1¹ La începuturile anarhismului românesc

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Parcurgem acum o scurtă excursie în istoria ideilor comuniste din Europa, pentru a ajunge la anarhismul comunist din România sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.

În lucrarea lui Nicolae Basilescu „Ordinea Socială și adversarii ei. Socialism. Comunism. Anarhism. Causele revoluțiunilor sociale” amintită mai sus, se face o retrospectivă a criticilor ordinii sociale și a soluțiilor propuse pentru noua ordine socială în perioada antică.
Vorbește despre pitagoricienii așezați în Grecia Mare (Sicilia) care, nu numai au afirmat și propagat ca doctrină comunismul, dar l-au și practicat.
Merge mai departe la ideile lui Platon:

„Acela, însă, care a ridicat Idea comunistă, până la Idealul unui principiu de justiție absolută, a fost Platon în Poliția lui, – în Republica lui ideală.
Voind să caute o definițiune a Idei de Justiție, Platon a constituit un Stat ideal în care Idea de Justiție era stăpână absolută.
La basa acestui Stat ideal, Platon pune idea comunităței bunurilor comunităței femeilor și copiilor. El are, însă, grije să limiteze acest regim numai la clasa magistraților și a răsboinicilor și la femeile cu care aceștia vor avea să procreeze copii cetăței.
Clasa agricultorilor, artisianilor, meseriașilor rămâne, în afara din această organizațiune: ea rămâne sub regmul ideilor actuale a familiei, a proprietăței individuale și a Statului.
Pentru ce însă Platon supune pe cele doua clase dintâi la regimul comunităței? pentru că și’a zis el, răsboinicii și magistratii, care sunt recrutați tot din clasa răsboinicilor, și femeile cu care ei vor procreea copii, să nu aibă nici un interes propriu și distinct de acela al Statului.
Ei nu vor avea nici case, zice el, nici magazinuri proprii, ci vor trăi în cazărmi, necerând de la Stat mai mult de cât le trebue pentru a duce o viata sobră demnă de apărători ai patriei.
Femeile se vor căsători cu răsboinicii, sub egida magistratului, dar o dată fertilisate, căsătoria se disolvă ele reintră în cazărmile lor, neavând nici ele nimic în propriu. Copii, născuti din aceste căsătorii, aparțin Statului, care-i va crește în principiile de educațiune minuțios admirabil stabilite de Platon.” (pag. 23-24)

Continuă apoi cu stoicii, despre care scrie:
„Stoicianii au mers și mai departe: desființând fruntariile dintre State, ei chiamă pe toți oamenii din toate țările de toate culorile să fondeze un singur Stat universal – Cetatea lui Cecrops – căci, ziceau ei, toți nasc și mor de o potrivă toți se împărtășesc de același suflet, de sufletul Universului.” (pag.24)

Autorul a mers către creștinism, despre care spune:
„Christianismul merge și mai departe de cât Stoicianii: el abandonă imperiul acestei lumi pamântești pentru a pune toată fericirea omului în lumea viitoare, în cer: el suprimă toate diferențele de clase și de rasă, toți sunt oameni, a căror fericire nu este în lumea aceasta, ci în lumea viitoare. Idea de proprietate individuală, idea de Stat și chiar idea de familie se sterg în fața acestei singure idei, că fericirea omului nu este pe acest pamânt, ci în ceruri, în care bogații, cei sătui aci, nu vor avea loc, căci mai lesne va trece cămila prin urechele acului de cât va intra bogatul în împărăția cerului.” (pag. 24-25)

Avansând în timp, acesta ajunge la Thomas Moore, despre care spune:
„[…] inspirându-se de Politia lui Platon de acea ce se petrecea sub ochii lui în Anglia, patria lui, fondează și el un Stat ideal: Utopia, – țară care nu există – de la cuvântul grec – U – și Topos adică nu-loc. Utopia lui Thomas Moore este mai logică decât Poliția lui Platon, pentru că ea este generală – și repausă pe idei noui și positive.
Mai întâi, regimul comunităței se aplică numai la bunuri, nu și la femei, familia rămâne sacro-sanctă. În al doilea rînd, el se aplică la tot poporul: nu există nici o distincțiune de clasă, de bogăție, de erarhie socială: toți sunt egali, nimeni nu are nimic în propriu, totul, case, moșii, ateliere, uzine, instrumente de muncă, totul aparține Statului.” (pag. 25)

Ajunge apoi la Jean Jaques Rousseau. Acesta consideră că ordinea socială fondată pe proprietatea individuală asupra pământului a început când omul a bătut primul țăruș și a spus că acela este pământul său. De acolo a pornit ordinea socială a statului. Rousseau admite ideea de Stat, dar o fondează pe ideea de Pact social. Astfel, oamenii acceptă Pactul social dintre ei și stat, consimțind prin locuirea în acel stat să renunțe la o parte din libertățile lor, atâta cât sunt necesare colectivității, în caz contrar, sunt liberi să plece în alt stat și să încheie cu acesta alt Pact social. Pornind de la ideile lui Rousseau, proclamând suveranitatea poporului, Revoluția Franceză desființează diferențele între clase și proclamă egalitatea oamenilor în fața legii.

