5⁶ Dimitrie Gusti și sociologia monografică

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

În „Dicționar de sociologie”, Coordonatori Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, București, 1998, la pagina 364 se prezintă o definire a monografiei sociologice:

„MONOGRAFIE SOCIOLOGICĂ metodă de studiere multilaterală şi intensivă a unor unităţi sociale (sat, oraş, cartier, instituţie, regiuni) practicată şi de Şcoala sociologică de sub conducerea lui Dimitrie Gusti: „Monografia ca atare nu este o descoperire românească, dar sînt nenumărate feluri de a întreprinde monografii. Concepţia sau sistemul de sociologie care le stă la bază hotărăşte de aproape şi felul lor de a fi. Unii se mulţumesc numai cu studiul familiei, dînd precădere, de pildă, bugetului; alţii se mulţumesc cu studiul statistic, alţii cu descrierea relaţiilor sociale ş.a.m.d. Noi am încercat de la început cercetarea sociologică a tuturor aspectelor (deci a totalului) şi nu numai descriptiv, ci şi explicativ, a unei forme fundamentale de viaţă socială, cum este la noi satul”. (O. Gusti, Sociologie Românească, 1 936).”

Pentru că o astfel de întreprindere de cercetare în teren necesită, în afară de instrumente de lucru teoretice și considerabile resurse materiale și umane, cel ce a reușit să le adune laolaltă a fost Dimitrie Gusti. Instrumentele teoretice aparțin lui Gusti, dar ele au suferit transformări și completări după inițierea cercetărilor în teren și punerea în dezbaterea echipelor monografice a rezultatelor obținute. Cantitatea și calitatea echipelor monografice a crescut permanent, înglobând specialiști ai mai multor discipline. Timpul alocat cercetării monografice a permis atât culegerea datelor oficiale, cât și consemnarea informațiilor intervievaților, referitoare la toate aspectele considerate importante pentru manifestările și mecanismele vieții sociale. Ipotezele cercetărilor monografice au fost diverse, cercetătorii având libertatea și șansa să își stabilească singuri ipotezele de lucru. Ulterior, rezultatele cercetărilor bazate pe ipoteze personale (dar puse în discuția colectivelor) s-au concretizat în lucrări științifice de mare valoare. Considerăm și am mai scris-o, cea mai mare realizare a activității de cercetare monografică este „Enciclopedia României” din care au fost publicate doar patru volume, elaborată de un mare colectiv de specialiști sub coordonarea lui Dimitrie Gusti.

Dacă tot am amintit de dificultățile întâmpinate la îndeplinirea misiunilor de către echipele monografice, vom diseca puțin problema și vom aminti despre importanța operatorilor de interviu în această cercetare. În acest sens, vom cita din lucrarea lui Septimiu Chelcea „Tehnici de cercetare” , Editura SNSPA, Facultatea de comunicare și Relații Publice, București, 2001, pe care am mai citat-o și mai sus:

