Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
Partea I.

Introducere

Revoluţia a dat liber şi în România la formularea şi răspândirea părerilor oricărui om care are ceva de mărturisit semenilor săi. Mijloacele de comunicare a ideilor se diversifică pe zi ce trece şi aproape că nu mai este cale de a opri această libertate. Nu ne referim acum la răspândirea informaţiilor personale sau ştiinţifice, ci a acelor informaţii care se doresc transmise în masă şi care se situează lângă, sau trec graniţa legalităţii, uneori către hilar sau grotesc. De la mijloacele de comunicare cu liber acces, la mijloacele de comunicare în grupuri mai restrânse ori mai largi, informaţia este răspândită rapid, multiplicându-se în cascadă numărul potenţialilor cititori. Ea este stocată şi accesibilă oricând, constituind argument în analiza personală a unui eveniment sau a unei situaţii, fundamentând astfel percepţia despre evenimentele trecute şi prezente, sau despre efectul lor în viitor. Aceste lucruri se întâmplă în toate domeniile vieţii, denaturând în bună măsură cunoaşterea şi percepţia publică a realităţii.

Chiar dacă nu este recunoscut explicit, anumite probleme majore ale societăţii se află şi în preocuparea celui mai indiferent cetăţean. Impactul faptelor politice, sociale, economice sau de altă natură asupra sa, îl obligă pe om să aibă un punct de vedere şi, uneori, să aibă şi o atitudine alta decât contemplarea, bazată pe propriile convingeri. Aceste atitudini puse laolaltă creează atitudinea comunitară faţă de problemele importante aflate pe agenda zilei, precum şi reacţia faţă de acţiunea instituţiilor publice pentru rezolvarea acestora. Cunoaşterea, măsurarea şi stabilirea răspunsului la aceste probleme necesită o abordare ştiinţifică.

Această libertate a celorlalţi, pe care o înţelegem şi nu suntem de acord să fie îngrădită, ne-a convins şi pe noi să o exercităm pe a noastră, considerând că dobândirea de cunoştinţe fundamentate ştiinţific şi un fel de a gândi raportat la acestea este calea de a trece fără sechele culturale prin mocirla inculturii care invadează locul nostru de promenadă zilnică, internetul.

Dezvoltarea conştiinţei cetăţeneşti nu este deloc simplă, deoarece acest lucru presupune şi cunoaşterea mecanismelor vieţii sociale. Introducerea sociologiei în şcoli ar rezolva o parte din problemele relaţiei dintre om şi societate, atrăgând omul în calitatea de participant activ la formarea şi reformarea societăţii.

Despre rolul învăţământului în formarea individului ca participant social activ este interesant de studiat lucrarea lui M. Sanielevici „Învăţământul ştiinţific şi cultura generală” publicată în revista „Ahiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, organ al Institutului Social Român, Editura Institutului Social Român Bucureşti, Anul IV, Nr. 3-4, 1927, pag. 395-423. Vom prezenta un fragment, recomandând cititorului să lectureze toată lucrarea.

„Omul cunoaşte natura prin prisma ştiinţei timpului său, lumea şi viaţa prin cea a filozofiei epocei, a naţiei sale şi a clasei sociale din care face parte. Aşa este şi cu morala şi tot aşa cu idealul pedagogic, care este determinat de celelalte. În idealul personalităţii pe care vrea să-l creieze în şcolar se pot oglindi idei filozofice, mari curente internaţionale ale timpului, dar şi interese speciale naţionale şi chiar de clasă socială.
Căci, cum se exprimă pedagogul Durkheim, educaţia nu este de fapt decât socializarea noilor generaţii de către cele anterioare, ceea ce coincide cu definiţia profesorului Barth că ea este propagarea în timp a unei forme de societate.
[…] Dacă începem să urmărim educaţia de la viaţa socială a hoardelor primitive, este evident că la ele educaţia se realizează în mod spontan, fără nici o organizaţie, ca la animale.
Toate experienţele şi cunoştinţele adunate de generaţiile adulte, se referă numai la viaţa de toate zilele, astfel că copilul are dela sine prilejul de a şi le însuşi în mod foarte firesc. Uniformitatea vieţii sociale are drept consecinţă o perfectă uniformitate a educaţiei pentru toţi indivizii aparţinând acelei societăţi primitive. S`a constatat de către unii cercetători ai vieţii popoarelor primitive, existenţa la ele a foarte modernului fenomen al alintării copiilor şi a lipsei de autoritate a părinţilor. Lucrul este firesc cât timp lipseşte nevoia creiării unei voinţe sociale corespunzătoare unor interese ale societăţii.”

În România, introducerea în programa şcolară a ştiinţelor sociale s-a făcut treptat, întârziat faţă de occident. Astfel, în 1874 a început să se studieze economia politică şi legislaţia şi de abia în 1928 s-a introdus sociologia ca obiect de studiu în ultima clasă de liceu. Evident, nu este vorba de o însuşire a ştiinţei numită sociologie, ci de a lua contact cu un problematica ce se vrea abordată prin această ştiinţă, atât de controversată şi astăzi. Educarea tinerei generaţii pentru a întelege realitatea socială a epocii în care trăieşte şi pentru a fi pregătită să-şi creeze un viitor mai bun este un efort mic, pentru beneficii considerabile.

Iată de ce şi nu numai, considerăm necesar ca sociologia să existe, să fie „vizibilă” şi să ajute la „descâlcirea” ştiinţifică a problemelor puse în discuţie, înlocuind concluziile de amator cu analiza bazată pe cercetarea făcută de specialiştii în domeniu. Mai mult, existenţa acestei ştiinţe trebuie popularizată, astfel încât oamenii să capete respect pentru un anumit mod de a trata problemele societăţii în care trăiesc. Am constatat că oamenii din jurul nostru privesc interesaţi şi dezbat sondajele politice, dar nu cunosc nimic despre obiectul sociologiei, istoria şi amploarea pe care a căpătat-o acesta.

Nu ne-am propus un inventar al „problemelor importante aflate pe agenda zilei” care sunt în grădina sociologiei dar, dacă ar fi să luăm act de impactul media, am putea enumera câteva, evident, nu în ordinea priorităţilor pentru comunitate sau instituţiile statului:
-sărăcia în România
-accesul la învăţământ şi cultură în condiţiile pandemiei
-izolarea şi efectele psihosociale în pandemie
-efectele psihosociale ale muncii peste program
-problema identităţii de gen şi drepturile minorităţilor sexuale
-reducerea populaţiei şi impactul asupra siguranţei economice a pensionarilor
-reducerea populaţiei şi riscurile dispariţiei României ca stat
-calitatea vieţii şi creşterea numerică a populaţiei în România
-justiţia şi încrederea populaţiei într-un viitor mai bun
-sărăcia energetică ca indicator al calităţii vieţii
-producţia agricolă a României şi creşterea calităţii vieţii ţăranului român
-migrarea tinerilor din mediul rural şi problemele producţiei agricole
-vânzarea terenurilor către străini şi pericolul la adresa securităţii statului
-armata obligatorie şi capacitatea de a face faţă dezastrelor
-migrarea forţei de munca în străinătate; deznaţionalizarea românilor plecaţi la muncă în străinătate
-conversia industriei şi bunăstarea muncitorilor
-şansa la un viitor mai bun prin sistemul de învăţământ românesc
-modernizarea satului şi păstrarea tradiţiilor
-impactul educaţiei şcolare asupra religiozităţii tinerilor
-impactul acţiunilor instituţiilor statului şi criza contractului social
-efectele neîncrederii în sistemul politic actual
-familia în societatea actuală şi viitoare

Dacă cercetarea sociologică la nivel naţional poate fi percepută drept capabilă să inventarieze şi să interpreteze problemele puse în discuţie, nu la fel de capabilă este văzută să inventarieze şi să găsească soluţii la problemele existente la nivel regional sau local, unde se cere implicarea administraţiei publice locale şi a instituţiilor descentralizate ale statului. Toate proiectele locale vorbesc despre o dezvoltate durabilă, dar există puţine proiecte care să atragă în colectivele de elaborare specialişti în sociologie. Din acest motiv, dezvoltarea durabilă rămâne de obicei un simplu act de voinţă politică închis într-un dosar.

În această lucrare ne-am propus un scurt excurs prin începuturile sociologiei româneşti, care nu se limitează la activitatea lui Dimitrie Gusti, dar insistând mai mult pe activitatea acestuia.

În urmă cu mai mult de zece ani am publicat pe https://altmarius.ning.com/ o sinteză despre activitatea lui Dimitrie Gusti cu titlul „Un pic despre Dimitrie Gusti şi sociologia românească interbelică„, fără a detalia impactul pentru acele vremuri a activităţilor desfăşurate şi fără să povestim despre impactul lor asupra sociologiei româneşti contemporane. Acolo spuneam: „Lui i se datorează calitatea “inventarului” vieţii economice, sociale şi politice româneşti. Lui îi datorăm şi posibilitatea noastră de a ajunge la realităţile satului românesc interbelic; sigur, lui şi colaboratorilor lui.” Putem adăuga fără teama de a greşi: lui i se datorează fotografia vietii economice, sociale şi culturale cuprinsă în monumentul „Enciclopedia României”; sigur, lui şi colaboratorilor lui.