În volumul „Jean Jaques Rousseau. Despre Contractul Social sau Principiile Dreptului Politic” citat mai sus, scrie:

„Revoluția franceză întemeiată pe argumentele lui Rousseau a săvârşit şi abuzuri, iar fanaticii din 1789 au rămas deseori convinşi că procedau bine. lacobinii s-au folosit de principiul că voința majorității este atotputernică şi fără frâu şi dreaptă, pentru a săvârşi abuzuri împotriva minorității – principiul a devenit „manualul terorismului revoluţionar”. Teoreticienii anarhiei au văzut în acest principiu socialismul autoritar.” (pag. 12)
„Nehotărârea între drepturile individului şi acelea ale statului atotputernic a ajuns să nu lase omului decât drepturile pe care, printr-un fel de concesie, i le acordă statul. Realitatea, însă, pare alta. Individul îşi păstrează absolut toate drepturile, exercitându-le în deplină libertate, limitată numai de libertatea celorlalţi. Libertatea şi drepturile fiecăruia sunt complete şi nu suferă limitare decât acolo unde vin în conflict cu interesul general, adică din moment ce lovesc în libertatea şi drepturilor altora. Statul nu are decât drepturile pe care i le recunosc particularii din consideraţia unui interes general şi, se în’elege, printr-o manifestare de vointă contractuală.” (pag. 13)

Așa cum vedem, istoria gândirii sociale europene nu se atinge prima dată de ideile comuniste odată cu apariția doctrinei materialiste a lui Marx. Acesta a criticat ordinea socială existentă, dar a elaborat și o viziune asupra ordinii sociale a viitorului, pe care a numit-o Societatea Socialistă. Doctrina și programul marxist a fascinat muncitorii cu promisiunile tentante ale noii societăți. Chiar dacă doctrina socialistă este asemănătoare doctrinei comuniste, deosebirea fundamentală dintre ele pare să fie tactica prin care se realizează noua ordine socială.

Primii care au încercat să pună în viață ideile marxiste au fost comuniștii. Ei, nerăbdători, încercau să instaureze noua ordine prin revoluție, adică prin mișcări sociale de răsturnare prin forță a vechii ordini sociale și instaurarea celei noi. Pentru acest lucru, ei au fost numiți „anarhiști”, spre deosebire de socialiști, care doreau schimbarea, dar considerau că trebuie să aștepte condițiile prielnice preluării pe cale parlamentară a puterii, iar în acest timp să pregătească societatea și clasa muncitoare pentru noua ordine socială.

În introducerea la lucrarea lui Karl Kautsky „Terorism și comunism. Contribuție la istoria revoluțiilor” , tradusă de Al. R. Moroianu, publicată la Editura „Cartea Românească”, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1921, scrie:

„Logica, bunul simț și demnitatea, nu-s nici apanajele burgheziei, nici ale proletariatului. Ele nu se găsesc în masse, ci în indivizi. Diferitele clase sociale, oricât s`ar învrăjbi, se întâlnesc pe aceiași culme, prin inșii reprezentativi, prin ce au ele mai bun.
De aceia, intelectualii, burghezi și cei socialiști (cei veritabili) nu se pot urâ, nu pot recurge la mijloace violente și josnice, – așa cum fac bolșevicii față de tovarășii lor cuminți. Adversarul leal trebuie respectat întotdeauna, fiindcă în el nu respectăm numai persoana lui, ci și ideia pe care o reprezintă.
De aceia, intelectualii de orice soi, cari vor ceti această carte, o vor prețui, – fiincă-i o carte scrisă de un intelectual, de un om cu simțul răspunderii, de un iubitor de adevăr, de un om de știință.
Poate multora li se pare ciudat să pomenim de știință, când îi vorba de mișcări sociale, de mișcări politice și economice. S`ar părea că în acest domeniu nu sunt axiome, nu-s ipoteze, nu-s legi, – sau că, în orice caz, sunt, într`o stare embrionară și așa de puține, încât nu se poate alcătui un sistem solid.
E adevărat că sociologia n`are precizia științelor exacte, că legile ei sunt mai mobile, mai suple și mai greu de găsit, Știința propriu zisă e clădită pe materie și din materie; oricât de vast i-ar fi domeniul, ea lucrează pe un teren luminat și solid; – pe când știința socială e clădită în bună parte pe argintul viu al sufletului, terenul ei este tremurător și plin de tenebre.
Legile sociale n`au rigiditatea și universalitatea legilor științelor exacte, ele trebuiesc adaptate fiecărui organism social, iar această adaptare presupune o serie de combinații ideologice, făcute după analiza organismului. Tocmai în aceasta stă greutatea sociologiei: în adaptare.” (pag. 4)

Iată deci că traducătorul justifică interesul pe care trebuie să-l stârnească ideile lui Kautsky prin încadrarea acestora într-un demers intelectual, științific, necesar elaborării și corectării sociologiilor. Face și o pledoarie despre relația dintre un bun conducător și socilogie, considerând că, „printr`un ciudat paradox, năvala mediocrităților e mai mare tocmai acolo unde se cer calități mai solide, – poate pentru că sunt mai multe portițe pentru defecte”. (pag. 5)

Credem noi că cei cărora li se adresează îndemnul la citit cartea lui Kautsky, „toți câți vor îndreptarea relelor din țara noastră” nu sunt numai cei ce ocupă sau doresc să ocupe funcții publice alese, ci și votanții acestora, care, până la urmă sunt cei care examinează candidații și dau notele de trecere! Astfel demersul nostru de a prezenta cititorilor lucrarea noastră, mai capătă încă o justificare.