„În selecţionarea şi formarea profesională a operatorilor de interviu trebuie să se aibă în vedere sarcinile acestora în cadrul anchetelor.
C. A. Moser (1958) ia în considerare următoarele patru sarcini: găsirea persoanelor cuprinse în eşantion; obţinerea acordului pentru interviu; punerea întrebărilor; înregistrarea răspunsurilor. Îndeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a acelor persoane care nu au caracteristici psihomorale şi fizice contraindicate (deficienţe intelectuale sau morale, handicap fizic etc.) şi care doresc sincer să facă muncă de operator de interviu, ştiind că aceasta solicită efort fizic şi psihic şi că este slab remunerată. Operatorii de interviu se recrutează adesea din rândul funcţionarilor ieşiţi la pensie, al casnicelor cu nivel mediu de trai şi al persoanelor în căutarea unor activităţi temporare aducătoare de venituri suplimentare. Nu s-ar putea spune că selecţia operatorilor de interviu se face dintr-un volum mare de populaţie. Dimpotrivă. Nicole şi Françoise Berthier (1978) consideră că studenţii operatori de interviu sunt „o specie pe cale de dispariţie“.
Astfel stând lucrurile, mi se pare nerealist să facem un portret-robot al operatorului de interviu care să se apropie până aproape la identificare cu cel al unui savant. Totuşi, inteligenţa şi picioarele nu-i pot lipsi. Lăsând gluma de o parte, vom spune şi noi, în acord cu mulţi alţi autori, că poate fi un bun operator de interviu doar o persoană cu fizic plăcut, cu o mare capacitate de adaptare, sănătoasă, onestă şi conştiincioasă, obişnuită cu munca sistematică, având o inteligenţă suplă, un nivel de cultură generală relativ ridicat şi dragoste pentru activitatea de cunoaştere a problemelor individuale şi colective.
Când selecţia operatorilor de interviu nu se face cu ajutorul testelor psihologice, este necesară recrutarea celor cel puţin în urma unei discuţii aprofundate şi a unei probe practice (efectuarea unui interviu). Vor fi excluse persoanele excesiv de timide, ca şi cele cu tendinţe autoritariste, labile psihic sau dezinteresate de munca de operator de anchetă. Cea mai bună recomndare pentru o astfel de activitate este participarea anterioară la alte anchete sociologice în calitate de operator. Formarea profesională a operatorilor de interviu poate fi dobândită prin experienţa participării la mai multe anchete sau prin forme instituţionalizate (cursuri speciale de scurtă sau mai lungă durată).Oricât de atent ar fi fost selecţionaţi şi oricât de riguros ar fi fost formaţi din punct de vedere profesional, operatorii de interviu rămân o potenţială sursă de eroare în anchetele sociologice şi sondajele de opinie.” (pag. 138-139)

Încercând să găsească o definire a sociologiei prin elementele comune diverselor sociologii, în „Sociologia Românească 1900-2010. O istorie socială” Autori: Elena Zamfir, Simona Ilie, Simona Maria Stănescu, Maria Iordache. Coordonatori Cătălin Zamfir și Iancu Filipescu, Editura EIKON, București și Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, scrie:

„Există o evoluţie universală a sociologiei ca ştiinţă, dezvoltând un fond comun, mai ales în domeniu metodologiei, dar şi a unor concepte şi structuri teoretice fundamentale. Dar orientările sociologiei care domină la un moment dat exprimă mai mult logica contextelor sociale în care ele se produc. Dimitrie Gusti a oferit o formulare memorabilă care limpezeşte această problemă: sociologia este ştiința națiunii. Întregul program sociologic gustian are un sens precis: sociologia este, în cea mai mare parte a ei, ştiința societății în care sociologul trăieşte. Şcoala Sociologică de la Bucureşti s-a concentrat pe realizarea acestui program: să fie o sociografie, să ofere o descriere cât mai completă a societăţii româneşti. Visul lui Dimitrie Gusti a fost să iniţieze o catalogare a tuturor satelor şi oraşelor. O hartă socială a României. Proiectul gustian a fost însă mult mai ambiţios. Sociologia naţiunii româneşti trebuie să răspundă la durerile societăţii româneşti şi să limpezească oportunităţile şi direcţiile ei de dezvoltare. Ipoteza care stă la baza acestei cărţi este: sociologia românească trebuie privită în primul rând ca produs al societății româneşti; ea variază ca producție, orientare şi tematică în diferitele faze ale istoriei României. Tematica sociologiei este răspunsul la solicitările sociale sau caută ea însăşi să identifice problemele contextului său social şi să-şi aducă contribuţia la soluţionarea acestora. Dramaticele evenimente sociale au produs schimbări profunde în dinamica şi profilul sociologiei româneşti. Într-o altă formulă, putem vorbi despre sociologia românească nu numai ca produs al sociologilor români în România, ci ca o sociologie produsă de societatea românească, ca expresie şi parte a ei. Sociologia românească este o expresie a conştiinţei colective a societăţii româneşti, un răspuns la problemele, frustrările, neliniştile, dar şi o articulare a speranţelor ei.(pag. 24-25)
„Generația Şcolii Sociologice de la Bucureşti, devenită centrul mişcării sociologice româneşti. Programul gustian şi-a pus amprenta pe întreaga evoluţie ulterioară. Sociologia devine o disciplină ştiinţifică cu o orientare accentuată spre cercetarea empirică, realizată nu individual, ci de largi colective multidisciplinare, asumând o misiune de dezvoltare socială. În acei ani se coagulează o generaţie de sociologi cu prestigiul solid conferit de programul gustian.” (pag. 34)

