Ce mult inseamna cateva secunde!
Inainte de Revolutie, intr-o zi superba de vara, seful m-a trimis impreuna cu un coleg intr-o delegatie la Zarnesti, sa aducem de acolo niste piese pentru reparatia unor strunguri. Dis-de-dimineata am plecat la drum, bine dispusi…eram tineri, sanatosi, fara prea multe griji… aveam la noi, printre altele si un bidonas de vin, fara de care chiar nu se putea pleca la drum.
Am ajuns cu bine la destinatie, am luat piesele respective si, inapoi acasa…In gara am baut ceva bere, iar pe tren, asa cum ii sta bine omului, am luat o jumatate de tarie.
Dupa ce am trecut de Ploiesti, pe la Valea Calugareasca, trenul a oprit sa astepte venirea unui alt tren din directie opusa. Dac-am vazut ca trenul nu mai pleaca, fiindu-mi foarte sete, am coborat sa beau apa…numai ca dupa ce mi-am astamparat setea, cu atata liniste in jur si trenul asteptand cuminte pe sine, m-am intins pe-o banca, cu gandul sa stau cateva secunde la soare.
Nu stiu cat timp a trecut, dar cand m-am trezit, primul gand a fost „ Am pierdut trenul !”. Nu m-am ingrijorat prea tare, aveam permise si circulam oriunde doream…in gara se afla un tren, asa ca am intrebat un cetatean care fuma linistit la geam, daca trenul respectiv merge spre Buzau. La raspunsul lui afirmativ, am urcat si peste putin timp ma aflam in drum spre casa.
Ajuns in Buzau, uitandu-ma la ceasul de pe peron care arata ora 16, mi-a trecut prin cap gandul ca daca nu atipeam pe banca aia si nu scapam celalalt tren, puteam ajunge acasa mult mai devreme.
Luni, la serviciu, colegul meu m-a intrebat unde naiba disparusem de nu am mai ajuns in compartiment…i-am povestit patania cu banca. Din curiozitate l-am intrebat la ce ora a ajuns el in Buzau si cand mi-a spus ca a ajuns in jur de 16, am ramas perplex. Abia atunci am realizat ca nu atipisem decat cateva secunde, si ca ma urcasem in acelasi tren din care coborasem cu putin timp in urma.
Doamne ce mult inseamna uneori cateva secunde !
Asta dovedeste (empiric) ca teoria relativitatii a lui Einstein este corecta!
In copilarie am patit ceva similar. Ca orice copil nu doream sa dorm dupa amiaza, dar in ziua cu pricina, bunica m-a convins sa trag un pui de somn (ma gandeam cu ar suna „pui de somn” tradus mot-a-mot intr-o alta limba). De curiozitate m-am uitat la pendula din sufragerie sa vad cat e ceasul (eram mandru de asta – tocmai invatasem cum e cu orele si minutele!). Nu mai tin minte (am imbatranit) cat era ora, dar minutele stiu sigur ca erau optsprezece.
In fine, m-am culcat. Am dormit bustean si m-am trezit foarte odihnit! Imi era si necaz ca pierdusem atat timp de joaca intr-o zi asa frumoasa de vara, dar ziua era lunga! M-am dat jos din pat, iar bunica (aranja ceva prin sifonier) m-a intrebat nedumerita de ce m-am dat jos din pat? Eu, la fel de nedumerit, i-am raspuns ca am dormit suficient pentru o dupa amiaza! Ea a insistat sa ma culc si sa las glumele, iar eu ca sa ii dovedesc ca am dormit destul, m-am uitat din nou sa vad cat e ceasul. Orarul era la aceeasi ora, iar minutarul era la si douazeci! Trecusera DOUA minute!
Pana acum, cand am citit patania dlui. Popa, nu am mai auzit o poveste asemanatoare si am banuit ca nu ma va crede cineva daca o voi povesti… Not anymore!
Cand il citesc pe Tudor, imi vin in minte cuvintele Om Viu. Imi amintesc cand am publicat “Lungul drum catre casa”, am ras cu lacrimi. Daca l-ati auzi povestind, nu v-ati mai dezlipi de el! Eu am norocul asta din cand in cand, si-I multumesc lui Doamne-Doamne pentru asta. Tudore san, sa ne traiesti!