Mihai Ralea publică lucrarea „Istoria ideilor sociale” în colecția „Biblioteca Muncii. Cultură Generală”, editată de Ministerul Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, departamentul Meserii și Învățământ Muncitoresc, imprimată la „Scrisul Românesc”, Craiova, 1929, în care încearcă să lămurească cititorul despre înțelesul noțiunilor de chestiune socială, idei sociale și sistem social, ca să treacă apoi la prezentarea ideilor sociale din Europa, în cronologia lor: socialiștii utopici, doctrina lui Prodhoun, babovismul și blanquismul, anarhismul, marxismul sau socialismul științific, cu influențele sale în Germania și Franța, iar în final să vorbească despre sindicalismul revoluționar.

Să facem o scurtă prezentare a lucrării lui Ralea.

El spune despre chestiunea socială că este de dată recentă și poate fi constatată odată cu apariția conștiinței de sine a clasei muncitoare. Clasa muncitoare a fost definită în timp drept clasa celor care muncesc sau nu muncesc, idiferent dacă sunt angajați sau sau obțin în alt fel veniturile din muncă, adică trântori sau vrednici. Departajarea muncitorilor s-a făcut ulterior, prin apariția conștiinței de clasă generată de sentimentul comun că există o contradicție majoră între veniturile muncitorilor proletari și ale altor muncitori care obțin venituri mult prea mari comparativ cu munca prestată.

Ideile sociale (numite și sisteme sociale, doctrine sociale sau păreri sociale) deslușesc chestiunea socială, iar pentru a face acest lucru ele trebuie să cuprindă trei elemente: o sociologie, un program și o tactică, cu o pondere mai mică sau mai mare a fiecăruia.
Sociologia arată cum este și ce se poate face, fiind clasificată ca științifică ori filosofică, idealisță ori universalistă, de clasă ori umanitaristă.
Programul arată idealul pentru viitor și poate avea un cuprins economic, politic și cultural, cu accent diferit pe fiecare din aceste elemente.
Tactica definește cum se poate face, calea de pregătire a forțelor sociale și metoda prin care acestea preiau puterea pentru desăvârșirea noii societăți. Tactica poate fi revolutionară, când puterea este luată mai brusc sau mai lent de către forțe sociale care nu au mai avut puterea, sau nerevoluționară (reformistă, intervenționistă, oportunistă), zisă și reformistă. Ca tactică, există ideea de revoluție brutală, aceea a anarhiștilor, despre care vom mai aminti.

Socialismul utopic, despre care am amintit în prima parte a lucrării noastre când am consemnat experiența „Falansterului de la Scăieni” a lui Theodor Diamant, are la bază o sociologie compusă din două idei fundamentale: ideea de progres și ideea dreptului natural, despre care am amintit mai sus câte ceva.
Progresul este caracterizat ca fiind direcția trasată de legile naturale, o etapă determinând succesoarea ei.
Dreptul natural, un drept stabilit prin convenție între oameni, are două izvoare: creștinismul și dreptul roman. Acesta se compune din: „un minim de libertate, un minim de egalitate, un minim de legalitate” (pag.16).

Autorul caracterizează astfel această sociologie a utopiștilor:
„Nici-unul n`are simțul realității. Nici-unul nu este impresionat cât de deosebite sunt lucrurile dela epocă la epocă, dela țară la țară. Sociologia lor nu era experimentală, ci idealistă și universal umanitaristă.”
Caracteristicile celor trei elemente ale ideilor sociale utopice sunt concluzionate de autor astfel (pag. 22):
-programul „foarte puțin politic și cultural, și foarte mult economic”
-sociologia „ idealistă, umanitaristă, generoasă și optimistă”
-tactica „cu totul nerevoluționară”.

Autorul acordă o atenție specială lui Pierre-Joseph Proudhon, utopist și el, dar considerat a face trecerea gândirii sociologice de la utopism la curentele ulterioare. Chiar dacă doctrina lui este în acord cu tradiția gândirii franceze, ea conține elemente care o fac interpretabilă în funcție de interesele celor ce o pun în dezbatere. Cele trei lucrări prin care sunt caracterizate cele trei elemente ale ideilor sale sociale sunt: „Ideea generală de revoluție în veacul al XIX-lea”, „Ideea de justiție în biserică și în revoluție” și „Filosofia progresului” .

Lăsăm cititorul să afle lucruri înteresante despre Proudhon și continuăm să parcurgem istoria ideilor sociale scrisă de Ralea, descoperind etapa următoare, aceea a babouvismului și blanquismului. Numele acestei sociologii este dat de promotorii ei, François Noël Babeuf și Louis Auguste Blanqui. Sociologia lor a fost precursoare a multor curente sociologice ulterioare, prin teze care au deschis o nouă cale gândirii sociale. „Natura inocentă a omului primitiv, pervertit de civilizație” (pag. 37) impune revenirea la comunismul primitiv. Tactica este revoluția, care asigură imediat accesul la putere. Revoluția este legitimă, conspirația este legitimă, dictatura minorității revoluționare asupra restului populației este legitimă. Cititorul are posibilitatea să citească pentru a descoperi mai multe detalii.

