Traiam undeva in Moldova, intr-un loc binecuvantat de Dumnezeu, un orasel in care oamenii se cunosc intre ei, se stiu de buni, de rai, se inteleg, se respecta si se ajuta… mi-am crescut copiii cu cheia legata de gat, apeland la intelegerea lor de a ma anunta cand ajung acasa, cu un telefon la serviciu…centralista ii recunostea si ii ajuta sa dea de mine…asa aflam unii de altii si ne linisteam…

Imi amintesc de lectia pe care, fara sa stie, copilul meu mi-a dat-o in clasa a II a…

Venise de la scoala, si asa cum convenisem, m-a sunat…era nefericit ca luase o nota proasta la Romana…neintelegand supararea lui, in loc sa-l incurajez, am inceput sa-l cert prin telefon…genul de predica pe care parintii batuti in cap o tin copiilor… ” Noi muncim sa nu-ti lipseasca nimic, sa ai tot ce-ti trebuie si tu…tu nu esti in stare sa iei o nota buna la Romana…ce-ti lipseste?”.

A inceput sa planga din tot sufletul, si printre lacrimi mi-a raspuns: „Un Tata Bun!”

Vorbele lui m-au adus cu picioarele pe pamant…avea mare dreptate copilul asta…isi dorea un tata mai bun…si pentru ca a stiut cand sa-l ceara, l-a si obtinut.