va lămuri puțin cititorul și asupra nașterii și dezvoltării mișcării sociale haretiste. Iată ce scrie acesta:

„De o bună bucată de vreme, o anumită parte a presei române din regat dă alarma și chiar înfățișează în culorile cele mai mohorâte pericolul ivirii unui nou partid, partidul haretist; o altă parte a presei neagă existența acestui partid; iar mulțimea se`ntreabă cu nedumerire:
Nu-i așa că-i nevoie de lămurit lucrul?
[…] Câteva fapte și scene dintr`un număr nemaipomenit de mare, cunoscute de mine, vor răspunde, nădăjduiesc, dacă există sau nu un partid și, în cazul afirmativ, de ce-i învinovățit cu atâta înverșunare domnul Haret, de ce i se atribuie d-sale crearea unui partid și încă periculos și în ce anume constă pericolul de care își fac spaimă adversarii.
[…] Eram director la gimnaziul din Vasluiu. Vine la mine amicul meu X, institutoru tot la Vasluiu, și-mi spune vestea, că ministrul Haret ar fi dorind, ba chiar c`ar fi îndemnând dăscălimea să iea inițiativa înființării de cantine școlare, bănci populare, școli de adulți, etc., etc. Pare că-l văd pe entuziastul meu amic, cum se`nflăcărează și cum mi se vâră în suflet c`un potop de argumentecă , ba că-i vorba că se ivesc și la noi acte de solidaritate socială; ba chiar îmi trântește pe masă un vraf de cărți informatoare despre mișcarea si despre minunile inițiativei private în chestia răspândirii învățământului în massele populare din Europa și America. Pe atunci se da cifra de 83% analfabeți în țara noastră. Căpătăm imediat concursul necondiționat al dăscălimii primare și secundare din localitate și-o pornim pe adunat fonduri. Ieau ființă, în oraș, un cerc dăscălesc, la care se alipește și o bibliotecă publică. Cercul se lărgește în scurtă vreme si cuprinde în el toată inteligența și inima târgului. Toți sunt bucuroși că au unde s`adune, s`asculte ori să țină conferințe și să se distreze. În formația aceasta, cercul poate lua tot felul de inițiative. Cantinele și conferințele încep să iea ființă prin sate.
[…] Așa lucra la vremea aceea dăscălimea și cetățenii luminați din Vasluiu!…iar asta numai pentrucă ministrul Haret își arătase dorința de a vedea înfăptuirea sesmorțirii masselor populare. O parte din presa română însă dă alarma: Adevărul este că nici eu, nici institutorul X, nu cunoșteam până atunci pe domnul Haret, nu primisem de la d-sa nici un fel de instrucție, după cum este adevărat că eu pusesem cea mai puțină muncă, dintre toți dascălii din vasluiu, în mișcarea de-atunci!
[…] Dar tot atunci, ceea ce se petrecea la Vasluiu, se petrecea în toată țara; și tot de-atunci presa, acea parte din presă care veghează chipurile la conservarea ordinei sociale, atacă mereu pe d-l Haret că-și face partid și că răstoarnă ordinea socială.
[…] Cu adversarii au ceva dreptateș nu-i vorba de răsturnarea ci de schimbarea ei. Care era ordinea socială, până acum câțiva ani? 83% analfabeți?…
[…] –
[…] Când m`a chemat domnul Haret în serviciul Statului la direcția învățământului primar, nu știa și nici nu m`a întrebat în ce club politic sunt. Timp de șase ani am fost colaboratorul său; Tot timpul m-am simțit întreg al meu. Am avut peste trei sute de întâlniri cu d-sa în interesul serviciului și nu i-am surprins nici o vorbă, nici o aluzie, nici un gest, nici despre mine nici despre cei aproape șate mii de dascăli administrați de mine, în ceea ce privește politica.
[…] Domnul Haret are convingerea că în păturile adânci ale poporului nostru, din cauza vitregiei vremurilor, trăește încă o rezervăa de puteri încă nepusă în valoare; că nația noastră ar putea să fie mai fericită; că în poporul nostru se găsesc, în orice moment, destule suflete curate, cari așteaptă doar un semn de siguranțăpentru ca să se arunce în lupta pentru binele și fericirea obștească; iar armata acestor suflete cinstite, în cea mai mare parte preoți și învățători, și-a găsit un protector în d-l Spiru C. Haret.
[…] Să mai citez și alte fapte, de domeniul public, cum ar fi de pildă apărarea făcută învățătorilor și preoților după 1907?
Deja absurdul e pus în lumină!
Sunt oare geloși adversarii de munca domnului Haret și se tem de faima operei sale?
Pue și ei aceeaș muncă și vor căpăta aceeaș faimă…la care domnul Haret n`a avut încă vreme să se gândească!”

