Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
Partea I.
Preistoria. Apariţia primelor culturi neolitice pe teritoriul României

Introducere

Ne-am hotărât să întocmim această lucrarea în urma lecturării unor scrieri care circulă prin intermediul internetului, referitoare la culturile preistorice de pe teritoriul României, despre cum s-au răspândit ele şi au influenţat culturile preistorice de pe întreg mapamondul.

Mijloacele de comunicare în masă actuale au dat acces nelimitat visătorilor la transmiterea propriilor viziuni asupra trecutului şi viitorului omenirii, ducând tot mai des la coruperea cititorilor de la interpretarea ştiinţifică a izvoarelor istorice. Pentru că de trecut se ocupă istoricii, care au perfecţionat ştiinţa prin tehnicile, metodele şi ştiinţele auxiliare atrase în cercetare, visătorii analizează şi trag concluzii despre faptele istorice fără a avea pregătirea necesară care, sau cel puţin, să le limiteze aprecierile utilizând concluziile specialiştilor. Chiar dacă şi între specialişti se iscă divergenţe de opinie, ele au un alt nivel în comparaţie cu divergenţele între concluziile specialiştilor şi ale diletanţilor.

În prefaţa la impresionanta lucrare „Istoria Românilor” întocmită de Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice , volumul 1, 2001, Academicianul Dan Berindei spune:

„În nici un alt domeniu ştiinţific nu s-a asistat la acest fenomen de „invazie” al nespecialiştilor ca în cel al istoriografiei, mulţi din afara profesiunii, fără studii de specialitate, considerându-se îndrituiţi a da sentinţe şi nu doar în istorie contemporană, dar chiar şi în istorie veche, medie sau modernă”.

O posibilă soluţie de corectare a situaţiei o propune Alexandra Ion în lucrarea „De ce avem nevoie de Arheologie publică în România?” publicată în revista „Studii de Preistorie” nr. 10/2013 a Asociaţiei Române de Arheologie, Editura Cetatea de Scaun, Bucureşti, 2013, care, la pag. 258-259 concluzionează:

„Consider că printr-o restructurare a arheologiei în România, o regândire a disciplinei pe fundamentul principiului responsabilității sociale (o arheologie orientată către și pentru public), aceasta ar beneficia de o recunoaștere a valorii în cadrul societății contemporane. Evident, nu este nevoie ca orice demers de arheologie să implice în mod activ publicul, sau să fie prezentat publicului, dar este important de acceptat faptul că arheologia nu reprezintă doar cercetare (și cu atât mai puțin doar cercetare în jurul unui sit arheologic).
[…] Nu în ultimul rând, ieșirea arheologiei în spațiul public și popularizarea demersurilor sale va putea contribui la educarea publicului în direcția luării unor pozitii critice în privința interpretărilor diletante care pot circula în media, a falselor descoperiri sau interpretări arheologice. Poate chiar mai important, este posibil ca astfel de acțiuni să conducă la diminuarea distrugerii patrimoniului arheologic, la responsabilizarea publicului și la abandonarea imaginii arheologiei ca o „căutare de comori”. În esență prin tranformarea arheologiei într-o disciplină publică, aceasta ar servi atât intereselor cercetătorilor, cât și pe cele ale publicului mai larg, a cărui existență poate fi afectată de cercetarea arheologică și rezultatele acesteia (C. White 2010): de la însăși prezența sitului sau a arheologilor în spațiul comunității, până la narațiunile care rezultă în urma cercetării. Dincolo de înțelesul literal al termenului de arheologie publică (pus sub eticheta unei subdiscipline), oare nu este întregul demers al arheologiei, prin însăși natura sa, public?”

Lucrarea de faţă vrea să fie o lucrare de vugarizare (vom reveni puţin mai târziu la comentarii despre limitele lucrărilor de vulgarizare) care să vorbească despre vechile culturi preistorice central şi sud-est europene, cu atingere la culturile de pe teritoriul României, din mezolitic până la cultura Cucuteni, o cultură spectaculoasă mai ales din punct de vedere artistic, pentru perioada în care s-a manifestat. Pentru a face înţeleasă geneza acestei culturi şi a o încadra în dezvoltarea comunităţilor umane preistorice, vom face un scurt parcurs printre culturile care au lăsat la rândul lor urme de pionierat în producerea artefactelor ce caracterizează etape din evoluţia tehnică, tehnologică şi spirituală a omenirii în perioada pe care o vom analiza. Nu ne vom da în lături de a intra puţin mai adânc în preistoria omenirii când va fi vorba să scormonim despre începuturile transformării lutului în ceramică, ca cel mai relevant suport care poartă în sine informaţii despre trecutul omenirii.

Întocmim această lucrare ca o relatare despre locuri, lucruri şi fapte care, credem noi, merită să fie cunoscute de cititori mai grăbiţi ca să zăbovească pe groase tomuri de istorie, iar astfel, să le stârnim puţin curiozitatea de a scormoni singuri când au timp.

Ca să-l cităm pe Al. Rosetti:

„Întrucât ne priveşte, socotim că lucrarea noastră îşi va fi îndeplinit misiunea, dacă ea va da de gândit cititorului şi îl va determina, eventual, să întreprindă cercetări în această direcţie.”.

(în Prefaţă la „Filosofia cuvântului”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1946)

Vom încerca să folosim cât mai puţine date ştiinţifice care încarcă inutil memoria nespecialiştilor şi vom scrie o povestioară din care să rămână un film pe repede înainte despre cei ce au locuit cândva, demult, pe meleagurile noastre.
Vom folosi doar datele şi aprecierile specialiştilor români şi străini care sunt certificate academic, iar acolo unde există controverse care schimbă radical interpretarea izvoarelor, vom prezenta cel puţin două variante rezultate din lucrări de interpretare ale unor specialişti recunoscuţi pentru competenţa lor în etapele istorice tratate. Excerptele pe care le vom utiliza vor fi citate respectând regulile academice.
Nu vom corela concluziile cu izvoarele lor, acestea fiind pe deplin lămurite în lucrările de specialitate publicate, care vor fi citate în bibliografie. De asemenea, nu vom povesti despre metode şi tehnici de cercetare în istorie şi stiinţe auxiliare ale istoriei, decât în măsura în care vom considera absolut necesar pentru înţelegerea subiectului. Anumite aspecte ale dezvoltării culturilor pe teritoriul României le vom comunica sub forma excerptelor din diverse lucrări de specialitate, pentru că suntem de acord cu concluziile lor.

Omul este singurul animal care percepe curgerea timpului şi care poate consemna istoria, adică acea succesiune de fapte care prezintă importanţă pentru el, prin care încearcă să dezlege misterele apariţiei, evoluţiei şi viitorului speciei. Evoluţia culturii de orice fel cunoaşte etape mai lente şi etape foarte accelerate, în funcţie de capacitatea de stocare şi transmitere a informaţiilor tehnice şi culturale. În epoca paleolitică dezvoltarea tehnică şi culturală a omenirii a fost foarte lentă, pentru un privitor neavizat constituind argumentul lipsei capacităţii intelectuale pentru o evoluţie mai rapidă. Odată cu descoperirea mijloacelor de consemnare şi transmitere a informaţiilor, evoluţia tehnică şi culturală a urmat un parcurs din ce în ce mai rapid, ajungând astăzi să uimească şi pe cei mai vizionari dintre analişti. Că dezvoltarea mijloacelor de consemnare şi transmitere a informaţiei s-a datorat unor nevoi materiale fireşti sau a izbucnit dintr-o nevoie de natură spirituală, mai rămâne de analizat. Vom reda la timpul potrivit şi părererile integratoare ale istoricilor credinţelor religioase, subiective în privinţa interpretării izvoarelor, dar spectaculoase prin prisma concluziilor în comparaţie cu practicile mistico-religioase ale populatiilor contemporane nouă.

Istoria este o încercare de a păstra trecutul omului, de la presupusa apariţie a sa pe Pământ până în zilele noastre. Ea este de fapt o reconstrucţie a timpurilor trecute făcută în baza surselor care s-au păstrat până la noi şi au fost descoperite. Scrierea istoriei pleacă de la cercetarea şi valorificarea izvoarelor istorice. Fiind o creaţie a omului, ea poartă în sine încărcătura de subiectivism a autorului: alegerea şi critica izvoarelor istorice, nivelul propriu de perfecţionare ştiinţifică, influenţa conştiinţei etnice, religioase, politice sau de altă natură, etc.