Ideile sociale ale anarhismului sunt întâlnite mai ales în țări mai mult agrare, înapoiate din punct de vedere al drepturilor democratice (votul universal, libertatea presei, privilegii politice extinse și stabile ale clasei conducătoare), unde imposibilitatea de exprimare liberă duce la manifestari violente, caracterizând anarhismul drept „democratism comprimat” (pag. 48). Un exemplu este forma violentă a răscoalelor țărănești, susținute de propagandiști anarhiști.

Anarhismul a fost utopic, deoarece vedea societate viitoare ca fiind o societate bogată, in care oamenii vor munci numai de plăcere. A fost utopic deoarece, prin propunerea de desființare a statului opresor, considera că rațiunea este singura care limiteaza oamenii în relația lor reciprocă, considerând că „un om , prin simplu fapt că e guvernant, este infectat de un microb special care îi întunecă iremediabil judecata”, iar în concluzie, este justificat ca orice guvernant să poată fi omorât!
Mai mult, anarhiștii consideră că cea mai vizibilă acțiune a lor este omorârea de nevinovați, pentru că astfel presa, avidă de senzațional, va populariza mai intens revendicările lor.

Anarhismul se bazează pe propagandă pentru racolarea de discipoli.
„Afară de atentat, complot, răscoală, grevă generală, – măsuri oarecum active, anarhiștii preconizează și o propagandă de fapte pasive, negative, ca refuzul de a plăti impozitele, refuzul de a face serviciul militar, într-un cuvânt sabotarea prin orice mijloc a funcționării mașinăriilor Statului.” (pag. 51)

Un continuator merituos al anarhismului este bolșevismul, despre care nu povestim acum, dar vom mai aminti.
Ne oprim deocamdată la anarhism cu această lucrare, deoarece dorim să povestim puțin despre anarhismul românesc.

O cărticică relevantă despre modul în care este văzut socialismul în general, șansa și pericolul ca acesta să poposească pe plaiurile românești este scrisă de Alexandru A. C. Sturdza: „Ce însemneză socialismul în România” , publicată la Tipografia G. A. Lăzăreanu, București, 1896.

Iată ce scrie autorul:
„O națiune este o ființă viețuitoare care se naște, crește și more, în virtutea unor legi naturale, logice, nestrămutate și dumnezeești. Pe lângă sufletul seu, expresie a solidarităței naționale, fie care națiune are geniul seu propriu, și dânsa nu pote trăide cât dacă se desvoltă conform acelui geniu.
[…] Dar, iată, tocmai orbirea celor ce au inventat socialismul; ei mai au pe lângă ignoranța adeveratelor legi ale sociologiei, îndrăznela declarațiunilor mincinose și sofistice, asigurând că socialismul este panacea universală, că singurul el are monopolul celei mai bune forme de guvernământ.
[…] Bebel a strigat în plin Reichstag în 31 decembre 1881: Scopul nostru pe terenul politic este republica, pe terenul economic socialismul, iar pe ceea ce se numește terenul religios, ateismul>. Și Bakunin scria în Catechismul seu revoluționar: Revoluționarul s`a lepădat cu totul în adâncul ființei sale, de întreg ordinul actual, de întreaga lume civilizată, de legi, de datine, de morală; el este adversarul lor cel mai neîmpăcat; El nu trăește decât pentru a le distruge. El nu cunoște de cât o singură știință: distrugerea, el nu învață de cât în scopul de a distruge>.
Iată un lucru categoric; nu ne putem înșela. Forma este o republică, cu pomiscuitatea ca bază și cu ateismul ca culme; momentul este distrugerea universală, cu plăcerea învoită de a se tăvăli în noroi.
[…] Da, reul, iată elementul socialismului și Goethe nu ar fi putut să-l zugrăvească mai bine în zilele nostre. Reul din nenorocire este contagios, și nemumeratele defecte ale naturei omenești, afară de atâtea alte cauze, `l ajută să se întindă. Ar fi o nebunie de a nega existența acestui reu, și criminal de a nu-l combate. Nu e vorba aici de o tulburare trecătore, de o utopie ore-care, ci din contra, de-o adevărată bolă morală, de o gangrenă amețitore și îngrozitore. . Așa dar suntem preveniți și ni se impune datoria de a cerceta remediul și de a combate reul.
[…] În adever, adânc întristat de a vedea acestă lepră făcându-și apariția în România, și indignat, ca creștin și ca cetățen, de nerușinatele monopere întrebuințate de niște nemernici pentru a înșela masa ignorantă și a atrage dupe sine pe ci l`alți prin contagiune, vom ridica glasul aici ca să ferim contra acestor uneltiri criminale pe compatrioții noștri cari nu sunt în curentul cuestiunei și nu cunosc gravitatea ei.” (pag. 5-7)