În lucrarea lui Dimitrie Gusti „Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii. Volumul 1”, apărută în „Biblioteca de Sociologie, Etică și Politică” condusă de Dimitrie Gusti, seria „Studii și Cercetări” Nr. 9, publicată la Editura Institutului de Stiințe Sociale al României, București, 1940, Capitolul II, „Sociologia monografică, știință a realității sociale”, Dimitrie Gusti face o analiză asupra a ceea ce este sau se dorește a fi monografia în cadrul științei sociologice, criticând limitele altor metode de inventariere a realității sociale, în condițiile în care el crede că „teoria realității sociale, ca fundament al existenței, devine astfel pentru sociolog conștiință de sine științifică” (pag. 33).

Făcând un istoric al monografiei, amintește „metoda literar inductivă” , prin care literatura descrie lumea reală, numindu-i pe Balzac, Zola, Glasworthy, Thomas Mann, Jules Romains, dar și pe Sadoveanu, Cezar Petrescu și Rebreanu, concluzionând că lucrările acestora „nu sunt decât monografii imaginare care cel mult ne ajută în intuirea realității, dar nu ne asigură cunoașterea ei științifică. Sunt culegeri de documente umane, cărora nu li se pot tăgădui observații pătrunzătoare, fine și sugestive, dar, oricât ar avea o bază reală, rămân plăsmuiri fictive.” (pag. 42)

Mergând mai departe, amintește „metoda empirică” , în care procedeul anchetei a culminat cu elaborarea unei științe denumită „statistica”. Acesta afirmă: „Datele statistice urmăresc, de sigur, o redare cantitativă cu un maximum de precizie a unei stări sociale…”, redând cea mai plastică definiție a statisticii, dată de statisticianul Gustav Rümelin, drept „o istorie care stă pe loc”, în contradictoriu cu istoria, care ar fi „o statistică în mișcare”. Concluzia lui Gusti este tranșantă: „Statistica este o „sociometrie”, o măsurătoare a societății, nimic mai mult.” (pag. 43) Tot el afirmă: „Se recunoaște că statistica și monografia au unele trăsături comune: cum ar fi identitatea domeniului lor de aplicare. Aceleași probleme sociale pot fi tratate într„adevăr prin ambele metode. Dar identitatea domeniului nu exclude deosebirile cercetărilor.” (pag. 48)

Gusti parcurge traseul urmat de cercetarea socială redând chemarea decanului sociologilor și statisticienilor germani Ferdinand Tonnies care, în 1929 invită pe statisticieni să se grupeze în jurul noului program și concept, „Sociografia” . Termenul fusese creat în 1913 de sociologul olandez R. Steinmetz, care îl definea drept „o imensă adunare de material social, o descriere a lui și nimic mai mult”. (pag. 50)

Inventariind domeniile manifestării sociologiei empirice, Gusti citează în afară de statistică și sociografie, domeniile antropologiei, etnologiei și etnografiei, chiar dacă la acea vreme, el considera că „oamenii de știință nu sunt de acord asupra delimitării lor și nici măcar asupra întrebuințării termenilor.”

