Lucrare întocmită de Nemeş Constantin

Partea a III-a
Capitolul III. Despre personalitatea lui Dimitrie Gusti, aşa cum este ea văzută

România interbelică a generat o pleiadă de personalităţi care au avut în comun capacitatea şi dorinţa de a sălta ţara din marasmul economic, social, politic, educaţional şi cultural, prin contribuţia individuală şi colectivă la opera de desăvârşire a unei naţiuni care să fie mândră de trecutul şi prezentul său. Dimitrie Gusti este unul dintre cei care arată elocvent efervescenţa perioadei interbelice pentru împlinirea idealului naţiunii mândre. Alături de acest om care a strălucit nu numai ca membru al Academiei Române, s-au aflat mari personalităţi ale vremii, numindu-l primul pe Carol al II-lea (fără ajutorul căruia am fi vorbit doar despre profesorul şi academicianul Dimitrie Gusti), apoi pe Nicolae Iorga (cu toate comentariile politice de multe ori maliţioase pe care le-a făcut cât a fost Gusti ministru), Patriarhul Miron Cristea, Virgil Madgearu, Simion Mehedinţi, Gheorghe Ionescu- Siseşti, Petru Bogdan, George Oprescu, Mac Constantinescu, Al. Vaida Voevod (din al cărui cărui cabinet a făcut parte ca Ministru Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933), Alexandru Lapedatu, C. Rădulescu-Motru şi multi alţii, care i-au apreciat eforturile şi l-au susţinut în demersurile sale.

Dimitrie Gusti, acest Napoleon Bonaparte al ştiinţelor sociale româneşti, a trăit o viaţă dedicată exclusiv misiunii asumate şi a sfârşit exilat, asemeni lui Napoleon, dar nu din pricina vreunei înfrângeri personale, ci din cauză că regimul comunist impus de marele prieten de la est, ştia deja calea pe care trebuie să meargă poporul român spre progres şi prosperitate. Păstrarea identităţii naţionale nu era în programul noii orânduiri care prefigura societăţii româneşti un viitor al muncitorilor uniţi prin idealuri comune, în baza unei ideologii comune, care să ducă la dispariţia naţiunilor, conceptul de clasă fiind superior, în concepţia comunistă, sentimentului naţional. Poate că durerea cea mai mare nu a constituit-o exilarea din viaţa publică şi ştiinţifică, a constituit-o distrugerea ideii că naţiunea română are nevoie de un viitor clădit pe tradiţie, pe care să-l simtă ca fiind al lui, un viitor în care coeziunea socială să se bazeze pe participare socială, nu pe coerciţie. Bolnav, fără surse de venit şi hăituit de securitate, Dimitrie Gusti a murit fără speranţa că sociologia va mai fi acceptată vreodată ca ştiinţă în România. După ani, activitatea lui Gusti a revenit în actualitate, aducând lumina necesară sociologiei româneşti, dacă nu în ceea ce priveşte metoda, cu siguranţă în ceea ce priveste exemplul personal al implicării.

Chiar dacă pare excesiv spus, Dimitrie Gusti era peste tot: în activitatea ştiinţifică, în cea universitară, în cea culturală, în cea politică sau diplomatică, unde încerca să facă ce credea de cuviinţă pentru binele ţării. Acuzat de unii drept carierist, ascensiunea într-o funcţie mai înaltă era dorită în măsura în care ea putea deveni un instrument pentru a realiza mai bine idealurile sale în slujba naţiei. Munca lui cea mai importantă era aceea de a pune în discuţie permanent obiectul sociologiei şi medodele de cercetare sociologică, precum şi lupta de a crea cadrul legislativ şi organizatoric pentru realizarea scopurilor propuse. Se observă acest lucru analizând cronologic viaţa şi activitatea sa, în care a produs multe scrieri personale, dar, cel mai important, a promovat legi şi a creat structuri pentru a mişca lucrurile din loc (chiar dacă unele structuri aveau şi funcţie propagandistică, lucru normal, credem noi). Lui şi colaboratorilor săi datorăm posibilitatea actuală de a cunoaşte realităţile satului românesc interbelic, de a avea un inventar al vieţii economice şi sociale destul de detaliat din acea perioadă. Activitatea lui a generat şi a hrănit un val de interes în rândul specialiştilor contemporani cu el, iar prin activitatea lor, chiar dacă ideile ştiinţifice erau contrarii, aceştia au consolidat şcoala sociologică românească şi cultura ştiinţifică în general.

O critică puţin aparte pe care o putem face activităţii sociologice a Şcolii de la Bucureşti este faptul că nu a ţinut cont de noua realitate românească generată de Marea Unire din 1918. Dacă unirea cu Basarabia şi Bucovina nu a adus elemente care să poată perturba unitatea naţiunii române, unirea cu Transilvania a adus în România Mare elemente etnice care aveau o cultura constituită diferit de cultura minorităţilor din celelalte provincii care au reîntregit România. În primul rând viata economică, politică şi socială a populaţiei din Banat şi Transilvania avea caracteristici diferite, fiind influenţată de apropierea de cultura occidentală, spunem noi, superioară culturii estice. În plus, secolele în care etnia română a fost defavorizată, a creat celorlalte etnii sentimentul că românii sunt inferiori maghiarilor şi germanilor. Totodată, românilor din Transilvania şi Banat li s-a dezvoltat simţul naţional, uneori până la un naţionalism agresiv, transmis ca atare şi românilor din Regat. Cu toată interferenţa culturală a românilor din Regat cu românii din Banat şi Transilvania, manifestată foarte puternic chiar la nivel academic, diferenţele dintre cultura populaţiei din Banat şi Transilvania faţă de cea din Regat era un subiect foarte important al cercetarii sociologice, în condiţiile în care se dorea ca România să devină un stat al unei naţiuni puternice, care să facă faţă provocărilor care se prefigurau. În al doilea rând, ponderea mare a populaţiei de etnie maghiară şi germană în teritoriile amintire, chiar dacă aceasta nu constituiau majoritatea, nu era de neglijat când se analizau căile şi mijloacele necesare consolidării statului român, cu interes al populaţiei pentru acţiunea socială comună. Nu ar fi trebuit neglijat nici aspectul transferului de cultură dinspre noile teritorii către Regat prin promovarea apropierii de culturile noilor cetaţeni de etnie maghiară şi germană.

Avem părerea că unitatea culturală a unei naţiuni, atunci ca şi acum, care face ca fiecare cetăţean să vibreze la intonarea imnului naţional, nu se realizează doar cu obligativitatea învăţării şi utilizării limbii române în administraţie, cu obligativitatea arborării drapelului naţional pe instituţii publice sau cu obligativitatea intonării imnului naţional cu ocazii diverse, în zonele cu populaţie de etnie diferită de etnia română. Având în vedere că naţiunea română s-a format în împrejurările istorice cunoscute, care îi consfinţesc teritoriu drept parte a unui stat suveran, pentru ca ea să se impună în sufletul fiecărui cetăţean, astfel încât acesta să încerce să-i sporească valoarea şi să-i dea strălucire, trebuie ca ideea de naţiune să provină dintr-o idee morală, care să izvorască din tradiţiile fiecăruia şi să propună un viitor comun pentru toţi. Chiar dacă există amintiri legate de un trecut nu tocmai fericit al convieţuirii împreună, acestea trebuie să devină istorie, este drept, asumată de fiecare actor. Importantă este stimularea dorinţei de a trăi împreună pe mai departe şi realizarea condiţiilor pentru valorificarea patrimoniului indivizibil moştenit, precum şi sporirea lui în spiritul unei tradiţii a bunei convieţuiri, prin valorificarea potenţialului uman şi economic existent.

Într-o altă lucrare de-a noastră, „Rădăcini în trecut. Probleme de ieri şi de azi ale istoriei limbii române”, publicată parţial pe site-ul prietenului nostru Florin Rău, ne refeream la prestigiul pe care ni l-au adus românii care erau de alte etnii, provenind din familii de alte etnii sau din familii mixte de români cu alte etnii. Ţinând cont că toţi cetăţenii români, de toate etniile, din toate provinciile aparţinând României Mari, participau la viaţa economica, politica, socială şi culturală a României, problemele ce îi priveau pe ei, relaţiile lor cu populaţia de etnie românească majoritară sau cu statul român, trebuiau să facă obiectul cercetărilor sociologice, cel puţin în programul Şcolii sociologice de la Bucureşti.

Poate pare puţin să amintim despre discipolii lui Dimitrie Gusti, studenţi, absolvenţi, cercetători sau doctori, dar aptitudinile pedagogice şi aplecarea savantului în a depista tinerii talentaţi şi interesaţi de sociologie, de a-i apropia şi pregăti superior prin punerea la dispoziţie a timpului său, a bibliotecii personale sau chiar de a-i ajuta cu bani, a creat specialişti şi oameni devotaţi intereselor ştiinţelor şi naţiei care, atunci când sociologia a fost interzisă, s-au orientat către alte ştiinţe încă permise, continuând să servească naţiunea în spirit gustian. Evident, aceia care au rămas în libertate sau au scăpat cu viaţă din puşcăriile comuniste. Îi amintim aici pe Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Victor Rădulescu-Pogoneanu, ucişi în puşcăriile comuniste. Dintre cei rămaşi în viaţă amintim pe Henri H. Stahl, Traian Herseni, Ovidiu Bădina, Gh. Vlădescu-Răcoasa, Octavian Neamţu, Vasile V. Caramelea, Xenia Costa-Foru.

Vom încerca să redăm câteva aprecieri la adresa pesonalităţii, a vieţii şi activităţii lui Dimitrie Gusti pentru a releva faptul că flacăra personalităţii sale nu s-a stins. Cu bune şi cu mai puţin bune, când se vorbeşte despre sociologie, Dimitrie Gusti nu poate fi ocolit, fie ca este vorba despre personalitatea lui de pedagog, om de stiinţă şi om politic, sau despre întreprinderile sale ca instrumente de investigare, analiză şi elaborare de strategii.

Am ales drept criteriu pentru redarea lucrărilor despre Dimitrie Gusti, data publicării lor, chiar dacă acesta nu ni se pare un criteriu relevant privitor la valoarea şi importanţa aprecierilor asupra complexităţii vieţii şi activităţii savantului.

Nu am inclus în lucrare foarte multe aprecieri, iar din cele redate am ales fragmente care ni s-au părut relevante, deoarece nu am dorit să încărcăm lucrarea făcând-o obositoare pentru cei mai puţin interesaţi de sociologie. Cei care doresc mai multe amănunte, au la dispoziţie o bibliografie pe care o vom publica la sfârşitul lucrării.

Mircea Vulcănescu, „Dimitrie Gusti, Profesorul”

În lucrarea lui Mircea Vulcănescu „Dimitrie Gusti, Profesorul„, publicată în revista „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială. Organ al Institutului Social Român. Omagiu Profesorului D. Gusti. XXV de ani de învăţămânnt universitar (1910-1935). Vol. II. An XIV. 1936. Editura Institutului Social Român”, pag. 1198-1287, scrie:

„Încercarea de a privi izolat un singur aspect din activitatea proteică a unui om care toatä viaţa lui a luptat împotriva mărginirii pe care o implică unilateralitatea, seamănă prea mult cu o trădare, pentru ca un discipol conştiincios să o ‘ndrăsnească faţă de figura maestrului său, fără a avea convingerea că aspectul a cărui izolare o urmăreşte nu închide’n el trăsăturile esenţiale ale chipului pe care-şi propune să-l reconstitue. Într’adevăr, dacă Dimitrie Gusti a fost, rând pe rânnd, publicist, conferentiar, presedinte al Institutului social român, director al Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială, director al Casei culturii poporului, academician şi vicepreşedinte al Academiei, preşedinte al Casei autonome a monopolurilor, presedinte al Oficiului national al cooperaţiei, presedinte al Societăţii de radio-difuziune, decan al Facultăţii de litere, ministru de Instrucţie, director general al Fundaţiei culturale regale Principele Carol şi autor de cărţi didactice, nu numai că a fost înainte de orice – şi a rämas mai presus de orice – profesor; dar toate celelalte activităţi ale lui îşi gäsesc rost şi temeiu în exigentele carierei lui profesorale.
[…] Activitatea profesorului Dimitrie Gusti, apare astfel ca o cheie de boltă ce leagă planul activităţii sale filosofice, cu acela al activităţii lui sociale şi politice.
Funcţia socială a „profesorului” este o funcţie dublă, simultan conservatoare şi creatoare. Pe de o parte, el e menit să predea ştiinţa, adică şă transmită generaţiilor următoare, nealterat, ansamblul de cunoştinţe şi valori care-i constitue disciplina, apărând-o de intruziunea falselor valori şi a perspectivelor interesat înşelătoare ce se ţes în jurul ei.
Pe de altă parte, el este dator să sporească acest patrimoniu cultural, fie creind direct ştiinţa prin cercetări originale; fie contribuind indirect la dezvoltarea ei; prin pregătirea elementelor capabile s-o retransmită şi să creeeze la rândul lor; prin înmulţirea şi îmbunătăţirea mijloacelor de lucru; ori prin constituirea şi dezvoltarea unui mediu intelectual în stare să susţină, prin preocupările lui, interesul pentru activitatea ştiinţifică şi să încurajeze eforturile cercetătorilor.
Pentru îndeplinirea acestei duble misiuni, universitatea pune la dispoziţia profesorului două forme principale de activitate: cursul şi seminarul.
Funcţiunea amândorura e precumpănitor informativă.
Totuşi, de cele mai multe ori, cursul îndeplineşte o funcţiune creatoare, dând prilej profesorului să expună rezultatele cercetărilor lui originale, sau cel puţin să îmbrace materia disciplinei într-o formă care trădează propria orientare ştiinţifică.
Într`adevăr, chiar atunci când profesorul nu expune rezultatele unor cercetări proprii, funcţiunea creatoare a cursului nu e cu totul înlăturată. Coordonarea informaţiei, critica ei, înmănuncherea ei după criterii definite, dezvăluie articulaţiile gândirii personale a profesorului. Prin simplul fapt că acesta este nevoit să expună sistematic materia disciplinei, orişice curs tinde să devină schiţa unui sistem.
Caracterul creator al cursurilor e atât de important, încât în unele ţări, universităţile impun profesorului – ca o condiţie a menţinerii sale la catedră – originalitatea cursurilor şi regulata publicare a lor – lăsând astfel pe seama manualelor, transmiterea propriu-zisă a bagajului de cunoştinşe.
Faţă de curs, seminarul nu exercită decât o funcţie creatoare indirectă.
Participarea activă a studenţilor la lucrări, deprinderea lor cu folosirea tehnicilor ştiinţifice, confruntarea publică a tezelor exprimate în şedinţe, contribuiesc fireşte la dezvoltarea indirectă a disciplinei, în felul în care s`a arătat mai sus.
[…] În tot acest timp ~ exemplu rar, ne mai întâlnit la noi decât la dl. Nicolae Iorga ~ Dimitrie Gusti nu-şi părăseşte nici o clipă catedra de sociologie. Rupând cu tradiţia, ministru în funcţie fiind, îşi face cursurile regulat, şi mai mult decât atât, îşi face regulat şi seminariile, care sunt în tot acest timp, un izvor nesecat de sugestii pentru reformele înfăptuite în cursul prodigioasei activităţi săvârşită ca ministru, expusă pe larg în volumul consacrat ministeriatului său.
Catedra rămâne astfel, sufletul activităţii lui întregi, şi legătura dintre concepţia lui teoretică şi activitatea lui practică.
[…] Caracterul propriu al concepţiei politice gustiene, stă în rolul preponderent acordat cunoasterii sociologice, ca îndreptar pentru acţiunea socială. Numai cunoscând cauyalitatea adevarată a realităţii actuale, se pot căuta mijloace eficace pentru înfăptuirea idealului social, înlocuindu-se dibuirile risipitoare de energii, ale neştiutorilor, sau imitaţiile servile ale semidocţilor, sterile în măsura în care nu coincid exact cu împrejurările în care se aplică, ~ printr-o acţiune logică, întemeiată pe realitatea concretă şi conştientă de scopurile şi mijloacele ei.
Institutul social va deveni, astfel, principalul instrument de realizare a concepţiei sale politice.
Concepţia politică a lui Dimitrie Gusti, rezolvă în chip sintetic, antinomiile clasice ale ştiinţei politice.
Între individualismul contractualist, care face din individ scop şi din societate mijloc, şi socilismul, care subordonează pe individ societăţii, G. Gusti defineşte o poziţie personalistă, intermediară. Nu există individ fără societate, nici societate fără individ. Nici unul nici altul nu sunt scopuri în sine, ci coordonarea lor în fapt atârnă de gradul în care fiecare realizează în sine idealul etic al personalităţii. Personalizarea elimină orice antagonism posibil între ele, prin instaurarea dreptăţii.
Între democraţia, care recomandă conducerea poporului prin popor, căzând în păcatele nestabilităţii şi incompetenţei, şi aristocraţia, care recunoaşte nevoia elitelor sociale, stabile şi competente, dar nu asigură reprezentativitatea intereselor generale ale colectivităţii, D. Gusti defineşte deasemeni o poziţie sintetică, prin recunoaşterea rolului personalităţii, ca organ de realizare a reformei sociale.
Rezultă de aici, că în organizarea conştientă a devenirii sociale, sunt necesare două categorii de personalităţi:
1) Specialiştii şi tehnicienii, care arată în ce măsură idelurile propuse îşi află în realitatea socială posibilităţile de înfăptuire, şi ce mijloace trebuiesc întrebuinţate pentru modificarea acestei realităţi, în aşa fel încât realizarea lor să devie posibilă.
Adevăraţii tacticieni ai devenirii sociale, făuritori de mijloace şi cenzori de utopii, menirea lor este să găsească cele mai potrivite căi pentru realizarea celor mai nimerite reforme, stabilind ierarhia şi oportunitatea lor.
2) Mai presus de aceşti tacticieni, năruitori de utopii şi topitori de aripi de ceară, stau însă strategii reformelor, „pedagogii voinţei sociale”, acei oameni deosebiţi, care creează semenilor lor idealuri, îndrumând voinţa socială să se manifeste în direcţia destinului său. Fie că aceştia impun semenilor lor năzuinţe, fie că le descoperă numai, motive de a voi; Misiunea acestor „profeţi sociali” este cea mai înaltă dintre toate misiunile politice, căci nu e numai regulativă ca legislaţia, sau administrarea, ci efectiv creatoare de valori. Acţiunea acestor îndrumători, lipsită de cunoaşterea realităţii sociale, este ameninţată de aceiaşi primejdie a nălucirii idealurilor false, a smintirii oamenilor, a irosirii în zadar, şi a decepţiilor de după deşteptare, caracteristică tuturor utopiilor.
Idealul său este aristodemocraţia, organizaţia socială în care acţiunea competenţei organizate (corporaţiile) frânează asupra utopismului demagogic care poate ispiti manifestarea momentană a voinţei generale; dar în care acţiunea acesteia nu se substitue reprezentării tendinţelor etice generale ale comunităţii naţionale.
[…] În rezumat, în comparaţia plenului ideal, cu acela al posibilităţilor izvorăte din realitate, rezultă un al treilea plan, intermediar, al acţiunii: planul mijloacelor necesare pentru înfăptuirea idealului, prin mânuirea inteligentă a posibilităţilor oferite de realitate.
Disciplina, care se ocupă cu acest plan, e disciplina politică.
Politica este deci, în concepţia Profesorului Gusti, ştiinţa mijloacelor de înfăptuire a reformelor recunoscute necesare, prin aprecierea manifestărilor actuale ale realităţii sociale în lumina idealului şi devenite posibile prin cercetarea ştiinţifică a cadrelor acestei realităţi.
Ea închee ciclul cercetărilor care au de obiect viaţa socială, îndreptându-se spre faptă.
[…] Te poţi îndoi de eficacitatea ultimă a acestei mântuiri prin cultură, de perenitatea acestei îndumnezeiri provizorii a omului trecător.
Poţi simţi adânc tragedia acestui bob de întuneric sortit să strălucească o clipă scânteia luminii de zi.
Nu poţi tăgădui însă sensul adânc, prometeic, al strădaniei care subântinde întreaga vocaţie profesorală a lui Dimitrie Gusti şi toate activităţile culturale care derivă din ea.”