În prefaţa la volumul 1 din „Istoria Românilor” de Constantin C. Giurescu, Bucureşti, 1938, acesta subliniază poziţia obiectivă pe care trebuie să o aibă istoricul în demersul său:

„Va exista în schimb o preocupare constantă: aceea a adevărului istoric. E cea dintâi şi cea mai însemnată obligaţie a celor ce slujesc disciplinei noastre. Nicio altă preocupare nu trebue să întunece acest scop al istoricului: aflarea adevărului. Fiindcă numai adevărul durează, ca unul ce intră în ordinea naturală şi permanentă a lucrurilor. Intr’adevăr, în istorie, eroarea e aproape inevitabilă: din lipsa materialului documentar, din prezentarea imperfectă a celui cunoscut, din greutatea găsirii tuturor izvoarelor şi studiilor şi mai ales a tuturor cauzelor, deseori nebănuite, care stau la baza acţiunilor omeneşti. Dar tocmai fiindcă adevărul este atât de greu de aflat în toată întregimea lui, se impune istoricului cea mai riguroasă nepărtinire.”

Nu considerăm excesiv să amintim poziţia lui Haşdeu referitoare la adevărul istoric, atunci când a fost acuzat că el şi elevii lui pun sinţămintele naţionale în faţa adevărului istoric:

„Eu-unul, dacă aş şti că Românii sunt Ţigani sau că Ungurii au descoperit America, mi-ar părea rău, foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m`aş sfii o singură clipă de a spune adevărul în faţa tuturora.”

(în Etymologicum Magnum Romaniae, vol.III, 1893, pag. VI, preluat în „Hasdeu şi Tocilescu. Conferinţă rostită la Societatea Istorică Română în seara de 18 februarie 1912”, de N. I. Apostolescu, publicată în Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie. Organ al Societăţii Istorice Române. Volumul XIII Partea I-II, 1912, la pag. 24)

Istoria se bazează tot mai mult pe ştiintele auxiliare în cercetarea cărora intră izvoarele istorice şi care pot fi de ajutor în valorificarea acestora. Principala ştiintă auxiliară pentru cercetarea preistoriei este arheologia. Ei i se adaugă şi alte ştiinţe cum ar fi: bioarheologia (paleoantropologia, arheozoologia, arheobotanica, arheogenetica, biologia moleculară, etc), geoarheologia (paleohidrologie, arheopedologia, paleogeomorfologie, paleoclimatologie, topografie şi cartografie arheologică, geochimie, etc), fizico-chimia, cronologia, istoria artelor, etc. De asemenea, arheologia a apelat la tehnici şi metode noi de cercetare nedistructivă, cum ar fi: cercetarea seismica, cercetarea prin teledetecţie, cercetarea aeriană, etc.

În lucrarea lui Mircea Anghelinu „De ce nu există teorie în arheologia preistorică din România?” publicată în Anuarul Muzeului din Deva „Acta Musei Devensis. Sargentia.” 2001-2002, la pag. 46, scrie:

„Asimilarea arheologiei de către istorie este astăzi desăvârşită din punctul de vedere al formării practicienilor. Ei provin astăzi, într-o majoritate covârşitoare, din sânul facultăţilor de istorie, dispunând deci de o formaţie asemănătoare, diferenţiată doar prin cîmpul istoric pe care îl vor prelua pentru studiu. Această educare academică presupune în special, în afara cursurilor speciale, şi a activităţlor din cadrul seminariilor de specialitate, participarea directă la campaniile de săpături. Convenţional, dacă teoria este asimilată în sălile de curs, metoda este asimilată prin exerciţiul practic al uceniciei. Cum, pentru o lungă perioadă de timp, pregătirea arheologică a studenţilor s-a rezumat la cursuri generale, adresate tuturor, activitatea individuală şi consolidarea cunoştinţelor prin practică vor completa pregătirea aspiranţilor.”

Lucrarea noastră se adresează novicilor care, aşa cum am spus mai sus, nu au timp sau nu doresc să aprofundeze stiinţele istorice sau cele auxiliare acestora, precum şi vasta bibliografie produsă de acestea în domeniul abordat, dar sunt interesaţi de concluziile specialiştilor care au dovedit în timp o abordare ştiinţifică serioasă, critică şi flexibilă în funcţie de noile metode şi izvoare descoperite.
Ceilalţi pot să nu o citescă, dar au dreptul să o critice!

Ne-am hotărât să împărţim lucrarea în următoarele capitole:
Capitolul 1. Clasificări şi Cronologii pentru epocile Paleolitic şi Neolitic
Capitolul 2. Începutul neolitizării pe teritoriul României
Capitolul 3. Continuarea culturilor neolitice pe teritoriul României până la cultura Cucuteni
Capitolul 4. Cultura Cucuteni

Capitolul 1
Clasificări şi Cronologii pentru epocile Paleolitic şi Neolitic

O clasificare ce ţine seama de transformările suferite de societate împarte istoria în cinci mari epoci: preistoria, antichitatea, evul mediu, epoca modernă şi epoca contemporană.

Preistoria, denumită şi epoca străveche, este definită ca fiind epoca de dinaintea istoriei, adică de la urmele lăsate de presupuşii strămoşi ai oamenilor până la apariţia izvoarelor scrise.

Următoarea epocă, antichitatea, cuprinde intervalul de la inventarea scrierii şi începutul consemnărilor istorice până la începutul evului mediu.
La celelalte epoci mai recente nu ne vom referi.

Datarea culturilor preistorice s-a făcut diferit de-a lungul vremii, până la apariţia metodelor de datare pe baza radioactivităţii elementelor chimice, care au timp de înjumătăţire stabil. Pentru că există relativitate şi în acestă datare, ea se „calibrează” prin comparare cu date care pot fi obţinute independent, prin alte metode. Nu vom insista asupra acestor aspecte, deşi s-ar impune scrierea unei lucrări de vulgarizare şi pe acestă temă.

Preistoria, care ne interesează în lucrarea de faţă, a fost împărţită diferit de specialişti, în funcţie de criteriile pe care le-au considerat semnificative pentru fiecare epocă şi zonă geografică. Referindu-ne la teritoriul României şi la periodizările acceptate de majoritatea specialiştilor români, preistoria este etapizată astfel:

1. Paleoliticul, adică epoca pietrei cioplite, este divizat în etape cu elemente relativ distincte, în funcţie de vechime:
a) paleoliticul inferior sau timpuriu, între circa 1400000 ani şi 100000 ani
b) paleoliticul mijlociu, între circa 100000 de ani şi 30000 ani
c) paleoliticul superior, între circa 30000 de ani şi 12000 ani
d) epipaleoliticul, între circa anii 13000 şi 9000 a. Chr.
e) mezoliticul, între circa anii 9000 şi 6500 a. Chr.

Referindu-se la stadiul de dezvoltare tehnică la care ajunsese o comunitate paleolitică de pe teritoriul României, comparativ cu alte grupuri paleolitice din Europa, în lucrarea „Rezultatele cercetărilor paleolitice din staţiunea de la Cotu Miculinţii (jud. Botoşani)” publicată în revista Materiale şi Cercetări Arheologice. A XV-a sesiune anuală de rapoarte, Muzeul Judeţean Braşov, 1981, la pag. 12 Mihai Brudiu concluzionează:

„Vestigiile arheologice de la Cotu Miculinţi reprezintă nu numai documente necesare cunoaşterii anumitor ocupaţii ale omului paleolitic pe teritoriul ţării noastre (cum ar fi cele privind procurarea hranei: vînătoarea şi pescuitul), dar mai ales o confirmare a unui stadiu avansat de însuşire a progresului tehnic nemaiîntîlnit în alte staţiuni din Europa. Ne referim la numeroasele tipuri de lănci cu caneluri, la tipul de harpon din corn de cerb despicat. Pentru prima dată avem confirmarea unui sistem evoluat de ataşare a piesei active de tija de lemn pentru a se obţine o unealtă sau armă eficientă. Subliniem această tehnică a asamblării unor piese diferite, lucrate din materiale diferite, pentru a obţine o unealtă cu funcţionalitate nouă şi eficienţă sporită. Poate cea mai concludentă realizare tehnică din acest punct de vedere este ciocanul tîrnăcop, sau dublu tîrnăcop, folosit ca unealtă pentru extragerea silexului (obţinută prin asamblarea Ia cornul de ren a unei piese active din silex), piesă reprezentînd cea mai veche unealtă de minerit descoperită pe teritoriul României. Prin rezultatele obţinute pînă in prezent staţiunea paleolitică de la Cotu Miculinţi se situează printre cele mai importante – nu numai din ţara noastră, dar şi de pe continentul european.”