Ne vom repara greşala, sperăm, prin această lucrare de vulgarizare a istoriei începuturilor sociologiei româneşti şi a luminii care răzbate din aceste începuturi asupra sociologiei contemporane.

Nu ne propunem alcătuirea unui curs de sociologie, de stabilire a subiectelor semnificative ale sociologiei, de istorie a sociologiei şi stabilirea de ierarhii printre precursorii sociologiei ca ştiinţă, sau tratarea ştiinţifică a vreunei probleme sociale care necesită soluţii, ci doar lămurirea cititorului, după puterile noastre, că ştiinţa a devenit şi va rămâne principalul instrument al omului în inventarierea disfuncţiilor societăţii, analiza lor şi elaborarea de soluţii pentru prezent şi viitor. Intuiţia poate avea rolul său, dar complexitatea aspectelor sociale contemporane impune participarea specialiştilor la deciziile actuale şi orientările de perspectivă.

Omul providenţial nu mai este omul a cărui activitate se bazează pe intuiţie în rezolvarea eficientă a problemelor comunităţii, ci este omul instruit care ştie să-şi aleagă sfătuitorii şi colaboratorii după competenţele necesare actului de decizie şi punerea lui în aplicare. Cititorul, odată convins, va cântări mai atent „părerea” jurnaliştilor, a politicienilor sau a tuturor celor poziţionaţi ca factori de influenţă, urmărind să constate dacă aceştia au concluzii în corelaţie cu argumentele ştiinţelor sau sunt simple puncte de vedere, uneori interesate de a crea o atitudine partinică a cetăţenului vizavi de problemele dezbătute.

De asemenea, intenţionăm să creştem încrederea cititorului că nu există probleme care să nu aibă soluţii şi că există şcoală şi oameni pregătiţi să facă faţă provocărilor.

Ne lovim în alcătuirea lucrării de bariera dintre limbajul curent şi limbajul specializat (care mai este numit şi limbaj profesional, comunicare profesională, tehnolect, etc.). Dificultatea constă în a utiliza un lexic specializat interferent cu lexicul comun, astfel încât lucrarea să fie accesibilă unei categorii cât mai largi de cititori. Sperăm să trecem cu bine de această provocare şi să întocmim o lucrare apropiată înţelesului nespecialiştilor, chiar dacă celor care au pregătire de specialitate li s-ar părea mai adecvată altă formulare sau altă argumentaţie în susţinerea afirmaţiilor noastre.

În acestă primă parte a lucrării încercăm să spunem câteva cuvinte despre primii care au scris lucrări cu atingere la obiectul sociologiei, fără a avea intenţia şi pretenţia de a-i numi pe toţi sau toate lucrările care pot fi revendicate că au iniţiat interesul pentru aspectele sociale cercetare astăzi de ştiinţa sociologie. Ne vom opri la personalităţile trăitoare până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vom continua în Partea a II-a cu personalităţile care au avut un rol împortant în crearea şi dezvoltarea sociologiei româneşti, a teoriilor, paradigmelor, curentelor şi doctrinelor sociologice româneşti, activitatea acestora începând la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuând în secolul al XX-lea. Ne vom limita numai la perioada de până la cucerirea puterii politice de comunişti.

În Partea a III-a îl vom prezenta pe Dimitrie Gusti prin excerpte din lucrările diverşilor specialişti, mai ales contemporani nouă, considerând că ele trebuie să conţină şi păreri asupra impactului contemporan a activităţii lui, dar şi să ne ferim pe cât posibil de elogii acordate de complezenţă sau din interes. Am ales în acest sens doar câteva dintre zecile de lucrări în care s-au formulat aprecieri la adresa personalităţii şi activităţii lui Dimitrie Gusti. Dacă lucrările alese nu sunt cele mai relevante sau excerptele cele mai potrivit culese, cititorul va avea posibilitatea să-şi completeze informaţiile studiind bibliografia pe care o vom oferi la sfârşitul lucrării, iar excerptele publicate pot fi completate cu lecturarea întregii lucrări din care au fost extrase.

În ultima parte vom prezenta câteva lucrări ale lui Dimitrie Gusti pe care noi le considerăm remarcabile şi pe care dorim să le aducem în atenţia cititorilor noştri, ordonate pe domeniile abordate, atât cât ne pricepem. Spunem câteva, deoarece nu ne-am propus o lucrare de sinteză în care să prezentăm întreaga operă, ci să scoatem dintre cele peste 150 de lucrări publicate într-o mare diversitate de domenii, pe acelea pe care noi le considerăm că îi formează piedestalul. Tot atunci vom face, unde considerăm că este cazul, câteva comentarii sau vom oferi excerpte despre sau din lucrările citate, în funcţie de cum considerăm impactul lor asupra societăţii sau a ştiintei numită sociologie. De asemenea, vom prezenta şi aspecte din activitatea pe tărâmul sociologiei prin care Dimitrie Gusti a contribuit la dezvoltarea şi modernizarea României.

Aşa cum rezultă din declaraţia de intenţie de mai sus, lucrarea va avea următorul cuprins:
Introducere
Capitolul I Câteva cuvinte despre precursorii sociologiei româneşti şi cei ce i-au urmat până la sfârşitul secolului al XIX-lea
Capitolul II Câteva cuvinte despre reprezentanţii sociologiei româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Capitolul III Despre personalitatea lui Dimitrie Gusti, aşa cum este ea văzută
Capitolul IV Dimitrie Gusti. Lucrări şi activitatea în slujba naţiunii

Capitolul I

Câteva cuvinte despre precursorii sociologiei româneşti şi cei ce i-au urmat până la sfârşitul secolului al XIX-lea

Specialiştii în istoria sociologiei româneşti au ales mai multe variante de a prezenta acestă istorie, care se leagă atât de personalităţi, cât şi de evolutia societăţii sub toate aspectele. Astfel, în fiecare moment, gândirea socială s-a raportat la anumite realităţi din societate pe care le-a observat, le-a analizat şi a încercat să găseasca soluţiile pe care personalităţile trăitoare în acele perioade le considerau viabile. Chiar dacă unii contestă dreptul sociologiei de implicare în găsirea căilor şi mijloacelor către o societate mai bună, gândirea umană nu poate face abstracţie de acest deziderat când observă şi interpretează realităţile sociale.

Secolul al XIX-lea a început ca secol de avânt economic şi cultural al burgheziei, care are altă viziune asupra individului, a societăţii şi a relaţiei dintre cele două entităţi. Astfel, libertatea individuală, care stă la baza concepţiei burgheze, se poate manifesta doar într-o societate democratică, guvernată de legi în faţa cărora toţi indivizii sunt egali şi în care sunt reglementate atât drepturile individului cât şi drepturile statului, numindu-l principiul libertăţii individuale reglementate juridic. Deviza Revoluţiei Franceze „Libertate, Egalitate, Fraternitate” tradusă în „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului” din 1789, a deschis calea modernizării, chiar dacă în ritmuri diferite, a tuturor statelor europene şi nu numai. Disciplina ştiinţifică sociologie datorează acestei orientări către o societate democratică a cetăţenilor liberi întreaga ei dezvoltare ulterioară.

Dezvoltarea economică a dus la agravarea relaţiei dintre cetăţeni şi stat, dintre cetăţenii aparţinând diferitelor clase, pături şi categorii sociale, ceea ce a impus aplecarea către tratarea teoretică a problemelor legate de aceste conflicte. Ulterior, revoluţia industrială a agravat conflictele şi a dus la radicalizarea mişcărilor care acţionau împotriva capitalismului, împărţind astfel şi gândirea socială în doua orientări: transformarea treptată, paşnică a societăţii şi transformarea pe calea revoluţiei.

Nici activitatea personalităţilor ştiinţifice, nici ideile, teoriile, orientările sau doctrinele sociologice nu au o delimitare temporară care să permită structurarea istoriei sociologiei pe anumite perioade. Lucrarea noastră nu se doreşte a fi de nivel academic, astfel încât să detaliem şi să dezbatem în intimitatea lor ideile, teoriile, orientările sau doctrinele sociologice, legate de personalităţile care le-au propus şi dezvoltat, de contextul social al epocilor în care au fost create şi în corelaţie sau dezbatere cu altele existente simultan. Am ales prin urmare o structurare care nouă ni s-a părut că va stârni curiozitatea cititorului, fără să ne abatem de la adevărul ştiinţific confirmat prin studiile de specialitate consultate. Prin bibliografia pe care o vom publica, dăm posibilitatea cititorului să cunoască acele lucrări la care ne-am referit mai sus.