Octavian Neamţu, „Instrumente ale cunoaşterii şi publicisticii sociologice”

În lucrarea lui Octavian Neamţu „Instrumente ale cunoaşterii şi publicisticii sociologice” publicată în Vol. III Şcoala sociologică de la Bucureşti apărut în colecţia Sociologia Militans, serie îngrijită de Pompiliu Caraioan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, MCMLXXI, pag. 105-126, scrie:

„În concepţia lui D. Gusti. expoziţia este un instrument de cunoaştere ştiinţifică, în măsură să exprime imaginea complexă, completă a timpului şi să devină „un fel de forţă creatoare de stimulări de pace şi prosperitate”, oferind modelul unei civilizaţii comune tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor în specificul lor, şi ilustrînd marea idee a comunităţii în Umanitate. O asemenea lucrare-spunea el-reprezintă o armonie, o sinteză, o fuziune a trecutului, care dispare, cu experienţa nouă care abia începe; ea contribuie la apropierea între popoare, favorizînd schimburile internaţionale.
Dar marile expoziţii moderne sînt şi prilejuri pentru importante activităţi ştiinţifice internaţionale: în 1937, cu ocazia Expoziţiei de la Paris, au avut loc peste 300 de congrese ştiinţifice internaţionale.
Gusti îşi propunea să ilustreze, prin expoziţiile internaţionale pe care le-a organizat, capacitatea creatoare a poporului român; să propage, prin conţinutul expoziţiilor, ca instrumente de cunoaştere reciprocă ştiinţifică şi de înfrăţire între popoare-şi ideile sale despre organizarea păcii.
Acestea au fost principii care l-au călăuzit atît în organizarea expoziţiei româneşti de la Paris din 1937, cît şi în organizarea celei de la New Zork, în 1939.
[…] Iată o scurtă enumerare a muzeelor şi expoziţiilor sociologice organizate de Gusti şi colaboratorii săi: muzeul din comuna Fundul Moldovei, organizat în 1928 cu echipa de cercetări monografice, în una din sălile şcolii din sat; tot în 1928 se organizează la Bucureşti, în sala seminarului de sociologie, de către Mac Constantinescu, ajutat de către monografiştii H. H. Stahl şi I. Sulea-Firu ş.a., primul muzeu public cu caracter sociologic, în care se expun materiale culese în cursul cercetăriilor monografice de la Nerej-Putna (1927) şi Fundul Moldovei-Bucovina (1928); exponatele din acest muzeu au fost utilizate în standurile româneşti din Expoziţia internaţională de la Barcelona (1929), unde Seminarul de sociologie de la Bucureşti a obţinut medalia de aur; în 1929, tot în sala Seminarului de sociologie se amenajează o „Odaie drăguşană”, cu piesele aduse din satul Drăguş; expusă în anul 1930, la expoziţia de igienă de la Dresda, „Odaia drăguşană” a monografiştilor lui Gusti obţine medalia de onoare; apoi exponatele culese din satul Runcu-Gorj sînt expuse la Tokio (1931); începînd din anul 1934 şi pînă în anul 1938 Gusti organizează, an de an, expoziţiile echipelor studenţeşti de cercetare şi acţiune socială şi publică, pentru fiecare din ele, şi cîte un catalog, aşa cum făcuse şi pentru expoziţiile monografice din 1928 şi 1929; cu echipele studenţeşti, D. Gusti creează, în 1936, Muzeul satului românesc, primul muzeu sociologic în aer liber din lume, (precizarea „în aer liber” este necesară, deoarece primul muzeu sociologic „în sală”fusese creat, aşa cum s-a arătat, în 1928 în sala Seminarului de sociologie de la Bucureşti). Pavilioanele României la expoziţiile internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939), ca şi standurile Locuinţei rurale expuse la Paris (1937), Londra şi Belgrad, reprezintă forma cea mai înaltă în care şi-a concretizat Gusti concepţia sa despre expoziţia sociologică.
[…] Filmul socilogic reprezintă o inovaţie în domeniul filmului ştiinţific. Concepţia gustiană despre filmul sociologic poate fi dezvoltată creator în condiţiile contemporane de dotare tehnică şi măiestrie artistică ale cinematografiei româneşti, pînă la specializarea în scopul unei realizări superiaoare, a unor scenarişti, regizori şi operatori, în acest domeniu atît de important pentru cunoaşterea societăţii româneşti contemporane.
În 1934, D. Gusti scria, în legătură cu asemenea obiectiv ştiinţific, dar şi artistic, major: „În planul Institutului Sociologic Român stă, pe lîngă crearea unei sociologii româneşti filmate, şi aceea a unui muzeu sociologic al României. În 1936, prin crearea Muzeului satului românesc s-au pus începuturile Muzeului sociologic al României. Consider că, la etapa actuală de înflorire a ştiinţei în România, se poate începe şi realizarea unei monografii sociologice filmate a României contemporane.”
Măiestria lui D. Gusti încorporase-aşadar-în arsenalul de instrumente al monografiei sociologice, încă din 1929, alături de fotografii, desene, planşe, diagrame statistice, aparate de înregistrat muzica, dotări tehnice pentru cercetări antropologice şi sociologice de laborator etc., pe care cercetătorii săi le foloseau încă din 1925, şi filmul, într-o modalitate şi funcţionalitate nouă, care avea să intre în rîndul filmului ştiinţific sub denumirea adecvată amintită, pe care i-a dat-o, în 1934, creatorul său.
Filmul Drăguş, cel dintîi dintre filmele sociologice realizate de Şcoala sociologică de la Bucureşti, impresionează şi astăzi, nu numai prin valoarea conţinutului, ci şi prin originalitatea concepţiei şi forţa revelatoare a imaginilor înregistrate, în organizarea dată lor de gîndirea sociologică a autorilor. La această operă, cea dintîi de acest gen din lume, pe primul plan se situează nu atît tehnica cinematografică, încă rudimentară în acea epocă la noi, ci capacitatea de a oferi, în mai puţin de două ore, o viziune de ansamblu a întregului social investigat cu ajutorul obiectivului cinematografic. Sociologul Paul Sterian, criticul de artă N. Argintescu, regizorii primului film sociologic din lume şi operatorul I. Barbilian; sociologul H. H. Stahl şi Dr. D. C. Georgescu care au realizat un al doilea decupaj al filmului Drăguş, se cuvine să fie citaţi în istoria filmului ştiinţific, împreună cu profesorul lor, D. Gusti, ca autori ai uneia dintre inovaţiile cele mai fecunde în acest domeniu de mare viitor.”

Pompiliu Caraioan, „Profesorul Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti”

În lucrarea lui Pompiliu Caraioan „Profesorul Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti„, publicată în Vol. IV Şcoala sociologică de la Bucureşti apărut în colecţia Sociologia Militans, serie îngrijită de Pompiliu Caraioan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, MCMLXXI, la paginile 35-151 scrie:

„La noi, în ceeace îl priveşte, D. Gusti s-a situat pe poziţia radicalismului burghez în aproape toate problemele pe care le-a abordat. Această poziţie de clasă era convenabilă burgheziei româneşti (şi nu numai româneşti) atît pentru că putea contribui la întărirea ei ca clasă dominantă cât şi pentru că putea contribui la îngustarea (eventual însuşirea) domeniului de activitate şi influenţă a ideologiei proletariatului revoluţionar.
[…] D. Gusti spunea elevilor săi: „A cunoaşte Adevărul şi a nu spune Adevărul înseamnă a fi complicele falsificatorilor”. Acesta a fost întotdeauna un principiu călăuzitor al Şcolii gustiene. În virtutea lui, Şcoala s-a străduit să arate, prin publicaţiile ei (şi numai prin ele), dureroasa realitate a unor mari probleme ridicate de societatea românească din acea vreme: pauperizarea maselor ţărăneşti şi orăşăneşti, declasarea unor categorii sociale aruncate la periferia societăţii de mecanismele social-economice capitaliste, starea sanitară şi cultura înapoiată a majorităţii poporului, situaţia precară în care statul ţinea tînăra generaţie, mai ales tineretul intelectual, caracterul inadecvat al învăţămîntului de toate gradele faţă de cerinţele societăţii moderne, suferinţele din unele regiuni înaintate ale ţării, racilele unei administraţii incapabile dar şi lipsite de interesul de a soluţiona pozitiv atare probleme etc., toate acestea puse în contrast cu înaltele capacităţi creatoare ale poporului nostru, cu imensul „rezervor de energii” al naţiunii zăvorît de „nedreptatea” socială.
[…] D. Gusti era profesor în ceea ce priveşte larga deschidere activă către viaţa publică, către problemele societăţii contemporane. El a scos sociologia din „cabinet” şi a adus-o în uliţa satului şi-n strada oraşului, în cîmp şi-n suburbie, în Academie şi-n Parlament, în organisme politice şi ştiinţifice naţionale şi internaţionale, în instituţii de educare a maselor, în conştiinţa multor oameni, oriunde ea ar fi putut dezvălui adevărul vieţii şi, astfel, ar fi putut contribui în vreun fel la însănătoşirea şi dezvoltarea pozitivă a realităţii sociale, punînd catedra universitară în serviciul societăţii. El a dat catedrei, cursului, seminarului, investigaţiei pe teren, nobila însuşire a unei tribune de înalt nivel ştiinţific şi etic, unde se dezbăteau mari probleme ale vieţii sociale, de unde se propagau generoase idei înnoitoare, unde profesor şi elev meditau asupra învăţămintelor vieţii spre a le restitui, laminate, vieţii, patriei, umanităţii.
[…] D. Gusti era profesor în ceea ce priveşte noutatea, originalitatea şi totodată plasticitatea gîndirii ştiinţifice, invitînd şi stimulînd, prin exemplul personal, capacitatea de gîndire ştiinţifică a elevilor şi colaboratorilor săi. Deşi savant cu o imensă informaţie ştiinţifică-sau poate tocmai de aceea-el nu s-a mărginit niciodată la rolul puţin onorabil de megafon prin care se scurge lin către elev ceea ce cred şi spun alţii, ci în fiecare problemă avea un punct de vedere propriu, integra informaţia livrescă sau de pe teren în sinteze personale, uneori prin asociaţii neprevăzute, ceea ce dădea doctrinei lui însuşirea de a fi în acelaşi timp „închisă” şi „deschisă”.
[…] D. Gusti a fost profesor şi prin excepţionalul său talent pedagogic. Cine a trăit o vreme în preajma lui, frecventîndu-i cursurile şi seminariile, lucrînd cu el la Institutul Social Român şi în cadrul altor organisme, vizitîndu-l des acasă sau însoţindu-l în diverse călătorii, bucurîndu-se de generosul lui sprijin chiar şi atunci cînd au început să lucreze „pe cont personal” atît în învăţămîntul superior, cît şi în cercetarea ştiinţifică, au avut dese ocazii să mediteze la această problemă şi de fiecare dată să constate că marele talent pedagocic al profesorului a fost unul dintre principalii factori generatori ai şcolii lui ştiinţifice. Cred că despre pedagogul D. Gusti se poate vorbi sub trei aspecte: formarea elevului, în însuşi procesul muncii ştiinţifice în care era antrenat, transferarea relaţiei profesor-elev într-un complex sistem de relaţii sociale şi personale, dominat de preocuparea sprijinirii şi formării elevului ca om de ştiinţă, exemplul profesional al profesorului.
Cine n-a participat la vreun seminar condus de D. Gusti cu greu îşi poate imagina acţiunea multilateral formativă şi informativă a acestei forme de învăţămînt sub conducerea profesorului. Multă vreme, la catedra de sociologie seminarul pentru anul I, condus de un asistent, punea accent pe tehnica muncii intelectuale, pe extragerea textelor clasice de sociologie, pe introducerea în problematica ştiinţei; seminariile pentru anii II şi III, conduse de obicei tot de asistenţi sau conferenţiari, marcau începutul specializării (sociologie generală, sociologie comparată, teoria şi tehnica monografiei sociologice, sociologie rurală, etică, etc.); seminarul pentru ultimul an, condus de regulă de însuşi profesorul, era de-acum locul de întîlnire a unor oameni de ştiinţă în plin proces de cristalizare. Fiecare seminar se desfăşura an de an după un plan bine conturat, dar şi suficient de elastic. În principiu, seminarul era locul unde se făcea schimb de informaţie ştiinţifică, se formau şi se confruntau opinii, se crea etica cercetătorului ştiinţific şi se selecţiona „elita” viitoarelor cadre. Profesor şi elevi purtau discuţii în spiritul cel mai liber cu putinţă, dar totdeauna în limitele decenţei. Profesorul era totdeauna receptiv la ideile noi cu o singură condiţie: să fie argumentate, să aibă consistenţă logică; cînd cineva venea cu o propunere nouă, vrednică de luat în seamă, profesorul era cel dintîi care i se alătura, îl ajuta pe elev să şi-o clarifice (dacă era cazul) şi s-o înfăptuiască; şi aceasta chiar dacă noua idee ar fi contrazis vreuna dintre opiniile deja formate ale profesorului.
[…] Spuneam mai sus că talentul pedagogic al lu D. Gusti s-a vădit şi în conţinutul pe care l-a dat relaţiei profesor-elev. Avea acest om darul de a anula distanţa dintre catedră şi bancă, însă de a ţine mereu catedra la un bun lat de palmă deasupra băncii. Dacă printr-o vocaţie aparte şi printr-o muncă serioasă cineva îi reţinea atenţia, îl urmărea cu neslăbit interes în toate activităţile. Cînd se convingea că a descoperit un tînăr de nădejde, -casa profesorului, biblioteca lui, cultura şi inteligenţa lui, omenia şi bunătatea lui, înţelepciunea şi entuziasmul lui, prietenii şi cunoscuţii lui, chiar şi banii lui (care niciodată n-au fost mulţi), toate acestea deveneau larg accesibile elevului.”