2. Neoliticul, sau folosind denumirea actuală mai cuprinzătoare, neo-eneolitic, adică epoca pietrei şlefuite, care cuprinde perioada între circa 6500-3500 a. Chr. este divizat şi el în etape cu elemente care le fac distinctive:

a) Neoliticul timpuriu, între circa 6500-5500 a. Chr., caracterizat de două culturi diferite:
a1) Cultura Gura Baciului-Cârcea, aparţinând unei comunităţi care s-a aşezat pe teritoriul României venind din sudul Dunării.
a2) Cultura Starčevo-Criș, dezvoltată ulterior culturii Gura Baciului-Cârcea, care provine din fuzionarea primelor comunităţi neolitice pătrunse pe teritoriul României cu grupurile comunităţii locale de cultură epipaleolitică.
Observăm deci că începutul neoliticului pe teritoriul României provine din:
–neolitizarea prin colonizare (Cultura Gura Baciului- Cârcea)
–neolitizarea prin aculturaţie (Cultura Starčevo-Criș ).
Nu sunt cunoscute zone de neolitic primar pe teritoriul României.

b) Neoliticul dezvoltat (sau târziu) între circa 5500-5000 a. Chr.
Această perioadă este caracterizată prin înlocuirea vechilor culturi neolitice de altele pătrunse pe teritoriul României din sud sau din Europa Centrală şi fuziunea cu fondul cultural existent, care va da naştere la noi culturi, originale şi viguroase.
Comunităţile nou pătrunse din partea de sud pe teritoriul României în această epocă aparţin culturilor Vinča, (cunoscută și sub numele de Cultura Turdaș sau Cultura Turdaș – Vinča), Dudeşti (nume dat după un cartier bucureştean) şi Hamangia, pe care unii cercetători o consideră ca provenind din cultura Dudeşti, probabil datorită rădăcinilor comune anatoliene, toţi cercetătorii fiind de acord că neoliticul acestor două culturi provine din Anatolia. Dinspre Europa Centrală au pătruns comunităţi aparţinând culturii ceramicii liniare.
Culturile apărute în această perioadă în urma fuziunii dintre culturile nou pătrunse şi fondul cultural existent, precum şi prin influenţa noilor culturi între ele sunt: cultura Banatului, cultura Boian, cultura Precucuteni, cultura Turdaş, cultura Tisa, cultura Iclod, cultura Vădastra.

c) Eneoliticul timpuriu, între circa 5000-4500 a. Chr.
În acestă perioadă, pe teritoriul României sunt atestate culturi de origine meridională (Vinča târzie, Vădastra, Boian şi Hamangia) şi culturi care reprezintă sinteze între acestea şi culturi de origine est-central-europene (Precucuteni şi Stoicani-Aldeni).
Vom reveni şi asupra culturilor din această perioadă care au influenţat cultura Precucuteni.

d) Eneoliticul dezvoltat, între circa 4500-3700 a. Chr.
În acestă perioadă s-au dezvoltat pe arii vaste dar bine conturate, complexe culturale mai evoluate, atât în baza legăturilor dintre culturile fondului anterior, cât şi a legăturilor cu lumea egeo-mediteraniană (care făcuse trecerea spre epoca bronzului), cu păstorii nomazi din regiunile nord-pontice şi din regiunile de silvostepă ale Ucrainei, cu purtătorii altor culturi est-central-Europene (cultura paharelor sub formă de pâlnie) sau din zona de nord-est, Volhynia şi Podolia (cultura amforelor sferice).
Acestea sunt cunoscute sub denumirile:
-Gumelniţa
-Sălcuţa
-Petreşti
-Cucuteni-Ariuşd
-Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii-Hunyadhálom
-Româneşti-Tiszapolgár-Bodrogkeresztur
-Gorneşti
-Cernavodă I
-Decea Mureşului

În funcţie de particularităţile ceramicii, culturile eneoliticului dezvoltat au fost clasificate în următoarele categorii:

d1) Culturi cu ceramică pictată cu grafit. Din această categorie fac parte culturile Gumelniţa şi Sălcuţa.
d2) Culturi cu ceramică pictată cu diferite culori. Din această categorie fac parte culturile Petreşti, Cucuteni-Ariuşd şi Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii-Hunyadhálom.
d3) Culturi cu ceramică nepictată. Din această categorie fac parte culturile Româneşti-Tiszapolgár-Bodrogkeresztur, Gorneşti, Cernavodă I şi Deceea Mureşului.

Sfârşitul eneoliticului dezvoltat coincide cu pătrunderea de populaţii nord-pontice pe teritoriul României. Aceste pătrunderi au avut drept consecinţă încetarea existenţei unor culturi (Gumelniţa, Cucuteni, Petreşti şi Româneşti) şi crearea de noi sinteze culturale în perioada de trecere la epoca bronzului.

Perioada neolitică a fost împărţită şi ea dupa criteriul producţiei de ceramică în două perioade importante şi clar delimitate: neoliticul aceramic şi neoliticul ceramic, denumit şi neoliticul târziu.

În lucrarea lui Vasile Chirică şi Dumitru Boghian „Arheologia preistorică a Lumii. Neolitic şi Eneolitic.”, publicată sub egida Academiei Române Filiala Iaşi, Institutul de Arheologie Iaşi, Editura Helios 2003, la pag. 4 şi următoarele scrie:

„Cercetările arheologice efectuate după cel de-al doilea război mondial şi utilizarea unor metode moderne de datare şi interpretare a vestigiilor au permis reconsiderarea vechilor concepţii şi abandonarea parţială a noţiunii de “revoluţie neolitică”, care a fost, tot mai frecvent, înlocuită cu cea de “transformare”, de “evoluţie neolitică”, procesul desfăşurându-se gradual, ipoteză la care subscriem şi noi, avându-se în vedere că cele mai multe dintre trăsăturile noului mod de viaţă au fost inventate la sfârşitul Paleoliticului superior şi în Epipaleolitic/Mezolitic, când a devenit, din ce în ce mai evidentă, schimbarea felului în care comunităţile umane îşi procurau resursele alimentare sau cum au realizat o serie de progrese tehnologice, cu implicaţii deosebite.
Aceste transformări se datorează nu numai factorilor obiectivi, menţionaţi anterior, ci şi celor subiectivi, cum ar fi intervenţia directă, conştientă şi intenţionată a omului în natură, care l-au
transformat treptat, din “prădător” şi consumator (vânător, culegător, pescar etc.) în producător propriu-zis (cultivator de plante şi crescător de animale, în principal), cu un ansamblu de schimbări secundare, cu un nou comportament economic al omului, adaptativ şi preventiv alimentar, în faţa noilor provocări apărând elementele economiei de producţie, transmise, de atunci, până în prezent.
În acest context, trăsăturile modului Neolitic de viaţă şi de gândire sunt deosebit de complexe, putându-se vorbi de noua perioadă istorică fără a fi acumulate, în mod obligatoriu, toate componentele sale. De aceea, a fost folosită, adesea, noţiunea de Neolitic aceramic (preceramic, Pre-Pottery Neolithic, Akeramikum) pentru o perioadă destul de îndelungată, perioadă, în care deşi s-a trecut la noul mod de viaţă, nu a fost, încă, inventată ceramica, şi, de aceea, na fost numită protoneolitic. În literatura de specialitate mai este cunoscut şi termenul de subneolitic, desemnând modul de trai al comunităţilor umane aflate la periferia Lumii Vechi care au adoptat unele componente ale Neoliticului, fie sub forma cultivării plantelor, fie în legătură cu creşterea unor animale domestice, fie confecţionarea ceramicii, lipsind alte trăsăturii.
De asemenea, există mai mulţi termeni pentru a defini cea dea doua parte a Neoliticului, când pe lângă piatră au început să fie utilizate şi unele metale: arama, aurul, argintul. Pentru a desemna perioada inaugurată de acest amplu progres tehnologic, legat, în special de cel al pirotehnologiilor, este întrebuinţat termenul de Eneolitic (lat. aeneus = aramă), (Äneolithikum, Enéolithique, Eneolithic), sinonim cu cel de Chalcolitic (gr. khalcos/χαλκως=aramă). În unele zone, unde cantitatea de piese de aramă este mare, chiar dacă nu o depăşeşte pe cea a uneltelor şi armelor de piatră, a fost întrebuinţată denumirea de epocă a aramei (Kupferzeit, Âge du Cuivre, Cooper Age) sau vârsta pietrei şlefuite şi a aramei (Steinkupferzeit, Âge de la Pierre et du Cuivre, Stone and Cooper Age). Deoarece Eneoliticul prezintă numeroase elemente de legătură cu perioada anterioară,
pledăm pentru încadrarea acestui ultim stadiu neolitic tot în epoca pietrei şlefuite, având în vedere că antecedente există din perioada anterioară…
În ceea ce priveşte periodizarea şi cronologia, epoca nouă a pietrei, cuprinsă între mileniile IX/VIII–IV/III bc, poate fi divizată în două perioade distincte, cu evidente legături între ele: Neoliticul propriu-zis (mileniile IX/VIII–VI/V bc) şi Eneoliticul (mileniile VI/V–IV/III bc), fiecare cu subdiviziunile sale timpuriu, mijlociu şi târziu) şi cu specificităţi pentru fiecare zonă, fapt pentru care există scheme regionale şi microzonale.”

