__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Sociologia elitistă consideră evoluţia socială ca fiind opera anumitor indivizi, grupuri sau straturi sociale, structurând astfel societatea în elite și mase.

Simțim nevoia în cadrul lucrării noastre să cităm dintr-un articol de-al lui Andrei Pleșu: „Elite și popor. Câteva confuzii” publicat în „Dilema Veche” Nr. 561 din 13-19 noiembrie 2014:

„Cu cîţiva ani în urmă, Jacques Julliard constata că „sîntem sub ameninţarea a două ulcere rivale, care se hrănesc unul dintr-altul: elitismul, adică democraţia fără popor şi populismul, adică poporul fără democraţie.“ Simt nevoia să dezvolt puţin această excelentă distincţie.
Mai întîi, trebuie accentuat asupra confuziei dintre tema „elitelor“ şi tema „elitismului“, o confuzie tot mai răspîndită în dezbaterea publică. Simplul fapt de a vorbi despre „elite“ a ajuns să fie socotit o formă de „elitism“. Or, elitele sînt nu doar o realitate sociologică şi axiologică, ci o necesitate funcţională pe multiple nivele. Avem mereu nevoie de „cei mai buni“, atunci cînd căutăm soluţii optime în ştiinţă, cultură, politică, medicină, gastronomie etc. A fi împotriva elitelor echivalează cu a fi împotriva calităţii, a performanţei, a competiţiei, pe scurt, împotriva normalităţii. Tot astfel, nu te poţi raporta negativ la „popor“, ca şi cum invocarea lui e, prin ea însăşi, o specie de „populism“. E adevărat că elitele pot provoca derapaje elitiste, după cum e adevărat că referinţa la popor poate degenera în populism. Dar elitismul e o înţelegere greşită a ideii de „elită“, în aceeaşi măsură în care populismul e o excrescenţă patologică (şi interesată) a ideii de „popor“.
[…] De o bună bucată de vreme, terminologia politologilor a adăugat confuziilor de mai sus o alta: cuvîntul „elită“ a început să fie folosit prioritar cu sensul de „elită conducătoare“. „Elita“ înseamnă „cei de la putere“, „aleşi“ să ne reprezinte şi să guverneze. În această accepţiune, „elitele“ capătă o dimensiune mai curînd administrativă, identificîndu-se cu un corp de tehnocraţi prepotenţi şi, în cele din urmă, cu o birocraţie. Pentru acest tip de elită, poporul, la rîndul lui, nu mai are decît o conotaţie de ordin strategic: e „instrumentul“ de care ai nevoie ca să accezi şi să te menţii la vîrf, materia primă (vag decerebrată) a „supremaţiei“ de castă (sau de gaşcă…).
O ultimă observaţie: perfidia populistă constă în a seduce opinia publică, recurgînd la o propagandistică răsturnare a raporturilor fireşti dintre categoriile sociale. Aşa-zisele elite explică „poporului“ că el, poporul, e singura şi adevărata elită. Numai el contează. Numai voinţa lui trebuie respectată. În pasul doi, se dau asigurări poporului, nu numai că el este „elita“, dar şi că „elita“ e, de fapt, poporul; e expresia lui, slujitoarea lui, una cu el în tot şi în toate. „Noi sîntem voi şi voi sînteţi noi!“ – iată trişeria fondatoare a populismului. În spatele ei, se ascunde convingerea (cinică) a conducătorilor că poporul e de meserie fraier, că nu prea contează, că trebuie guvernat prin păcăleli succesive. Nu există decît „şefii“. Restul e umplutură. Proprietate privată a „celor de la butoane“. „A fi mîndru că eşti român“ – slogan bine prizat de alegătorul obidit – nu înseamnă, în fond, decît „a fi mîndru că eşti ăl mai mare dintre români“, a fi satisfăcut – cu toate piruetele de rigoare – să-i ai pe toţi îngrămădiţi obedient în ograda ta.”