După ce analizează doctrina socialiștilor și critica acesteia „din tote părțile”, autorul analizează și concluzionează efectele posibile asupra României produse de această doctrină și motivele pentru care ea ar putea să se infiltreze în rândul poporului. Prezentăm câteva rânduri din concluzii, lăsând cititorului plăcerea de a lectura întreaga lucrare:

„Să conchidem: socialiștii în România ca aiurea, atacă tripla bază a societăței, religiunea, familia și proprietatea, servindu-se de aceleași arme ca colectiviștii marxiști și cei-l`alți în vederea unui Stat intervenționist și omnipotent. Din nenorocire, manoperile lor sunt favorizate de starea spiritelor în orașe și de unele din defectele nostre naționale.
Ca religie, poporul la țeră și într-o mică minoritate din orașe, are mai mult simțimentul credinței amestecat cu superstițiuni, decât credință adeverată. Aici însă acțiunea Bisericei nu este perdută și un ore-care respect al tradițiunei, simțitor mai mult în moldova, ușureză o restaurare a moravurilor creștine. În societatea înaltă și în partea luminată a burghezimei, adeverata credință se găsește mai mult în peronele generațiunei precedente; cea mai mare parte este indiferentă și practică religiunea numai de cuviință ori se adăpostează într`un scepticism ce`l crede de bun gust. Însă și aice respectul tradițiunei pote produce un revirment.
Dar în clasa de jos a orașelor, în partea mai puțin luminată a burghezimei, printre mulți profesori, studenți, jurnaliști, etc., credința nu numai că nu există, dar încă când nu se manifesteza prin o indiferență ascunsă și bănuitore, se arată prin o dușmănie reutăciosă și orbă.
[…] Cât privește familia, starea moravurilor este forte decădută. Ușurința divorțului, adulteriul, prostituțiunea, libertatea prea mare dată tinerilor, puțina soliditate a educațiunei dată fetelor, într`un cuvânt o destrăbălare întreținută de gustul exagerat al luxului, de vătămătorea influență a romanelor și a teatrului francez contemporan face ca spiritul de familie să nu existe decât într-o mică minoritate.
[…] Legile nu sunt suficiente pentru a vindeca un reu; se pote grămădi codice peste codice și să nu se schimbe mai nimica în moravurile unei națiuni; legile trebuie să fie auxiliarele moralei și religiunei.
[…] Avem destule legi, ne trebuie moravuri; avem destule inteligențe, ne trebue caractere. Capitalul ne lipsește, în adever: dar capitalul nu se dobândește decât prin muncă și nu se păstrează decât prin economie; noi suntem leneși și cheltuitori. Învățați pe popor ce e economia și el va dobândi capitalul; prin capital va dobândi prosperitatea, și prin prosperitate libertatea. Învățați pe popor ce e morala și religiunea, și el va avea moravuri, prin moravuri demnitate, prin demnitate, caracter.” (pag. 47-50)

Vom încerca în continuare să distingem legăturile dintre socialism și anarhism prin prezentarea unui reprezentant marcant al nihilismului și anarhismului din România.

O explicație interesantă a legăturii dintre intelectuali și țărănime o găsim în lucrarea „În exil. Din amintirile mele” a lui Zamfir C. Arbure, publicată la Institutul de editură Ralian și Ignat Samitca, Craiova, 1896. Autorul, în primul capitol, numit „În loc de prefață. Nihilismul” citează pe autorul rus Alexander Ivanovich Herzen și scrie:

„O întrebare se presintă, zice scriitorul rus, și anume aceia de a ști unde se află puntea de comunicare între nihilism și comuna țărănească; adică între știința crudă și scrutătoare, și între credința oarbă și naivă; între știința adultă și marele copil, care în somn visează încă că țarul e bunul seu părinte și Maica Precista cel mai bun leac în contra holerei și incendiului?
La această cestiune voi respunde prin a adaoga, că țeranul rus mai are un vis frumos: el visează că pamentul îi aparține lui. Deaci, lucru firesc – minoritatea cultă, dar și realistă, se întâlnește cu țeranul rus pe terenul cestiunilor sociale și agrare. Iată dar și puntea.” (pag. 23)

În Rusia, revoltele țărănești erau frecvente și destul de puternice încât să îngrijoreze autoritățile statului și țarul. Experiența căpătată de agitatorii maselor de țărani a fost utilizată și în România, țară care i-a găzduit pe refugiații politici. Aici se străduiau să respecte legile pentru a nu fi supuși expulzării. Puteau vorbi fără teamă de nedreptățile din Rusia, dar nu despre cele din România. Toate cărtile, revistele sau ziarele în care publicau respectau cerințele legale. Activitatea lor propagandistică ascunsă era înfăptuită perin racolarea și îndoctrinarea elementelor românești care achiesau la ideile lor revoluționare. Poate, mai puțin revoluționare, dar, cu siguranță anarhiste.
Arbure afirmă că nihilismul este o doctrină filosofică ce îi aparține lui David Hume. Citând dintr-un dezvoltator al filosofiei lui Hume, pe numele său Jeremy Bentham, scrie:
„«Singurul principiu al acțiunilor noastre este interesul personal»” (pag. 8)

Această concluzie transmitea faptul ca atât țarul, cât și clasele și păturile sociale se conduc în mod natural conform interesului personal, așa că nimeni nu trebuie să aștepte milă sau pomană de la cineva, ci trebuie să-și reprezinte singur interesele, cu orice mijloace.
Încercând să consfințească dreptul la revoluție, citează cuvintele lui Herzen:
„«Și, când a fost o revoluție imorală? Revoluțiunea tot-d’a-una a fost strașnică, aspră, virtuoasă din necesitate; ea e tot-d’a-una devotament, pentru că tot-d’a-una e primejdie, peirea indivizilor pentru principii. Cei dintâi creștini au fost oare ființe imorale?»”