S-au descoperit resturi de ceramică cu o datare mult înaintea perioadei în care se considera că oamenii au folosit ceramica (lutul ars). De asemenea, neoliticul ceramic este datat diferit în funcţie de zona geografică, deoarece utilizarea ceramicii a început în perioade diferite.

De interes pentru noi este o delimitare care să se refere la teritoriul României, dar vom vorbi puţin şi despre începutul ceramicii în Europa şi în Asia, mai mult ca să distingem elemente comparative privind evoluţia culturilor umane şi nivelul influenţelor reciproce.

Până în acest moment descoperirile arheologice atestă că prima utilizare ceramicii din Europa a fost făcută de comunitatea umană stabilită la Dolní Věstonice, în Moravia, Cehia. Unii cercetători consideră aşezarea drept temporară, în scopul vânătorii de mamuţi. Datarea aşezării facută de specialişti este de 25000-27000 de ani. Ca periodizare, acestă cultură se află în paleoliticul superior şi apartine culturii Geavettianul timpuriu-Pavlovian. Producerea şi utilizarea ceramicii a mai fost descoperită şi în alte situri arheologice din aceeaşi perioadă în Moravia, Silezia, Austria sau Slovacia, dar Dolní Věstonice constituie cel mai performant centru de producere a unor astfel de artefacte, descoperit până acum.
Vorbim acum de o ceramică unde apar doar figurine din lut ars, fără a fi produse vase sau obiecte necesare la procesarea alimentelor.

Dacă sistemul de construcţii, armele şi uneltele litice utilizate, precum şi resturile de animale consumate dau informaţii despre anumite aspecte tehnice ale vieţii comunităţii, ceramica produsă oferă indicii despre viaţa spirituală, despre credinţele şi spaimele oamenilor din acea comunitate. Figurinele ceramice reprezentând capete de animale (urşi, vulpi, lei, mamuţe, rinoceri…) găsite în sit indică relaţia specială dintre oameni şi animalele vânate şi, de ce nu, dintre oameni şi divinităţile întrupate în animale.

De asemenea, figurinele feminine cu forme mirobolante, cu sâni şi fese supradimensionate (steatopigie accentuată), pot fi interpretate ca făcând parte dintr-un cult al femeii cu multiple aspecte spirituale: cultul fertilităţii întâlnit la multe comunităţi primitive, rol protector faţă de familie şi casă, sacralitate feminină prin puterea magico-religioasă a divinităţii feminine, etc. Având în vedere că în sit nu au fost găsite urme de vase ceramice, putem presupune că primele artefacte ceramice în Europa au fost create în scop magico-religios.
Faptul că magia constituia un factor cotidian al vieţii spirituale a comunităţii preistorice este atestat şi de scheletul feminin înmormântat ritualic descoperit în sit. Acesta avea un vârf de lance din silex lângă cap şi o vulpe langă o mână, precum şi urme de ocru roşu în pământul din jur, fiind considerată de specialişti un şaman de sex feminin.
Datarea cu radiocarbon arată ca femeia a trăit în urmă cu 27000 de ani.

Analiza ceramicii a dezvăluit cercetătorilor câteva aspecte importante privind tehnologia de fabricaţie a acestei prime ceramici. In primul rând provenienţa locală a materiei prime atesta faptul că nu au existat figurine ceramice produse în alt loc şi transportate în sit. În al doilea rând, stilul rudimentar de alcătuire a figurinelor (chiar şi la celebra figurină numită „Venus”), prin adăugare de material pentru formarea lor tridimensională (de multe ori insuficient lipite, ceea ce a dus la ruperi ulterioare), fără lustruire şi fără vopsire după ardere. Unii cercetători consideră că este posibil ca figurinele sa fie executate intentionat prin adaugare de material, astfel încât ele să poată fi rupte mai uşor în cadrul unor ceremonii ritualice.
În al treilea rând, existenţa în sit a urmelor de ardere cu distrugerile provocate de apa înglobată în lut (explozia figurinelor). În al patrulea rând, procesul de ardere nu era stăpânit de ceramist, acest lucru deducându-se din culorile diferitelor figurine (de la cafeniu-gri-negru la portocaliu şi roşu), ceea ce atestă că procesul de ardere şi de răcire se făcea la întâmplare, generând o ceramică de proastă calitate.
Aceste aspecte dovedesc faptul că nu a existat o experienţă anterioară a comunităţii privind fabricarea artefactelor ceramice, dar nu se poate exclude ipoteza fabricării anterioare de figurine din lut fără ardere, sau din alte materiale perisabile. Un aspect interesant este păstrarea unor amprente de textile pe argila arsa, poate cele mai vechi urme de textile păstrate până la noi. Asta înseamnă că oamenii aveau cunostiţe despre utilizarea plantelor textile şi este foarte probabil să fi utilizat şi împletituri pentru pescuit, capcane sau obiecte casnice. Ţeserea firelor textile este o activitate care presupune o stabilitate de locuire destul de mare, cunoaşterea plantelor locale utilizabile pentru acest scop şi stăpânirea tehnologiilor de fabricare.

Această cultură a dispărut în Gavetianul superior.

Cermica găsită în peştera Xianrendong din Provincia Jiangxi, China, este considerată de specialişti ca fiind cea mai veche ceramică din lume. Articolul de confirmare a vechimii poartă titlul „Early Pottery at 20,000 Years Ago in Xianrendong Cave, China” fiind publicat în prestigioasa revistă „Science” din 22 iunie 2012 de către un colectiv de cercetători care, considerăm noi că merită amintiţi: Xiaohong Wu şi Chi Zhang (School of Archaeology and Museology, Peking University, Beijing), David Cohen, Trina Arpin (Department of Archaeology, Boston University, Boston, MA 02215, USA), Paul Goldberg (Eberhard Karls University Tübingen, The Role of Culture in Early Expansions of Humans, Rümelinstraße 23, D-72070 Tübingen, Germany şi Department of Archaeology, Boston University, Boston, MA 02215, USA) şi Ofer Bar-Yosef (4 Department of Anthropology, Harvard University, Cambridge, MA 02318, USA).

Vorbim aici de ceramica în care îşi fac apariţia cele mai vechi recipiente din lut ars, care, observând forma lor şi procedura de ardere, se pare că erau folosite pentru procesarea termică a alimentelor.

Aceste două începuturi de producere a ceramicii (lutului ars) nu au avut continuitate până în etapele următoare de dezvoltare a culturilor ceramice sau, cel puţin până acum nu s-au găsit indicii arheologice care să dovedească vreo legătură.