Ne-am hotărât să structurăm acest capitol astfel:
A. Premisele şi începuturile sociologiei româneşti până la începutul secolului al XIX-lea
B. Gândirea socială în prima jumătate a secolului al XIX-lea
C. Avântul gândirii sociale în preajma revoluţiei de la 1848
D. Gândirea socială şi sociologică către sfârşitul secolului al XIX-lea

A. Premisele şi începuturile sociologiei româneşti până la începutul secolului al XIX-lea

Pentru a studia începuturile sociologiei, trebuie întâi analizat ce este sociologia, ce domeniu al ştiinţelor a acaparat şi cum se diferenţiază ea de alte ştiinţe, apoi să se scormonească printre scrierile vechi pentru a se găsi primele ei manifestări. Trăirile personale şi viaţa socială de care acestea se leagă sunt incluse şi ele în preocupările sociologiei. Ca atare, se poate merge destul de mult în urmă cu observarea încercărilor de analiză a vieţii sociale, încă de la primele scrieri mistice, religioase, filosofice, sau şcolare, chiar dacă acestea sunt revendicate şi de alte ramuri ale ştiinţelor umaniste.

Gândirea socială a evoluat în ritmul dezvoltării societăţilor umane, a creşterii complexităţii lor şi, deci, a nevoii de reguli şi definire. Urmărind dezvoltarea comunităţilor umane în perioada neolitică (în lucrarea „Cucuteni, o cultură uimitoare„, publicată parţial deocamdată, pe site-ul prietenului nostru Florin Rău, https://www.rauflorin.ro/), apariţia şi dispariţia diverselor culturi, manifestările lor cultice şi culturale, am observat că trecerea de la sălbăticie la civilizaţie s-a făcut treptat, pe măsură ce relaţiile interumane s-au diversificat şi dezvoltat pentru a acoperi o gamă largă de necesităţi individuale şi sociale.

Aria de răspândire a culturilor neolitice atestă faptul că oamenii se aflau într-o formă de asociere încă din acea perioadă, chiar dacă locuirea se făcea în grupuri mici, care cuprindeau câţiva indivizi şi una sau câteva construcţii de locuit. Relaţiile dintre ei existau, aşa cum o atestă inventarul arheologic descoperit în aşezări. Probabil, când numărul indivizilor a crescut sau nevoia de acţiune în comun (de apărare, de producţie, de asigurare a hranei sau de asigurare a manifestarilor cultice) a impus, aşezările mici s-au transformat în zone de locuire de dimensiuni din ce în ce mai mari, purtând caracteristicile specifice localităţilor rurale sau urbane de mai târziu. O serie de modificări au apărut în latura materială şi spirituală a vieţuirii umane. Apariţia sistematizării zonei de locuit, a cimitirelor exterioare zonelor de locuit, a sistemelor de apărare prin delimitare cu şanturi, maluri sau palisade sunt şi dovada că individul a început să devină fiinţă socială alături de ceilalţi membri ai grupului. Sociabilitatea individului este considerată de specialişti ca fiind un atribut al omului, ceva caracteristic lui ca fiinţă, care a determinat locuirea în comun şi apoi constituirea societăţii. Aceasta şi-a creat propriile valori, concepţii, modele comportamentale, pe care le-a transmis prin învăţare indivizilor care o compuneau, alături de cunoştinţele generale sau deprinderile practice necesare bunei funcţionări a comunităţii, sub aspect material sau spiritual. Această învăţare este privită ca socializare, o activitate educaţională care transformă omul din fiinţă biologică în fiinţă socială. Prin asimilarea cunoştinţelor necesare traiului în societate, fiinţa biologică se umanizează, iar omul devine om. Mecanismele şi agenţii de socializare diferă de la epocă la epocă.

Familia este considerată a fi prima instituţie de socializare, care dăinuie până în zilele noastre. Probabil, pornind de la primele adăposturi construite, care erau destinate locuirii unifamiliare, specialiştii au concluzionat că prin familie s-a transmis limbajul, atât cât era el constituit, regulile de comportament, informaţiile esenţiale privind activitatea de asigurare a hranei, securităţii şi confortului. Descoperirea unor locuinţe comune de mari dimensiuni, a determinat pe unii cercetători să creadă că oamenii nu erau constituiţi în familii, ci că trăiau în comun, fără să discearnă ai cui sunt copii, aceştia fiind crescuţi de comunitate. Varianta acestei pomiscuităţi primitive nu a rezistat criticilor. Ulterior, aceste locuinţe au fost considerate drept o variantă optimă de construire a adăposturilor în scopul sigurării confortului şi securităţii pentru toţi membrii comunităţii. Chiar constituiţi în grupuri mai mari, familia poate fi considerată şi la aceştia drept prima instituţie de socializare.

Oamenii nu socializează numai în copilărie, ei socializează continuu, în fiecare stadiu de dezvoltare, până la bătrâneţe. Oamenii au nevoie de însuşirea unor comportamente care să corespundă cerinţelor societăţii, dar şi categoriei de vârstă căreia îi aparţin. Această însuşire se face tot prin învăţare, dar instituţiile sunt altele. Instituţiile de socializare sunt diferite de la un stadiu la altul, dar şi de la o cultură la alta. Odată cu creşterea în vârstă a copilului intervin alte instituţii sociale cu roluri diferite în socializare. Grupul de prieteni, şcoala, organizaţiile sociale şi profesionale sunt şi cele care realizează ceea ce este numit „socializarea secundară”, adică desocializarea şi resocializarea. Uneori, atitudinile comportamentale educate în familie nu corespund cu noile valori ale societăţii, iar pentru schimbarea lor este nevoie de educaţie. Se ştie că cel mai greu lucru este să te dezbari de propria educaţie, iar acest lucru cere şi efort propriu şi efortul comunităţii.

Este de remarcat că în lipsa izvoarelor istorice şi arheologice care să permită reconstituirea vieţii sociale în preistorie, acesta se face prin ipoteze de lucru, de multe ori contrarii. Cu certitudine că, în afara membrilor comunităţilor care se ocupau cu activităţile productive, războiul sau apărarea, existau şi membri „privilegiaţi” care aveau preocupări cultice sau poziţii de conducători în comunitate, în sarcina cărora cădea stabilirea regulilor de convieţuire şi a acţiunii grupului în faţa provocărilor interne şi externe.

Dezvoltarea numerică a comunităţilor umane şi apariţia scrisului ca o necesitate, au dus la diversificarea şi dezvoltarea manifestărilor cultice şi culturale. Fără discuţie că o comunitate mai mare are nevoie de alte reguli de convieţuire, se confruntă cu alte probleme, trebuie să facă faţă altor provocări.

Revenind la subiectul lucrării, am constatat că gândirea oamenilor s-a bazat iniţial pe magie, apoi pe religie, ca să trecă ulterior în faza gândirii ştiinţifice.

Unii cercetători consideră că scrierea care consemnează Epopeea lui Ghilgameş aparţinând mileniului III a. Chr. este prima care trebuie să fie trecută în categoria lucrărilor importante pentru istoria sociologiei. Aceasta relatează relaţia dintre cetaţenii din Uruk şi regele Ghilgameş prin care este considerată drept soluţie de înlăturare a oprimării intervenţia divinităţii. Pornind de la această temă, epopeea relatează despre relaţiile dintre oameni, dintre bărbat şi femeie, dintre oameni si divinităţi, destinul şi coordonatele devenirii omului şi a comunităţii, etc. Chiar dacă epopeea s-a păstrat fragmentar, ea redă destul de expresiv problemele şi dilemele omului în relaţia cu semenii săi, problemele comunităţilor umane din acea perioadă, elementele mitico-religioase fiind preluate şi de alte civilizaţii ulterioare. Provenind din aceeaşi zonă geografică, o altă scriere care dă informaţii de interes pentru sociologie este Codul de legi al lui Hammurabi. Desigur, aceste scrieri nu au avut la elaborare intenţiile sociologiei, aşa că pot fi neglijate sau excluse dintre lucrările care pot face parte din începuturile gândirii sociologice, dar ele rămân un inventar sau o consemnare a problemelor comunităţii şi a soluţiilor pe care omul le-a gândit pentru rezolvarea lor.

Gândirea socială modernă s-a dezvoltat diferit şi a creat zone geografice culturale diferite, care uneori s-au întrepătruns, iar alteori au rămas delimitate, cu limitele variabile, în funcţie de cuceririle teritoriale făcute de fiecare cultură în parte. Am putea delimita în susţinerea afirmaţiilor noastre zona culturii chineze, a culturii japoneze, a culturii indiene, a culturii iudeo-creştine, a culturilor amerindiene, etc.

Pentru Europa, definitorie a fost gândirea socială a Greciei antice (ai căror exponenţi marcanţi au fost Platon şi Aristotel), gândirea socială ebraică şi gândirea socială creştină. Chiar dacă unii cercetători contestă gândirea politică şi morală a filosofilor antici ca aparţinând sociologiei, considerând-o doar o filosofie socială, elementele inventariate (de interes pentru sociologie) şi preocuparea pentru găsirea unor soluţii de stabilitate sau îmbunătăţire a stării societăţii aparţin ulterior ştiinţei numită sociologie.

Sociologia a pornit ca o preocupare practică, politică spun unii, definindu-şi mai târziu coordonatele de ştiinţă. Mai multi cercetători sunt de părere că sociologia a apărut ca ştiinţă dintr-un interes de clasă, ceea ce înseamnă că îi putem căuta premisele în primele scrieri care redau aspecte sociale, relaţiile dintre clase şi categorii sociale, legi care stabilesc ierarhii sociale, descrieri ale vieţii locuitorilor unui teritoriu şi relaţiile dintre oameni în context economic, social, etnic, religios, etc.