Evident, comparația revoluției de răsturnare a regimului burgezo-moșieresc cu revoluția creștină a fost făcută ținând cont de religiozitatea țăranului rus și de posibila intervenție a bisericii pentru înfrânarea acțiunilor de dezordine ale țăranilor. Altfel, el considera religia drept o cale de înfrânare a „poporului muncitor”.

Concluzia lui Arbure, după ce tot citează din autori ruși despre soarta tragică a țăranului rus, cu trimitere directă la soarta grea a țăranilor români, este dată explicit la sfârșitul capitolului:

„Domnia burghezimei este respunsul mulțimei la avortarea marei revoluții. Ieșirea din această fasă istorică o arată Karl Marx, dar predecesorii noștrii n’au cunoscut pe Marx. Ei nu ve- deau de cât că la spatele multimei burgheze de astăzi stă o altă mulțime de candidați, pentru cari moravurile, modul de trai a burtei-verzimei sunt singurul țel, singurul ideal, ei credeau că mulțimea desculță flămendă, muncitorimea adusă la sapă de lemn, n’are altă cale de mântuire de cât aceia care duce la burghezie; ei nu-și puteau închipui cum, prin ce minune statul burghez actual se poate transforma în statul muncitorimei, în stat social-democrat, precum noi azi nu putem să ne închipuim, prin ce minune și cum statul. social-democrat, statul marxist, va garanta va salva pe individ de omnipotența statului.”

Vedem dară cum Zamfir Arbure, pornind de la filosofia nihilistă, completată cu teoria marxist-revoluționară găsește soluția cea mai bună la rezolvarea problemelor țăranilor. Astfel, el poate fi caracterizat drept unul dintre primii anarhiști socialiști din România sfârșitului de secol XIX.

Zamfir Ralli-Arbore, care a fost refugiat din Rusia, este originar din Bucovina, provenind dintr-o familie de boieri moldoveni cu vechi rădăcini românești. A făcut Academia Militară secția medicină la Petersburg, capitală a Rusiei pe atunci. De atunci durează și activitatea sa revoluționară, când a făcut parte dintr-un partid revoluționar rus care milita pentru drepturile studenților, dar care avea și alte revendicări politice. Ulterior, bolnav fiind, chiar dacă obține cetățenia română, este dezamăgit de viața din România și se dedică altor activități decât cea revoluționară.

În cartea sa „Temniță și exil” publicată la Tipografia (Furnisoarea Curței Regale) , Rîmnicu Sărat, 1894, scrie:

„Sunt patru ani, de când am intrat în faza unei existenţe dureroase de om bolnav; oamenii din lumea sănătoasă m`au uitat încetul cu încetul. Un om bolnav, este un om pe jumătate mort. Poţi să’ţi aduci aminte de dânsul, dar poţi şi să-l uiţi, poţi să te interesezi de el, dar poţi şi să nu te interesezi ; poți să-l visitezi, dar poți şi să nu-l visitezi. Un om bolnav prin sine însuşi pierde ori-ce valoare, sau mai păslrează o valoare relativă, dupe interesul fie-cărui individ; care mai arc relaţie cu densul.
Când eşti singur, simţi durerile trupeşti îndoit, şi cu toată liniştea, organismul simte mereu o oboseală mare. Sub povara acestor împrejurări memoria singură, lucrează ; `ţi aminteşti trecutul cu toate detaliiele sale: să ridic înaintea ta amintirile suferinţelor îndurate, obidelor, primejdielor, bănuelilor, cari ţi-au presărat calea vieţei. Şi ce a fost în acest trecut? La ce scop tindeai tu în viaţa ta? Ce resultat ai dobândit? Iată cestiunile, cari frământă sufletul unui om în asemenea împrejurări.
Pentru a’mi respunde la aceste cestiuni, sunt silit a păşi cu ajutorul memoriei dincolo de ţara mea, căci în jurul meu, în aceşti din urmă 10—12 ani de zile, pe cari i-am petrecut în România, nu ved de cât nimicuri… nimicuri şi nimicuri. Ori unde arunc în jurul meu privirea-mi, nu ved de cât putregai. Bătrânii şi tinerii, oamenii din societatea cultă precum şi oamenii mulțimei inculte, fierb de o potrivă, în acelaşi cazan, fără a’şi pune măcar cestiunea, ce semnifică viaţa lor în economia progresului general al omenirei? Trăind în mijlocul societăței române, eu unul n’am pulul să mă contopesc cu această societate. D’aceia nici pe mine nimeni nu me cunoaşte, nici eu nu cunosc pe nimeni. Amici din-România-, eu unul n’am, şi n’am avut, legături de prietenie, cu nimeni nu me leagă. Alt-fcl a fost viața mea în Basarabia, şi. apoi în Rusia. Acolo memoria’mi aminteşte, că pururea am fost încunjurat de o mulţime, de oameni vii, legaţi de mine printr’o muncă comună, prin suferinţe comune şi scop comun. Din contra, trecând la faptele din viaţa mea în România, sunt silit a spune, că la voi românii, mereu e căptuşită cu ceva material. Amicii la noi sunt oamenii sănătoşi, veseli, buni de petreceri. «Beuturică», «mâncărică», «cuvinte de spirit», «anecdote»—iată cimentul Portland care leagă pe români, făcându-i amici şi prieteni.”