Printre disciplinele care fac parte din istoria cercetărilor sociale, Gusti citează ca disciplină distinctă „Folklorul” . El apreciază că disciplina a beneficiat de două contribuții definitorii: primul, în 22 august 1848 când englezul William John Thoms a recomandat ca adunarea de material popular să se numească Folk (popor) – Lore (studiu, cunoștință). Al doilea, în 1858, profesorul de la universitatea din München Heinrich Riehl, propunând ca termenul de „Volkskunde” să definească știința ce studiază legile naturii în viața popoarelor. (pag. 52 și următoarele).
Gusti face și o sumară trecere în revistă a preocupărilor privind culegerile de obiceiuri și literatură populară de la noi din țară. El constată că la început, culegerea de obiceiuri și literatură populară era însțită de o prelucrare pentru a fi oferită într-o formă cerută de elitele vremii. „Abea cu ivirea lui Hasdeu o înțelegere științifică a vieții populare se naște la noi. Iar odată cu G. Dem. Teodorescu începe și seria adevăratelor culegeri științifice.” (pag. 57)

Gusti continuă să dezbată despre încercările de analiză a fenomenelor sociale prin metode științifice, indicând școala franceză a lui Frédéric Le Play. Acesta este și astăzi recunoscut drept fondator al sociologiei empirice, prin elaborarea monografiilor de familie, pe care acesta le considera „fundamentul științei sociale”, motivând: „pentrucă societatea se reduce, după el, la un complex de familii. Familia este „celula” societății, elementul unic al societății primitive și elementul esențial al societății civilizate, în jurul familiei depunându-se, cristalizate, forțele sociale principale. Societatea nefiind decât totalitatea familiilor, studiul societății este studiul concret al familiei care este redus și el mai înainte de toate la stabilirea amănunțită a unui buget de încasări și cheltuieli al familiilor de lucrători. Aceasta este ideea dominantă în metoda monografică a lui Le Play.” Gusti critică această metodă și dezbate despre evoluția științelor sociale franceze ale vremii, care au parcurs trei perioade, marcate prin trei nume: Frédéric Le Play, Henri de Tourville și Edmond Demolins. Concluzia lui Gusti este radicală și o prezentăm pe scurt:

„Cu tot numărul impunător de reprezentanți ai metodei monografice concepută de Le Play, valoarea lor nu se ridică mai niciodată peste o contribuție destul de modestă de cunoaștere la suprafață a realității sociale. Viciul fundamental al acestei școli constă într`o insuficientă orientare teoretică și metodologică, „nomenclatura” cu toate lipsurile ei evidente este adoptată până și de cel din urmă reprezentant al ei, Dechamps, împotriva tuturor criticilor întemeiate care i s`au adus.” (pag. 64 și următoarele).

Prezentarea mișcărilor care au lăsat amprentă asupra monografiei se încheie la Gusti cu prezentarea sociologiei americane, spune el, „preocupată în special de culegerea și clasificarea faptelor sociale. Interesul cantitativ pentru materialul de fapte a luat în Statele Unite ale Americii proporții atât de impunătoare, încât organizarea cercetărilor întreprinse de sociologia americană poate fi socotită ca un punct culminant al tuturor străduințelor de acest fel. Amintim aici numai două instituții ale Americii menite să organizeze și să stimuleze cercetările sociologice atât proprii, cât și mondiale: Fundația Rockefeller și The Social Science research council.”

Admirația lui Gusti pentru sociologia americană este fără rețineri. El concluzionează:

„Lecția pe care o oferă însă Statele Unite ale Americii Europei și, mai ales, statelor agrare europene, constă din strânsa colaborare între știința sociologiei cu practica politicii de stat. Pilda cea mai elocventă au dat-o înșiși președinții de republică T. Roosevelt, W. Wilson și H. Hoover prin impulsul și inițiativele luate de organizare a cercetărilor de sociologie rurală; oamenii de Stat americani au transformat Ministerul de Agricultură în sociologie aplicată, utilizând și înfăptuind în practică rezultatele studiilor științifice printr-o secție specială a acestui departament numită «Division of Farm population and Rural life».” (pag. 72 și următoarele)

Privirea aruncată de Gusti peste ocean l-a făcut să spere că prin insistențele sale va mobiliza și conducătorii României pentru a urma exemplul american. În orice caz, atât el cât și colaboratorii săi au considerat că munca lor trebuie să aibă finalitate în deciziile politice adoptate. Recuperarea Școlii monografice de la București se impune ca o necesitate contemporană.