Am oferit citatul pentru a aduce în actualitate aceasta problemă a istoriei teoriilor elitelor. Aceste teorii utilizează criterii sau considerații subiective și merită să enumerăm câteva dintre acestea:
-considerații rasiste
-considerații legate de natura umană abstractizată
-considerații de ordin psihologic
-considerații legate de tehnicism
-considerații legate de importanța inteligenței în gestionarea problemelor societății moderne

O interesantă sinteză a sociologiei elitiste românești de început de veac XX este cuprinsă în articolul lui Aurel V. David „Documentele continuității. Națiunea în stare de veghe. Note și comentarii sociologice la romanul Marii Uniri” publicat în revista „Vatra Veche. Lunar de cultură. Serie veche nouă. Anul VIII, Nr. 6 (90), iunie 2016”, pag. 55-57. Articolul este prilejuit de apariția romanului „Sacrificiul” al lui Mihail Diaconescu, autor al lucrărilor „Istoria literaturii dacoromane” (1999) și a „Antologie de literaturî dacoromană. Texte comentate” (2003), două lucrări pe care considerăm că trebuie să le cităm. Impresionat de dimensiunea sociologică a romanului, Aurel V. David sintetizează teoriile și ideologiile implicate în cunoașterea națiunii române, considerând această cunoaștere o problemă de conștiință de neam. Cităm:

„Aşa-numita „sociologie elitist-etnocratică”, în fapt o doctrină politică, a pornit în definirea naţiunii române de la importanţa individului, grupurilor sau structurilor sociale în evoluţia socială („oamenii aleşi”, elite), din care rezultă că „societatea” se structurează în elite şi mase, între care
este o veşnică opoziţie.
Pe baza viziunii organiciste, A.C.Cuza a dezvoltat ideile lui Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Mihai Eminescu şi B.P.Hasdeu, contrapunând ideea naţională ideii liberale. El a pornit în definirea naţiunii de la „poporaţie” – ca totalitate a indivizilor, dezvoltată în anumite limite geografice, economice, etnice şi politice, care cuprinde naţiunile şi rasele, dar şi grupurile şi clasele diferite ale grupărilor umane. Principiul „poporaţiei” este, în fapt, principiul civilizaţiei, deoarece aceasta îşi perfecţionează continuu organizarea şi instituţiile care o deservesc. Deci, „poporaţia în stare de civilizaţie formează naţia”, care îşi exprimă, astfel, puterea naturală de a crea civilizaţie, prin „naţionalitate”. De aceea, credea el, legea naţionalităţii domină umanitatea şi face ca aceasta să existe prin naţii, care îi împlinesc destinele prin cultura naţională.
Nicolae Paulescu (1868-1931), menţionat în lucrările teoretice ale lui Mihail Diaconescu, a dezvoltat o sociologe politică, de natură naţionalist-creştină, abordând naţiunea prin „teoria instinctelor şi pasiunilor sociale”. El a crezut că instinctele sociale – instincte ale familiei, tribului şi naţiunii -, care au la origine instinctele individuale de reproducere (amorul sexual prelungit în devotamentul şi „amorul conjugal”) – condiţionează sau determină relaţiile şi organizarea grupurilor. Deasupra acestor instincte sunt cele „de umanitate”, exprimate în sentimentul de simpatie faţă de orice alt om (filantropia). Omenirea este o „societate naturală” formată din totalitatea oamenilor uniţi prin filantropie, dar fără o organizare proprie, care nu se poate realiza decât prin Mântuitorul Iisus Hristos, prin restabilirea pe pământ a împărăţiei divine şi prin Biserică. Nicolae Paulescu a considerat că naţiunea este „societatea naturală constituită din mai multe familii cu origine comună”, ale cărei relaţii de organizare sunt reglementate de două instincte: „amorul naţional” (naţionalismul) – analog celui tribal, dar mai puţin intens ca acesta şi instinctul de dominare şi subordonare – care implică dominarea şi supunerea celorlalţi. În cadrul naţiunii, rolul şefului familiei sau tribului este preluat de către stat, care îşi asigură puterile legislativă şi executivă. Conform părerii sale, naţionalismul devine explicit numai atunci când românismul este în pericol, ameninţat de asalturile alogene.
Nichifor Crainic (1889-1972), pe care Mihail Diaconescu îl citează insistent în lucrările sale cu caracter teoretic (ca, de altfel, şi pe Părintele Dumitru Stăniloae) a dezvoltat o sociologie spiritualist-creştină, abordând naţiunea pornind de la „societate” – un organism ale cărei funcţii vii sunt profesiile. El a considerat că organizarea socială dezirabilă este corporaţia, a văzut în „structura de clasă” o „creaţie diabolică de tip marxist”, iar în lupta de clasă un mijloc de dezagregare socială. De aceea, a apreciat că organismul social nu poate fi alcătuit din funcţii negative, concurenţiale, ci din funcţii creatoare, convergente şi complementare. Potrivit concepţiei sale, clasele trebuie să se subordoneze, pe verticală, „în funcţie delupta lor pentru obţinerea rostului”, iar „între clase nu trebuie să existe luptă, ci solidaritate”. El a definit statul ca „voinţa neamului de a rămâne stăpân pe pământul autohton”, care, prin sacrificiile cu care a fost păstrat, capătă prestigiul sacru de „patrie”. Astfel, statul devine cadrul de păstrare şi afirmare a spiritului autohton, al „conştiinţei identităţii în timp” şi al „omogenităţii” neamului în spaţiu. Deci, statul trebuie alcătuit de etnos (neamul), nu de către demos. Autohtonismul, ca fundament al naţionalismului, ,,întemeiat pe autohtonia şi străvechimea neamului românesc”, asigură protejarea graniţelor faţă de agresiunile externe şi primatul etnicului majoritar. De aceea, subliniază Crainic, statul, definit ca stat etnocratic, trebuia să fie expresia specificului neamului, care să asigure conducerea românilor de către români, crezând că sarcina fundamentală a acestuia este organizarea corporatistă şi „curăţarea naţiei” de elementele străine, întrucât marea masă „de sânge românesc” este întreruptă de insule minoritare. De aceea, a apreciat că statul specific organizării etnocratice, corporatiste, este statul totalitar, având la bază principiile legii lui Christos şi fiind „supremul gospodar al naţiunii”.
Traian Brăileanu (1882-1947), în lucrarea „Teoria comunităţii omeneşti” (publicată postum în anul 2000, de Nicolae Mocanu, cu un Cuvânt înainte de Sebastian Mocanu şi cu un Studiu introductiv de Achim Mihu şi Ilie Bădescu), a aplicat metoda sistemică în plan social, fiind creatorul unui sistem de filosofie socială, în cadrul căruia sociologia a devenit ştiinţa raporturilor dintre comunităţi. În concepţia lui, individul, grupul, societatea, sunt sisteme, însuşirile individuale se explică prin analiza comunităţii, iar forma de existenţă a comunităţii omeneşti este naţiunea, definită ca „sistem social autonom realizat numai în condiţiile existenţei unei comunităţi morale”. Ca fondator al teoriei „elitei ascetice”, el a crezut că temelia organizării sociale este ierarhia voinţelor individuale, un proces care defineşte istoria comunităţilor omeneşti.”