Lăsăm cititorii să lectureze întreaga lucrare, noi doar am încercat să le stârnim interesul pentru ea. Menționăn că autorul are și o contribuție la întemeierea sociologiei ca știință socială. De asemenea, l-am mai menționat ca fiind un apropiat al lui B. P. Hasdeu, unul din mediumurile cele mai active dintre participanții la ședintele de spiritism organizate de savant în Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina ^{https://www.rauflorin.ro/practica-spiritista-a-lui-hasdeu}

Despre viața în continuare a autorului nu mai povestim, dar dorim să menționăm că el a fost mason, În 1923 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji din România, iat în 1930 îi este conferit titlul de Mare Maestru de Onoare Ad Vitam al Marii Loji din România.
Ca fapt divers: fata lui, fugită în URSS, a fost comisar al ocrotirii sănătății, membru în guvernul comunist în 1924, la constituirea Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenească, dar în 1937 a fost arestată și împușcată ca fiind dușman al poporului.

O descriere despre acțiunea socialiștilor români pentru schimbarea socială, care ni s-a părut interesantă, am găsit-o în lucrarea lui Apostol Stan „Ion I. C. Brătianu și asimilarea primei generații de socialiști” , publicată în revista „Xenopoliana” , Buletinul Fundației Academice „A. D. Xenopol” din Iași, anul VI, 1998, Nr. 1-2, pag. 182-188.

Autorul arată cum în primă instanță, socialiștii au încercat să realizeze schimbarea socială prin mișcări violente ale maselor țărănești. Astfel, au alimentat răscoalele țărănești de la 1888 care au fost înăbușite sângeros de statul român, dovedind socialiștilor că este capabil să se apere împotriva violențelor. Scrie autorul:

„A survenit astfel o reorientare a mişcării socialiste. Partea ei mai realistă în frunte cu Morţun şi Nădejde, concomitent cu perseverarea în acţiunea de organizare a unui partid sub forma unui club central, în fapt de unificare a cercurilor restrânse de intelectuali diseminate în câteva localităţi, mai ales la Iaşi şi Bucureşti, îşi propune intrarea în legalitate, adică transformarea socialismului într-o doctrină alternativă în cadrul sistemului constituţional din România. A apărut într-un asemenea context de gândire, încercarea de integrare a socialiştilor în viaţa politică. Şi pentru că în România proletariatul nu exista ca clasă, s-a ajuns la comiterea unei prime erezii, anume la întoarcerea interesului spre ţărănime, locuitorii care prin număr copleşeau toate celelalte categorii sociale aflaţi în stare de suferinţă. După 1888, câţiva socialişti – Nădejde, Morţun şi apoi Stere – au devenit deputaţi în parlament din partea colegiului al treilea ţărănesc, manifestându-se aici în ipostaza de apărători ai unor asemenea interese. Şi, deşi pe plan teoretic, prin conferinţe sau scrieri politice, continuau a disemina ideile marxiste clasice, aici, în parlament, prin intervenţii în favoarea ţărănimii şi a consolidării regimului constituţional, socialiştii se comportau ca oameni politici, adică priveau realităţile concrete încercând ameliorarea pe cale legală.” (pag. 183)