Aducem în atenția cititorului revista „Sfera Politicii. Revistă de științe politice” , editată de fundația „Orient Expres”, Apariție Bimensială, Volum XXI, Nr. 3 (175), 2013, care are ca subiect „Școala Sociologică de la București. Contexte, tendințe, crize”. Cităm din lucrarea lui Șerban Văietiși ”Sociologia monografică în perspectiva etnografiei critice americane” , pag. 78-90:

„Metodologia gustiană era în mod hotărât una calitativă, iar proiectul său era unul deosebit de ambițios, care viza nu doar monografierea (și deci panoramarea și înțelegerea) ci și îmbunătățirea vieții (adică formularea unui „plan de intervenție”) în comunitățile studiate. Din aceste considerente Școala monografică se înscrie pe direcții care au făcut carieră în a doua parte a secolului XX în științele sociale, fiind apreciate până astăzi (și util a fi recuperate), precum „acțiunea socială”, antropologia aplicată, activismul socio-cultural și proiectele de „dezvoltare comunitară”.Alături de acestea, prin metodele și pedagogia elaborate, Școala a favorizat, metodologic vorbind, interdisciplinaritatea (prin studierea realității sociale din perspectiva combinată a unor științe particulare) iar, teoretic, criticismul (prin delimitarea de sociologia speculativă și reevaluarea critică a unor afirmații care căpătaseră valoare de dogmă despre realitatea socio-culturală românească).
Aceste trei aspecte, asupra cărora intenționăm să ne oprim, interdisciplinaritatea, criticismul și activismul sunt teoretizate în cuprinsul științelor sociale de studii recente, precum cele înscrise în curentul „etnografiei critice”, îndeosebi în accepțiunea formulată în universitățile americane.” (pag. 78-79)

O altă lucrare pe care o recomandăm cititorului este: Maria Larionescu „Teorii ale modernizării sociale” , Suport de curs pentru master, 2010, publicat online pe https://www.academia.edu/43155982/Teorii_ale_modernizarii_sociale_Suport_de_curs

„În perioada interbelică sociologia românească atinge apogeul dezvoltării sale prin constituirea primei şcoli sociologice, în înţelesul modern al termenului, de către Dimitrie Gusti (1880 – 1955) şi principalii săi colaboratori: Henri H. Stahl (1901 – 1991), George Vlădescu-Răcoasa (1885 – 1989), Traian Herseni (1907 – 1980) , Mircea Vulcănescu (1904 – 1952), Anton Golopenţia (1909 – 1951).
• Paradigma monografiei sociologice: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor, teoria manifestărilor, integralismul sociologic, cercetările monografice.
Şcoala sociologică de la Bucureşti este marcată de câteva momente decisive în conturarea identităţii sale: crearea sistemului monografiei sociologice, care a servit ca fundament analitic al cercetării nemijlocite a satelor; diversificarea tipologică a cercetărilor monografice şi codificarea experienţei metodice de cercetare; constituirea comunităţii sociologice moderne a echipelor monografice (dispunând de structuri de comunicare, autoritate, cunoaştere “tacită”, căi de legitimare); constituirea valorilor împărtăşite în comun de membrii şi discipolii Şcolii monografice.
Sistemul sociologic gustian este un ansamblu articulat de teorii, concepte, teze: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, conceptele de unitate socială, relaţii şi procese sociale, legea paralelismului sociologic, conceptul de interdisciplinaritate, legea dreptăţii, idealului, circuitului social.” (pag. 15-16)

Recomandăm încă o lucrare întocmită de Maria Larionescu „Sociologia monograficã a lui D. Gusti: legitimitatea unei sinteze” publicată în revista „Sociologie Românească” Vol. III Nr. 2, vara 2005, pag. 15-25, număr special dedicat lui Dimitrie Gusti. Aceasta scrie:

„O prezentare succintă a sistemului gustian al monografiei sociologice relevă caracterul său complex de largă viziune teoreticã, dar și ipostaza sa de metodă de investigație empirică. Opțiunea teoretică a profesorului Gusti conține un ansamblu coerent de teorii, concepte, idei, principii ce specifică următoarele: societatea se compune din unități sociale; esența societății este voința socială; voința socială se actualizează în manifestãri constitutive economice și spirituale, reglementate de manifestări juridice și politice; voința socială este condiționată în manifestãrile ei de cadrele vieții sociale (cosmic, biologic, psihic și istoric); schimbările suferite de societate prin activitățile desfãșurate și sub influența factorilor condiționanți sunt denumite procese sociale; începuturile de dezvoltare surprinse în realitate și care pot fi prevăzute se numesc tendințe sociale.
D. Gusti a reușit performanța rară de a ieși din cadrele teoretice ale sistemului său și de a construi, împreunã cu principalii săi discipoli, o paradigmă sociologică de rezonanță națională și internațională ce a susținut și generat prima școală sociologică națională și o vastă mișcare monografică. Momentele principale ale construcției paradigmei sociologiei monografice pot fi sintetizate dupã cum urmează:
-utilizarea sistemului monografiei sociologice ca fundament analitic al cercetărilor nemijlocite pe teren a satelor românești, prin operaționalizarea lui în tipurile fundamentale de ipoteze ale cercetării empirice (ipoteza monografiei exhaustive sau integrale, ipoteza monografiei cu problemã-cheie, ipoteza monografiei sumare sau tipologice, comparative, ipoteza monografiei zonale cu și fără sat-pilot, ipoteza monografiei tematice);
-constituirea de comunități științifice moderne și instituționalizarea lor sub forma echipelor monografice interdisciplinare care au împărtășit concepția teoretică și metodologică a lui D. Gusti; -experimentarea cunoașterii tacite în procesul de cooperare interdisciplinară în cadrul echipelor monografice;
-codificarea experienței de cercetare monografică prin sistematizarea și publicarea regulilor unei bune cercetări monografice, ale analizei problemelor sociale, organizării muncii colective pe teren, verificării și redactării materialului empiric.” (pag. 15-16)

Vom încheia acest capitol cu o lucrare pe care noi o considerăm lucrare-omagiu la adresa activității lui Dimitrie Gusti întocmită de Cătălin Zamfir „Ce a lăsat Dimitrie Gusti sociologiei postbelice?” , publicată în revista „Sociologie Românească” Vol. III Nr. 2, vara 2005, pag. 11-14, număr special dedicat lui Dimitrie Gusti. Acesta scrie:

„Moștenirea lui Dimitrie Gusti aș sintetiza-o în patru direcții.
Prima moștenire: lansarea sociologiei în România și conferirea unui prestigiu științific, cultural și social remarcabil, poate unic în lume. Nu e întâmplător că Dimitrie Gusti a fost ales președinte al Academiei Române. Pe plan internațional, școala sociologică de la București, întemeiată de Dimitrie Gusti, a fost pe atunci una dintre sociologiile naționale cele mai articulate pe plan mondial, clasată printre primele cinci țări în Europa și recunoscută ca atare. Nu este întâmplător deci faptul că a primit responsabilitatea de a organiza Congresul mondial de sociologie în 1939. Pe plan intern, școala de la București a devenit o mișcare națională. Sociologia a ieșit din perimetrul izolat academic și a cuprins largi segmente, nu numai ale intelectualității românești. Țărănimea a fost în mod special receptivă la acțiunea sociologică de ridicare a satului.
A doua moștenire: Gusti a lansat o direcție de dezvoltare a sociologiei care s-a dovedit a fi larg acceptată în prezent; dincolo de cadrul teoretic și metodologic general-universal al sociologiei, aceasta este o știință națională. Gusti definea sociologia ca știință a națiunii. Vocația sociologiei, pe lângã obiectivul de a crea o înțelegere a societății în general, este în primul rând pentru o știință a colectivității în care ea se dezvoltă. Misiunea sociologiei este să descrie sistematic societatea, starea ei, susținând astfel programele de dezvoltare socială națională. Funcția descriptivă a sociologiei este mult mai dificilă decât cea a altor discipline care au ca obiect sisteme individuale, și nu clase universale, ca, de exemplu, geografia. Societatea este o realitate mult mai complexă și aflată într-o schimbare rapidă. Trăind în contexte sociale concrete, colectivitățile sunt vital interesate de descrierea în detaliu a stării lor și de identificarea direcțiilor de schimbare. Sociologia promovată de școala sociologică gustiană, deși cu o componentã teoretică de vârf, s-a centrat pe cercetarea empirică a realității românești. O asemenea orientare empirică nu reprezintă o eroare metodologică, desemnată cu titlul infamant de empirism, ci răspunsul la o nevoie vitală a societății românești: să se cunoască pe sine. Această orientare s-a cristalizat în obiectivul cercetării monografice: obiectul sociologiei îl reprezintă analiza unităților sociale, care trebuie să devină actorii schimbării sociale. Gusti a visat la realizarea unei hărți sociale a României prin producerea de monografii pentru toate satele românești.
[…] În al treilea rând, Gusti a formulat o vocație a sociologiei noastre: angajarea ei în reforma societății românești. Elementul-cheie al programului său nu a fost funcția descriptivă și explicativă, ci aceea de angajare în schimbarea socialã. Ne putem întreba: nu cumva angajarea școlii de la București în reformã contravine programului comunist de schimbare, influența sa fiind blocată? Răspunsul corect cred că este doar parțial. Programul comunist a fost centrat pe o abordare globală de introducere a unui model de organizare de sus în jos, promovat cu mijloace politice. Programul sociologiei românești, preluat de la școala de la București, se caracteriza printr-o abordare de jos în sus, cu mijloace culturale de convingere și difuzare a modelelor modernității (dezvoltate în Occident), de promovare a raționalității și a centrării pe nevoile omului. Programul de reformă, aflat într-o cristalizare rapidă, a profitat de criza programului comunist și de perioada de deschidere și liberalizare a anilor ’60. Sociologia a fost tolerată și, într-o anumită perioadă, chiar promovată. Evoluția spre forma unei dictaturi birocratico-personale, instaurată de la începutul anilor ’70, nu mai avea nevoie de modernizare, de raționalizare și, deci, nici de sociologie. Eliminarea sociologiei în 1977 a fost actul ultim al sfârșitului procesului de liberalizare.
În fine, în al patrulea rând, Gusti a contribuit la relansarea sociologiei prin crearea unei puternice școli sociologice. Gusti a murit în 1955 se pare cu un sentiment de dezamăgire față de cursul istoriei și de pesimism față de soarta sociologiei românești. Au supraviețuit însă cei mai mulți membri ai școlii sale. Unii, condamnați la ani grei de închisoare, au putut să-și reia activitatea după eliberare. Alții au supraviețuit în diferite instituții, continuându-și activitatea profesională fără să declare că sunt sociologi, dar practicând sociologia sub alte titluri, acceptate ideologic. Aș putea spune că școala de la București a supraviețuit subteran, ducându-și activitatea într-un mod mai degrabă ilegal. Exponenții săi au format echipe de studiu și au lansat programe de cercetare empirică, după modelul tradiției antebelice, punând bazele unei noi școli. Astfel au deschis interesul tinerilor pentru sociologia românească și cea occidentală, deși aceștia nu erau sociologi.
Cred că sociologia românească actuală îi datorează lui Dimitrie Gusti mult mai mult decât suntem tentați să credem la o reflecție superficială.”

După cum ați putut constata pînă acum, lucrarea noastră încearcă să se constituie înt-un îndemn puțin altfel pentru lecturarea lucrărilor din domeniul științelor sociale, în special celor dedicate sociologiei. Ne-am străduit să o facem mai interesantă, chiar dacă am deviat de la subiectul propus prin titlu și cuprinsul anunțat. Dată fiind vastitatea subiectului, ne-am limitat la foarte puțin din bibliografia studiată, dar am prezentat fragmente din lucrări aparținând specialiștilor în domeniu care ni s-au părut a fi mai accesibile cititorului neavizat, dar dornic de cunoaștere.

Vom prezenta într-un capitol viitor câteva lucrări și activități în slujba națiunii de-ale lui Dimitrie Gusti.