În acest sens, pentru începuturile sociologiei româneşti a fost de interes pentru cercetători să studieze documentele de cancelarie ale celor două principate româneşti şi Transilvaniei, documentele de istorie militară privitoare la războaiele, revoltele şi răscoalele ţărăneşti, documentele de vânzare şi donaţie, pravilele, cronicile de familie şi letopiseţele, jurnalele sau notele de călătorie, atât ale călătorilor români în străinătate, cât şi ale străinilor în teritoriile româneşti, documentele de istorie economică, de vistierie sau „sămile vistieriei” cum se numeau în Moldova, drept documente care descriu, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai exactă sau mai denaturată, o anumită stare de lucruri într-un anumit teritoriu.

Nu intenţionăm să scriem o lucrare ştiinţifică, deci, ne fie iertate omisiunile, la fel şi modalitatea de prezentare a personalităţilor şi a lucrărilor lor. Vrem doar să atragem cititorul către acestă interesantă istorie a ştiinţei şi culturii româneşti fără să-l speriem cu informaţii ample.

Aşa cum am afirmat mai sus, importante pentru cunoaşterea mai mult sau mai puţin obiectivă a realităţilor din principatele româneşti sunt letopiseţele şi cronicile de familie.

Ne oprim puţin asupra unei lucrări întocmită iniţial în limba română, tradusă apoi la cererea familiei Ghica în limba greacă, denumită „Cronica Ghiculeştilor”. Această „Istorie a Moldovei între anii 1695-1754”, pe lângă informaţii referitoare la Moldova, conţine şi relatarea unor evenimente politice şi militarea din Europa, care au avut un impact asupra stării de lucruri din Moldova.

Lucrarea a fost descoperită de D. Russo şi publicată fragmentar în volumul „Cronica Ghiculeştilor. Un nou letopiseţ al Moldovei (1695-1754). Extras din Buletinul Comisiei istorice a României Vol. 2. Bucureşti. Atelierele grafice Socec & Co, Societate Anonimă, 1915„. Cronica a utilizat mai multe izvoare, dar cronicarul, fiind om de încredere al Ghiculeştilor, a scris cu părtinire pentru aceştia, deci relatările pot fi privite cu circumspecţie. În lucrarea sunt prezentate mai multe aspecte privind viaţa şi greutăţile poporului de rând, dar şi ale boierilor, sub diferite domnii. Cronica a fost editată integral de Nestor Camariano şi Ariadna Camariano-Cioran, la Editura Academiei, Bucureşti în 1965. Poza de exemplificare redă supracoperta acestui volum.

Printre cei din secolele anterioare secolului al XIX-lea care pot fi consideraţi precursori ai sociologiei româneşti prin scrierile lăsate, putem să-i amintim pe Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir.

Nicolae Milescu ne-a lăsat trei lucrări ce pot fi catalogate de interes pentru istoria sociologiei româneşti: un „Jurnal de călătorie”, „Documentul de stat al soliei lui Nicolae Spătarul în China” şi „Descrierea Chinei”. Din păcate, lucrările lui de referinţă au rămas în manuscris, fiind traduse şi publicate abia în secolul XX.

Dimitrie Cantemir a elaborat, la solicitarea Academiei din Berlin, lucrarea „Descriptio Moldaviae” („Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, tradus: „Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”). Aceasta reprezintă o lucrare pentru care specialiştii îl poziţionează ca reprezentant al gândirii sociologice şi sociograf, precursor al sociologiei româneşti. Lucrarea a fost scrisă între 1714 şi 1716, fiind tradusă şi publicată în germană în 1771, ulterior şi în rusă şi greacă. În limba română a fost publicată prima dată cu titlul „Scrisoarea Moldovei” la Mănăstirea Neamţ. Importanţa în istoria sociologiei româneşti a lui Cantemir rezidă şi din larga circulaţie a lucrărilor sale asigurată de publicarea lor destul de timpurie.

Pe pagina de titlu este consemnat: „Scrisoarea Moldovei. de Dimitrie Cantemir Domnul ei. Carea acum întâiu s-au tipărit în zilele binecredinciosului și de Hristos iubitoriului Domnului nostru Ioann Sandu Sturza voevod. Cu blagoslovenia Preaosfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Kirio Kirio Veniamin al Moldovei. Pe vreamea Preacuviosului Stareț al sfintelor Monastiri Neamțului și Secului Kir Dometian. În Sfânta Monastire Neamțul la anul 1825. August în 19. ”

Nici lucrările străinilor care au colindat prin Ţările Române şi Transilvania nu sunt în afara interesului sociologiei româneşti.

Despre călătorii străini care au scris despre noi se poate dezbate mult. Unii mai obiectivi, altii mai subiectivi, dar scrierile lor pot constitui izvoare de istorie a vieţii sociale şi economice în teritoriile româneşti. Evident, impactul cel mai mare asupra cunoaşterii realităţilor româneşti l-au avut lucrările publicate la vremea aceea, care au constituit şi temeiuri de analiză pentru precursorii sociologiei româneşti.

Au fost publicate mai multe lucrări cu scrierile acestora, de cele mai multe ori reprezentând crestomaţie pentru diferite domenii ale istoriei sau diferite teme istorice de interes, unele fiind însoţite şi de texte critice.

În 1968 a început publicarea traducerilor lucrărilor sau fragmentelor de lucrări privitoare la călătoriile străinilor prin ţările române cu titlul „Călători străini despre ţările române” sub egida Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române.

În „Cuvânt înainte” la volumul 1, din seria „Călători străini despre ţările române„, Editura Ştiinţifică, 1968, volum îngrijit de Maria Holban, citim:

„Apariţia primului volum din vasta colecţie de mărturii străine asupra trecutului nostru medieval marchează o dată fericită pentru cercetările istorice, luate în sensul cel mai larg al cuvântului. Alături de publicarea integrală a documentelor interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti până la 1700 şi ale Transilvaniei, mult mai bogată în depozite arhivistice, până la 1437 – reluată acum, în condiţii ştiinţifice superioare, în Documenta Romaniae Historica şi continuată, pentru veacul al XVIII-lea, prin publicaţii documentare pe probleme, alături de ediţiile critice de izvoare narative, care vin treptat să înlocuiască vechile ediţii, de extrase din cronicile otomane, de culegerea şi publicarea sistematică, pe regiuni, a inscripţiilor, din care a apărut masivul volum consacrat oraşului Bucureşti, noua colecţie se integrează în efortul susţinut şi organizat al medieviştilor români de a da studiilor lor o bază documentară cît mai largă şi mai sigură. Ea este menită să pună la îndemîna cercetătorilor o categorie preţioasă de izvoare, care, prin caracterele sale proprii, le întregeşte în mod obişnuit pe celelalte, iar uneori, dat fiind circunstanţele de fapt ale conservării surselor istorice la noi în ţară, e silită chiar să suplinească, în măsura posibilităţilor, lipsa acestora.
Relaţiile lăsate de străinii care au trecut în cursul vremurilor prin ţările noastre şi pe care-i numim în mod obişnuit călători, deşi condiţia lor şi interesele care-i aduc pe la noi sînt foarte variate, cuprind o mare bogăţie de ştiri privitoare la feluritele aspecte ale existenţei de altădată a poporului român. Ele se opresc adesea asupra bogăţiilor ţării şi felului în care erau puse în valoare, asupra înfăţişării oraşelor şi populaţiei, asupra modurilor de viaţă ale diferitelor clase sociale şi relaţiilor dintre ele, asupra organizării de stat şi obligaţiilor impuse de Imperiul otoman, asupra fenomenelor de cultură şi de artă.”

Nu vom face decât o recomandare pentru lucrările străinilor despre spaţiul românesc, lăsând cititorul să lectureze volumele pentru a constata cât de interesaţi erau călătorii străini de ţările române şi ponderea relatărilor de interes sociologic din lucrările lor.

Dorim să amintim despre lucrarea „Memoriu asupra vechei şi actualei stari a Moldovei presentat lui Alexandru Voda Ipsilante domnul Moldovei la 1787 de Comitele d`Hauterive” care, după părerea noastră, se detaşează de celelalte lucrări ale străinilor prin întinderea ei şi tematica variată abordată. Nu detaliem asupra obiectivităţii autorului dar, dat fiind faptul că era un intelectual care avea recunoaştere internaţională (a fost director al Arhivei Naţionale a Franţei, Consilier de Stat, Comandor al Legiunii de onoare, membru al Academiei de inscripţiuni şi Litere Frumoase, consul al Franţei în SUA, etc.), înclinăm să credem că şi în acest caz a făcut o treabă serioasă. Fost secretar al Domnului Moldovei Alexandru Ioan Mavrocordat, a finalizat lucrarea în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, căruia i-a dedicat-o.