Dacă ne vom referi la concepția lui Brăileanu despre om și societate, putem condensa teoria lui după cum urmează: există indivizi si o comunitate a indivizilor. Individul are, evident, nevoi si sentimente. Pentru a putea trăi în comunitate cu alti indivizi, trebuie să existe niste factori interiori și exteriori care sa lege indivizii între ei, altfel comunitatea se destramă. Obiectivul comunității este de a asigura indivizilor în condiții maximale satisfacerea nevoilor materiale și spirituale. Pentru a ține echilibrul comunității, dar și pentru a progresa având în vedere nevoile crescânde ale individului și comunității, o știință trebuie să analizeze și să hotărască cine și cum asigura echilibrul amintit. Brăileanu este de părere că cel care trebuie să asigure dezvoltarea socială este individul cu performanțe intelectuale la standard ridicat, provenind din randul indivizilor care compun comunitatea. In acest fel, conducatorul simte emoțiile și cunoaște nevoile indivizilor din comunitate, dar poate gândi și despre comunitate cum se poate dezvolta ea astfel încât să satisfacă nevoile individului și comunității. Analizând resortul prin care conducătorul găsește calea ce trebuie urmată, Brăileanu consideră că important este Eul conducătorului, iar calea este intuită sau revelată prin contributie personală și divină. Astfel, conducătorul încercă să repare dezechilibrele apărute din interferența comunității cu indivizii care o compun și cu factorii externi utilizând cunoștințele științifice, trăirile personale și influența divină. Vom încerca să convingem cititorul să lectureze lucrările lui Traian Brăileanu, prin prezentarea unor scurte citate din lucrările lui, și ale altora, deși ne declarăm dezacordul cu privire la convingerile sale nationaliste și antisemite care, poate, își găsesc o justificare în epoca în care acesta a trăit și a creat.

Fără a încerca să atenuăm critica la adresa convingerilor sale politice, dorim să redăm în scurt fragment din lucrarea îngrijită de Bogdan Mateciuc „Sfinții închisorilor” , publicată pe https://www.odaiadesus.ro/:

„După 23 ianuarie 1941, Traian Brăileanu a fost arestat împreună cu toți demnitarii legionari
care au putut fi prinși și încarcerați. A pătimit șase luni în celulele Serviciului Secret de la Malmaison.
La proces, Traian Brăileanu a avut o ținută demnă. În pauze, acuzații și avocații apărării se strângeau în jurul lui, sorbindu-i cuvintele. Când i-a venit rândul la interogatoriu, președintele, instruit asupra cazului său, l-a întrebat fără prea mare interes:
„Dar dumneata ce cauți aici?” Profesorul a improvizat un mic discurs: „Am făcut o comparație. Mi-e rușine să o spun. Unii elevi m-au asemănat cu Socrate. Socrate era un mare filosof grec care s-a străduit să învețe adevărul pe compatrioții lui. Totuși, atenienii l-au condamnat la moarte. Nu vreau să mă compar cu el, dar cam asta e și situația mea”.
Cum nu i s-a găsit nici un pretext serios și bun de a fi transformat în cap de acuzație pentru „rebeliune”, a fost trecut în lotul celor destinați să fie achitați. Dar în 1943 este internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist.”

Despre poziția lui Traian Brăileanu în istoria sociologiei românești ne spune puțin lucrarea cercetatorului științific Corneliu Ciucanu „Profesorul Traian Brăileanu și Teoria Elitelor. Un doctrinar uitat al dreptei românești interbelice” publicat în „Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei (serie nouă)” Nr. XVI-XVIII, 2010-2012, publicat de Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași, 2012, pag. 159-176, din care spicuim:

„În spaţiul cultural-ştiinţific românesc dintre cele două războaie mondiale, sociologul Traian Brăileanu rămâne cel mai serios şi consecvent teoretician al fenomenului elitar. În baza teoretizărilor lui Vilfredo Pareto, Gaetano Masca, Robert Michels, dar şi continuând temele de referinţă din publicistica eminesciană sau din lucrările lui Constantin RădulescuMotru şi Dimitrie Drăghicescu, Traian Brăileanu operează o reevaluate a conceptului de elită, adaptată evoluţiilor/involuţiilor reperabile în contextul realităţilor româneşti.
[…] În contrast cu teoretizărilor paretiene, observaţiile lui Traian Brăileanu privind circulaţia şi regenerarea elitelor în spaţiul cultural-politic românesc îi indică sociologului bucovinean formularea unor rezerve în raport cu pricipiile enunţate de Vilfredo Pareto. In Politica (Cernăuţi, 1928), Brăileanu remarca adaptarea „formei sociale”, bazată pe ierarhie şi circulaţia elitelor în raport cu schimbarea mediului ambiant, cu presiunea mediului politic (fenomenul de relaţie), cu efect fluctuant asupra „categoriilor de şansă”. Brăileanu identifică şi punctează carenţele teoriei paretiene în registru psihologic, lansând sceptic ideea „categoriilor de şansă” şi a subiectivismului relaţional care caracterizează, în general, mediile suspuse. Profesorul bucovinean preciza că „miza unei societăţi este miza elitei sale” şi că liniile directoare, aspiraţiile generale şi traiectul de dezvoltare ale unei societăţi sunt stabilite de factorii decidenţi, respectiv de elita socială, politică şi culturală. Brăileanu concluziona că înainte de a examina reacţiile elitelor într-un context dat, trebuie să vedem
şi să înţelegem cine sunt şi ce vor elitele, dar mai ales dacă cei ce considerăm noi a alcătui elita nu sunt suspectaţi de mediocritate sau afectaţi de degenerescenţă. Totodată, el denunţa o altă realitate – contextul extern – care poate favoriza sau obtura, după caz, accesul în zona elitei, observaţie ce trimite, după părerea noastră, spre importanţa factorului geopolitic.” (pag. 164-167)

În revista „Însemnări Sociologice”, Director Traian Brăileanu, Cernăuți, An I, Nr. 1, 5 Aprilie 1935, tipărită la Tipografia Bucur Orendovici, Suceava, este publicată lucrarea lui Traian Brăileanu „Eroarea inițială a sociologiei” , din care cităm:

„Cunoașterea exactă a legilor naturale a dat și rezultate practice uimitoare, a dat naștere tehnicei moderne, mașinismului. În secolul al XIXlea Pământul și-a schimbat înfățișarea, el a devenit proprietatea omului de care poate dispune după bunul său plac. Natura, învinsă de știința umană, se prosternă înaintea stăpânitorului. Bogății nemaipomenite, desfătări fără sfârșit, păreau a se revărsa asupra omenirii. A început o activitate febrilă, o goană nebună după bogăție, lux, comoditate, frumusețe. A început nebunia vitezei: în toate manifestările omului.
Această contradicție între așteptarea unei vieți fericite și îndestulate, și mizeria reală crescândă, a dat naștere sociologiei.
Cauzele răului au fost ușor descoperite: organizația socială greșită. Remediul: reforma socială. Și într`adevăr, dela Revoluția franceză încoace, numărul reformatorilor sociali a crescut într`un mod înspăimântător. Nu cred să mai existe o reformă socială imaginabilă care să nu fi fost adusă la cunoștința publicului european și transoceanic. În zilele noastre, reformatorii și-au găsit ocupație la posturile de radiodifuziune și în fiecare seară putem auzi câte un capitol de sociologie aplicată.
[…] De aci a început calvarul sociologiei: discuții interminabile asupra posibilităților ei, asupra naturii obiectului ei, asupra legilor sociale etc. În loc deci să se facă sociologie, s`a discutat asupra și în jurul sociologiei. Iar când un sociolog incearcă să scrie un tratat de sociologie generală, el se izbește de imposibilitatea de a împăca toate direcțiile sociologice, toate opiniile asupra obiectului, metodei etc. El trebuie să dea o definiție asupra obiectului sociologiei, a societății, care nu e decât una din nenumăratele definiții posibile, el trebuie să aplice o metodă, adaptată acelei definiții și care se schimbă când definiția se modifică, iar legile sociale ce se laudă a le fi descoperit, sunt contrazise a doua zi prin evenimente.” (pag. 3-4)

După ce face o analiză a gândirii sociologilor premergători, considerând deficitară gândirea lor, Traian Brăileanu scrie:

„Noi formulăm ipoteza: societatea ca obiect al sociologiei, nu poate fi considerată ca obiect în sine, (ca existență independentă de subiect), nici ordinea socială nu poate fi privită ca ordine naturală supusă unor legi naturale; susținem, prin urmare, că societatea e o creațiune a indivizilor care o compun și cari creează și ordinea socială prin instituirea de norme sociale, de legi.” (pag. 7)

Menționăm că lucrarea a fost publicată ulterior și în volumul „Sociologia si arta guvernarii (articole politice)” , Editura Insemnari Sociologice, Cernauti, 1937. Tipografia Mitropolitul Silvestru, ediția I și „Sociologia și arta guvernării. Articole Politice. Ediția II”, Editura „Cartea Românească”, București, 1940.

În lucrarea lui Traian Brăileanu „Elemente de sociologie. Politica” , tipărită la Tipografia „Mitropolitul Silvestru” , Cernăuți, 1928, scrie:

„Echilibrul statului depinde deci de realizarea solidarității interne între cetățeni în măsura impusă de tensiunea, de antagonismul extern. Structura optimă ar rezulta din omogenitatea cetățenilor, ca rasă, religie, etc. diferențiați în clasa politică (elită) care s`ar împrospăta (regenera) fără turburări din massa cetățenilor.
Să ne aducem însă aminte că asupra oricărei forme sociale acționează în mod simultan, în orice loc și în orice timp, toate categoriile de forțe cuprinse în mediul ambiant și că fiecare categorie imprimă formei sociale o structură corespunzătoare, sau mai bine zis fiecare categorie de forțe dă naștere unui sistem social echilibrat care năzuiește a se menține ca unitate.
Din acest punct de vedere orice formă socială este Stat, familie, sistem economic (gen de viață) etc.
[…]Și fiecare formă are tendința de expansiune și asimilare a celorlalte forme prin înlăturarea antagonismelor în interiorul sistemului. Astfel, sistemul economic internațional tinde să distrugă Statele, comunitățile religioase, etc.Naturalistul Fr. Houssay a observat tendința formei biologice de a-și menține unitatea, dar n`a văzut această problemă în toată întinderea ei. N`a văzut că Statul e familie, având grijă de educația generațiilor viitoare, e sistem economic unitar, e sistem religios unitar (religie în înțelesul larg de „ideologie”, de sistem de concepte morale). Deci Statul năzuiește a se afirma față de alte State ca un grup social cu desăvârșire omogen și echilibrat. Spiritul omenesc a anticipat această omogenitate prin construirea de ficțiuni, de „derivații” cum ar zice Pareto. Când rasa nu e omogenă vorbim de naționalitate, când religia nu e omogenă ne mulțumim cu filosofia sau patriotismul, etc. Noi inventăm principii de coeziune care înlesnesc procesul de asimilare a elementelor eterogene. Dar războaiele de cucerire, imigrațiunile, comerțul aduc perturbări ale echilibrului și împing la schimbarea principiilor. Tendința rămâne însă aceeaș și legile fundamentale ale proceselor sociale nu se schimbă.” (pag. 40-41)

În lucrarea lui Traian Brăileanu „Teoria Comunității Omenești” publicată la Editura „Cugetarea” Georgescu Delafras, București, 1941, scrie:

„În cursul vremurilor oamenii au îngrămădit atâtea cunoștințe și atâta știință încât astăzi cel mai însetat de învățătură găsește toate pregătite de-a gata. Dificultatea pentru el stă în a alege cunoștințele adevărate. Idealul ar fi să poată cuprinde toată știința, să învețe tot ce au aflat alții despre lume. Și la urmă întrebarea: la ce să învățăm toate aceste lucruri? Are însă înțelepciunea o valoare în sine și stă ea de fapt în a ști multe sau toate? Mi se pare că înțelepciunea n`are valoare decât în raportarea ei la actiune și la scopul acțiunii. A învăța din simplă curiozitate, a învăța pentru a ști, este o acțiune cu un scop bine definit. Dar după ce am atins acest scop, deci după ce știm ce am vroit să știm, nu se ivește întrebarea: la ce ne servește această știință? Din această încurcătură filosofii încearcă să iasă prin afirmația că niciodată nu vom ajunge să știm toate, niciodată setea de cunoaștere nu va fi astâmpărată; cu cât învățăm cu atât vedem că trebue să mai învățăm mereu până la moarte, – și știința noastră va rămânea și în acest caz fragmentară, imperfectă.
Dar, ne-am putea imagina oare o lume în care toți oamenii ar fi cuprinși de această sete grozavă de învățătură, neglijând orice altă activitate? Fără îndoială că omenirea ar dispărea repede, dacă o astfel de boală s`ar răspândi între oameni. Mai întâi că acești filosofi ar muri de foame, apoi ei n`ar avea vreme să se căsătorească și să aibă copii (căci și femeile, oameni fiind și ele, s`ar ocupa numai de filosofie). O asemenea stare nu s`ar putea ivi deci decât după atrofierea tuturor funcțiunilor vitale și încetarea tuturor activităților de orice altfel, rămânând numai cele care ar avea scopul de a spori cunoașterea.
Prin urmare, valoarea științei nu poate fi stabilită decât, pe de o parte, în raportare la satisfacția ce o dă celui ce se ocupă de ea, și pe de altă parte, raportare la cei ce se servesc de ea pentru alte scopuri.
Această problemă se reduce deci la problema diviziunii muncii sociale. Ivirea și progresul științei sunt în funcție de organizația socială. În anumite condițiuni se va constitui o clasă a învățaților, cari în schimbul muncii lor vor fi hrăniți de ceilalți oameni care au nevoie de înțelepciunea lor. Prin acest fapt nu scade importanța filosofiei și științei, ci valoarea ei poate deveni tot mai mare și hotărâtoare, așa că pretenția lui Platon ca filosofii să conducă societatea sau ca conducătorii să fie filosofi ar fi pe deplin justă.
Dar a conduce înseamnă a cunoaște scopurile, ținta spre care conducem. Și în jurul acestei probleme ne învârtim tot timpul.
[…] Conducătorului social i se pune deci dificila problemă de a crea și păstra o ordine, deși el însuși aparține ca subiect creator, unei sfere în care existența lui e numai întâmplătoare.
Dar aci trebue să poposim multă vreme. Căci e vorba, dacă într`adevăr în sfera socială omul poate fi creator, adică un subiect al cărui obiect este societatea.
În caz afirmativ, se ivește întrebarea, de unde își ia omul imaginea creațiunii sale, și, în sfârșit, care este conștiința sa de sine, în ce se recunoaște el pe sine, dat fiind că s`a separat de ordinea care singură ni se părea a garanta identitatea Eului.” (pag. 156-160)

În lucrarea lui Constantin Schifirneț „Sociologie românească modernă. Ediția a doua completată și revizuită” , publicată la Editura Tritonic, București, 2017, scrie:

„Traian Brăileanu dăruieşte patrimoniului sociologic modalitatea proprie de analiză privind existenţa unei ştiinţe autonome despre societate. În concepţia sa, sociologia este o teorie a principiilor generale despre societate, derivate din investigaţia diferitelor tipuri de existenţă socială, şi nicidecum o colecţie de date empirice său o metafizică despre social. Prin corelarea sociologiei cu etica şi politica, învăţatul bucovinean conferă un mod original de gândire sociologică. Sociologia ocupă un loc central în sistemul ştiinţelor sociale fiindcă oferă fundamentul teoretic pentru cunoaşterea oricărei componente a societăţii.
Traian Brăileanu este cel mai speculativ dintre toţi sociologii români. Cu capacitate remarcabilă de a teoretiza probleme dintre cele mai complexe, cu un fin şi subtil spirit critic, aplicat pe o cultură filosofică impresionantă, ramificată în toate domeniile cunoaşterii socialului şi umanului, Brăileanu se dezvăluie ca sociolog doctrinar de mare adâncime. El a edificat o sociologie generală, definită ca ştiinţa despre comunitate, singura potrivită pentru examinarea societăţii în integralitatea ei.
Traian Brăileanu a alcătuit un sistem original de sociologie cu un profund temei filosofic aşezat sub semnul marilor valori morale. Prin Traian Brăileanu, sociologia românească a impus paradigma sociologică a comunităţii omeneşti, şi a adus astfel o contribuţie de nepreţuit la dezvoltarea teoriei sociologice.” (pag. 215-216)