Ovidiu Bădina, „Însemnări despre Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti”

În lucrarea lui Ovidiu Bădina „Însemnări despre Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti„, publicată în Vol. IV Şcoala sociologică de la Bucureşti apărut în colecţia Sociologia Militans, serie îngrijită de Pompiliu Caraioan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, MCMLXXI, pag. 11-34, scrie:

„E adevărat că alţi sociologi români, cu preocupări exclusiv teoretice, au avut-în unele probleme-puncte de vedere întrucîtva superioare celor de aceeaşi natură afirmate de Dimitrie Gusti. Ne gândim de pildă, la concepţia scientistă, durkheimian-deterministă a lui Petre Andrei şi Mihail Ralea, care, în planul sociologiei preocupată de elucidarea categorială a problemelor, demonstrează valori superioare în comparaşie cu lucrările de aceeaşi structură elaborate de Gusti. Dar opera sociologică a lui Gusti îşi subliniază valoarea nu atît prin lucrările cu caracter teoretic, cît prin acţiunea practică. Ceea ce l-a consacrat într-adevăr pe plan mondial, situîndu-l pe poziţiile cele mai înaintate ale sociologiei burgheze contemporane, a fost tocmai iniţierea şi desfăşurarea acţiunilor de monografie sociologică a realităţii socale, la care au participat de-a lungul anilor specialişti din cele mai variate domenii, cadre universitare şi studenţi. Evident, acţiunea întreprinsă a solicitat eforturi mari. Dar marea ei utilitate, prin rezultatele obţinute, şi-a dovedit valoarea din plin.
Întemeietor de sistem sociologic-în esenţă, idealist, însă naţionalist-, el este original în primul rînd prin felul cum a conceput realitatea socială şi sociologia ca ştiinţă.
[…] Socotind nesatisfăcătoare şi neîntemeiată sociologia de cabinet, promovând consecvent cercetarea multilaterală a realităţii sociale, Gusti n-a acceptat însă tendinţa sociologiei empirice din acea vreme, care-şi procura materialul faptic cu ajutorul chestionarelor completate de nespecialişti şi folosite apoi de sociologi. El dovedeşte că un asemenea mod de lucru nu poate duce la cunoaşterea ştiinţifică a realităţii. Singura cale justă pentru sociologie-considera el-este cercetarea concretă a fenomenelor sociale. Aceasta este, fără îndoială, o atitudine înaintată.El spunea, pe bună dreptate, „că observaţia care stă la baza monografiei sociologice nu poate fi, însă, întîmplătoare. Ea trebuie să se aplice anumitor categorii de fenomene, într-o ordine sistematică, după reguli precise şi pentru scopuri bine lămurite”. Într-adevăr, originalitatea lui Gusti constă şi în principiile pe care le pune la baza cercetării, în regulile unei bune cercetări: 1) pregătirea teoretică; 2) sinceritatea şi obiectivitatea faţă de fapte; 3) observaţia trebuie să fie exectă şi completă; 4) observaţia să fie completă şi verificată; 5) cercetătorul trebuie să fie documentat şi informat asupra fenomenului pe care il cercetează; 6) cercetarea trebuie să fie făcută de echipe de specialişti, deci să fie colectivă; 7) fenomenele cercetate trebuie să fie comparate cu alte fenomene. Aceste principii îşi menţin valabilitatea şi astăzi.”

Gh. Focşa, „Şcoala sociologică de la Bucureşti şi Muzeul Satului”

În lucrarea lui Gh. Focşa „Şcoala sociologică de la Bucureşti şi Muzeul Satului” publicată în revista „Sociologie Românească” An IX, Nr. 2, pag. 227-239, Bucureşti, 1980, scrie:

„Originalitatea multora dintre ideile elaborate şi animate de gîndirea activă şi de dinamismul organizatoric remarcabil al prof. D. Gusti, şi cu deosebire concepţia sa sociologică originală şi metoda concretă de cercetare în domeniul acestei ştiinţe, au atras un mare număr de tineri intelectuali români, unora determinîndu-le preocupările ştiinţifice pentru toată viaţa şi constituind ceea ce se cheamă „Şcoala Gusti”sau „Şcoala sociologică de la Bucureşti”.
Dar ele au stîrnit şi un viu interes internaţional, antrenînd participarea, la grupele de cercetări pe teren din România, a mai multor tineri sociologi din Ungaria, Franţa, Germania, S.U.A., etc.
Profesorul Gusti înţelegea ştiinţa sociologică ca fiind eficientă în măsura în care concluziile ei teoretice deveneau aplicabile şi utile în practica socială, în care ele constituiau fundamentele ştiinţifice ale reformelor sociale. Vorbind despre „ştiinţa naţiunii româneşti şi despre Serviciul social obligatoriu al studenţimii din România”, ca răspuns către studenţii Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti, cu prilejul sărbătoririi sale la 25 de ani de activitate universitară, în ziua de 27 ianuarie 1937, prof. Gusti exprima unele profesiuni de credinţă interesante, declarînd că a urît „dilentantismul amabil”, dar şi „erudiţia pretenţioasă, searbădă, de pură bibliotecă”, subliniind că „există o răspundere a muncii ştiinţifice”. „Dacă există o viaţă a cărţii, există nu mai puţin şi o carte a vieţii”, precizînd că a cunoscut şi el ceea ce Taine numea „beţia delirantă” a bibliotecii şi a cărţilor din bibliotecă, dar a ieşit în largul vieţii sociale româneşti pentru a verifica temeinicia şi utilitatea ştiinţei dobîndite la catedră şi bibliotecă şi că din această confruntare cu adevărul vieţiis-a îmbogăţit cu o mai profundă claritate asupra îndatoririle omului de ştiinţă, a intelectualului, care sunt acelea de a cultiva ştiinţa în serviciul patriei, a naţiuni…”Că ştiinţa dobîndeşte astfel profunde sensuri etice, cultivînd obligativităţi şi devotamente politico-sociale active, că adevăratul patriotism nu este patriotismul verbal sau patriotismul legislativ, ci este patriotismul acesta temeinic, cînd faci ştiinţă românească şi pe baza ştiinţei româneşti propui reforme româneşti”, deoarece „nici o reformă nu se poate face decît pe baza unei cunoaşteri temeinice”.
[…] În atmosfera generală de interes sporit pentru cultura poporului român, mai accentuată după formarea statului naţional unitar român în 1918, la care au avut substanţiale contribuţii, între alţii, istoricii Nicolae Iorga şi Vasile Pîrvan, geogrefii-etnografi Simion Mehedinţi şi George Vîlsan, naturalistul Grigore Antipa şi istoricul de artă George Oprescu, cu implicaţii şi contribuţii directe în dezvoltarea muzeologiei româneşti în general şi a celei etnografice în special, s-au desfăşurat, între anii 1925-1948, cercetări de sociologie rurală organizate de prof. Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi cu echipe numeroase în diferite sate din România. În cadrul acelor cercetări multilaterale, în care erau analizate fenomenele sociale complexe şi concrete, în cadrul studiilor monografice realizate de Şcoala sociologică de la Bucureşti, care a sintetizat şi rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi ale experienţei muzeografice anterioare, s-a formulat şi conturat mai clar ideea „Muzeului Satului” care a ajuns acum la prima sa fază de realizare concretă. Aceste cercetări se încheiau cu mici expoziţii temporare montate în sălile căminelor culturale, ori ale şcolilor din stele cercetate şi în sălile Seminarului de sociologie de la Facultatea de filosofie şi Litere din Bucureşti.
[…] În concepţia profesorului Gusti, colecţionarea de obiecte era, în cadrul cercetărilor monografice, un alt mijloc esenţial de a ilustra modul de viaţă al ţărănimii pentru care cuvintele, oricît de meşteşugit exprimate, nu erau în stare să ilustreze concludent unele aspecte ale realităţii concrete. De aceea, scopul iniţial al cercetării ştiinţifice a fost dublat „de nevoia de a strînge obiecte”, întrucît, „într-o asemeneacercetare ştiinţifică a satelor, sînt unele lămuriri şi informaţii care, prin firea lucrurilor, nu pot fi înfăţişate cu slovă scrisă.
[…] Expoziţia iniţială a fost înfăptuită sub conducerea prof. D. Gusti şi a colaboratorilor săi, între care Victor Ion Popa, artist înzestrat cu multe şi remarcabile talente, H. H. Stahl, Mihai Pop, Gh. Focşa, Florea Florescu şi mulţi alţi cercetători, studenţi şi activişti culturali, într-o largă colaborare colectivă entuziastă. Achiziţiile celor trimişi în ţară pe teren au fost variabile ca valoare şi importanţă muzeală, în directă legătură cu capacitatea de analiză comparativă şi de selecţie, diferenţiată de la caz la caz. Din acest prim efort pozitiv de scurtă durată au rămas în expoziţia din Parcul Herăstrău o serie de monumente de arhitectură populară autentice, dar şi unele copii, precum şi un inventar de 4000 obiecte, în care erau înglobate şi colecţiile acumulate în cercetările anterioare.
[…] Întrucîtcercetarea satelor este făcută „în vederea muncii de îmbunătăţire şi înfrumuseţare”, care nu pot fi realizate decît pe baza cunoaşterii, muzeul serveşte în primul rînd cauza cunoaşterii ştiinţifice. „Pentru că muzeul nostru, nu este un muzeu etnografic, ci este un muzeu social.
Ceea ce înţelegea prof. Gusti prin „muzeu social” rezultă cu destulă claritate din conţinutul aceluiaşi discurs inaugural din care cităm mai departe: „Clădirile sînt, în cea mai mare parte autentice, desfăcute de atîtea ori, bucată cu bucată şi încheiate, din nou, aici după ce au fost carate cu carele de munte, prin albii de rîu, puse pe tren sau legănate pe apă, pînă aici. Toată zestrea este luată de acolo, ca şi oamenii care s-au aşezat firesc între lucrurile lor, ca acasă.”
[…] Astfel, o idee pozitivă, formulată şi realizată parţial în cadrul şcolii sociologice a prof. Gusti, în frunte cu însuşi promotorul ei, a fost reluată, amendată, restructurată teoretic şi practic şi dezvoltată sistematic pe baza unei noi concepţii ştiinţifice pînă la nivelul unei instituţii de referinţă atît pentru reţeaua muzeelor etnografice în aer liber din ţara noastră, cît şi pentru cea din străinătate.”

Traian Herseni, „Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale”

În lucrarea lui Traian Herseni „Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale ” apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, la pag. 214 şi următoarele scrie:

„În concepţia Scolii sociologice de la Bucureşti, cadrele însemnând putinţe (virtualităţi sociale) care condiţionează apariţia şi desfăşurarea activităţilor sociale, raportarea lor la acestea (a cadrelor la activităţi) permite, în cazul nici unei intervenţii din afară, o previziune (probabilistică) destul de mare. O unitate socială cu activităţi dezvoltate, dar cadre reduse, va ajunge la regres; dimpotrivă, o unitate cu cadre foarte bogate şi cu activităţi în plină crestere, merge spre progres. O unitate cu cadre sărace şi activităţi reduse manifestă tendinţe de stagnare.

Notăm că planurile şi îndreptarele elaborate de membrii Scolii sociologice de la Bucureşti între cele două războaie mondiale, mai ales pentru cercetarea sociologică a satului românesc din acea vreme, au fost refăcute, adaptate sau înlocuite şi pentru alte genuri de cercetări sociologice (cartiere urbane, regiuni etnografice, ocupaţii anexe ale gospodăriei ţărăneşti, de exemplu păstoritul sau păduritul, executate în afară de sat, anumite datini, ca ceremoniile agrare, sărbătorile de iarnă, organizaţiile tradiţionale ale tineretului, etc.). Ele au fost folosite, dar de astă dată într-o nouă concepţie teoretică, deci cu revizuiri mai substanţiale, de unii din foştii membri ai şcolii (H. H. Stahl, Tr. Herseni, O. Neamţu, V. V. Caramelea, etc.) şi după 23 August 1944, mai ales la studiul proceselor sociale de modernizare, urbanizare, industrializare, şcolarizare şi culturalizare, iar pentru mediul rural, al proceselor de colectivizare şi mecanizare a agriculturii. Este vorba deci de o experienţă ştiinţifică în plină desfăşurare, care işi păstrează încă valabilitatea şi care va putea servi şi cercetătorilor care vor veni după noi.
[…] Subliniem că în sociologia de azi apar tot mai mulţi cercetători care manifestă o preferinţă pentru cercetările monografice de tip complex (interdisciplinar), cum ar fi monografiile de sate, oraşe, regiuni, întreprinderi, instituţii şi, în cazuri prielnice, chiar ţări întregi, cu ajutorul unor metode şi tehnici de asemenea complexe, de la cele „de cabinet” (statistici existente, documente istorice, literatură de specialitate etc.), pînă la cele „de teren” care, cum am arătat, sunt foarte numeroase şi se pot înmulţi sau perfecţiona mereu în funcţie de nevoile şi exigenţele crescînde ale teoriei şi practicii sociale. Din acest punct de vedere, Şcoala sociologică de la Bucureşti a fost înaintea altor ţări şi a anticipat un mod de realizare a unei sociologii ştiinţifice care, în zilele noastre, începe să fie acceptat şi aplicat în tot mai multe părţi ale lumii.”