Cităm din cuprinsul lucrării publicată în Ediţiunea Academiei Române la Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, Bucureşti, 1902:

„Cap. I Încercare asupra istoriei
Cap. II Despre popor
Cap. III Despre neguţători
Cap. IV Despre preoţime
Cap. V Despre cârmuire şi despre Domn
Cap. VI Despre cârmuire şi despre boieri
Suplement
Cap. I Despre unele legături din afară
Cap. II Despre unele obiceiuri”

B. Gândirea socială în prima jumătate a secolului al XIX-lea

La 1835, are loc în Ţara Românească un experiment ciudat pentru acea epoca şi pentru acest loc. Este vorba despre „Societatea agronomică și manufacturieră” sau „Colonia soților agronomi”, mai cunoscut drept „Falansterul de la Scăieni„, după numele localităţii din Judeţul Prahova unde a fost înfiinţat. Iniţiatorul experimentului a fost un anume Teodor Mehtupciu, cunoscu sub numele Teodor Diamant, fost student la Paris, unde a cunoscut ideile lui Charles Fourier, filosof şi economist francez, adept al socialismului utopic. Profitând de faptul că un anume Emanoil Bălăceanu i-a pus la dispoziţie moşia sa de la Scăieni, a convins câteva familii să facă o exploataţie agricolă şi manufacturieră, prin care să dovedească faptul că oamenii sunt în stare să producă în comun, prin colaborare liber consimţită, ceea ce este necesar pentru a plăti chiria spaţiului obţinut în baza unui contract de închiriere şi a-şi asigura cele necesare traiului. Mai mult, a convins proprietarul moşiei să elibereze ţiganii de pe moşie, probabil în interesul de a avea mână de lucru ieftină. Experimentul a eşuat după nici doi ani, fără să producă efecte teoretice sau practice, dar a fost preluat de propaganda comunistă pentru a-şi întinde rădăcinile până la 1835.

Începutul secolului al XIX-lea a adus o preocupare extinsă pentru modernizarea principatelor române. Astfel, sunt consemnate lucrări de interes pentru istoria sociologiei româneşti, dintre care vom aminti şi noi în continuare.

a) „Constituţia Cărvunarilor„, elaborată de un grup de tineri boieri moldoveni sub conducerea comisului Ionică Tăutu, supusă dezbaterii în 1822, care propunea un sistem modern de guvernare la acea vreme, monarhia constituţională. Ionică Tăutu, în afară de acestă lucrare, a mai scris încă două lucrări de interes pentru istoria sociologiei româneşti: „Strigarea norodului cătră boierii pribegiți și cătră mitropolitul” şi „Cuvânt al unui ţăran cătră boieri” prin care descrie, aşa cum arată titlurile, problemele dintre ţărani şi boieri, adică realitatea socială a vremurilor respective.

În vremea aceea, la 1817 fusese promulgată de domnitorul Scarlat Callimachi „Codica Ţivilă a Moldovei”, numită şi „Codul Calimah”, întocmită de un colectiv condus de Christian Flechtenmacher (tatăl compozitorului Alexandru Flechetnmacher, autorul Horei Unirii). Această codică încerca să îmbine drepturile ce derivau din „obiceiul pământului” cu dreptul bizantin, codul civil francez din 1804 şi codul civil austriac din 1811. Acest cod de legi s-a aplicat până la promulgarea Codului Civil din 1864, numit şi Codul Civil al lui Cuza.

Prin „Constituţia Cărvunarilor” se propunea modernizarea societăţii româneşti în conformitate cu ideile revoluţiei franceze de la 1789 privind drepturile şi libertăţile individului, garantarea proprietăţii, a libertăţilor religioase, etc. Domnitorul de atunci al Moldovei, Ioan Sandu Sturdza, a înţeles şi a fost de acord cu acestă constituţie, dar opoziţia marii boierimi, a Rusiei şi Turciei a dus la rămânerea documentului fără consecinţe practice. Importanţa pentru istoria sociologiei rezidă nu numai din conţinutul propriu-zis, ci şi din faptul că documentul introduce neologisme preluate din domeniul sociologiei occidentale, aflate la un nivel superior de dezvoltare la acea dată.

b) O lucrare întocmită de Ioan Budai-Deleanu, corifeul Scolii Ardelene, care în traducere românească poartă titlul „Scurte observaţii asupra Bucovinei„, rămasă în manuscris şi publicată în revista „Gazeta Bucovinei” IV/1894 intră în interesul cercetătorilor prin modalitatea de inventariere a problemelor societăţii şi a mecanismelor care genereaza disfuncţiile în societate.

Nu putem trece mai departe fără a aminti de o altă lucrare a lui Ioan Budai-Deleanu, care a rămas şi ea în manuscris o vreme, fiind apoi descoperită şi valorificată la adevărata ei valoare pentru începutul culturii româneşti. Această creaţie este poemul eroi-comic „Ţiganiada” sau „Tabăra ţiganilor„. Intriga porneste de la promisiunea lui Vlad Ţepes făcută ţiganilor, că le dă o bucată de pământ pe care să-şi clădească propriul stat, aşa cum îl visează ei, dacă îl ajută în luptele purtate împotriva turcilor. Este interesantă pentru istoria sociologiei prin analiza făcută de ţigani asupra unei forme de stat care să le asigure un viitor mai bun. Nu este departe de interes informaţia că Ioan Budai-Deleanu era de etnie ţigan şi poate de aici şi cunoaşterea bună a realităţii sociale şi a gândirii acestora.

c) O altă lucrare de interes rămasă şi ea în manuscris mult timp este „Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani„, publicate în revista „Concordia” care a apărea la Budapesta, din martie 1863 până în ianuarie 1864, întocmită de scriitorul Ion Codru-Drăguşanu. Ulterior, lucrarea a fost publicată în volum cu titlul „Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844” tipografia S. Filtsch, Sibiu, 1865. Lucrarea a intrat în interesul cercetătorilor din domeniul sociologiei pentru informaţiile cuprinse şi modul lor de obţinere şi de structurare, pentru modul în care sunt analizate şi prin care sunt formulate justificările faptelor cu implicaţii sociale.

În secolul XX lucrarea a fost publicată în mai multe ediţii cu titlul „Peregrinul Transilvan. 1835-1848”, lucrare pe care o recomandăm cu căldură cititorilor noştri.

d) „Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 [de] Constantin (Dinicu) Golescu„. Lucrarea, tipărită la Buda pentru prima dată în 1826, dar şi întreaga viaţă şi activitate a lui Dinicu Golescu îl face pe acesta să fie considerat un precursor al sociologiei româneşti. Viaţa şi activitatea lui, influenţată sau nu de apartenenţa la masonerie, a creat o efervescentă culturală de care societate românească avea nevoie. Inventarierea problemelor societăţii româneşti şi soluţiile de compromis propuse pentru rezolvarea lor îl situează în rândul gânditorilor pragmatici ai începuturilor sociologiei în România.

e) „Pilde, povățuiri i [și] cuvinte adevărate și povești, adunate de dumnealui Dvornicul Iordache Golescul, fiul răposatului Banul Golescul, cuprinzând numeroase proverbe, cugetări, istorioare„. Lucrarea, rămasă în manuscris a fost publicată de Iuliu A. Zane în volumul VIII din „Proverbele românilor”.

Fratele lui Constantin (Dinicu) Golescu, Gheorghe (Iordache) Golescu, francmason şi el, a fost la fel de activ şi ca fratele său mai mic. Lui i se datorează şi întocmirea unei gramatici publicată în 1840 cu titlul „Băgări de sémă asupra canónelor grămăticești”, care a oferit argumente pentru combaterea latinismului ardelenesc. Printre multele şi amplele lucrări întocmite de el există şi o piesă de teatru scrisă în limba română pe vremea regimului fanariot, rămasă în manuscris, cu titlul „Starea Țării Rumânești acum în zilele Măriei sale Ioan Caragea Voevod, pe vremea Asidosiei”. Mai puţin credibilă ca lucrare care să redea fidel starea societăţii din acele vremuri, ea poate fi considerată un pamflet care sugerează conflictul dintre conducătorii fanarioţi şi boierii pământeni.

f) O lucrare de interes pentru istoria sociologiei româneşti este cartea aromânului Constantin Caracaş „Topografia Ţării româneşti şi observaţiuni antropologice privitoare la sănătatea şi bolile locuitorilor ei„. Cartea este o monografie istorică şi sanitară a Ţării Româneşti, publicată postum de soţia autorului la Bucureşti în anul 1830 („Tipografia de la Cişmeaua lui Mavrogheni” care a funcţionat între aprilie 1818 şi octombrie 1830, numită şi „Nou-înfiinţată”, aparţinea dr. C. Caracaş, stolnicului Radu Clinceanul şi slugerului D. Topliceanul) în limba greacă, apoi tradusă şi publicată prima dată în limba Română de Pompiliu Samarian în 1937 în cadrul tezei de doctorat. Lucrarea este considerată a fi o sociografie care conţine şi un demers comparativ.