Referitor la producerea ceramicii pe teritoriul României, în lucrarea lui Felix Adrian Tencariu, „Instalaţii de ardere a ceramicii în civilizaţiile pre- şi protoistorice de pe teritoriul României” publicată sub egida Academiei Române, Filiala Iaşi, Institutul de Arheologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi 2015, la pagina 69 scrie:

„Una dintre ocupațiile de prim rang, necunoscută anterior în acest spațiu, este olăritul. Această tehnologie complexă este, pentru spațiul nord-dunărean, legată de începuturile vieții neolitice, neexistând, deocamdată, dovezi ale unor antecedente anterioare. Caracteristicile ceramicii timpurii și analogiile cu alte descoperiri din sud-estul Europei indică faptul că tehnologia ceramicii era, la data răspândirii în zona carpato-dunăreană, pe deplin formată și dezvoltată. Teoria general acceptată este că ceramica a ajuns în această zonă prin intermediul deplasării unor comunități deja neolitice, în căutare, probabil, de terenuri propice pentru agricultură, dinspre Anatolia spre Peninsula Balcanică și mai departe, spre nordul Dunării (pe cale continentală) și spre bazinul apusean al Mediteranei (pe cale maritimă)
[…] Delimitarea ariilor și a duratelor culturale este determinată, în cele mai multe cazuri, de forma și de decorul ceramicii, care cunoaște, în neo-eneolitic, o varietate și bogăție deosebite; aceste caracteristici implică, din partea olarilor preistorici, cunoașterea superioară a tehnologiei ceramicii.”

Interferenţa culturilor din Europa a avut ritmuri diferite, în funcţie de perioadă şi de zonă, având în vedere condiţiile eco-umane diferite. Paleoliticul pe teritoriul actual al României a staţionat până la înlocuirea lui de culturi neolitice provenite de la sud de Dunăre.

Capitolul 2
Începutul neolitizării pe teritoriul României

Perioada istorică în care a început neolitizarea pe teritoriul României a fost numită de specialişti neoliticul timpuriu şi, aşa cum am arătat mai sus, ea s-a situat între circa 6500-5500 a.Chr.

Dovezile locuirii comunităţilor de cultură paleolitică se află pe întreg teritoriul României, până la distrugerea sau dizolvarea lor în cultura neolitică. Dacă neolitizarea s-a produs datorită tendinţei de progres a comunităţilor umane sau datorită schimbării mentalităţii prin revoluţii în domeniul spiritual, este încă o dilemă. Analizând evoluţia neoliticului pe teritoriul României, constatăm că acesta s-a impus prin trei modalităţi distincte:
1. Neolitizarea prin migrarea comunităţilor neolitice şi stabilirea lor la nordul Dunării, fără a interfera cu comunităţile paleolitice locale (probabil prin asimilare totală sau distrugere totală).
2. Neolitizarea prin aculturaţie în care a fost desluşit în fază incipientă aspecte de preluare a vieţii neolitice de către comunităţile paleolitice locale. Acestea au continuat până la finalizarea neolitizării sau au fost înlocuite de comunităţi neolitice deja formate prin asimilare sau înlocuire.
3. Neolitizarea prin colonizare în care comunităţile neolitice se divid sau migrează integral în zone propice vieţuirii.

Populaţiile de cultură neolitică, mai dezvoltată din punct de vedere tehnic şi, de ce nu am crede că şi spiritual, au pătruns pe teritoriul României venind din zona sud-Balcanică. La pătrunderea pe teritoriul României s-au aşezat pe amplasamente propice practicării stilului lor de viată, libere de populaţie autohtonă sau pe amplasamentul locuirii populaţiilor de cultură mezolitică, pe care le-au alungat, le-au asimilat sau le-au distrus. Populaţiile alungate au găsit alte amplasamente, ulterior având aceeaşi soartă, până la dispariţia lor prin distrugere sau asimilare. Distrugerea populaţiilor vechii culturi a fost constatată arheologic, la fel cum a fost constatată şi sinteza dintre culturile autohtonilor şi ale noilor veniţi.

Două culturi neolitice au făcut începutul neolitizării pe teritoriul României:
1. Cultura „Gura Baciului-Cârcea”
2. Cultura ” Starčevo-Körös–Criș”

1. Cultura „Gura Baciului-Cârcea”
Primii purtători ai culturii neolitice, au pătruns adânc în teritoriul României, până în Transilvania, via Oltenia, fără a fi influenţaţi de cultura grupurilor locale, pe care probabil le-au distrus sau le-au asimilat integral. Această cultură a fost denumită „Gura Baciului-Cârcea” (de la localităţile Cârcea din Oltenia şi Gura Baciului de lângă Cluj). Grupurile aparţinând acestei culturi, care au creat mai multe aşezări stabile pe teritoriul României au fost asociate cu grupurile neolitice mediteraneniene din Thessalia, prin asemănarea ceramicii produse şi nu numai. Ulterior, cultura Gura Baciului-Cârcea a interacţionat cu alte culturi, generând o diversitate de culturi locale, destul de bine conturate geografic.

Analizând complexul neolitic de la Gura Baciului (jud. Cluj), în lucrarea „Vânătoarea în timpul epocii neolitice pe întinsul Transilvaniei, Banatului şi Crişanei„, publicată în Anuarul Muzeului din Deva „Acta Musei Devensis. Sargentia.” 1982-1983, pag. 78, Eugen Comşa concluzionează:

„[…] fiind cea mai veche comunitate neolitică din Transilvania, cunoscută pînă acum, care se îndeletnicea cu creşterea animalelor domestice, destul de intens, în raport cu vînătoarea, rezultă că, în nici un caz, nu poate fi vorba de un proces lent de neolitizare local, ci de răspîndire treptată, prin „roire” a unor comunităţi dinspre ţinuturile Greciei şi Macedoniei, pînă în nord-vestul Transilvaniei, cu alte cuvinte cele constatate dovedesc că ne aflăm în faţa unor colectivităţi neolitice evoluate, pătrunse din afară. Dacă ar fi fost un proces local, la început trebuia să predomine vînătoarea printr-un procent ridicat al oaselor de animale sălbatice şi apoi să se treacă treptat la creşterea animalelor domestice”.

În publicaţia Universităţii ” Lucian Blaga” din Sibiu, Institutul pentru cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural transilvănean în context european, „Acta Terrae Septemcastrensis”, Sibiu 2004, pag. 53 şi următoarele, în lucrarea „Tell-uri în orientul apropiat şi Bazinul Carpatic. O scurtă privire comparativă asupra habitatului preistoric. (I) „, Florin Gogâltan scrie:

„Debutul neoliticului în Bazinul Carpatic (înainte de 6000 î.Chr.), apariţia primelor sate de agricultori şi crescători de animale sunt legate, ca şi în Orient sau Balcani, de radicale schimbări climatice care se petrec la începutul Holocenului. La sfârşitul paleoliticului superior temperatura medie în luna iulie era cuprinsă între 9 şi 12 grade celsius. După acestă perioadă se constată, fără oscilaţii majore, o încălzire treptată a vremii ajungându-se ca la începutul Holocenului (între 6000-5000 î. Chr.) temperatura medie în luna iulie să fie de +18,8 grade celsius. La temperatura în creştere se adaugă o umiditate crescută, totul ducând la un adevărat „climateric optimum”. Analizele palinologice din Balcani sugerează o schimbare a vegetaţiei care presupune restrângerea arealului de răspândire a coniferelor, expansiunea şi mai apoi declinul alunului. Următoarele etape au fost marcate de înlocuirea alunului cu păduri de carpen şi ulterior fag şi de creşterea suprafeţelor defrişate, semn al impactului omului asupra mediului înconjurător.
Marea majoritate a specialiştilor consideră în prezent că „neolitizarea” acestui spaţiu s-a datorat unui fenomen de migraţie şi difuziune, puţini fiind cei care susţin teoria autochtonismului. Se presupune astfel un drum care leaga Thessalia, peste regiunea Vardar-Morava, de zona Tisei sau, trecând peste Oltenia, de Transilvania.”.

Pentru că s-a amintit de tell-uri, vom detalia puţin sensul termenului.