Vintilă Mihăilescu, „Despărţirea de Gusti – o perspectivă antropologică”

În lucrarea lui Vintilă Mihăilescu „Despărţirea de Gusti – o perspectivă antropologică” publicată în volumul „Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi actualitate”, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, pag. 37-51, scrie:

„Dimitrie Gusti este mai mult decât fondatorul unei şcoli ştiinţifice: el este o adevărată instituţie în care se împlineşte un proiect cultural naţional. De aceea, raportarea permanentă la „Şcoala de la Bucureşti” nu ţine doar de istoria ştiinţei, în speţă a sociologiei, nu este doar un act pios de memorie, ci rămâne încă o confruntare intelectuală inevitabilă în vederea a ceea ce Noica ar fi numit, poate, „despărţirea de Gusti”. O despărţire care înseamnă însă, într-un prim moment al său, un Zurück zu Gusti, o raportare la „instituţia gustiană” în măsura în care aceasta a însemnat o excepţională conştientizare şi punere în concept a problemelor construcţiei naţiunii române moderne şi a metodelor de abordare a acestora – probleme cu care, mutatis mutandis, nu încetăm să ne confruntăm şi în zilele de astăzi.
Acesta este şi motivul pentru care, în cele de faţă, vom încerca să recitim „instituţia gustiană” ca proiect naţional în perspectiva marilor tendinţe ideologice care au întemeiat şi însoţit modernitatea naţională a României şi care îşi mai exercită încă influenţa în prezent.
[…] Proiectul gustian izvorăşte dintr-o voinţă constructivă de fundamentare a naţiunii române moderne, continuând astfel, la alt nivel, demersurile predecesorilor săi. Prin „ştiinţa naţiunii” pe care o preconizează „(naţiunea) va lua conştiinţa de la ea însăşi şi va realiza ceea ce o deosebeşte de alte naţiuni. Această cunoaştere va deveni baza unei culturi şi a unei politici naţionale şi sănătoase”. Sociologia lui Gusti este „cunoaşterea poporului” ridicată la rang de ştiinţă. Ea se refuză a fi o disciplină particulară pentru a-şi rezolva menirea de „ştiinţă a realităţii sociale” în ansamblul său: „ştiinţele sociale particulare scot în relief, prin abstractizare, aspecte care le interesează, dar realitatea ca atare le scapă întotdeauna. Acesta este motivul pentru care datele oferite de către ele în vederea unei construcţii de sinteză sfârşeşte într-o schemă fictivă, o adunare aritmetică de elemente, dar nu o imagine a întregului. În acest sens, denumirea de sociologie este aproape accidentală: „Ştiinţa socială sau sociologia – numele nu are nici o importanţă”
[…] Pentru a sluji acest viitor al naţiunii, D. Gusti se bazează, ca şi predecesorii săi, pe cunoaşterea trecutului, esenţializat în forma de viaţă a satului: „studiile sociologice ne învaţă să descoperim şi să înţelegem adevărul sociologic conform căruia satuleste snctuarul unde s-au refugiat şi unde s-au conservat manifestarile vietii unui popor, în ce fel este el sinteza poporului, în ce fel întrupează el o viaţă naţională într-un colţ minuscul de umanitate. Datorită unei tenacităţi panteiste, satul este gardianul raporturilor metafizice ale naţiunii cu eternitatea. În profunzimile satului mai strălucesc încă secrete nepătrunse şi nebănuite, adevărurile pe care le răspândeşte formează simbolul cel mai just al ştiinţei naţiunii; o ştiinţă nouă care se bazează pe o enciclopedie a ştiinţelor, deoarece satul cuprinde o enciclopedie de vieţi”.
[…] Prăbuşirea comunismului şi desfiinţarea opreiştilor ideologice ce au marcat această perioadă au declanşat o vastă pornire de recuperare a memoriei. Precum frumoasa din padurea adormită, o mulţime de intelectuali au încercat să reînnoade firele istoriei, trezind spiritul interbelic adormit în noi în perioada comunistă. Gusti şi şcoala sa au intrat atunci ca repere esenţiale în această iluzorie restauraţie culturală. Reparaţia morală a luat astfel adesea locul relansării şi construcţiei intelectuale.”

Maria Voinea, „Studiul monografic al familiei: tradiţie şi actualitate”

În lucrarea întocmită de Maria Voinea: „Studiul monografic al familiei: tradiţie şi actualitate” publicată în volumul „Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi actualitate”, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, pag. 250-257, scrie:

„Ca unitate socială fundamentală legată indisolubil de existenţa şi moralitatea indivizilor, păstrătoare a tradiţiilor şi valorilor perene, familia asigură permanenţa biologică şi culturală a societăţii. Forma specifică de comunicare umană, cu o istorie străveche, şi-a fixat locul în viaţa socială prin funcţiile şi responsabilităţile asumate. Astfel înţeleasă, familia apare ca o realitate socială distinctă, grupul primar al societăţii în care se manifestă, intra şi intergeneraţional, multiple relaţii generate de casătorie şi rudenie.
Perspectiva şcolii sociologice de la Bucureţti în studiul familiei presupune abordarea ei, pe de o parte, în complexitatea sarcinilor şi rolurilor faţă de individ şi societate iar, pe de altă parte, descifrarea particularităţior în raport cu sistemul social, cu ansamblul normelor şi valorilor morale, religioase, juridice, culturale. În viziunea lui D. Gusti, specificitatea familiei rezidă în „integrarea completă a indivizilor, prin anihilarea voinţei individuale şi prin supunerea faţă de voinţa colectivă, obiceiuri şi interesul comun”.
Aducerea pe lume a copiilor reprezintă sarcina fundamentală a familiei, premiză a transmiterii moştenirii biologice de la o generaţie la alta.
[…] În opinia lui Tr. Herseni:”Căsătoriile s-au încheiat nu pentru a rezolva problema dragostei sau a sexualităţii, ci pentru a crea o unitate de viaţă socială în care interesele economice prevalează şi predomină faţă de cele sexologice”.
[…] Familia reprezintă mediul socio-afectiv unic în care copii sunt învăţaţi şi orientaţi pentru confruntarea cu viaţa, cu munca, cu greutăţile şi obstacolele inerente. Întreaga ei funcţionalitate, bazată pe modelul parental, orientarea spre dobândirea unui status socioprofesional şi moral pentru descendenţi asigură atât socializarea şi integrarea acestora în viaţa socială, cât şi permanenţa şi continuitatea familiei. Potrivit concepţiilor teoretice promovate de D. Gusti, familia este un tip comunitar special de voinţă socială ce pune în mişcare cadrele şi manifestările sociale. Teoria „unităţilor sociale” permite o viziune integralistă asupra societăţii concepută ca „întreg” sau „totalitate”, în cadrul căreia părţile se integrează structural şi funcţional. Conform acestei teorii, societatea este „totalitatea sintetică a oamenilor care trăiesc conştient laolaltă şi desfăşoară ca manifestare de voinţă, o activitate economică şi una spirituală, reglementate etico-juridic şi organizate politic, condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric.” Pentru studiul unei unităţi sociale, D. Gusti recomanda desprinderea ei şi investigarea monografică, potrivit unei metodologii specifice.
Utilizarea metodei monografice în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, reprezintă o încercare reuşită de a continua, valorifica şi depăşi tradiţia autohtonă şi străină. Despre necesitatea studiului monografic al familiei aflăm din introducerea lucrării „Cercetarea monografică a familiei”, devenită clasică în domeniu. Aici, familia este apreciată drept un „fragment dintr-o organizaţie socială mai vastă, în mijlocul căreia are de îndeplinit anumite funcţiuni.Ca atare numai o monografie sociologică ne poate permite studiul simultan al unei familii româneşti şi a societăţii respective ei”.
[…] Ideea după care orice familie, considerată ca reprezentantă a societăţii la scară redusă poate fi răspunzătoare pentru celelalte familii dintr-un grup social şi, prin extensie, pentru întreaga societate nu este validată de practică ba, mai mult este contrayisă de studiile empirice ale lui Le Play.
Şcoala românească, adepta a practicii monografiei asupra tuturor cazurilor individualizate, insistă asupra diferenţierii familiilor după categoria socială. Mai mult, recomanda extinderea monografiei asupra tuturor cazurilor devine, la promotorii acestei optici, o regulă şi un principiu necesar stabilirii tipurilor de familie. Ca atare „chiar dacă am întâlni exact aceleaşi forme (ceea ce nu e cazul niciodată), va trebui să facem cu mult mai multe monografii de familie, în sânul aceleiaşi unităţi sociale, până să ajungem a ne pronunţa asupra tipului de familie cu care avem de a face”.
[…] Apreciind efortul colaboratorilor şcolii sociologice în impulsionarea şi efectuarea unor importante studii teoretice, metodologice şi practice privind cunoaşterea realităţilor din domeniul familiei considerăm necesară şi oportună acţiunea de reevaluare a acestor cercetări.
Problemele economice şi sociale grave cu care se confruntă astăzi societatea românească, şi implicit familiile, necesită studii interdisciplinare de amploare care, plecând de la tradiţia axistentă în acest domeniu să găsescă soluţiile rezolvării acestora în concordanţă cu timpurile pe care le trăim.”

Petre Andrei, „Sociologie Generală”

În lucrarea lui Petre Andrei „Sociologie Generală„, Ediţia a IV-a, Editura Polirom, Seria Sociologie, Ştiinţe Politice, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Iaşi, 1997, la pag. 207 şi următoarele scrie:

„La noi în ţară, activitatea monografică a fost inaugurată în mod sistematic de D. Gusti, profesorul de sociologie de la Universitatea din Bucureşti, care şi-a propus să cerceteze în mod monografic satul românesc. În acest scop, a întreprins vara câteva campanii de studii cu echipele de studenţi din seminarul său de sociologie, publicând chiar câteva interesante date şi consideraţii, cum sunt acelea referitoare la viaţa satului Runcu, la satul Cornova sau datele despre satul Fundul Moldovei, despre bugetele ţărăneşti, despre satul Drăguşi etc. Fără îndoială avem de-a face cu o muncă migăloasă şi susţinută, care merită toată atenţia şi lauda, nu numai pentru conştiinciozitatea cercetătorilor care au luat parte la aceste excursii şi campanii monografice, ci şi pentru râvna cu care au lucrat ei. Dar acest material îşi aşteaptă sociologul care să scoată din el concluzii sociologice propriu-zise, căci aşa cum se prezintă până acum, nu este decât o sumă de constatări şi de descrieri sau nişte interesante date concrete. Materialul acesta românesc trebuie să servească pentru a întări sau a corecta sau eventual a deschide perspective noi în ceea ce priveşte anumite fenomene sociale generale sau diferitele tipuri de societăţi şi evoluţia lor. Orice cercetare monografică făcută în anumite direcţii a rămas o simplă descriere, desigur foarte importantă şi utilă, dar nu s.a ridicat la rangul de lucrare sociologică, dacă nu a servit pentru lămurirea problemelor generale care preocupă sociologia. Ele alcătuiesc în acest caz numai cercetări de sociografie, nu sunt lucrări de sociologie propriu-zisă.
[…] În ţara noastră, D. Gusti, care, după cum am spus, se ocupă în mod special de monografie, din entuziasm pentru această metodă de cercetare, pare că trece dincolo de limitele fireşti ale acestei metode, căci el afirmă că „sociologia va fi monografică ori nu va fi” (în sensul de a exista), deşi tot dânsul recunoaşte că „sociologia are şi alte posibilităţi de cunoaştere afară de metoda monografică”. E drept că adaugă mai departe: „ceea ce susţin însă e că pentru cunoaşterea realităţii sociale concrete nu există decât calea observaţiei întemeiate şi metodice şi a contactului viu şi direct cu ea”. Nimeni nu a tăgăduit şi nu poate tăgădui acest lucru, dar aceasta nu înseamnă deloc că sociologia nu poate exista dacă nu e monografică, acesta cu atât mai mult atunci când cercetările monografice se opresc la o simplă redare fotografică a unei realităţi, fără a o încadra în principiile generale de sociologie sau într-un anumit tip de societate existentă.
[…] Nu se poate pretinde deci sociologului să fie de toate, ci el trebuie să se sprijine pe datele diferiţilor cercetători şi specialişti din domeniul ştiinţelor sociale. Astfel, de pildă, sociologia nu se poate mărgini numai la cercetarea prezentului, ci ea reconstruieşte şi tipuri de societăţi din trecut, pentru care este firesc şi normal ca sociologul să împrumute date de la istorici, de la economişti şi statisticieni. De alminteri, în cercetările monografice făcute chiar de Gusti nu se respectă principiul pe care-l preconizează dânsul, ca sociologul să cerceteze personal faptele, căci la acele campanii monografice au participat specialişti din diferite domenii, care au adunat ei acele date.
[…] Dar se pare că profesorul din Bucureşti nu este preocupat în aceste cercetări monografice numai de interesul ştiinţific şi pur teoretic, deoarece monografia îi apare lui ca mijlocul cel mai cuprinzător prin care se poate realiza alte cerinţe şi preocupări. Într-adevăr, dânsul urmăreşte ca, prin ajutorul monografiei, să facă să dispară deosebirea dintre sociologia teoretică şi cea practică, în primul rând, , iar în al doilea, el îi atribuie monografiei o sumedenie de misiuni, cum este cea educativă, cea administrativ-politică şi, în sfârşit, cea cultural-etică. Prin monografie urmăreşte D. Gusti să realizeze aşa numita ştiinţă a naţiunii, al cărei scop este să arate că viaţapoporului nostru „e capabilă de puternice avânturi de creaţie, că ea nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri şi că este deci vrednică să fie păstrată şi înălţată pentru armonia şi desăvârşirea lumii”. Iată cât de bine se evidenţiază ceea ce afirmam noi la începutul acestei lucrări, că Gusti alunecă pe o pantă periculoasă, confundând activitatea ştiinţifică, cercetarea sociologică propriu-zisă cu activitatea politică şi practică.
[…] Această „ştiinţă a naţiunii” va arăta că noi suntem „o adevărată ţară în care locuieşte un adevărat popor, pe care nimeni nu are dreptul a le lăsa la o parte şi a le desconsidera”. Iar mai departe Gusti vorbeşte despre „ştiinţa satelor”, care, „înlăturând simplele intenţii, va cere şi postula pentru România o cultură şi o politică proprie geniului naţional”
[…] Ştiinţa e ştiinţă şi politica e politică. Omul politic trebuie să utilizeze datele ştiinţei, dar omul de ştiinţă, în cercetările sale, chiar dacă are activitate şi pe teren politic, nu trebuie să le amestece una cu alta.
Gusti atribuie monografiei prea multe misiuni. El vorbeşte despre „ştiinţa naţiunii”, „ştiinţa satului”, ca şi cum ar exista o ştiinţă aparte a oraşelor, a atelierelor, a profesinilor etc., ori toate acestea sunt numai aspecte parţiale ale unei şi aceleiaşi realităţi, care trebuie studiată de sociologie şi de ştiinţele sociale cu interes ştiinţific, fără alte preocupări şi tendinţe. Avem impresia că Gusti e mai mult un făuritor de planuri de reforme, fiind absorbit de aspectul politic şi utilitar şi lăsând pe al doilea plan problema ştiinţifică generală de natură sociologică.”

Raisa Radu, „Dimitrie Gusti şi Muzeul Naţional al Satului”

În lucrarea „Dimitrie Gusti şi Muzeul Naţional al Satului„, întocmită de Raisa Radu, publicată în revista Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, „Economia seria Management” vol. 10 nr. 2/2007 pag. 159-168, scrie:

„Ca orice teoretician riguros, Dimitrie Gusti a căutat un element care să explice unitatea dintre ştiinţele sociale şi l-a găsit în caracterul teleologic al voinţei sociale. De voinţa realizată, de realitatea socială actuală se ocupă sociologia şi ştiinţele sociale particulare. Etica şi politica, apreciind şi valorizând actualitatea socială, stabilesc norme şi mijloace pentru o nouă realizare a realităţii sociale. Aceasta, la rândul său, devine obiect de constatare pentru ştiinţele particulare şi sociologie, iar concluziile lor, oferă eticii şi politicii un nou material de apreciere, valorizare şi normare. Adoptând concepţia lui E. Durkheim şi a lui M. Weber privitoare la distincţia dintre judecăţile de existenţă care analizează realitatea şi judecăţile de valoare care sugerează sub ce aspecte poate fi privită această realitate, Gusti separă, în mod corect, judecăţile constatative, de existenţă, de judecăţile de valoare, excluzându-le pe acestea din urmă din domeniul sociologiei. Corelând judecăţile de valoare cu judecăţile normative, el le atribuie, doar, eticii şi politicii. Consider că politica (politologia) nu este o ştiinţă normativă. Politologia trebuie să analizeze fenomenul politic din perspectiva obiectivităţii ştiinţifice. Totuşi, în analiza unor probleme politice, unii politologi nu se pot detaşa complet de ideologia la care au aderat.
[…] Necesităţile materiale şi sufleteşti ale omului atrag, după ele, două manifestări corespunzătore: economice şi spirituale. Aceste manifestări sunt de natură substanţială, formând conţinutul vieţii sociale, contribuind la constituirea ei. Ele sunt denumite de Gusti categorii sau manifestări constitutive. Manifestările constitutive nu se pot menţine, dacă nu sunt reglementate, organizate, coordonate, modelate. De aici izvorăşte necesitatea altor manifestări care reglementează şi instituţionalizează manifestările economice şi spirituale, interior, prin opinie, şi exterior, prin forţă, prin norme. Acestea sunt manifestările etico-juridice şi politicoadministrative. Neavând un conţinut propriu, ci doar un caracter formal, funcţional, ele reglementează şi fac posibile activităţile economice şi spirituale. Unitatea socială este unitatea sintetică, funcţională a celor patru manifestări.”