C. Avântul gândirii sociale în preajma revoluţiei de la 1848

Mijlocul secolului al XIX-lea a constituit pentru Ţările Române, odată cu accelerarea trecerii de la epoca feudală la capitalism, cu diversificarea şi extinderea activităţilor de producţie, o perioadă de accentuare a crizelor sociale, dar, mai ales, de conştientizare a problemelor societăţii şi a faptului că o ţară modernă presupune tratarea problemelor specifice fiecărei clase sau categorii sociale. Problemele sociale, mai ales acelea cu privire la soarta ţăranului român, au constituit principala temă de reflexie şi analiză. Este firesc pentru o ţară cu o populaţie rurală covârşitoare şi o economie aproape exclusiv agricolă, în care aproape tot pământul agricol aparţinea unor mari proprietari, incluzând aici şi proprietăţile agricole ale mănăstirilor, ca problema socială cea mai grea să fie rezolvarea situaţiei ţăranului român. Lângă ea se afla problema muncitorimii române, care începuse sa crească numeric, dar care suporta nu numai condiţiile precare de muncă, ci şi starea proastă a locuirii în oraşe, asistenţa sanitară practic inexistenta pentru ei, lipsa învăţământului public, lipsa legislaţiei specifice dar şi a accesului la justiţie, etc.

Având în vedere starea de indiferenţă transpusă în imobilitatea sistemului legislativ, politic şi administrativ, aproape că nu exista speranţă de scăpare din lanţurile nedreptăţii şi subdezvoltării, singura lumină fiind văzută într-o revoluţie care să schimbe radical ordinea socială, politică şi economică. Revoluţia nu putea fi făcută decât de oameni educaţi şi cu drag de ţară şi popor, care să aibă şi ţinte, strategii de acţiune, abilităţile de coordonare şi credibilitatea în a atrage alături toate forţele revoluţionare dispuse să participe la această mişcare. Chiar dacă ţărănimea reprezenta majoritatea populaţiei din Ţările Române şi Transilvania, în mică măsură ea era pregătită pentru o revoluţie, cu toate că revendicările abordau şi problema desfiinţării marilor proprietăţi şi împroprietărirea ţăranilor. Exemplul occidentului ducea către o revoluţie pentru înlăturarea de la conducere a moşierimii şi preluarea puterii pentru modernizarea societăţii de către noua clasă, burghezia. Idealurile acesteia au cuprins: rezolvarea problemelor de egalitate în faţa legii a tuturor cetăţenilor indiferent de avere şi modernizarea societăţii prin dezvoltarea învământului obligatoriu, având ca ţintă o societate mai bună pentru toţi. Căile şi mijloacele ce urmau a fi folosite după preluarea puterii erau de discutat ulterior.

Mişcarea revoluţionară de la 1848 a eşuat, după cum ştim. Trebuie menţionat faptul că Revoluţia de la 1848 a avut aspecte distincte în Transilvania faţă de Ţările Române. Desigur, şi consecinţe diferite.

Evenimentele politice şi militare internaţionale, mai ales Războiul Crimeii încheiat prin Tratatul de la Paris au dus la unirea Principatelor şi ulterior aducerea în ţară a Principelui Carol I, deschizând calea modernizării Principatelor Române. Aceste evenimente au generat o conştiinţă de sine a intelectualităţii româneşti, care a început să-şi perceapă menirea de formatoare a viitorului ţării.

Nu se poate vorbi de persoane preocupate de starea şi destinul societăţii româneşti din acea vreme, pentru că ar trebui să-i numim pe toţi cei împlicaţi în domeniul învăţământului, inclusiv pe preoţi şi educatori, pe jurnalişti, pe cei implicaţi în viaţa politică, economică sau administrativă, care aveau un contact direct şi permanent cu problemele de zi cu zi. Evident, nivelul de cunoaştere sau înţelegere a situaţiei de ansamblu şi de propunere de soluţii pentru îmbunătăţirea ei, era diferit de la om la om. Dintre aceştia, au preluat iniţiativa şi au devenit lideri cei a căror gândire a urmat calea ştiinţelor privind colectarea datelor, prelucrarea lor şi propunerea soluţiilor pentru viitor.

Pregătirea superioară în străinătate şi contactul strâns cu progresele ştiinţelor sociale în occident a dus la abordarea de pe poziţii superioare a gândirii sociale româneşti, stimulând atât gândirea ştiinţifică, cât şi munca pentru găsirea soluţiilor la problemele constatate.

Sigur, specificitatea problemelor societăţii româneşti, pornind de la stadiul redus al dezvoltării economice, divizarea teritoriului locuit de români, ingerinţele economice şi politice străine în economie, politică sau viaţa socială, au dus la realizarea unor lucrări care sunt departe de produsele stiinţelor occidentale, dar reprezintă un progres real în formarea şi dezvoltarea sociologiei româneşti.

Societatea Literară Română, fondată în 1866, transformată în 1867 în Societatea Academică Română, devenită în 1879 Academia Română, a dat impulsul necesar reformelor pentru progresul economic, cultural şi social al spaţiului românesc. Ne referim aici şi la impactul avut asupra intelectualităţii din teritoriile locuite de români din afara Principatelor Unite.

Amintim ca reprezentant marcant al începuturilor sociologiei româneşti pe Nicolae Bălcescu, care şi-a dedicat viaţa idealurilor revoluţionare pentru schimbarea în bine a soartei ţării. Lucrările sale de istorie naţională, cu o accentuată componentă de istorie socială, economică şi politică îl siturează printre pionierii ştiintelor domeniilor respective.

Concepţia sociologică a lui Bălcescu privind transformarea societăţii pleacă de la argumentul istoriei unei naţiuni, care arată modul în care se mişcă societatea, dar şi de la fundarea trainică a societăţii pe cetăţenii care îi aduc şi îi sporesc averea, el considerând că ţăranul este, dacă nu singurul, cel mai important „muncitor de bogăţie” al ţării. Gândirea lui revoluţionară l-a determinat să considere că este nevoie de o participare activă a societăţii la instaurarea unei noi ordini sociale şi politice, lipsite de constrângerile existente în societatea românească la acea vreme. Calea revoluţiei i s-a părut singura capabilă să creeze societatea viitorului luminos pentru naţia română.

Considerăm că merită consemnată contribuţia lui Nicolae Bălcescu la editarea primei reviste de istorie româneşti, „Magazinu Istoriku pentru Dacia„, împreună cu A. Treboniu Laurian, cunoscut mai ales ca unul dintre autorii controversatului „Dicţionariulu Limbei Romane” din 1871, întocmit la însărcinarea dată de Societatea Academică Română. Despre acestă revistă, care nu aduce la lumină creaţia lui Nicolae Bălcescu, vorbim deoarece prin ea a fost promovat naţionalismul românesc fundamentat pe vechimea românilor şi continuitatea lor de locuire pe tot teritoriul locuit la acea vreme de români. Câteva cuvinte despre revistă am spus în lucrarea noastră „Istoria din manuscrise vechi” publicată pe site-ul prietenului nostru Florin Rău, https://www.rauflorin.ro/.
Cea mai importantă personalitate culturală şi politică a mijlocului de secol XIX este, după părerea noastră, Mihail Kogălniceanu. S-au dedicat multe scrieri despre viaţa şi gândirea lui, aşa că nu vom încărca lucrarea cu prea multe informaţii. Pentru sociologie este revendicat ca pionier al sociologiei critice româneşti.
Am constatat şi noi, că românii îl cunosc mai mult pentru faptele sale, decât pentru gândirea sa ştiinţifică. Şi nu considerăm nenormal acest aspect, deoarece activitatea lui publicistică, revoluţionară, politică şi administrativă dă strălucire acelei perioade.

Putem aminti şi la Kogălniceanu munca de pionierat în culegerea, traducerea şi publicarea „rămăşiţeloru secoliloru trecuţi”, „pre cari timpul şi pote reua vroinţă din di in di le impuţina nu mai este in pericolul de a peri: invenţia lui Gutemberg immiind`o au asigurat`o pentru tot-d`auna”. Acesta consideră că pornind de la aceste documente publicate trebuie să înceapă a se scrie istoria românilor, deoarece „Numai după acestă uriaşă lucrare naţiile au pututu ajunge a avea o istorie.”. El a publicat revista „Arhiva românească” începând cu 1840, apoi, din 1852 „Letopisiţile Ţării Moldovii Publicate pentru întâiaşi dată de M. Kogălniceanu„. Ediţia a doua a „Letopiseţelor” a apărut în 1872-1874, „Revedută, îndestrată cu note, biografii şi fac-simile, cuprindendu mai multe cronice nepublicate încă; şi, ca adaosu: Tablele istorice ale României de la 1766 până la 11 Februarie 1866” (sursa: https://www.rauflorin.ro/istoria-din-manuscrise-vechi/).

Mihail Kogălniceanu consideră că istoria poporului român, reflectată în starea socială şi morală, tradiţii, obiceiuri, cultură, etc. este zona de unde trebuie să plece orice analiză pentru a determina calea de urmat pentru viitor. De asemenea, împrumuturile externe trebuiesc făcute cu discernământ, altfel încât civilizaţia, dezvoltarea, să reprezinte cu adevărat aspiraţia poporului român, ca un lucru firesc al devenirii sale istorice.

Un teoretician al sociologiei româneşti, dar şi un practician prin prisma funcţiilor politice şi administrative deţinute este Constantin Alexandru Rosetti, exponent al burgheziei române în curs de formare. Unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848, francmason, şi-a fundamentat concepţia sociologică pe principiile de dreptate, frăţie, moralitate si onestitate, considerând libertatea individuală un drept natural iar naţiunea o mare familie compusă din milioane de fraţi.