În lucrarea lui Alexandru-Ovidiu Vintilă „Introducere în Sociologie, prima parte a unui tratat complet de sociologie marca Traian Brăileanu” , publicată în „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXIV, nr. 1–2, Bucureşti, 2013, pag. 139–147, scrie:

„Traian Brăileanu va localiza, încă din primele pagini ale Introducerii în sociologie, interesul pentru ţesătura fenomenelor sociale. Acesta provine, în viziunea sociologului bucovinean, din nevoile adaptării individului la mediul social în care se naşte şi trăieşte. Adaptarea este un raport de interdependenţă, mediul transformă organismul, iar acesta tinde a transforma mediul (a-l adapta) pentru trebuinţele sale.
[…] Realitatea socială, vizată de studiul sociologiei, se naşte din contactul comunităţilor. Metoda adecvată de cercetare în cazul acestei realităţi este metoda comparativă. Potrivit lui Brăileanu formele sociale evolutive sau sistemele sociale sunt numite comunităţi, iar comunitatea umană este admisă ca fiind obiect al sociologiei. Şi asta, deoarece este o formă evolutivă, universală şi esenţială, existentă dincolo de voinţa omului.
[…] Până în 1923, când vede lumina tiparului Introducerea în sociologie a lui Traian Brăileanu, vor mai publica lucrări de sociologie în limba română doar Haralambie Fundăţeanu (Sociologia. Partea I, Consideraţiuni generale, 1912),G.D. Scraba (Sociologie, 1914), Dimitrie Gusti (Sociologia războiului, 1915 şi Studii sociologice şi etice, 1915) şi Petre Andrei (Sociologia revoluţiei, 1921). Mai avea cărţi de sociologie şi Dumitru Drăghicescu, însă acestea, fiind publicate în limba franceză, la Paris, au avut un ecou relativ redus în România. Şi asta cu toate că tomurile respective au fost receptate bine chiar în ţara lui Auguste Comte, gânditorul care a impus termenul de „sociologie” în întreaga lume. Se cuvine a preciza că, după cum se observă, Traian Brăileanu este unul dintre primii autori autohtoni de volume de sociologie propriu-zisă, acest aspect, dar şi multe altele, ce ţin de opera intrinsecă, plasându-l printre personalităţile de prim rang ale ştiinţei sociologice de la noi.”

Ca o concluzie despre acest sociolog, redăm părerea cuprinsă în lucrarea academicianului Vladimir Trebici „Profesorul Traian Brăileanu. Viața și opera (1882-1947)” , publicată în revista „Sociologie Românească”, Serie nouă, anul IV, Nr. 4, București, 1993, pag. 413-420:

„Cei de astăzi vor descoperi cu uimire o personalitate științifică de prim rang, cu o contribuție remarcabilă la filosofia și sociologia românească. Opera lui Traian Brăileanu își așteaptă editorul; onest, competent, călăuzit de principiul „Sine ira et studio”. Ea va trebui reintegrată în cultura românească.”

Nu vom dezvolta mai mult despre sociologia elitist-etnocratică, dar ținem să subliniem faptul că toți reprezentanții citați au fost adepții unui naționalism încărcat de antisemitism, cum erau de fapt unele din tendințele politice ale perioadei în care aceștia și-au desfășurat activitatea.