Carmen Bulzan, „Sociologia. Ştiintă şi disciplină de învăţământ”

În lucrarea lui Carmen Bulzan „Sociologia. Ştiintă şi disciplină de învăţământ„, Bucureşti, Editura ALL Educaţional, 2008, la pag. 43-44 scrie:

„Dimitrie Gusti a elaborat o doctrină şi un model de cercetare monografică a satului. Conform modelului său, realitatea socială poate fi cunoscută cercetând cadrele (cosmic, biologic, psihic şi istoric) şi manifestările (economice, spirituale, politice, administrativ-juridice). Prin acţiunea manifestărilor asupra cadrelor, sub impulsul „voinţei sociale” (principiul dinamic al vieţii sociale) se dezvoltă colectivităţile umane din punct de vedere economic şi social-cultural.Au fost monografiate sate şi comune din diferite zone ale ţării: Goicea Mare (Dolj), Runcu (Gorj), Nerej (Putna), Ruşeţu (Brăila) ş.a.
În 1936 este fundată revista „Sociologie Românească” a cărei apariţie continuă şi astăzi cu unele întreruperi.
Lăudată de unii, contestată de alţii, doctrina gustiană a însemnat pentru vremea in care a apărut o deschidere de drum în cercetarea sociologică cu merite incontestabile.Modelul gustian relevă unitatea dintre teorie şi cercetare, iar echipele interdisciplinare sunt expresia unui principiu atat de actual, regăsit în viziunea unificatoare a ştiinţelor prin sociologie.
Au făcut parte din Şcoala sociologică de la Bucureşti mari personalităţi ale vieţii culturale, oameni de ştiinţă şi oameni politici printre care Anton Golopenţia, H. Stahl ş.a.”

Veronica Dumitraşcu, „Elemente pentru o metodologie a cercetării rurale. Monografiile sociologice şi Atlasul Sociologic Rural”

În lucrarea „Elemente pentru o metodologie a cercetării rurale. Monografiile sociologice şi Atlasul Sociologic Rural„, întocmită de Veronica Dumitraşcu, publicată în „Revista Română de Sociologie” a Institutului de Sociologie al Academiei Române Nr. 5-6/2009, vol. 20, pag. 481-493, scrie:

„Cercetările monografice ale Şcolii de la Bucureşti au fost inaugurate în 1925 de Seminarul de Sociologie al Universităţii din Bucureşti, după ce au fost formulate, cu mult înainte, de profesorul Dimitrie Gusti (1910). Şcoala Sociologică de la Bucureşti a iniţiat seria monografiilor sociologice ca modalitate de cercetare a vieţii sociale. Profesorul Gusti nota că „sociologia va fi monografică ori nu va fi”. Prin aceasta, preciza că cercetarea realităţii sociale trebuie să îmbrace un caracter interdisciplinar, menirea sociologului fiind aceea de a sonda viaţa socială prin cercetări de teren. Monografiile de tip sociologic, inclusiv Atlasul sociologic rural, au constituit reperele sociologiei gustiene. Proiectarea monografiilor sociologice, prin alcătuirea echipelor interdisciplinare, reprezintă „o sinteză în timp şi în spaţiu a unui colţ de ţară”, o vedere de ansamblu, prin care să se cuprindă într-un tot unitar realităţile trecutului şi prezentului.
Dimitrie Gusti a pledat, în primul rând, pentru o sociologie acţională, sociologia militans: „Realitatea naţională este o condiţie hotărâtoare a vieţii sociale, prin care se organizează o operă de acţiune a unui stat”. „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc de a o servi”, iată o afirmaţie care surprinde caracterul acţional al sistemului sociologiei gustiene, care precizează, mai departe, că, pentru a cunoaşte într-adevăr realităţile sociale existente, „ne trebuie o enciclopedie a satelor şi a oraşelor, ne trebuie o hartă sociologică a României”. Caracterul acţional al sociologiei, iniţiat de Şcoala sociologică de la Bucureşti, este valabil şi acum. Sociologul este chemat astăzi, mai mult ca oricând, să intervină în treburile cetăţii. Însă, pentru a face acest lucru, trebuie să cunoască foarte bine problemele cu care se confruntă cetatea. În acest caz, instrumentarul metodologic îi este de foarte mare folos. Cercetările pe zone, pe „plase model”, pe „sate pilot”, „monografile sumare” erau subsumate proiectului Atlasului social român. Proiectarea unui atlas sociologic rural presupune surprinderea unor schimbări sociale ale realităţii în timp. Pentru a reda situaţia existenţă de-a lungul timpului, este necesară elaborarea atât a unor hărţi succesive, cât şi a unor hărţi cumulative. Când ne referim la hărţi successive, „se marchează nivelul stărilor factuale în timp”, vizăm o schimbare la nivel naţional sau local, iar pentru determinarea schimbărilor la nivel global sunt proiectate hărţile cumulative.
[…] Elaborarea unui atlas sociologic presupune o muncă interdisciplinară. Un atlas sociologic presupune ca echipa de cercetare să adune date demografice, economice, socio-ocupaţionale sau privind migraţia. Toate aceste informaţii redau un aspect al vieţii sociale, relevă anumite schimbări, care se petrec în societate. Realitatea socială se poate surprinde doar prin redarea stării societăţii la un moment dat. Funcţionarea unei societăţi poate fi înţeleasă doar surprinzând schimbările la nivelul structurii sale, fapt relevat de hărţile sociale. Pentru realizarea atlasului sociologic nu avem în vedere doar o prelucrare a datelor, ci o cunoaştere integrală a realităţii sociale, o pătrundere a sociologului în lumea reală, prin intermediul anchetelor de teren şi al sondajelor de opinie, pentru a surprinde principalele aspecte ale vieţii sociale, de la aspectele demografice până la calitatea locuirii şi dinamica fenomenelor de migraţie. Pentru realizarea sa este nevoie de cercetări sociologice zonale sau regionale. Cercetarea de tip regional sau zonal contribuie la cunoaşterea ştiinţifică de tip sociospaţial.
[…] Atlasul sociologic rural, proiectat după modelul gustian, poate fi asemănat unei agende, în care sunt specificate problemele cu care se confruntă lumea rurală şi prin care autorităţile şi specialiştii urmează să întocmească strategii de dezvoltare la nivel naţional, regional şi local.
[…] Necesitatea realizării atlasului sociologic rural este relevată şi de problemele apărute în mediul rural. Atlasul sociologic funcţionează, astfel, ca un barometru social, arătând starea unei comunităţi la un moment dat şi schimbările care se petrec în timp în cadrul acestor comunităţi. Astăzi, o serie de probleme ivite în cadrul comunităţilor rurale atrag atenţia cercetătorului. Realitatea românească ne relevă problemele grave, cu care se confruntă la ora actuală ruralul românesc, începând cu scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii infantile, până la problema şomajului şi a migraţiei. Tranziţia demografică a devenit un proces caracterizat de puternice transformări legate de variabilele demografice şi socio-ocupaţionale, astfel că putem vorbi de o tranziţie a mortalităţii, natalităţii, fertilităţii, nupţialităţii.
Structura pe vârste a României, din ultimii ani, relevă un proces de îmbătrânire demografică, determinat de scăderea natalităţii şi a fertilităţii, şi o creştere a mortalităţii infantile, care au dus la reducerea populaţiei tinere şi la creşterea populaţiei vârstnice.
Problemele cu care se confruntă ruralul românesc pot fi aduse în vedere de proiectarea unor hărţi tipologice, pe zone şi regiuni. Ele redau un aspect al vieţii sociale, o problemă cu care se confruntă populaţiile într-un anumit timp. Astfel, putem analiza structura şi evoluţia demografică a comunităţilor, calitatea locuirii, structura pe vârste a populaţiei, identificarea comportamentelor şi atitudinilor religioase etc. Analiza acestora pe arii regionale sau teritoriale pune în atenţia autorităţilor problemele cu care se confruntă comunităţile rurale într-un anumit timp. În acest caz, atlasul sociologic este un excelent instrumentar metodologic, după care se poate stabili foarte uşor o strategie de dezvoltare pe arii regionale sau teritoriale.”

Maria Larionescu, „Integralismul sociologic al Şcolii de la Bucureşti. Relevanţă contemporană pentru proiectele de dezvoltare rurală”

În lucrarea „Integralismul sociologic al Şcolii de la Bucureşti. Relevanţă contemporană pentru proiectele de dezvoltare rurală„, intocmită de Maria Larionescu, publicată în „Tratat de Sociologie Rurală”, editat de Institutul de Sociologie al Academiei Române, coordonatori Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea, Gheorghe Şişeştean, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, pag. 35-54, scrie:

„În perioada interbelică sociologia românească atinge apogeul dezvoltării sale prin constituirea primei şcoli sociologice, în înţelesul modern al termenului, de către Dimitrie Gusti şi principalii săi colaboratori: Henri H. Stahl, George Vlădescu-Răcoasa Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia.
Sociolog şi om politic român, D. Gusti (1880-1955) a avut o traiectorie profesională bogată.
[…] Sesizează faptul că împrejurările social-istorice de după război au creat un mediu foarte favorabil dezvoltării punctului de vedere sociologic: problemele sociale ridicate de unificarea economică, politică, administrativă nu mai ţineau de „tehnica politică, nici de resortul unor discipline parţiale, ca economia politică sau ştiinţa financiară, ci au fost probleme totalitare care cereau soluţii de ansamblu, de largă colaborare între ştiinţe şi de cuprinzătoare perspective de cunoaştere” ce puteau fi oferite de „sociologie ca ştiinţă de sinteză a societăţii” (Gusti, 1946, 138). Sociologia era astfel investită cu vocaţie reformatoare, având ca expresie practică autoorganizarea competenţelor, ceea ce presupunea organizarea liberă a specialiştilor în instituţii şi „parlamente speciale”. Se pleca de la premisa că o formă superioară a competenţei este „competenţa desinteresată a oamenilor de ştiinţă care au în vedere doar interesele generale şi permanente ale naţiunii”, spre deosebire de „competenţa profesionistă care este întotdeauna interesată”
[…] Un rol decisiv în crearea Şcolii sociologice de la Bucureşti l-au avut trei etape ale formaţiei sale ştiinţifice şi culturale: Educaţia germană, Educaţia franceză şi Moştenirea românească.”

Corina Voicu, „Şcoala monografică Dimitrie Gusti şi Drăguşul”

În lucrarea „Şcoala monografică Dimitrie Gusti şi Drăguşul” întocmită de Corina Voicu, publicată în revista „Ţara Bârsei” Revista de cultura a Muzeului ”Casa Mureşenilor” Braşov, Serie nouă nr. 12/2013 pag. 421-428, scrie:

„Dimitrie Gusti – personalitate şi sistem ideologic. Dimitrie Gusti a fost liderul carismatic al şcolii monografice, care a captat interesul tinerilor intelectuali prin personalitate şi prin noutatea tipului de cercetare. În plus, ca un organizator de excepţie, ştia să atragă fondurile necesare cercetării şi publicării lucrărilor rezultate din aceste campanii şi să promoveze imaginea şcolii sale, în ţară şi străinătate. Gusti se distinge în cadrul culturii române în primul rând ca profesor, coordonator şi liant pentru o întreagă generaţie de cercetători. Şcoala de monografie socială pe care el o formează ajunge să fie atât de cuprinzătoare, încât devine un curent cultural al perioadei interbelice. În urma formaţiei sale universitare, dobândită în Germania şi apoi în Franţa, a fost influenţat în cea mai mare măsură de profesorul W. Wundt, de filosofia căruia este legată ideea fundamentală a eticii gustiene – după cum afirma M. Vulcănescu – anume, „ridicarea omului prin propria lui faptă”. Structura societăţii este înţeleasă de Gusti ca „manifestare colectivă de voinţă”, constituită din manifestări (sau forme de activitate) culturale, economice, etico-juridice şi politice. Manifestările culturale şi cele economice constituie viaţa socială, în timp ce manifestările juridice (normele) şi cele politice (realizări de norme) reglementează viaţa socială. Toate aceste manifestări sunt condiţionate de patru cadre – cosmologic, biologic, psihologic şi istoric. Manifestările şi cadrele sunt prezente în toate celulele sociale, sau unităţile sociale, iar în cazul cercetărilor monografice, unitatea socială va fi satul. Structurarea cercetării şi alcătuirea echipelor se va face după această concepţie a cadrelor şi manifestărilor. După modelul seminariilor la care participase în Germania, Gusti, în calitate de profesor universitar, construieşte un seminar unde să se cerceteaze probleme sociale actuale şi concrete, prin construirea de monografii sociologice şi etice care vor ajuta la evitarea oricăror „generalizări şi analogii pripite”. Seminarele vor forma specialişti care vor contribui la realizarea unei necesare reforme sociale, care va trebui să ajute România să „dobândească un loc de frunte printre naţiunile universale, creatoare de cultură”. Demararea acestor campanii a fost făcută pe un fond istorico-social deosebit, cel al perioadei interbelice. Generaţia tânără a anilor 1920, care a trăit Primul Război Mondial, venea cu idei de reformă socială, iar datorită talentului său pedagogic excepţional, Gusti îşi apropie studenţii şi o mare parte a mişcării intelectuale tinere a perioadei. Gusti, în cadrul seminariilor sale, construieşte o metodă de cercetare şi îndruma, încurajându-i pe studenţi să devină independenţi şi creativi. După discipolul său, Mircea Vulcănescu, „calitatea esenţială a personalităţii lui este dinamismul ei obiectiv şi organizator, «animaţia» pe care o imprima oricărui lucru de care se apuca”. Cercetarile şcolii gustiene erau îndreptate spre descoperirea adevărului social, „chipul autentic al românului de astăzi”, dar finalitatea lor era „ridicarea culturală a maselor populare”, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe scară largă, pentru a ajunge la dorita maximă dezvoltare a fiecărei personalităţi umane”. Satul este văzut, din perspectiva intelectualului, ca subdezvoltat şi care trebuie emancipat (vezi foto nr. 1).”