Chiar dacă se află la un alt nivel, poate fi amintit şi fiul acestuia, Mircea C. Rosetti, militant socialist, prin scrierile sale literare, mai ales prin lucrarea „Stăpânii noştri”.

Se poate vorbi şi dezbate mult despre contribuţia teoretică, dar şi despre punerea în practică a gândirii sociologice a lui Ion C. Brătianu, om politic apropiat lui C.A. Rosetti, care l-a ajutat să preia şi să păstreze funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Acesta a format o dinastie politică liberală compusă din Vintilă Bratianu, Ion Bratianu (cunoscut ca Ionel Bratianu) şi Constantin Brătianu, ultimul preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Francmason şi el, preocupat de chestiunea libertăţii individului, este simultamn preocupat de găsirea legilor şi instituţiilor care să asigure unitatea de acţiune, care dă puterea unui popor.

Acestora li se alătură o întreagă pleiadă de oameni politici cultivaţi, care şi-au creat propriul discurs social pornind de la problemele societăţii în care trăiau şi pe care le doreau înlăturate. Evident, gândirea lor sociologică a suferit din cauza apartenenţei politice, analizele situaţiei economice si sociale având subiectivitatea cerută de linia politică a partidului la care era membru fiecare. Astfel, se prefigurau viitoarele curente doctrinare din sociologia româneasca a secolului XX. Amintim, în memoria lor, pe câţiva care au fost si prim-miniştri ai guvernelor României: Barbu Catargiu, Nicolae Kretzulescu, Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu, Dimitrie Ghica, Theodor Rosetti, etc.

Ion Ghica are o importaţă aparte pentru sociologia românească deoarece este primul care încearcă analiza şi explicarea fenomenelor sociale prin determinarea factorilor economici. În acest sens, de pe poziţii teoretice dar şi din poziţia de prim ministru a militat pentru dezvoltarea unei industrii româneşti şi a elementelor care ajută funcţionarea acesteia, cum ar fi infrastructura de căi ferate, legislaţia specifică, băncile de credit, învăţământul de specialitate la toate nivelurile, etc.

Cunoscând literatura de specialitate din occident, Ghica îşi elaborează concepţia considerând că principalul motor al dezvoltării în armonie a societăţii viitorului este industrializarea, în toate domeniile vieţii economice, astfel încât progresul să corespundă năzuinţelor poporului, fără să încalce tradiţiile societăţii. O schimbare în tradiţie o consideră necesară: aceea de a realiza libertatea indivizilor, fără de care progresul social nu ar fi posibil.

„Ferma modelă şi Institutul de agricultură în Moldova” este un studiu publicat la Tipografia Institutului Albina în anul 1847 de Ion Ionescu de la Brad, prin care acesta îşi începe seria lucrărilor personale de importanţă pentru istoria sociologiei româneşti. Colaborase deja la revista „Propăşirea” în 1844 cu studiul „Îmbunătăţiri în agricultura noastră”, publicase un „Calendar pentru bunul gospodar” în 1845 şi studiul „Ferma model” în 1846.

Revoluţionar la 1848 în Muntenia, este exilat în 1849 în Turcia, unde ocupă funcţii importante în învăţământul agricol şi în instituţiile statului din domeniul agriculturii. Studiază, elaborează şi publică lucrări de specialitate în domenii variate, pentru zone diverse din Turcia, inclusiv pentru Dobrogea, care aparţinea atunci Turciei („Excursion agricole dans la Dobrogea”,1850).

Întors în ţară în 1857, publică „Jurnalul de agricultură” (1857-1858), devenit apoi „Foaia de agricultură practică” (1858-1859), apoi publică în 1858 lucrarea „Coloniile agricole din sudul Basarabiei”, etc.

Opera lui este vastă şi este constituită din 42 de cărţi şi broşuri, circa 400 de articole publicate în ţară şi străinătate, peste 5000 de pagini rămase în manuscris.

Implicat în activităţile guvernului, ca o recunoaştere a competenţei sale de către AL. I. Cuza, a fost numit inspector general al agriculturii în 1864, calitate în care a criticat modul de înfăptuire a reformei agrare, astfel că în 1869 postul său a fost desfiinţat. Simultan cu funcţia de inspector a desfăşurat şi activitate didactică, în calitate de profesor la Şcoala Normală Primară din Bucureşti, unde a predat agricultura. Manualul editat pentru învăţământul agricol este încă o dovadă a atitudinii acestuia faţă de ţărani şi a zbaterii sale pentru emanciparea acestora. (Biblioteca cultivatorului românu publicată cu cheltuiala Ministerului de Agricultură Lecţiuni elementarii de agricultură făcute la Şcoala Normală Primariă din Bucuresci de Ion Ionescu, Inspectoru generalǔ do agricultură. Meteorologia. Agrologia. Fitología. Zootechnia. Economia rurale. Comptabilitatea agiicole. 24 plansie lithografice cu 102 gravuri, şi tabele de comptabilitate simpla şi în parte dupla pentru unu coltivatoru micu. Bucureşti, Typografia Laboratorilor Români, 1870)

Merită amintit ca omagiu adus acestui mare om faptul că în 1869, după desfiinţarea postului de inspector, a cumparat moşia de la Brad (după care şi-a schimbat şi numele) împreună cu fratele său, o moşie de 140 de hectare pe care a creat o fermă în care erau crescuţi şi educaţi copii orfani, numind ferma „Orfelinatul Agricol de la Brad”.

Cu Ion Ionescu de la Brad începe în sociologia românească cercetarea ştiinţifică, acesta fiind remarcabil nu atât pentru viziunea sa asupra asupra realităţilor sociale şi a căilor de urmat pentru binele ţăranului român şi al societăţii, cât pentru concepţia metodologică elaborată şi urmată în investigaţiile făcute pentru întocmirea studiilor sale.

O personalitate a culturii româneşti din acea perioadă este Ion Heliade-Rădulescu. Merită cunoscu îndemnul lui adresat tinerilor: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi româneşte!”.

Cunoscut românilor pentru contribuţia sa la învăţământul românesc şi la literatura română, acesta a avut o contribuţie de pionier în sociologia românească, prin lucrarea „Equilibru între antithezi sau Spiritul și materia„.

Importanţa lui Ion Heliade-Rădulescu şi a scrierilor lui a fost larg dezbătută de cercetători. Nu vom insista asupra personalităţii sau lucrărilor acestuia, deoarece bibliografia este foarte vastă. Vrem să subliniem faptul că din lucrările lui răzbate o teorie socială denumită „Teoria socialismului evanghelic„, care propune un mod de organizare socială similară cu aceea a primelor comunităţi creştine.

Ne permitem un adaos la prezentarea lui: nefiind teolog, Ion Heliade-Rădulescu a publicat la Paris, traducerea Bibliei după versiunea în limba greacă, în limba română, stârnind o amplă polemică, mai ales cu personalităţi teologice. Amintim aici pe Andrei Şaguna, care l-a denumit „bibliţist parizian” pe Heliade şi a considerat nocivă această traducere.

Nu putem trece de perioada din preajma revoluţiei de la 1848 în care intelectualitatea românească şi-a dat obolul, cu mic, cu mare, la lupta pentru emancipare socială şi naţională, fără să amintim de intelectualitatea din Transilvania. Ca şi în Ţările Române, nu pot fi numiţi toţi cei care au contribuit la inventarierea problemelor din societatea în care trăiau, probleme care aveau în plus aspecte etnice şi religioase pe care noi le cunoaştem deja.

În lucrarea lui Silviu Dragomir „Studii şi documente privitoare la revoluţia româna din Transilvania în anii 1848-1849„, Sibiu-Cluj, publicată în 4 volume între 1945-1946, în vol. II la pag. 144-160 sunt amintiţi tineri intelectuali români (sub 40 de ani) care au contribuit decisiv, după spusele autorului, la pornirea şi desfăşurarea revoluţiei. Printre aceştia se află şi tânărul pe atunci George Bariţ (sau Georgie Bariţiu sau Gheorghe Bariţiu).

George Bariţ este cunoscut mai ales ca întemeietor al ziarului „Gazeta de Transilvania”, primul ziar românesc din Transilvania şi al revistei „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, dar şi pentru că a înfiinţat împreună cu Timotei Cipariu „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (Astra). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române, devenită Academia Română, al cărei preşedinte a devenit în 1893.

În vasta sa activitate ştiinţifică, interesul pentru analiza socială în contextul trecerii societăţii de la feudalism la capitalism, dar şi în contextul aspectelor multiculturale etnice şi religioase din Transilvania, l-a ajutat să elaboreze propriile concepte despre căile şi mijloacele de urmat. Acesta vorbeşte despre „statul omenos”, în care cetăţenii să fie egali, dar ca membri ai comunităţilor etnice din care provin, având în vedere că românii transilvăneni aveau drepturile civile recunoscute, dar nu erau recunoscuţi ca naţionalitate politică. În analizele despre soarta ţăranilor, a fost primul care a semnalat fenomenul de neoiobăgizare şi a descris mecanismul politic ce permite această trecere de la împroprietărirea ţăranilor la iobăgizarea lor. Despre soarta ţăranilor reflectată în analiza altor intelectuali vom mai povesti.