Un alt autor care îi dedică lui Haret o mare atenție este profesorul universitar Constantin Schifirneț. Vom cita din capitolul intitulat „Haretismul” cuprins în lucrarea sa „Sociologie românească modernă” , ediția a doua completată și revizuită, apărută la Editura „Tritonic”, București 1917:

„Ideile şi acţiunile lui Haret s-au constituit într-o doctrină socială – haretismul, o concepţie care stă la baza programului de susţinere a ceea ce astăzi se numeşte grupuri sociale dezavantajate, referirea fiind la ţărănime şi la sat. Dezvoltarea modernă a satului ar putea fi făcută prin activitatea învăţătorilor.
Din poziţia lui de lider recunoscut de multe grupuri sociale, Haret ar fi putut înfiinţa un nou partid, dar a refuzat deşi, cum scrie G. Adamescu, a fost a fost acuzat că voieşte să-şi facă un partid haretist. Poate că altfel ar fi arătat viaţa politică românească dacă ar fi existat un partid cu o ideologie şi un program haretist, aşa cum se degajă limpede din toate scrierile marelui om de stat. Un asemenea partid ar fi conferit o identitate politică tuturor categoriilor sociale pentru care el a militat,
[…] Haretismul decurge din iniţiativele luate pentru răspândirea culturii la grupuri cât mai numeroase. În aceeaşi direcţie a sprijinit apariţia revistelor: „Convorbiri didactice”, „Învăţământul primar”, „Revista generală a învăţământului”, „Noua revistă pedagogică”, „Şcoala românească”. Să adăugăm revista „Gazeta matematică” înfiinţată la 15 septembrie 1895, pentru care Spiru Haret a acţionat ca toate liceele să aibă abonament. Înfiinţarea revistei „Albina” a avut ca scop difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice la sate. Această revistă este printre foarte puţinele publicaţii din România cu apariţie neîntreruptă.
În lucrarea Chestia ţărănească Spiru Haret indică direcţia principală de acţiune: „luminarea păturii ţărăneşti” şi „scoaterea de sub robia celorlalte clase”. Soluţia luminării aminteşte de celebra formulă „Voiesce şi vei putea – Luminează-te şi vei fi” a lui C.A. Rosetti, fruntaş liberal, înaintaş al lui Haret. Luminarea se face prin activităţi şcolare şi extraşcolare: cursuri pentru adulţi, cercuri culturale, serbări artistice, comemorări istorice; organizarea de biblioteci şi de bănci populare, de societăţi cooperatiste, de acţiuni de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice utile ţăranilor şi dezvoltării agriculturii. Haretismul proclamă învăţătorul drept „conducător spiritual al satului”, un organizator şi administrator al activităţilor din mediul rural. Oameni pricepuţi şi devotaţi, aşa îi descrie ministrul Instrucţiunii pe învăţătorii din sate, şi pentru aceste motive ei se bucurau de un respect deosebit în faţa sătenilor şi în faţa autorităţilor.
Datorită lor multe sate au cunoscut în perioada antebelică un ritm mai înalt al modernizării.
În rezumat, haretismul este o politică educaţională şi socială cu o identitate românească evidentă într-o societate predominant rurală înscrisă pe calea modernizării. Haretismul indică modalităţile de a edifica modernitatea din interiorul comunităţilor rurale, fiind astfel o alternativă la modernitatea impusă prin imitarea sau preluarea de instituţii şi legi din afară.” (pag. 120-122)

Ne justificăm larga prezentare a lui Spiru Haret prin potențialul teoretic și practic pe care îl poate avea cunoașterea vieții și activității acestui mare român, dincolo de participarea lui la istoria sociologiei românești.