Dumitru Sandu, „Policentrismul Şcolii sociologice de la Bucureşti: Calea metodologică la Henri H. Stahl”

În lucrarea lui Dumitru Sandu „Policentrismul Şcolii sociologice de la Bucureşti: Calea metodologică la Henri H. Stahl„, publicată în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica tom XII/2014, pag. 7-18, scrie:

„De ce să mai citim astăzi pe Gusti sau pe oricare alt monografist al anilor ’30? Monografia – extinsă ca la Nerej sau sumară ca la Golopenţia – este moartă sau de utilitate neconvingătoare? Varianta ei extinsă era puternic criticată încă din anii ’30 de către Anton Golopenţia. Ce mai spune Nerejul despre istoria recentă a satului românesc, departe de devălmăşia vrânceană, rătăcit în tranziţiile cumulative ale postcomunismului sau integrării europene? Ridicarea satului din sărăcie şi izolare se mai poate face sub influenţa unor soluţii de tipul echipelor regale studenţeşti sau al unor variante actuale ale carlismului sau gustismului din proiectul Serviciului Social? Nu s-au schimbat fundamental modalităţile de modernizare a satului? Acum legătura cu modernitatea occidentală nu se face prin fonduri structurale, LEADER, GAL-uri, FRDS, sau direct prin euro-navetiştii pe care îi avem în Italia, Spania, Austria sau alt colţ al Uniunii Europene? Oare rămân toate temele menţionate numai pe seama istoricilor, a celor interesaţi de mersul ideilor în perioada interbelică? Sau de felul în care comunismul a curmat brusc o şcoală de gândire socială de mare potenţial? Nu cumva invocarea frecventă a lui Gusti şi a Şcolii căreia i-a dat numele – frecventă în comunismul de după mijlocul anilor ’60 sau în postcomunismul postdecembrist – a fost mai mult una ritualică, de simplă omagiere, justificată desigur, dar fără folos consistent în mersul cunoaşterii sociologice din România sau de aiurea?
[…] Fondatorul Şcolii, Dimitrie Gusti, s-a impus în perioada interbelică prin construcţie instituţională, gândire sistemică în sociologie, construcţie metodologică, tematică abordată şi mentorat. Este singurul dintre liderii grupului care a acţionat prin toate cele cinci modalităţi de afirmare a poziţiei de lider de şcoală. Seminarul de Sociologie, Institutul Social Român, Ministerul Educaţiei, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, Serviciul Social, toate acestea sunt instituţii pe care Dimitrie Gusti le-a coordonat şi folosit (şi) pentru lansarea/afirmarea Şcolii Româneşti de Sociologie.
Calea metodologică de afirmare a contribuţiei proprii, fie prin codificarea monografismului, fie prin inventarea altor perspective a fost, poate, cea mai larg adoptată modalitate de afirmare a elevilor lui Gusti, în special la Stahl, Golopenţia şi Herseni. Pentru gustiştii care au supravieţuit fizic temniţelor sau marginalizării comuniste9 , Herseni şi Stahl, raportarea la etapa interbelică a Şcolii va fi diferită, strategiile de cercetare şi de publicare, de asemenea. Mă voi referi în continuare la particularităţi ale lui Henri H. Stahl în câştigarea centralităţii sale ştiinţifice în cadrul SSB. Analize separate, specifice, sunt necesare pentru fiecare dintre ceilalţi elevi de marcă ai lui Gusti.
[…] Metoda monografică aplicată în special în cercetarea satului a fost marcatorul de şcoală sociologică folosit de Gusti în perioada lansării proiectului său de cercetare. În varianta ei de monografie extinsă, integralistă, metoda şi-a pierdut repede atractivitatea. În punctul zero al aplicării ei pentru primele cercetări comunitare de la Goicea Mare (1925), Ruşeţu (1926), Nerej (1927), Fundul Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1930) şi Cornova (1931), ea a avut însă un rol deosebit de important. Era, în fapt, prima paradigmă metodologică românească de cercetare sistematică, ştiinţifică a satului, ruptură clară cu improvizaţia sau subiectivismul cunoaşterii spontane prin simpla aducere aminte, participare la fenomen nedublată de rigorile observaţiei ştiinţifice.
[…] În forma ei interbelică, Şcoala Sociologică de la Bucureşti a fost o „comunitate de practică”49, de cercetare şi acţiune structurată prin câteva paradigme inter-relate: a) monografismul de concepţie gustiană, în faza iniţială, b) ulterior cercetarea comunitar-regională centrată pe probleme şi c) dezvoltare comunitară ca formă de intervenţie socială. Asociate la acest nucleu au fost şi cercetările de istorie socială ale lui Stahl şi alte abordări particulare de ordin teoretic, în principal, la Herseni şi Vulcănescu. Destructurarea instituţională a Şcolii, provocată de război şi, ulterior, de comunism, a dus la dezagregarea comunităţii de practică. În anii ’60 nu se mai poate reconstitui o comunitate de practică a cercetării sociale de tipul celei interbelice. Puntea de legătură cu vechea comunitate de practică ştiinţifică este asigurată de H. H. Stahl şi T. Herseni. Mentoratul se face pe liniile metodologice ale vechii şcoli, cu focalizare pe abordările comunitar-regionale, dar prin distanţare clară faţă de monografismul integralist. Stahl aduce în prim planul activităţii sale de cercetare temele de sociologie istorică abordate începând cu Nerejul. Pentru cei care nu au ajuns să lucreze direct cu elevi de elită ai lui Gusti, tendinţa este ca raportările să fie făcute strict la opera lor, fără a mai menţiona calitatea acestora de vechi membri ai Şcolii Sociologice de la Bucureşti.”

În lucrarea „Dimitrie Gusti. Cronologia vieţii şi a operei” publicată sub egida Bibliotecii Centrale Universitare Carol I, Bucureşti, 2014, în seria „Mari personalităţi ale culturii”, lucrare elaborată în cadrul Serviciului Cercetare. Metodologie, redactor principal: Dr. Dinu Ţenovici, la pag. 9 şi următoarele scrie:

„Personalitate complexă, cu o capacitate de muncă deosebită, apreciată de toţi cei care l-au cunoscut, Dimitrie Gusti are merite incontestabile în toate domeniile pe care le-a abordat.
Amintind de statutul special pe care l-a creat sociologiei şi de dezvoltarea acesteia, de amploarea cercetărilor monografice, de iniţiativele de reformare a învăţămânului în perioada când era ministru, de rolul său în modernizarea Academiei Române, de prestigiul adus României prin organizarea exemplară a expoziţiilor internaţionale de la Paris şi New York, nu redăm decât o mică parte din activitatea prodigioasă a acestei personalităţi fascinante. S-a aflat pe culmile gloriei şi în centrul atenţiei publice decenii întregi, dar a sfârşit în mizerie şi ignorat, marginalizat total de regimul comunist, care nu i-a putut ierta faptul că o parte din activitatea sa a fost alături de Regele Carol al II-lea. Evacuat din casă, a scăpat de închisoare doar datorită intervenţei lui C.I. Parhon, şeful statului în acea perioadă.
[…] Dimitrie Gusti a fost cel care a pus bazele învăţământului sociologic modern în România, a iniţiat o comunicare coerentă a specialiştilor români şi străini în domeniul ştiinţelor sociale în cadrul Institutului Social Român. Paralel, pe baza unui sistem sociologic original, a organizat cercetarea monografică a satelor româneşti, a introdus tinerii în practica cercetărilor de teren, punând astfel bazele unei autentice şcoli sociologice. După o scurtă experienţă ministerială într-un guvern ţărănist dedicată reformei învăţământului şi ridicării culturale a satelor, ca director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a iniţiat mişcarea echipelor studenţeşti pentru modernizarea multilaterală a localităţilor din Romînia. În dublă calitate de director al Fundaţiei şi preşedinte al Institutului Social Român, a fondat Muzeul Satului, a condus elaborarea Enciclopediei României, a iniţiat Legea Serviciului Social, a organizat cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie de la Bucureşti.
[…] În plină criză economică, după o tentativă nereuşită a unui guvern tehnocrat al lui Nicolae Iorga de a stăpâni situaţia, în vara anului 1932 se formează un cabinet din partea Partidului Naţional Ţărănesc, în care Gusti este solicitat să conducă Ministerul instrucţiunii, cultelor şi artelor. Chiar dacă nu a fost militant al PNŢ, evident, existau similitudini între strategia lui Gusti de cunoaştere şi modernizare a satului şi doctrina ţărănistă. Însă Profesorul în sfera academică şi în cadrul ISR încerca şi reuşea să abordeze o atitudine suprapartinică, demonstrată prin organizarea conferinţelor de la Institutul Social Român de-a lungul anilor ’20. În mandatul său de ministru „binecuvântat” cu crize guvernamentale, remanieri şi schimbări de prim-ministru, Gusti trebuia să facă faţă în primul rând crizei economice, dar satisfăcând într-o anumită măsură revendicările cadrelor didactice. Prin ridicarea exigenţelor la bacalaureat şi limitarea locurilor la universitate a încercat să frâneze învăţământul superior care alimenta rândurile şomerilor intelectuali.28 Pe de altă parte, dorea să pună în practică reforma învăţământului elementar, să realizeze un program integrat al culturii poporului. Dintre toate intenţiile sale nu a realizat decât legiferarea Uniunii Fundaţiilor Regale, care a fost una din încercările de a pune în mişcare opera de ridicare a nivelului cultural al poporului. Dacă Parlamentul a împiedicat legiferarea unor proiecte legislative, nu putea să-l împiedice pe organizatorul de cercetări sociologice să realizeze cea mai vastă investigare a tuturor formelor de învăţământ şi de cultură din România. Rezultatul a fost publicarea în 1934 a unui volum de 1562 pagini cu titlul Un an de activitate la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, 1932- 1933
[…] După 23 august 1944, trecerea României în tabăra Aliaţilor, dar în condiţii de ocupaţie militară sovietică, Gusti încearcă să înţeleagă şi să se integreze în noua situaţie, adică încearcă să evite tensiunile şi conflictele cu noile autorităţi, pentru a continua atât activitatea Academiei Române cât şi munca de cercetare sociologică. Conduce o delegaţie a Academiei Române la festivităţile din Moscova ale Academiei URSS, primeşte vizita unor academicieni sovietici, dă declaraţii de presă favorabile conlucrării cu oameni de ştiinţă sovietici. În 1946 face o călătorie în SUA, vizitează ONU şi face planuri pentru realizarea unui Institut Social al Naţiunilor.40 De acolo, în ciuda avertizărilor unor prieteni, ca sociologul Pitirim Sorokin şi compozitorul George Enescu, Gusti se întoarce în România, în pofida atmosferei din ce în ce mai duşmănoase faţă de Academia Română. Fără să ţină seama de atacurile de presă împotriva Academiei, lucrează la un proiect (mai demult conceput) de constituire a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice sub egida Academiei Române. În condiţiile accentuării influenţei sovietice în viaţa politică şi intelectuală, a schimbării formei de stat din monarhie în republică, Gusti caută să menţină relaţii cordiale cu noua conducere comunistă a ţării, dar fără să facă prea mari concesii. Nu este de mirare că la reforma Academiei Române din 1948 pierde calitatea de membru al noii Academii a Republicii Populare Române. În aceeaşi vară, cu prilejul reformei învăţământului, este eliminat din Universitate, iar sociologia este scoasă din planul de învăţământ. În vara anului 1948 începe golgota sociologiei româneşti. Gusti este scos şi din casa în care a locuit, i se retrage şi pensia, şi ajunge să trăiască din mila foştilor monografişti. Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Octavian Neamţu, Traian Herseni, Ernest Bernea, George Retegan, Lena Constante, Harry Brauner sunt trimişi la închisoare, primii trei mor în detenţie. H.H. Stahl este, de asemenea, scos din învăţământul superior şi un timp lucrează ca tehnician la un institut de proiectare. Monografişti mai puţin notorii şi mai tineri au fost nevoiţi să se reprofileze, lucrând în cercetarea de folclor, statistică, cercetarea economică, muzeologie sau în învăţământul gimnazial sau liceal. Prin urmare, Şcoala gustiană a fost pur şi simplu anihilată, sociologia în ansamblul ei fiind declarată o „pseudo-ştiinţă burgheză”. Nici după moartea lui Stalin, în 1953, nu s-a schimbat raportarea autorităţilor la şcoala gustiană. Disperat, într-o ultima scrisoare – adresată în septembrie 1954 chiar fostului său student, Miron Constantinescu, important lider al partidului, publicată de Ovidiu Bădina după 1989 – Gusti reaminteşte faptele sale de după 23 august 1944, care oglindeau o profundă înţelegere a situaţiei nou create. Până la urmă, această ultimă scrisoare este un strigăt deznădăjduit al unui profesor în vârstă, marginalizat şi bolnav, permanent urmărit şi ameninţat: „…vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d-voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să-mi duc suferinţele nestingherit – arătaţi, vă rog, că mă cunoaşteţi de când aţi luat licenţa, apoi aţi pregătit doctoratul şi aţi activat în sate, prin comunicări şi studii în plin regim dictatorial, la Universitate şi pe teren. Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneti-le tuturor pe care-i interesează umila mea persoană, spuneţi-le, vă rog, Adevărul. Să fiu şters odată pentru totdeauna de pe lista celor căutaţi cu vine; ajung opt ani de erori continue şi de viaţa mea zbuciumată şi chinuită. Vă mulţumesc!” D. Gusti (Gusti, 1993, 103). Abia în 1955-1956 începe un dezgheţ timid, sociologii întemniţaţi sunt, rând pe rând, eliberaţi şi apar primele semne de reabilitare a cercetărilor de teren, fără folosirea însă a termenului de „sociologie”. Dar Gusti nu a mai apucat acest prim debut de dezgheţ, a murit la 30 octombrie 1955 fără să i se recunoască oficial măcar meritele ştiinţifice. Va mai dura până când Gusti şi sociologia vor fi reabilitaţi, dar merită să amintim o perioadă interesantă, aceea dintre anii 1957-1959, când, la Institutul de Cercetări Economice al Academiei, a apărut o încercare de a folosi metoda monografică gustiană în studiul economiei rurale, fără să se utilizeze termenul de sociologie. După doi ani de cercetări, o decizie dogmatică a regimului a stopat cercetările realităţii economice de la ţară. Secţia specializată în monografii economice a fost desfiinţată, protagoniştii ei sancţionaţi. Au urmat încă trei ani de tăcere impusă, dar la capătul cărora, încă timid şi ambivalent, se încearcă repunerea în drepturi a sociologiei, dar nu şi a numelui lui Gusti.”

Rodica Hîmpă, „Dimitrie Gusti şi Fundaţiile Culturale Regale (1922-1948). Documente de Arhivă”

În lucrarea lui Laura Rodica Hîmpă „Dimitrie Gusti şi Fundaţiile Culturale Regale (1922-1948). Documente de Arhivă” publicată în „Studii de biblioteconomie şi ştiinţa informării”, revistă editată de Colectivul de Ştiinţe ale Informării şi Documentării din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, nr. 20/2016, pag. 119-128, scrie:

„Deşi am depăşit de un sfert de veac perioada comunistă, care a scos din scena istoriei personalităţi de talia lui Dimitrie Gusti, se remarcă totuşi lipsa de cunoaştere a realizărilor culturale româneşti din perioada interbelică, în cronologia lor, prezente însă foarte amplu în documentele arhivelor, documente pe care le-am cercetat.
„Dacă până acum, sublinia Dimitrie Gusti, încordarea naţiunii a fost îndreptată pentru a ne apăra şi a ne menţine, acum vine datoria cea mare, una din cele mai grele, anume de a face să se valorifice toate izvoarele ascunse bogăţii noi şi rodnice şi de a scoate la iveală comoara de energie culturală pe care o posedă naţiunea cu atâta prisosinţă!”
Complexitatea vieţii economice, social-politice şi culturale, necesitatea modernizării societăţii româneşti şi integrării sale în ritmurile dezvoltării civilizaţiei universale, au determinat confrunatea de idei în câmpul gândirii culturale, ştiinţifice şi ideologice, fără de care progresul unei naţiuni nu este posibil, conturându-se astfel căile de urmat de către poporul român, într-o lume plină de schimbare.
[…] Acţiunea socială a Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” s-a întemeiat pe concepţia şi metoda lui Dimitrie Gusti, care, într-o serie de articole, grupate sub titlul: „Gânduri de temelie pentru Munca Echipelor Studenţeşti”, spunea că: „Adevăratul patriotism nu este patriotismul verbal sau patriotismul legislativ, ci este patriotismul acela serios, temeinic, când faci ştiinţă românească şi pe baza ştiinţei româneşti propui reforme româneşti…Ca o adăogire la obligativitatea cercetării naţiunii române, am păşit iarăşi cu îndrăzneală la o altă formulă, o altă obligativitate, de natură etică şi politică socială, anume: serviciul social obligatoriu la sate pentru oricine vrea să profeseze în Ţara Românească; pentru doctori, înainte de a practica medicina, pentru preoţi înainte de a căpăta parohie, pentru învăţători şi profesori înainte de a obţine catedra, pentru orice licenţiat, de la orice facultate, pentru toată lumea”.
[…] În concepţia sa, căminul cultural din sat trebuia să-şi însuşească metodele de lucru ale echipei studenţeşti şi să-i ducă mai departe activitatea. Iată de ce căminul cultural era o problemă centrală în programul Fundaţiei Culturale Regale. În sat era găsit terenul necesar construirii lui, erau strânse donaţii şi zile de muncă de la săteni. Dispensarul şi farmacia pe care le lăsau în sat şi pe care le aprovizionau şi în viitor, urmau să-şi continue activitatea şi după plecarea echipei. Se organizau apoi biblioteca satului şi o librărie a căminului, un serviciu de desfacere a cărţilor şi un muzeu local. Nici un echipier nu lucra singur, ci întotdeauna însoţit de oamenii din sat, pentru ca, la plecarea echipei, alţi localnici să poată munci mai departe. Aceşti membri ai căminului, care erau cooptaţi în echipă şi care lucrau timp de trei luni împreună, erau împărţiţi în patru mari secţiuni: o secţiune a sănătăţii, care avea grija administrării dispensarului, farmaciei şi a campaniilor de igienă; o secţiune a muncii, care se ocupa de găsirea mijloacelor necesare pentru îmbunătăţirea situaţiei economice a satului; o secţiune moralreligioasă, care avea scopul de a da mai mult ajutor celor care purtau răspunderea moralităţii în sat şi o secţiune pentru cultura minţii, care avea în vedere organizarea şezătorilor, a conferinţelor şi buna administrare a bibliotecii săteşti.
[…] Momentul de rupere al relaţiilor prietenoase avute cu conducerea ţării a fost 23 august 1944, o dată cu instaurarea comunismului în România. Deşi Dimitrie Gusti a încercat să menţină legătura cu U.R.S.S., a fost destituit din funcţia de Preşedinte al Academiei Române, în urma reformei acesteia din anul 1948, chiar i s-a retras şi calitatea de academician al Republicii Populare Române. A fost dat afară de la Universitate, iar sociologia a fost scoasă din planul de învăţământ. A fost anul în care toţi colaboratorii Fundaţiilor Culturale Regale au fost prigoniţi de noul regim. Dimitrie Gusti a fost scos din casa în care locuia şi i s-a retras pensia, astfel încât a ajuns să trăiască din mila unor foşti colegi. Deşi a fost avertizat de unii prieteni, (celebrul compozitor român George Enescu şi sociologul rus Pitirim Sorokin), Dimitrie Gusti s-a întors în România şi a continuat să lucreze la proiectul de constituire a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, aflat sub egida Academiei Române. (19) Se prăbuşea totodată, după 80 de ani de monarhie constituţională, întregul eşafodaj al Fundaţiilor Culturale Regale, de îmbunătăţire a vieţii rurale româneşti, sub aspectele economice, sociale şi culturale. În același an a început și prigoana elitei intelectuale româneşti, mai cu seamă a colaboratorilor şi a simpatizanţilor vechiului regim. Închisoarea, exilul, eliminarea sub toate formele a „elementelor burgheze”, au constituit mediul ultimilor ani din viaţa lui Dimitrie Gusti.
[…] S-a încercat reînvierea întregii mişcări din perioada interbelică, la un alt nivel, interdisciplinar, organizat de Academie, dar noul guvern n-a avut nevoie de aşa ceva…..D. Gusti şi Rădulescu-Motru trăiau din ce le dădeau alţii. Cârlogea, student în timpul campaniei monografice din localitatea Fundul Moldovei, a reapărut în anul 1949 şi a creat un fond de ajutorare pentru Gusti. Doctorul Brătescu, căsătorit cu fata Anei Pauker, a avut iniţiativa să-l ia pe Rădulescu-Motru şi să-l interneze într-un azil de bătrâni pentru a nu muri de foame. Erau foşti elevi care mergeau la el acasă şi-i puneau un plic cu bani în cutia de scrisori….Simion Mehedinţi n-a fost băgat la închisoare, ginerele lui, Giurescu, a făcut închisoare, dar a fost salvat de Miron Constantinescu şi reabilitat după aceea…”. Dar, adevărata faţă a lucrurilor se dezvăluie greu şi abia acum, se poate afirma, fără cenzura comunistă de atunci, cât de importantă şi originală a fost şi este în continuare munca marelui savant român. Contribuţia lui Dimitrie Gusti în domeniul sociologiei şi al monografiei, fondator de şcoală, unificator al Fundaţiilor Culturale Regale pentru dezvoltarea nivelului cultural, economic şi social al satelor româneşti, rămâne un punct de referinţă în cultura noastră ştiinţifică.”

Zoltán Rostás, „Contextul cristalizării Scolii Sociologice de la Bucureşti în anul 1936”

În lucrarea lui Zoltán Rostás „Contextul cristalizării Scolii Sociologice de la Bucureşti în anul 1936„, publicată în „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVII, nr. 5–6, pag. 387–402, Bucureşti, 2016, scrie:

„În acest studiu nu vom detalia doar motivele ştiinţifice de cristalizare, la mijlocul anilor treizeci, a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, ci vom trece în revistă principalele aspecte contextuale care au facilitat şi au legitimat rapida instituţionalizare al acestei formaţiuni de ştiinţe sociale. Vom schiţa funcţia ambivalentă (propagandistică şi ştiinţifică) a unor subinstituţii ale Şcolii, cum ar fi Muzeul Satului înfiinţat, dar şi a campaniilor monografice şi a echipelor regale studenţeşti, care apar în spaţiul public ca acţiuni patriotice ale Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Vom arăta semnificaţia politicii culturale promovate de Carol al II-lea în contextul luptelor politice din anii ’30. De asemenea, vom prezenta succint microistoria perioadei care a precedat anul 1936, ilustrându-ne afirmaţiile cu fragmente de istorie orală realizate în anii ’80. Vom prezenta literatura monografistă a construcţiei Şcolii, dar şi motivele discursului politic ambivalent al fondatorului.
[…] După retragerea guvernului ţărănist al lui Vaida-Voievod în toamna lui 1933, regele, cu un guvern liberal mai obedient faţă de Curte, a iniţiat o nouă politică de educare a tineretului. La începutul anului 1934 s-a aprobat o serie de măsuri pentru a organiza activitatea extraşcolară a elevilor şi liceenilor în spiritul dragostei pentru regele Carol al II-lea. Era vorba despre resuscitarea politicii de tineret promovate sub forma voluntariatului în anii ’20, de Fundaţia Principelui Carol. Dacă, în anii guvernării ţărăniste taberele de muncă legionare au fost reprimate, interzise de autorităţi, acum s-a recurs la tactica de contracarare a lor prin iniţierea unei mişcări de tineret loiale Regelui şi nu Căpitanului. Se încerca satisfacerea unei nevoi de conducător carismatic şi se considera că tânărul rege Carol al II-lea putea să fie acceptat în acest rol.
Prin aducerea profesorului Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” s-a urmărit tocmai acest scop. Numirea ţintea, aparent, exclusiv revigorarea – în conformitate cu noile cerinţe de educare a satului – activităţii Fundaţiei, împotmolită în vechea formulă haretistă a misiunilor de luminare a ţăranilor. Era vorba, desigur, şi de această modernizare, dar, mai mult decât atât, de implicarea pentru prima oară a studenţilor în această muncă. Nemărturisit, Gusti urmărea valorificarea (şi continuarea) experienţei campaniilor monografice desfăşurate între anii 1925 şi 1931, prin introducerea unei noi formule de muncă culturală. Echipele studenţeşti regale, selecţionate şi pregătite de vechii colaboratori ai lui Gusti, realizau şi programul de intervenţie socială la ţară (vizând dezvoltarea culturii muncii, a sănătăţii, a minţii şi a sufletului), dar şi programele de mişcare culturală de tineret ataşate monarhiei şi personal suveranului Carol al II-lea3 . În asemenea condiţii, această „contramişcare”4 culturală de tineret a fost completată mai târziu şi de organizaţia mult mai cuprinzătoare, Straja Ţării, a şcolarilor şi a liceenilor. Organizarea paramilitară, disciplina introdusă, ritualurile, cântecele, gesticulaţia tipică pentru organizaţiile de tineret din regimurile totalitare din Europa erau, fără discuţie, o formă de a contracara influenţa mişcării legionare în sânul tineretului şcolar. De fapt, la fel ca în toate ţările europene, şi în România interbelică forţele politice majore ale sistemului parlamentar erau în competiţie acerbă pentru a acapara această nouă forţă socială care era tineretul. Orice observator lucid putea să-şi dea seama că munca la ţară, marile expoziţii, congrese, prezentările rezultatelor echipelor regale, ale căminelor culturale nu erau simple demonstraţii protocolare, ci mai cu seamă procedee de implementare a unor tehnici de intervenţie socială, îmbrăţişate de Carol II, şi de eclipsare a extremei drepte.
[…] O şcoală nu se constituie fără o personalitate ştiinţifică proeminentă, care prin noutatea paradigmei propuse ştie să adune adepţi, ştie să antreneze tineri cercetători, care să accepte şi să îmbrăţişeze o metodologie originală şi o manieră nouă de cercetare. Din mărturia foştilor studenţi9 şi colegi, aşa a fost profesorul Gusti. Dar Vulcănescu, cunoscându-l cel mai devreme în multiple ipostaze, a reuşit să surprindă personalitatea profesorului, comparându-l cu figuri celebre ale universităţii bucureştene interbelice.
[…] Naşterea unei şcoli de sociologie nu constă numai în apariţia unui om „providenţial” cu o nouă paradigma incitantă. Henri H. Stahl, în maniera sa de cercetător de istorie socială meticulos, elaborează pentru acest volum primul studiu despre trecutul de 10 ani al cercetărilor monografice. Acest studiu amplu, citat şi răscitat (dar niciodată reeditat!), pe lângă meritul de a da date exacte despre munca de cercetare, pe lângă stabilirea listei participanţilor la fiecare campanie monografică, are marele merit de a consemna acele fapte care, de-a lungul anilor, au condus treptat la formarea unei şcoli de sociologie cu identitate proprie. Este îndeobşte cunoscut faptul că ideea cercetării monografice a unor unităţi sociale a fost mobilul teoretic al ieşirii pe teren al lui Gusti şi al tinerilor săi colaboratori. Dar această idee a primit consistenţă treptat, de-a lungul anilor de cercetare şi de reflecţie. Stahl, în acest studiu, pe baza experienţei proprii, are drept scop prezentarea etapelor şi a detaliilor constitutive ale unei şcoli sociologice.
[…] Preluarea conducerii Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, în anul 1934, de către profesorul Gusti, şi atragerea treptată a unor monografişti de frunte în activitatea instituţiei a facilitat dezvoltarea direcţiei de intervenţie socială a şcolii, dar nu a făcut posibilă reluarea campaniilor monografice. „Întreruperea aceasta – preciza Stahl – nu dovedeşte o slăbire a interesului pentru monografie, ci dimpotrivă ne găsim acum într-un moment de reorganizare, pe o scară mult mai mare, a gândurilor de la început. De fapt, dacă Institutul Social Român din Bucureşti nu a făcut o campanie de cercetări ştiinţifice, am avut în schimb toate Echipele Regale Studenţeşti, care, într-o oarecare măsură, au făcut ele monografii”. Şi, fiindcă timp de zece ani sute de tineri bucureşteni au trecut prin experienţa monografică, Stahl putea afirma, „…că Monografia Sociologică, adică ceea ce alcătuieşte temeiul şcoalei sociologice a Profesorului Gusti, a avut asupra unei bune părţi a intelectualităţii tinere româneşti o înrâurire atât de puternică, încât poate fi socotită drept o revoluţie spirituală. Pornită la început în marginile restrânse ale unui Seminar Sociologic, ea a crescut încetul cu încetul, astfel încât o putem vedea astăzi prefăcând zone din ce în ce mai mari ale opiniei publice şi, ca atare, interesând şi cercurile ştiinţifice din străinătate”
[…] Interesul public din decembrie 1935 pentru expoziţia echipelor studenţeşti, a contribuit la grăbirea deciziei de a realiza la Bucureşti un muzeu al satului, o decizie susţinută şi de presa bucureşteană. Dintre zecile de articole publicate în presă l-am ales pe cel al lui Mircea Eliade, care, până la acest eveniment, nu a trădat niciun interes pentru munca echipelor. Autorul, de la bun început, afirmă clar: „Importanţa cu adevărat revoluţionară a activităţii echipelor studenţeşti la sate, activitate dorită şi pornită din chiar iniţiativa M. S. Regelui Carol II şi organizată sub auspiciile Fundaţiei ‚Principele Carol’ de d. Profesor Dimitrie Gusti – este evidentă pentru oricine a vizitat Expoziţia. Lectura mai atentă a ‚Catalogului’ prezintă însă surprize chiar şi celor mai optimişti aderenţi ai acestei revoluţionare porniri a studenţilor în sate. Căci este uluitoare descoperirea realităţilor româneşti rurale, este cu adevărat dramatică întoarcerea studenţilor la sate, efortul tinerilor intelectuali români de a înţelege stilul de viaţă al adevăratelor aşezări româneşti – de a-l înţelege şi de a-l ajuta să nu piară. Tendinţa tinerei generaţii de a lucra laolaltă, de a cunoaşte şi a activa în comun s-a manifestat de mai mulţi ani în felurite câmpuri de muncă. Dacă n-ar fi să amintim decât ‚monografiile’ sociologice organizate de d. profesor Dimitrie Gusti, numeroase asociaţii culturale având ca scop principal discuţiile publice, colaborarea pe toate planurile cunoaşterii – şi încă s-ar putea distinge orientarea tineretului intelectual către munca laolaltă. Era o vagă, dar puternică mişcare către efortul colectiv, către un nou stil de viaţă asociată – şi această mişcare, caracteristică întregii generaţii tinere, şi-a găsit o excepţională canalizare în Echipele Regale, create din iniţiativa şi voinţa M. S. Regelui Carol II”.
Plimbându-se printre exponate, frunzărind catalogul expoziţiei, eseistul are ocazia să-şi dea seama că îmbrăcămintea ţăranului e cu totul alta decât „costumul ţărănesc de bal-mascat” sau cea din comerţ, pe care o cunoaşte de la oraş. Este surprins de „viaţa regională distinctă”, dar şi de „elemente identice de viaţă economică”. Este atras de bogăţia elementelor folclorice, dar află şi o realitate dezolantă: „analfabeţi 73,22%; lectura redusă la Biblie şi câteva cărţi de rugăciuni”, alimentaţia insuficientă, igiena primitivă, alcoolism, tuberculoză. Dar autorul articolului nu înregistrează numai realităţi triste ilustrate în expoziţie, ci şi munca bine organizată şi profesionalismul echipierilor. Mai mult decât atât, Eliade remarcă şi o tendinţă a Fundaţiei, atunci când afirmă: „Dar nu numai satul românesc îşi găseşte un izvor de înnoire şi ridicare obştească în această activitate a echipelor – ci însăşi cultura românească poate afla aici un alt început, mai real, mai autentic, şi mai bogat”.
[…] Ambianţa creată de asemenea articole a favorizat realizarea obiectivului monografiştilor de a realiza un muzeu permanent al satului la Bucureşti, care să aibă mai multe valenţe, dintre care cea mai importantă era cea socială. Muzeul a fost (re)construit de meşteri din localităţile de obârşie ale gospodăriilor, sub conducerea lui Henri H. Stahl şi a lui Victor Ion Popa, în patru luni, pentru că la sărbătoarea monarhiei, la 10 mai, trebuia inaugurat. Acest segment al şcolii gustiene a putut să apară datorită unei strategii politice şi culturale carliste, care îmbina conservarea satului tradiţional cu modernizarea lui. Astfel, Muzeul Satului avea mai multe faţete. Analiza cuvântării lui Gusti (publicată în „Sociologie românească”) la deschiderea muzeului este relevantă pentru pluralitatea obiectivelor. „

Constantin Schifirneţ, „Sociologia şi ştiinţa naţiunii în doctrina lui Dimitrie Gusti”