Mai departe, autorul scrie:
„Prilejul reconvertirii concrete a primei generaţii socialiste se ivi în noiembrie 1898, cu ocazia alegerilor comunale. La sugestia lui Ionel Brătianu liberalii au acceptat ideea ca, în diferite localităţi, să se meargă pe liste comune cu socialiştii, acolo unde aceştia se impuseseră în faţa electoratului din colegiul ţărănesc. O primă experienţă în această direcţie fusese efectuată încă din 1894 la Ploieşti, când pe plan local liberalii susţinuseră pe socialistul Al. Radovici în 1898, interesaţi să folosească ascendentul socialist la Ploieşti, Galaţi şi Vaslui – în acţiunea de contrabalansare a conservatorilor – , liberalii accentuează colaborarea cu C. Stere, C. Crupenschi, I. Radovici, I.C. Atanasiu şi V. Vasiliu. Spre deosebire de C.D. Gherea care respingea o asemenea direcţie politică, socotind-o o modalitate de ştergere a identităţii socialiste, ea era promovată de elemente cu pondere mai însemnată pe planul practicii politice. în octombrie 1898, într-un discurs electoral la Iaşi, C. Stere afirma că se hotărâse să acţioneze alături de liberali, deoarece reprezentau în ţară „ideea progresistă şi democrată”. Socialiştii nu trebuiau să se plaseze pe o poziţie exclusiv critică, în acest caz fiind condamnaţi la pasivitate. Ei puteau deveni utili numai în colaborare cu liberalii. Tot C. Stere susţinea inconsitenţa teoriei socialiste bazată pe muncitorime ca forţă propulsoare a progresului. în România – mai afirma el – lipsea proletariatul industrial, neputându-se afirma nici chiar în viitor. Ca atare, ţărănimea trebuia aşezată în centrul interesului, urmărindu-se dezvoltarea nivelului ei economic, cultural şi politic. In contact cu realităţile româneşti, partidul socialist trebuia să se schimbe radical. El nu putea împlini o funcţie revoluţionară, ci una reformistă în folosul „muncitorimei române reale, ţărănimea”. De aici nevoia de a colabora cu partidele democratice şi radicale, în cazul de faţă cu liberalii . Aceştia se configurau drept partid care sub raport pragmatic afirmau principii atât de largi, încât „dacă generaţia noastră va reuşi să-l realizeze pe deplin, va putea cu conştiinţa împăcată să lase urmaşilor lor mergerea înainte”. Alăturându-se liberalilor, socialiştii – mai arăta Stere – vor putea precipita votul universal, autonomia comunală, reforma sistemului de impozite etc.” (pag. 185-186)

O consecință a atitudinii lui Ionel Brătianu a fost că „rândurile socialiştilor se scindaseră: „generoşii” care deveniseră legalişti şi radicalii şi nihiliştii – unii expulzaţi -care repudiau ordinea constituţională”. Depăşind acest moment de criză, în înţelegere cu Ionel Brătianu, socialiştii reformişti nu abandonează ideea integrării lor în partidul liberal.”

O istorie comasată a convertirii primei generații de socialiști la politica liberală o face Jean Ciută în lucrarea „Concepția politică a lui Vasile Gh. Morțun. 150 de ani de la naștere și 91 de ani de la moarte” publicată în revista Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, al Consiliului Județean Bacău, „Carpica” Nr. XL, Editura „Rovimed Publishers”, 2011, pag. 159-165.
Iată ce scrie acesta:

„Mai întâi, V.G. Morţun, în 1888, s-a ales deputat la social-democraţi în colegiul al II-lea din Roman, Ioan Nădejde tot deputat social-democrat de Iaşi şi Lascăr Veniamin, de asemenea, acesta fiind originar din Bacău, într-o perioadă şi directorul Liceului „Ferdinand I” (1903-1907). Aceştia şi alţii în frunte şi cu V.G. Morţun au contribuit, în 1893, la înfiinţarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PMSDR). Şase ani mai târziu însă, în 1899, aripa anarhistă a PSDMR-ului, de sub conducerea bulgarului Cristian Rakowsky (cominternist) , deviază de la principiile pure ale social-democraţiei, ceea ce l-a determinat pe Vasile G. Morţun, ca şi alţii, să părăsească PSDMR-ul („trădarea generoşilor”) trecând cu arme şi bagaje în rândurile Partidului Naţional Liberal. Atitudinea nu se caracterizează drept cameleonism – ci o orientare raţională în politica ţării. În 1901, V.G. Morţun, a candidat şi a fost ales tot la colegiul al II-lea Roman, de data aceasta în calitate de liberal, pentru ca în anul următor, 1902, să fi fost ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, iar pe linie de guvern a devenit ministru al Lucrărilor Publice, funcţie în care a emis reforma legii drumurilor, reorganizarea căilor ferate şi îmbunătăţirea navigaţiei fluviale şi maritime, fapte ce au fost recunoscute şi de I.G. Duca în ziarul liberal Viitorul de la 1 august 1919, cu ocazia funeraliilor lui Vasile Gh. Morţun desfăşurate la conacul său (care nu prea semăna a conac) de la Broşteni-Bahna, jud. Neamţ (pe atunci, jud. Roman).
În 1907 – anul răscoalelor ţărăneşti – provocate şi stimulate de aripa anarhistă a social-democraţiei a lui Cristian Rakowsky şi a „prietenilor ruşi” , V.G. Morţun, ca ministru al Lucrărilor Publice în guvernul prezidat de I.I.C. Brătianu, a căutat pe toate căile să fi restabilit ordinea, iar dacă totuşi au existat şi unele victime, acestea s-au datorat, în parte, incitaţiilor violente ale unor provocatori rakowskyeni. De reţinut că, proprietăţile de la Broşteni-Bahna, Neamţ nu prea au fost afectate de revolte ţărăneşti, în afara unor negustori evrei, care au fost nevoiţi să fi distrus condicele cu datorii ale ţăranilor. De fapt, ecoul celor 11 mii şi a mesajului lui Nicolae Iorga, Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul românesc au fost mai mult reactualizate cu o anumită ostentaţie, după 1944, de către comunişti; restul, rămânând doar literatură istorică reinterpretabilă. În nenumăratele sale intervenţii şi interpelări din Parlamentul României, V.Gh. Morţun s-a dovedit a fi fost un redutabil adversar al conservatorilor, denumiţi îndreptăţit ciocoi şi boieri.” (pag. 161-162)