Permanenţa locuirii umane pe un acelaşi amplasament o perioadă îndelungată, uneori de multe sute sau mii de ani, precum şi condiţiile de climat favorabile păstrării construcţiilor, au dus la formarea unei movile, care în arheologie este denumită TELL. Straturile succesive de locuire care au dus la formarea tell-ului, dezvăluite în săpăturile arheologice, reprezintă mărturia nescrisă a dezvoltării comunităţilor umane din cele mai vechi timpuri până la dispariţia lor de pe acel amplasament. Grosimea stratigrafiei de locuire este de la câţiva zeci de centimetri până la câţiva metri, iar în tell-urile din Orientul Mijlociu chiar de câţiva zeci de metri.

Analiza comparativă a tell-urilor din diferite zone geografice dau informaţii esenţiale despre apariţia, dezvoltarea şi raspândirea diverselor culturi în diverse epoci. Există diferenţe notabile între tell-urile din Orientul Mijlociu şi cele din nordul Dunării, generate de materialele şi stilul construcţiilor, de organizarea grupurilor umane, de condiţiile de mediu, de modul de producere sau procurare a hranei, dar toate au în comun păstrarea nivelelor de locuire. Locuirea a început într-o anumită perioadă şi s-a sfârşit după sute sau mii de ani, amplasamentul fiind părăsit de comunităţile umane. Sunt cunoscute cazuri în care locuirea a încetat, apoi a reînceput după o lungă perioadă de timp, de sute sau chiar peste o mie de ani. Motivele care au dus la părăsirea amplasamentului sau dispariţia comunităţii cu modul ei de viaţă, pot fi diverse, de la schimbări climaterice, motive spirituale sau motive economice, generate de epuizarea resurselor locale. În puţine cazuri sunt urme că părăsirea amplasamentului s-a făcut în urma aparitiei unei populaţii nomade care a dislocat populaţia existentă sau a distrus-o. De cele mai multe ori, noii veniţi au convieţuit cu autohtonii, preluând câte ceva din modul lor de viată, inclusiv continuarea locuirii tell-ului.
Pentru complexitatea arheologică a tell-urilor, acestea atrag specialiştii, dar şi tinerii studenţi care doresc să deprindă profesia de arheolog.

În lucrarea lui Vasile Chirică şi Dumitru Boghian „Arheologia preistorică a Lumii. Neolitic şi Eneolitic.”, publicată sub egida Academiei Române Filiala Iaşi, Institutul de Arheologie Iaşi, Editura Helios 2003, la pag. 137 şi următoarea scrie:

„Neoliticul şi Eneoliticul din spaţiul carpato-danubiano-pontic reprezintă un caz particular al proceselor etno-culturale care s-au dezvoltat în zona anatoliană şi egeo-balcanică, cu care este strâns
legat genetic şi evolutiv, reprezentând, parafrazându-l pe N. Iorga, un fel de “Orient după Orient”. Cu toate acestea, în decursul dezvoltării sale, epoca neo-eneolitică carpato-danubiano-pontică, a cunoscut diferite procese de sinteză şi asimilare, care i-au conferit o pronunţată individualitate în cadrul peisajului cultural contemporan european, cu o periodizare particulară.
Fără a se putea susţine, în stadiul actual al cercetărilor, existenţa unui neolitic aceramic, ca rezultat al unei evoluţii dintr-un mezolitic local (a se vedea descoperirile discutabile de la Schela Cladovei-Lepenski Vir, Ciumeşti, Erbiceni, din România, şi Soroca, din R. Moldova), se observă că neolitizarea acestui spaţiu s-a produs, la fel ca în cazul unei părţi a spaţiului central, vest şi nord balcanic, direct, prin migraţia unor comunităţi de tip Protosesklo (Banat, Oltenia şi Podişul Transilvaniei), Starčevo-Criş (Muntenia, Moldova, R. Moldova şi vestul Ucrainei) şi Dudeşti-Hamangia (Dobrogea), şi indirect, prin aculturaţia multor elemente superioare de civilizaţie neolitică, mai timpurii sau mai târzii, şi eneolitice, întrun context dinamic şi flux continuu. De aceea, deşi s-au găsit într-o zonă secundară de neolitizare, majoritatea fenomenelor etnoculturale din spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au dezvoltat în continuarea şi în strânsă legătură, în special, cu cele balcanice, formula Ex Balcani lux (H. Todorova) fiind valabilă în parte (Ursulescu, 2001).
Astfel, în jurul anilor 6000 bc, comunităţi umane neolitice anatoliano-egeene, aparţinând fazei timpurii (aprox. 6000–5500 bc), încadrate în orizontul cultural Anzabegovo-Donja Branjavina-Cârcea-Ocna Sibiului-Gura Baciului, atribuit complexului Protosesklo, s-au deplasat pe culoarele VardarMorava şi Struma şi Mariţa-Isker, colonizând şi neolitizând o parte importantă a Peninsulei Balcanice, Oltenia, Banatul şi Transilvania intracarpatică. Acestea au adus modul de viaţă neolitic pe deplin format (cultivarea plantelor, creşterea animalelor, confecţionarea unei ceramici superioare pictate, cu înveliş roşu, puternic lustruit, pictat, uneori, cu alb, utilizându-se ca motive buline şi reţele de linii, elemente de plastică neolitică etc.). Acest orizont cultural a participat la formarea culturii Starčevo-Criş, din neoliticul mijlociu propriu-zis. Către sfârşitul neoliticului mijlociu (prima jumătate a mileniului V bc), Muntenia, Moldova, R. Moldova şi vestul Ucrainei au fost neolitizate treptat de comunităţile culturii Starčevo-Criş (fazele III-IV), în vreme ce, după mijlocul mileniului al V-lea, triburi Dudeşti şi Hamangia au introdus modul de viaţă neolitic în Dobrogea (Ursulescu, 2002).”.

În lucrarea lui Iohana Nichita „Cronologia relativă a culturilor neolitice din zona Olteniei” publicată în revista Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva „Sargetia. Acta Musei Devensis”. XXXV-XXXVI. 2007-2008 la pag. 30 scrie:

„Purtătorii comunităţilor de tip Schela Cladovei, în curs de neolitizare, au fost contemporani cu grupurile neolitice cu ceramică de tip Gura Baciului, Cârcea, în mileniul al IV-iea, neolitizarea propriu-zisă realizându-se prin procesul de migraţiune culturală desfăşurat în etapa de început a culturii Starčevo-Criş. Cercetările recente aduc tot mai des în prim plan rolul jucat de comunităţile mezolitice în geneza neo-eneoliticului, difuziunea neoliticului fiind pusă în discuţie, descoperirile din zona Clisurii fiind grăitoare în acest sens. Existenţa în primul nivel al aşezării de la Gura Baciului a tipului antropologic protoeuropoid alături de cel mediteranean, atestă apariţia în această comunitate neolitică a unor elemente epipaleolitice locale, posibil din zona Porţilor de Fier. Marin Nica, în urma descoperirilor arheologice de la Cârcea punctele „La Hanuri”, „Viaduct” şi cele de la Grădinile -Islaz, aducea zona Olteniei în contextul neoliticului balcanic folosind termenul de „grup cultural” Cârcea. Descoperirile arheologice de la Cârcea, punctul „La Hanuri”, stabilesc existenţa orizontului de tip Gura Baciului, ce prezintă similitudini cu ceramica thessaliană de tip Proto Sesklo, aceasta fiind primul aspect al neoliticului timpuriu anatolianobalcano-dunărean.
[…] M. Vlassa, pe baza primelor sale studii certifică datarea timpurie a culturii Starčevo-Criş bazându-se relaţiile cu zona Thessaliei. El creionează primele orizonturi ale începutului neoliticului nord-dunărean bazându-se pe descoperirile de la Gura Baciului.
În viziunea lui, dintre cele trei niveluri culturale identificate (I-III), cel mai vechi, numit GBT are contemporaneitate cu orizontul Protosesklo din Thessalia (Protosesklo Zeit = Vor-Körös-Starčevo Zeit). Elementele stilistice întâlnite şi la Donja Branjevina atestă sudismul culturii Starčevo-Criş.
Paralelismul dintre dovezile de la Gura Baciului I şi cele din fazele de început de la Ansabegovo atestă: „orizontul I de la Gura Baciului nu este în niciun caz identic cu cel din nivelul I de la Starcevo, motiv pentru care prezenţa lui la nord de Dunăre dă un conţinut nou termenilor de Starčevo I şi Criş 1”.
Al doilea nivel de la Gura Baciului (GBII) era plasat „nu mai târziu de cultura Presesklo”, iar Gura Baciului VI, prezenta sincronisme cu etapele mijlocii şi târzii ale culturii Körös – Briş, respectiv cu fazele Starcevo Ilb – III.”.