În lucrarea lui Constantin Schifirneţ „Sociologia şi ştiinţa naţiunii în doctrina lui Dimitrie Gusti„, publicată în „Revista Română de Sociologie”, publicaţie a Institutului de Sociologie al Academiei Române, Nr. 1-2/2018, pag. 135-168, scrie:

„Gusti şi-a desfãşurat o bună parte din activitatea didactică şi ştiinţifică în perioada consolidării statului român modern întregit, ale cărui obiective erau radical diferite de acelea din perioada antebelică – prioritatea înfăptuirii unirii tuturor provinciilor româneşti şi amânarea soluţiilor pentru problemele legate de dezvoltarea economică şi socială. În noul context naţional, se impunea modernizarea societăţii româneşti, predominant rurală, iar Gusti a considerat chestiunea ţărănească ca fundamentală pentru România întregită, supusă consecinţelor răscoalei din 1907. La fel ca Titu Maiorescu şi Spiru Haret – ctitori de instituţii şi de curente culturale în epoca de după Unirea din 1859, Gusti a creat, în perioada interbelică, un sistem sociologic şi a întemeiat instituţii necesare în reformarea şi modernizarea societăţii româneşti. Există astăzi un interes puternic pentru studiul operei lui Gusti şi a colaboratorilor săi, însă constat că, în mică măsură, este abordată concepţia lui Gusti despre sociologie şi naţiune.
[…] Este remarcabilă opţiunea lui Gusti, încă de la debutul său în viaţa universitară, de a formula direcţii ale unui sistem de doctrină sociologică. Studiile universitare, raporturile cu profesori germani – creatori de doctrine ştiinţifice – l-au orientat şi stimulat spre crearea propriei teorii. Gusti a abordat, încă din vremea studenţiei, teme despre sociologia văzută ca ştiinţă. El debutează publicistic, student fiind, cu articolul E sociologia o ştiinţă?. Tânărul autor observă că sociologia are nevoie de metodă şi de un sistem cu principii definitive, obiective ce urmează a fi realizate în secolul al XX-lea: ,,O dezvoltare fericită a acestor ştiinţe aparţine viitorulul şi, dacă veacul acesta (al XIX-lea – n.n.) s-a numit veacul ştiinţelor naturale, cu toată probabilitatea, cel ce vine va fi veacul ştiinţelor spiritului şi filosofiei şi, mai ales, al psihologiei şi sociologiei”. O premoniţie extraordinară la un tânăr de 21 de ani, fie el student la Universitatea din Leipzig, despre care viitorul conducător al Şcolii sociologice româneşti afirmă: ,,la o universitate, unde nu se ţinea niciun curs de sociologie, ba chiar această ştiinţă era considerată ca o pseudoştiinţă, şi cine se ocupa cu ea era privit ca om neserios”. O asemenea previziune a venit din cultura sa ştiinţifică solidă, concretizată într-un program clar de cercetare a realităţii sociale, fapt subliniat şi în Cuvântul înainte la volumul Sociologia Militans: ,,Când am plecat în străinătate în preajma vârstei de 19 ani, îmi aveam planul de lucru destul de precis tras. Înţelesesem încă de atunci, cu o intuiţie care s-a verificat exactă, că, dacă dezvoltarea ştiinţifică a ultimilor ani făcuse să crească puterea omului asupra naturii, aşa încât cu drept cuvânt veacul al XIX-lea s-a numit epoca tehnocraţiei, ştiinţa nu făcuse însă progrese corespunzătoare în puterea ei asupra oamenilor şi societăţii”.
[…] Gusti a stăruit, dintru început, să afirme teza că sociologia este o ştiinţă. În prelegerea inaugurală din 1910, el formulează diferenţa dintre ştiinţele sociale şi ştiinţele exacte: ,,Experienţa ştiinţelor zise ale naturii are a face cu lucruri moarte, experienţa ştiinţelor sociale are a face cu fapte vii, cu fapte de conştiinţă ale personalităţii omeneşti”. În următoarele studii, de pildă, Realitate, ştiinţă şi reformă socială. Câteva indicaţii asupra metodei (1919), nu abordează problematica sociologiei. O va face, în 1932, în Sociologia. Schiţă a unui sistem de sociologie. Gusti a conştientizat interesul pentru sociologie în lumea academică şi cea politică, iar acesta a fost stimulentul în a defini şi stabili cadrul de studiu al sociologiei. Pentru el, sociologia este o ştiinţă necesară şi de valabilitate universală, depăşind astfel cantonarea în local. El a argumentat şi a acţionat pentru ca sociologia să fie acceptată ca ştiinţă pentru că, practic, toate ştiinţele sociale includ dimensiunea sociologică şi, astfel, sociologia este recunoscută instituţional: ,,Sociologia este astăzi încorporată în patrimoniul intelectual al culturii mondiale. Ea şi-a câştigat dreptul de cetăţenie printre marile şi glorioasele discipline ale ştiinţei, găsindu-şi, în România, consacrarea în învăţământul de toate gradele”
[…] Pentru Gusti, cercetarea socială nu se limitează la studiul sociologic, ci este asociată ineluctabil cu etica şi politica: ,,Politica şi etica nu se ocupă, ca ştiinţele sociale particulare şi sociologice, de lumea socială aşa cum este ea în mod necesar; politica şi etica se ocupă de lumea socială aşa cum ea în mod necesar trebuie să fie”. Aşadar, în viziunea lui Gusti, realitatea socială este de o mare complexitate şi, de aceea, studiul ei se face obligatoriu prin cele trei ştiinţe sociale legate între ele într-o serie riguros logică: ,,Sociologia este o consecinţă logică a ştiinţelor sociale, Politica şi Etica sunt o consecinţă logică a sociologiei şi a ştiinţelor sociale”. În consecinţă, sociologia este ştiinţă a societăţii totale, etica este ştiinţa idealului etic, iar politica este studiul mijloacelor de constituire a valorilor şi normelor sociale şi etice.
[…] Din analiza sistemului gustian a reieşit realizarea integrală a programului său doctrinar, schiţat în prelegerea din 1910, apoi dezvoltat în toată opera sa ulterioară. Incontestabil, Dimitrie Gusti rămâne cel mai important sociolog român care continuă să exercite o influenţă teoretică considerabilă asupra direcţiei şi dezvoltării sociologiei româneşti. Şcoala de cercetare a lui Gusti a impus sociologia românească în circuitul universal al doctrinelor sociologie de referinţă. Declanşarea de către Gusti a celei mai ample mişcări de cercetare socială din România – Şcoala Sociologică de la Bucureşti, s-a concretizat în edificarea unui curent cultural – gustianismul.”

Gheorghiţă Geană, „Rezonanţe gustiene: legături istorice, epistemologice şi de destin între sociologie şi antropologie”

În lucrarea lui Gheorghiţă Geană „Rezonanţe gustiene: legături istorice, epistemologice şi de destin între sociologie şi antropologie” publicată în revista „Sociologie Românească”, 2020, vol. 18, pag. 140-162, scrie:

„Privind într-o perspectivă cultural istorică generală, una dintre performanțele cele mai interesante ale lui Dimitrie Gusti în calitatea sa de organizator al Școlii Sociologice de la București a fost realizarea unui fel de „colocviu al științelor”, o stare de spirit a cărei grandoare nu poate fi mai bine înțeleasă decât prin comparație cu dialogul artelor din Renaștere. Evident, acea multidisciplinară întâlnire era o consecință directă a monografi smului ‒ viziune teoretic-metodologică de cercetare definitorie pentru strategia de sociolog a lui Dimitrie Gusti. Conștient că o descriere completă a vieții și activității locuitorilor dintr-o așezare umană nu poate fi dusă la bun sfârșit de un singur cercetător, oricât de erudit și de competent ar fi acesta, inițiatorul vastului proiect de cercetare a atras întru colaborare vrednici reprezentanți ai acelor științe care ‒ fi ecare cu specificul ei, prin raportarea la schema de cadre și manifestări1 ‒ scot în evidență sistemul valorilor social-umane.
O sumară trecere în revistă a colaboratorilor arată intuiția lui Gusti de a se orienta spre personalități fie deja consacrate, fie promițătoare în privința carierei științifice. În prealabil, o mențiune este necesară: în lotul participanților fruntași la insolitul colocviu al științelor trebuie să includem nu doar personalitățile ce s-au deplasat în teren și au lucrat efectiv la culegerea datelor, ci și pe acelea care au rostit conferințe în cadrul programului complementar al Institului Social Român (I.S.R.); spunem „complementar”, fi indcă ‒ întemeiat tot de Dimitrie Gusti, în 1921, prin transformarea Asociației pentru Studiul și Reforma Socială ‒ I.S.R. avea drept prime scopuri menționate în Statutul său: „(a) să cerceteze problemele științelor sociale, și în special pe acelea privitoare la starea socială a României Mari; (b) să facă, pe baza studiilor, propuneri practice necesare pentru înfăptuirea operei de reformă socială în România Mare, cu excluderea oricărei preocupări de politică militantă” (Gusti, 1921, 384). Or, nu altele erau și scopurile cercetărilor concrete de teren vizând a cuprinde cât mai multe sate românești. Și iată, acum, o listă reunind o serie de participanți la programul gustian ‒ fi e în una dintre cele două tipuri de acțiune, fi e în ambele:
– economiști: Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu…
– geografi : Ion Conea (coordonator al monografi ei Clopotiva), Marin PopescuSpineni, dar și Simion Mehedinți, George Vâlsan…
– biologi și medici: Francisc I. Rainer, Dumitru (Mitu) Georgescu, Ștefan Milcu, Sabin Manuilă…
– istorici și juriști: C. D. Constantinescu-Mircești, Ion Ionașcu, Mircea Djuvara, Andrei Rădulescu…
– etnologi și folcloriști: Ernest Bernea, Ion Ionică, Tache Papahagi, Gheorghe Focșa, Mihai Pop…
– specialiști în arte plastice: Lena Constante, Margareta Sterian, Mac Constantinescu, Paula Gusty…
– muzicologi: Constantin Brăiloiu (pentru care lucrul în programul monografi st avea să constituie prima etapă a carierei de întemeietor la scară internațională al etnomuzicologiei), Harry Brauner, George Breazul, Achim Stoia…
– esteticieni: Tudor Vianu, Petru Comarnescu, N. Argintescu-Amza, Emanoil Bucuța, Alexandru Dima…
– specialiști în fotografi e și regie de film: Iosif Berman, Paul Sterian, N. Argintescu-Amza, I. Barbelian (realizatorul fi lmului documentar despre Drăguș)…
– ponderea o dețineau, desigur, sociologii, în frunte cu acel careu de ași ce forma avangarda cu care Dimitrie Gusti și-a asigurat efi ciența grandiosului său program de cercetare2 : Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Traian Herseni și Henri H. Stahl. Lor li s-au adăugat nume prestigioase precum: Dumitru Cristian Amzăr, Gh. Vlădescu-Răcoasa, Xenia Costa-Foru, Ștefania Cristescu etc.
Această distribuție pe domenii științifice nu este însă una rigidă. Chiar dintre personalitățile numite, unele au participat doar la programele de conferințe ale I.S.R. ‒ programe alcătuite tematic și anual (în sezoanele de iarnă + primăvară); între anii 1921/’22-1929, temele s-au succedat astfel: Noua Constituție a României, Doctrinele partidelor politice, Politica externă a României, Viața socială a României după război, Capitalismul în viața socială, Orașul și satul, Politica culturii, Probleme românești în cadrul vieții internaționale. În afară de numele menționate anterior, altele (nu mai puțin ilustre) reiterează ideea de colocviu al științelor; le adăugăm în ordinea, întrucâtva, în care au urcat la tribuna I.S.R., în perioada amintită: Nicolae Iorga, Nicolae Petrescu, Ion Nistor, Mihai Ralea, Virgil Bărbat, Grigore Antipa, G. G. Antonescu, Florian Ștefănescu-Goangă, Ștefan Zeletin, Iuliu Moldovan, George Oprescu, Nicolae Titulescu, Al. Tzigara-Samurcaș, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Emil Racoviță, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu, Alice Voinescu, Emanoil Bucuța, Ion Simionescu și mulți alții.”

Nicu Gavriluţă, „Aspecte ale relaţiei maestru-discipol: Dimitrie Gusti şi Mircea Vulcănescu”

În lucrarea lui Nicu Gavriluţă „Aspecte ale relaţiei maestru-discipol: Dimitrie Gusti şi Mircea Vulcănescu” publicată în revista „Sociologie Românească” nr. 18 (2)/2020 pag. 127-135 scrie:

„Credem că proiectul unei sociologii românești totale, în sensul îmbinării teoriei cu practica, se poate înțelege mai bine dacă avem în atenție formația culturală a lui Dimitrie Gusti. Așa cum se știe, Gusti și-a făcut studiile de filosofie în Germania (1900-1904) și apoi pe cele de drept (1904-1909) tot în spațiul academic teuton. În anul 1904, Gusti își dă doctoratul în filosofie cu Wilhelm Wundt. Tema era una interdisciplinară și viza relația sociologică dintre Egoism și altruism. În Occident, Dimitrie Gusti i-a avut ca maeștri declarați pe Wilhelm Wundt, Friedrich Paulsen, Franz von Liszt, Ferdinand Tonnies și Emile Durkheim.
[…] În viziunea lui Dimitrie Gusti, societatea este ,,un complex de manifestări colective”. În esență, aceste manifestări sunt de patru tipuri: a) culturale; b) economice; c) etico-juridice și d) politice. Există și anumite cadre care condiționează aceste manifestări: a) cosmologic; b) biologic; c) psihologic și d) istoric. Aici se manifestă voința socială, cea care are un caracter teleologic. În interpretarea lui Mircea Vulcănescu, distincția lui Dimitrie Gusti dintre cadre și manifestări este una de tip aristotelic. Ea s-ar suprapune ,,deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate” (Diaconu, 1997, 12). Apoi, voința socială, înțeleasă ca factor determinant al evoluției societății, era o interpretare personală a lui Gusti plecând de la filosofia voluntaristă a lui Jean-Jacques Rousseau. Spre deosebire de voluntarismul lui Rousseau, voința socială a lui Gusti avea rădăcini metafi zice, susține Mircea Vulcănescu trimițând la caracterul arhetipal al celor patru cadre gustiene. În ce sens voința socială avea sorginte metafizică? În sensul că era o realitate dată, originară, constitutivă condiției umane. Ea își manifesta puterea inclusiv în cadrele cosmice, biologice, psihologice și istorice proprii sistemului gustian.
În profunzimea lui, sistemul lui Dimitrie Gusti era mai mult decât un sistem de știință pozitivistă a vieții sociale. Cu toate acestea, unii, asemenea lui C. Georgiade, au sesizat doar partea vizibilă a sociologiei lui Gusti. Replica a venit imediat din partea lui Mircea Vulcănescu. Sistemul lui Dimitrie Gusti (doctor în filosofie în Germania cu Wilhelm Wundt) era ,,un adevărat sistem de filosofie socială” (Vulcănescu, 1997, 167). Mai exact, era un sistem de fenomenologie socială. Ce legătură are vatra satului Cornova, de exemplu, cu fenomenologia lui Husserl?, se întreba în 1933 Mircea Vulcănescu într-un text răspuns lui Constantin Georgiade. Are. Un sistem de filosofie socială nu exclude știința în sensul clasic de cunoaștere care determină ,,rațiunea suficientă a lucrurilor” (Vulcănescu, 1997, 172). Dimpotrivă, filosofia socială împlinește știința. Stă sub semnul totalității. Din cele patru cadre ale sistemului gustian, două sunt sociale (cel psihologic și cel istoric), iar două sunt extrasociale (cel cosmologic și cel biologic).”

Încheiem aici capitolul despre personalitatea lui Dimitrie Gusti, asa cum a fost percepută de alţii, cu speranţa ca nu am plictisit cu excerpte fără importanţă.

În Capitolul IV vom încerca să lămurim cititorul dacă Dimitrie Gusti îşi merită laudele sau criticile, redând câteva lucrări şi aspecte din activitatea sa în slujba naţiunii.