Un alt transilvănean despre care vom aminti este Simion Bărnuţiu, care şi-a desfăşurat activitatea ştiinţifică în Iaşi, ca profesor de drept la Academia Mihăileană, apoi la Universitatea din Iaşi. Acesta considera că armonia naţională nu se poate desăvârşi decât dupa creerea statului naţional care să ducă la solidaritate naţională. Lupta lui pentru constituirea statului naţional unitar al românilor i-a adus şi prigonirea din Imperiul Austro-Ungar.
Fiind profesor de drept, a elaborat propriile teorii cu privire la drepturile şi libertăţile unei persoane, în corelaţie cu drepturile şi libertăţile celorlalte persoane din jur şi cu interesele statului. Asfel, consideră că drepturile naturale (ale persoanei) pot intra în conflict cu moralitatea altor persoane sau interesele statului, astfel încât singura cale de reglementare este dreptul pozitiv, care are la bază atât elemente de moralitate şi convenţii sociale provenite din trecutul istoric al poporului, cât şi elemente de interes ale statului în acea etapă. El consideră că voinţa comună, trebuie să fie exprimată în legi care să asigure buna guvernare, şi nu poate să fie oprimantă fată de cetăţean, care trebuie să-şi regăsească în legi drepturile naturale şi astfel să participe activ la viaţa comunităţii.

Aducem în discuţie un autor şi un roman care a merită consemnat: romanul „Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă” scris de Nicolae Filimon, primul roman social al literaturii române, a trezit atenţia specialistilor prin relatările credibile ale moravurilor sociale din epocă, dar şi prin introducerea unor elemente de comparaţie între societatea românească şi cea occidentală. Lucrarea a stârnit un mare interes, fiind publicată întâi în revista lui Alexandru Odobescu „Revista Română pentru Sciinţe, Litere şi Arte”, în 1862-1863, apoi în volum separat, în 1863, cu titlul „Ciocoii vechi şi nuoi seu Ce naşte din pisică şorici mănîncă. Romanţ original de Nicolae M. Philimon„. Nu este singura lucrare a autorului de interes pentru istoria sociologiei româneşti, dar este cea mai relevantă.

D. Gândirea socială şi sociologică către sfârşitul secolului al XIX-lea

A doua jumătate a secolului al XIX-lea este o perioadă de mari transformări economice şi sociale datorate în primul rând avântului economiei industriale, care a creat o necesitate din pregătirea forţei de muncă şcolarizate, dar şi acţiunii concertate a patrioţilor care considerau educaţia poporului drept cale de creştere a participării sociale şi element de coeziune în formarea naţiunii române moderne. Sociologii disting poporul de naţiune, prin aceea că poporul reprezintă o comunitate de oameni înrudiţi prin limbă, locuind pe un teritoriu comun şi având elemente afective comune, iar acesta devine naţiune când dobândeşte în comun o voinţă morală conştientă şi luptă pentru prestigiul ei, ori, educaţia şcolară poate realiza această trecere.

Instituirea învăţământului obligatoriu nu a fost suficientă în condiţiile grele din România, unde lipsa mijloacelor materiale de punere în aplicare era greu de depăşit, dar mai ales lipsa învăţătorilor era resimţită, cu toată participarea preoţilor la activitatea didactică. S-a impus ca necesitate crearea de grupuri de acţiune constituite în societăţi sau organizaţii prin care să se dirijeze efortul în mod eficient pentru scopurile educaţionale propuse. Pentru curioşi, am povestit mai demult câte ceva despre aceste aspecte în lucrarea „Despre înfiinţarea Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român” publicată pe https://altmarius.ning.com/profiles/blogs/despre-infiintarea-societatii. Aceste acţiuni dovedesc faptul că existau foarte mulţi intelectuali care inventariau problemele societăţii şi care căutau căi şi mijloace de soluţionare a lor, încercând să atragă toate resursele materiale şi umane existente în societate care nu erau valorificate de către stat.

( Imaginea contine Convocatorul pentru şedinta din 4 martie 1896 a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român cu numele, funcţia şi semnătura membrilor).

Nu vom povesti despre multele persoane, pe care le-am numit în alte lucrări, ne vom limita la câţiva pe care i-am văzut strălucind pentru istoria sociologiei.

Vasile Conta, deşi a avut o viaţă scurtă, a lăsat în urmă o operă valoroasă, care atestă un nivel intelectual deosebit, dublat de o pregătire de standard academic. Considerat de istoria sociologiei drept continuator al lui Ion Heliade-Rădulescu, acesta fundamentează teoriile sale pe principiile biologiei şi evoluţionismului.

Prima lui lucrare filosofică poartă titlul „Teoria fatalismului” şi a apărut întâi în limba română, apoi a fost tradusă în limba franceză şi publicată în 1877 cu titlul „Théorie du fatalisme (Essai de philosophie matérialiste) ” la Bruxelles-Paris, G. Mayolez Éditeur-Germer-Baillière, aducând gândirea filosofică originală românească în atenţia culturii occidentale.

Dintre lucrările lui principale mai amintim:
-Teoria ondulațiunii universale
-Încercări de metafizică
-Bazele metafizicii

Găsirea unor similitudini între fenomenele fizice şi cele sociale l-a condus la ideea că evoluţia societăţii poate fi explicată asemenea fenomenelor fizice.

Un autor revendicat şi de sociologia românească a fost şi Mihail Eminescu.
Nu credem că cineva care îi cunoaşte opera poate contesta buna credinţă a lui Eminescu în elaborarea scrierilor lui sociale şi politice. Chiar dacă sociologia lui Eminescu este închisă în conţinutul operelor sale, necesitând o decodificare făcută de cercetători, din acestea răzbat şi către nespecialişti idei, concepte şi teze în baza cărora autorul analizează şi concluzionează asupra stării societăţii contemporane lui şi a căilor de urmat pentru propăşirea ţării.

Printre cei care au încercat să introducă sociologia ca instrument de lucru în România a fost un profesor şi gazetar mai puţin cunoscut, Michăilescu C. Ştefan. Colaborator al diverselor reviste, printre care şi „Columna lui Traian” scoasă de B.P. Hasdeu, fost director al şcolii normale a „Societaţii pentru învăţătura poporului român”, despre care am amintit mai sus.

Acesta a fost profesor pentru învăţământul primar şi secundar, dar a deţinut şi funcţia de secretar general la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Pentru contribuţia lui la aplicarea metodelor de cercetare sociologică în domeniul ocupaţiei de bază, amintim lucrarea „Încercări critice asupra înveţămentului nostru primaru. Studiu didactic şi sociologic, de Ştef. C. Michăilescu, Inspector şcolar. Metodul statistic în Sociologie; aplicarea acestuia la studiul stării învăţământului. Raporturile dintre fenomenele sociale. Unde ne aflăm cu obligativitatea, cu promoţiunile, cu absolvenţii claselor primare. Instrucţiunea la sat şi la oraş; cele două civilisaţiuni, Neajunsurile înveţămentului primar: indiferenţa masei sociale, mizerii de ordin material. Critica didacticei nostre elementare; spiritul noilor teorii ale Pedagogiei. Educaţiunea prin scolă: folosele individului şi ale speţei. Linii pentru călăuzirea înveţătorului. Cestiunea inspecţiunilor şcolare: ce-ar trebui să fie revisorul. Cum să tragem tot binele posibil dintr’o situaţiune dată. Cele trei progresiuni. Fenomene sociale în legătură cu instrucţiunea: producţiunea, mortalitatea, crima. Tema fundamentală. Bucuresci. Tipografi-Editori: F. Göbl Fii„, 1888.

Dintre lucrările lui cu atingere la ştiinţa sociologiei mai amintim:
-Analiza unei critici (D-l Spencer şi clasificaţiunea sciinţelor, după principiile lui Comte)
-Comte şi clasificaţiunea ştiinţelor.
-Criminalitate şi scolă (Studiu sociologic tradus în limba germană din uvragiurile d-lui St. C. Mihăilescu
-Sociologia. Industria şi Resbelul. Studiu social şi politic, de Ştef. C. Michăilescu. O introducere sociologică.

Ca să nu fie obositor, încheiem aici periplul nostru printre cei trăitori până la sfârşitul secolului al XIX-lea care au contribuit la apariţia sociologiei româneşti.

Sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a adus o schimbare majoră în evoluţia sociologiei româneşti. Marile prefaceri economice, sociale, cultural-ştiinţifice şi politice care au dus la „tulburarea apelor” în societatea românească, au generat o mişcare ştiinţifică de investigare, analiză şi răspuns la noile provocări. Avansul luat în plan mondial de ştiinţa numită sociologie a ajutat intelectualitatea românească să elaboreze mai multe teorii, paradigme, curente şi doctrine sociologice, care au determinat şi cristalizat diverse curente şi ideologii politice.
Despre acestea vom povesti în partea a doua a lucrării.