În lucrarea „Cercetări arheologice în Peştera Cauce. Vol. I.„, apărută sub egida Institutului pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE), Editura Economică, Bucureşti, 2004, întocmită de Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Dragoş Diaconescu, în Capitolul IV: „Încadrarea cronologică şi culturală a nivelurilor I-V din Peştera Cauce”, scrie:

„Cea mai timpurie manifestare a neoliticului din Transilvania este reprezentată prin orizontul cultural Starčevo-Criş care este – în primele sale momente – o fază genetică a acestuia. Observaţia este valabilă pentru Transilvania, unde definirea termenului de cultură Precriş (ca prim moment al neolitizării) este întemeiată pe prea puţine observaţii clare, complexe arheologice cercetate integral, statistici şi analize moderne a materialului arheologic, stratigrafii orizontale şi verticale corespunzătoare.
Aceste rânduri vin să adauge câteva idei la conturarea viziunii sintetice, redactată în ultimii ani, asupra modului de ocupare al teritoriului de comunităţile neolitice vechi. Pătrunderea purtătorilor noii culturi se realizează sub forma a mai multe migraţii. Noi vom încerca să dezbatem, pe baza descoperirilor nivelului I din Peştera Cauce, problematica celei de a doua migraţii.
Într-o scurtă introducere, constatăm că evoluţia marelui complex cultural Starčevo-Criş al neoliticului timpuriu – componentă a complexului balcano-anatolian al neoliticului vechi – începe, în Transilvania, cu nivelurile corespunzătoare ale staţiunilor de la Gura Baciului I, Ocna Sibiului-Triguri I şi II şi Miercurea Sibiului-Petriş Ia.
Poate că cea mai importantă staţiune aparţinând momentului primar de neolitizare este cea de la Cluj-Gura Baciului. Orizontul I de aici cuprinde complexe arheologice ce-şi încep evoluţia încă din faza IA a complexului cultural Starčevo-Criş. Cel mai important complex de locuire pentru această fază este bordeiul B2A, considerat de descoperitori drept cel mai vechi din acest sit arheologic, paralelizat (nivelul) de N. Vlassa cu etapa Protosesklo.”.

Pe site-ul Muzeului Olteniei Craiova scrie:

„O altă schimbare profundă din viaţa comunităţilor umane o reprezintă trecerea de la modul de viaţă semistabil la viaţa sedentară prin construirea de locuinţe şi aşezări temeinice. Debutul vieţii sedentare în Oltenia este dovedit de aşezarea neolitică de la Cârcea (staţiune eponimă), situată în apropiere de Craiova, unde, pe lângă multe alte materiale arheologice de importanţă excepţională, s-a descoperit şi un fragment din peretele unei locuinţe.

Descoperirile de aici au contribuit, alături de cele de la Gura Baciului, lângă Cluj-Napoca şi Ocna Sibiului, ca să enumerăm pe cele mai importante, la definirea celui mai vechi neolitic din zona carpato-dunăreană. Influenţele lumii neolitice mediteraneene în Oltenia sunt documentate de fragmentele ceramice, pictate policrom, găsite la Cârcea, care au analogii în cultura Protosesklo şi Dimini din Thessalia (Grecia).
O piesă deosebită prin unicitatea ei în această parte a Europei este vasul de lemn de la Grădinile, judeţul Olt, care a fost atribuită celui mai vechi neolitic, cultura Cârcea-Gura Baciului.”

În lucrarea „Săpături arheologice în aşezarea neolitică de la Grădinile (jud. Olt)” întocmită de Marin Nica şi Aurelia Mincă, publicată în revista Materiale şi Cercetări Arheologice. A XV-a sesiune anuală de rapoarte, Muzeul Judeţean Braşov, 1981, la pag. 25 se concluzionează:

„Dar ceea ce se desprinde mai clar din prezentarea materialelor descoperite la Cîrcea şi Grădinile este că, în zona de răsărit a Olteniei, s-a formal încă din primele etape ale neoliticului grupul cultural Cîrcea, cu elementele sale specifice de traditie Protosesklo care se vor menţine şi dezvolta în toate etapele de evoluţie. În nici o aşezare a neoliticului timpuriu din Balcani nu a fost atît de bine conservată tradiţia culturii Protosesklo ca în aşezările neolitire de la Cîrcea şi Grădinile.”

2. Cultura ” Starčevo-Körös–Criș”
A doua mare cultură neolitică pătrunsă pe teritoriul României pe calea de sud-vest, dinspre Banat, poartă denumirea „Cultura Starčevo-Körös–Criș”, denumită aşa după localitatea Starčevo din Serbia şi rîul Körös din Ungaria, care se numeste Criş pe teritoriul României. După unii cercetători, aceasta, în faza ei iniţială, este prima cultură neolitică atestată pe teritoriul României. Provenienţa ei este tot sud-balcanică, dar s-a răspândit rapid în Tesalia, Macedonia, Bulgaria, ex-Yugoslavia, Ungaria şi România.

În lucrarea apărută sub egida Academiei Române, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, „Istoria Românilor„, vol. I Moştenirea Timpurilor Îndepărtate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 129 scrie:

„Cultura Starčevo-Criş este rezultatul evoluţiei locale a primelor comunităţi neolitice pătrunse în acest areal, care s-au adaptat la noile condiţii şi au intrat într-un proces prelungit de sinteză cu grupurile populaţiei locale epipaleolotice, după atragerea acesteia la modul de viaţă neolitic. Această cultură evoluează de lungul a patru mari faze cu mai multe subfaze şi aspecte regionale. Evoluţia completă se poate surprinde mai ales în zonele sud-vestice (Banat şi Oltenia), legate de aspectul Starčevo, în timp ce spre răsărit şi spre nord răspândirea culturii se produce mai târziu, începând îndeosebi din faza a III-a.”.

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici ” Cultura Starčevo-Criş în Banat” publicată în revista Muzeului de Istorie Cluj, Acta Musei Napocensis, Nr. VI/1969 p 25-26 scrie:

„Banatul, prin aşezarea sa geografică în calea străvechilor drumuri din Thessalia peste Macedonia, Serbia, pe valea Dunării pînă în bazinul pannonic, a fost leagănul în care străvechile civilizaţii de origine sud-estică au găsit condiţii prielnice de dezvoltare. Cuiprins între hotarele naturale Dunăre, Tisa, Mureş şi Carpaţii meridionali, având un relief variat, cu lunci largi presărate cu grinduri, cu o floră şi faună bogate, cu rîuri bogate în peşte, pămînturi şi păşuni grase, Banatul a oferit străvechilor locuitori posibilitatea de a practica diverse ocupaţii (pescuit, vînătoare, creşterea vitelor, agricultură etc.).
Primii purtători ai vieţii neolitice aduc cu ei o civilizaţie dezvoltată, cu ocupaţii variate, cu credinţe şi obiceuri complexe, ce fac ca regiunea în care se aşează să intre în scena culturii în urmă cu cinci milenii şi jumătate. Această primă civilizaţie a fost cultura Starcevo-Criş care încadrîndu-se în marele complex Presesklo-Starčevo-Kremikovţî-Körös–Criș, a suferit în mare aceeaşi evoluţie, aceleaşi influenţe şi a contribuit în aceeşi măsură la cristalizarea şi decăderea marelui complex. Evoluţia acestei culturi cunoaşte pe teritoriul Banatului un colorit local mai accentuat, cu deosebire în fazele tîrzii. În sudul şi mai ales în nordul teritoriului sînt create unele elemente ce apar ca fiind proprii acestor regiuni, existînd însă şi deosebiri între materialul celor două zone. În nordul Banatului, în faza tîrzie ia naştere o frumoasă ceramică ornamentată cu „spic de griu”, brîuri şi rozete cu alveole, spirale şi o plastică zoo- şi antropomorfă pe vase. În sudul Banatului descompunerea culturii Starčevo-Criş este mai rapidă, începînd mai de timpuriu, sub influenţa culturii Vinca.”.

În lucrarea lui Vasile Chirică şi Dumitru Boghian „Arheologia preistorică a Lumii. Neolitic şi Eneolitic.”, publicată sub egida Academiei Române Filiala Iaşi, Institutul de Arheologie Iaşi, Editura Helios 2003, la pag. 138 şi următoarea scrie:

„Cea mai bine cunoscută cultură a neoliticului mijlociu este Starčevo-Criş (aprox. 6000–5000/4500 bc), ale cărei comunităţi au populat aproape întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Deşi, în partea de sud-vest, păstrează multe dintre trăsăturile de bază ale complexului cultural din care face parte, odată cu răspândirea spre nord şi est, se observă o decădere a tehnicii de prelucrare a ceramicii, mai ales în privinţa utilizării lustrului şi a picturii. De aceea, ceramica de factură semifină şi grosieră, cu pleavă compoziţie, este majoritară şi a fost decorată cu incizii, impresiuni de unghie şi deget. Ceramica fină a fost mult mai rară şi prezintă, în fazele târzii, o frumoasă pictură policromă spiralică (cu alb, roşu şi negru).
Organizarea habitatului şi a spaţiului locuibil denotă o adaptare la noile ecosisteme (aşezări variabile ca întindere, în apropierea apelor, cu locuinţe simple, parţial adâncite, colibe cu o singură încăpere de suprafaţă, cu scheletul format din pari şi împletituri de nuiele, peste care se aplica o lutuială destul de subţire), industria litică păstrează trăsături mezolitice, dintre piesele şlefuite fiind cunoscute topoarele şi tesle cvasi-calapod (planconvexe), rar perforate. Sunt cunoscute centre de extragere a sării, prin fierbere, din prelucrarea saramurii făcându-se în vase speciale (briquetage), conice, ceea ce permitea transportarea sării rezultate şi comercializarea la distanţă, prin troc.
Viaţa spirituală e reprezentată printr-o serie de statuete de lut, prin reliefurile antropomorfe şi zoomorfe de pe ceramică, măsuţele altăraş şi ornamentele incizate asemănătoare unor pictograme (Ocna Sibiului, jud. Sibiu şi Glăvăneştii Vechi, jud. Iaşi). Defuncţii erau înhumaţi în poziţie chircită, printre locuinţe, ca tipuri antropologice sunt atestate cel mediteranoid gracil, sporadic apărând şi protoeuropoide, mai robuste. Sfârşitul culturii Starčevo-Criş s-a produs ca urmare a pătrunderii purtătorilor complexului cultural Vinča-Dudeşti, în regiunile sud-vestice (începutul fazei a III-a), şi răspândirea comunităţilor culturii ceramicii liniare dinspre Europa est-centrală, în regiunile nordice şi răsăritene (faza a IV-a) (Comşa, 1993; Marinescu-Bîlcu, 1993; Lazarovici, 1993; Ursulescu, 2001; Ursulescu, 2002).”.

Referindu-se la pătrunderea adâncă în Muntenia şi Moldova a populaţiilor de cultură Starčevo-Criş, în lucrarea întocmită de Alin Frînculeasa, Bianca Preda, Adrian Bălăşescu, Andrei Soficaru, Octav Negrea şi Tiberiu Nica, „Cultura Starčevo-Criş în nordul Munteniei. Cercetări recente la Seciu (Jud. Prahova)” publicată în „Materiale şi Cercetări Arheologice” Serie nouă XI, 2015, a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române, pag. 110, scrie:

„În nordul Munteniei, dar şi sudul Moldovei, aşezările Starčevo-Criş acoperă toată lăţimea acestui areal, mai puţin Câmpia Brăilei/Bărăganul. În zona de la sud de Carpaţii Meridionali, comunităţile neolitice ating zona colinară, infiltrându-se pe văi cu debite relativ modeste sau chiar de râuri secundare. Se întind ca un evantai de la est la vest, pornind din zona Râmnicului Sărat (Coţatcu, Pruneni), apoi pe valea Slănicului la Băieşti, mai la sud-est la Pietroasele, pe valea Budureasca (Ghinoaica, Budureasca, Fântânele) sau în apropierea acesteia, la Ceptura.
Aşezarea de la Urlaţi este amplasată pe un martor de terasă de pe marginea unui pârâu, care pare că se vărsa în Cricovul Sărat, zona fiind în prezent mlăştinoasă. La vest de Urlaţi au fost reperate siturile din câmpie, de la Târgşorul Vechi, Ploieşti, Păuleşti. Apoi, tot în bazinul Teleajenului, dar mai spre nord în zona colinară, sunt cunoscute descoperirile de la Seciu (2 situri) şi, posibil, de la Gura Vitioarei. Mai spre vest remarcăm siturile din zona piemontană, din bazinele Dâmboviţei şi Neajlovului, cum ar fi cele de la Brăteşti, Grozăveşti, Croitori. În schimb, bazinul Oltului este foarte bine marcat de astfel de descoperiri (Mirea 2005). Prezenţa şi dispunerea geografică a acestor situri, deşi identificarea lor este rodul unor cercetări restrânse sau al descoperirilor de suprafaţă, arată o acoperire intensă a acestui spaţiu. Astfel, se prefigurează o imagine relativ diferită de ceea ce se ştia despre cultura Starčevo-Criş în Muntenia. Această provincie este parte a aceluiaşi proces de neolitizare, evidenţiat prin descoperiri în Oltenia sau Transilvania. „.

În lucrarea „Morminte ale purtătorilor culturii Starčevo-Criş descoperite în Moldova” p.245-256, publicată în revista Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca „Acta Musei Napocensis. Preistorie-Istorie Veche-Arheologie”. 32.I. 1995, Comşa Eugen scrie:

„Comunităţile culturii Criş au pătruns pe teritoriul Moldovei, traversând Carpaţii, dintre Transilvania şi, cu timpul, s-au răspândit pe aproape tot întinsul provinciei, cu excepţia cîmpiei Covurluiului. Subliniem că ele au evitat acea zonă nu din cauză că era ocupată de alte comunităţi, ci datorită modului lor specific de trai, adică preferinţei lor pentru zonele de podiş şi de deal.
Primele descoperiri funerare, aparţinând culturii Starčevo-Criş de pe teritoriul Moldovei, au fost făcute încă din anul 1950, dar neavând elemente de datare prea clare ele au fost menţionate fără precizarea apartenenţei culturale.
[…] Înclinăm să credem că pe teritoriul Moldovei, în cursul răspândirii şi locuirii îndelungate a comunităţilor culturii Starcevo-Criş, tipul antropologic predominant a fost acela mediteranoid.”.

Constatăm aşadar că neolitizarea s-a produs pe teritoriul României în momentul în care clima s-a schimbat şi au început să existe condiţii climaterice favorabile practicării agriculturii şi creşterii animalelor. Elementul care a generat această „revoluţie” a fost migrarea comunităţilor neolitice deja formate din sudul Balcanilor până în Transilvania şi Moldova, pe cele două căi amintite: prima din sud via Oltenia, pe care specialiştii au numit-o cultura „Gura Baciului-Cârcea”, iar ulterior din sud-vest via Banat, pe care specialistii au numit-o cultura ” Starčevo-Körös–Criș”.

Nu există dovezi ale formării culturilor neolitice pe teritoriul Romîniei, dar există dovezi ale sintezei între culturile culturile paleolitice ale grupurilor culturale autohtone şi culturile grupurilor neolitice intrate pe teritoriul României.

Am redus numărul şi lungimea citatelor pentru a nu obosi cititorul cu detalii relevante, dar practicabile doar celor care au deja rutina unor astfel de lecturi.

În partea a doua a lucrării vom vorbi despre continuarea culturilor neolitice pe teritoriul României până la cultura Cucuteni, cu accent pe culturile relevante în geneza culturilor precucuteniene.

Bibliografia studiată va fi citată la sfarşitul întregii lucrări, pentru a nu încurca cititorul dornic să afle ce lucrări de specialitate ni s-au părut nouă relevante.