Activitatea lui Hasdeu este atat de vasta, incat este greu sa o rezumi in cateva pagini, avand pretentia ca ai scris esentialul. Hasdeu a fost bagacios cam in toate: politica, istorie, filosofie, filologie, literatura, jurnalistica, folcloristica…
Duritatea sa exterioara, perceputa de apropiati dar mai ales de adversari, era o masca a unei sensibilitati care s-a dovedit principalul sau dusman dupa moartea Lilicai.
Criticul literar George Munteanu considera ca adevaratul mare poet Hasdeu nu poate fi cunoscut decat din creatia de dupa moartea fiicei sale.

Chiar daca Hasdeu nu a creat versuri de dragoste prin care sa ramana in istoria literaturii romane ca poet de referinta si care sa-i arate strafundurile sufletului, scrierile sale literare sunt dovezi asupra trairilor pline de freamatul sensibilitatii artistice. Creatia literara a lui Hasdeu ii caracterizeaza sufletul si in felul acesta il desconspira ca un om sensibil, plin de zbuciumuri tumultoase, capabil sa se ataseze sufleteste pana la sacrificiul suprem.

Hasdeu si-a dorit iubirea carnala, dar si-a dorit la fel de mult gloria, implinirea sociala prin cunoasterea si recunoasterea geniului personal si a sacrificiului inchinat acestui popor. El si-a dorit o femeie alaturi de care sa-si implineasca destinul, care sa-l incurajeze si sa-l sprijine la nevoie, pentru deplinatatea misiunii sale. Un el si o ea uniti prin dragoste in intimitatea familiei; un el si o ea uniti prin aspiratii comune, spre viitorul glorios al natiei. Si-a dorit, a cautat si a gasit:

“Cumplita saracie s-invidia vicleana
Dansau in jurul meu:
In inima durere, si-o lacrima pe geana,
Si-n piept suspinul greu!

Tu insa, ca o lampa, ramasa-n mangaiere,
Cand faclele s-au stins,
C-o raza de iubire sorbeai acea durere,
Secai amarul plans!”

Vorbind despre Iulia, soata lui Hasdeu, Iuliu Dragomirescu scria: “Laitmotivul suprem al sufletului sau, ea i-a sprijinit cumpana intelectiva in zbuciumarea ei…Ea i-a intarit vointa, ea a reflectat asupra lui lumina Providentei.”

Chiar daca firea iute a lui Hasdeu se manifesta si in familie, prin calmul, echilibrul si vointa ei plina de dragoste, “doamna Iulia a fost mantuirea acestui geniu rebel”, cum spunea acelasi Dragomirescu. “Pana la casatoria mea in 1865…eram o noapte despre zori de zi, nu inca dimineata. Eram o mica parte din eu al meu, o parte obosita si dezgustata. De atunci incoace, prin nevasta mea, eu m-am simtit intreg si luminos.” recunostea acest geniu care ar fi fost cu certitudine pierdut, daca nu i-ar fi aparut in cale iubitoarea sotie. Recunoasterea si recunostinta lui Hasdeu nu este exprimata pentru a-si maguli sotia, ci o datorie de a transmite posteritatii legatura indisolubila existenta intre genialitatea sa manifestata si iubirea, intelegerea si sacrificiul de care a dat dovada sotia sa. ”Si a trebuit o sfanta ca Iulia Hasdeu, ca sa renunte la toata pasivitatea sa intelectuala, la toata activitatea sa animica, la toata sexualitatea sa radianta spre a-si lega destinele de geniul acestui om fara masura si, uitand toate defectele lui omenesti si pamantesti sa primeasca a-i fi sclava si sa se imortalizeze astfel pentru totdeauna. Pentru Hasdeu ca om, ea a fost stea, razim, fantana.” scrie Iuliu Dragomirescu.

Intr-un studiu critic inchinat lui Hasdeu, aparut in 1897 in primul numar din revista “Literatura si Arta Romana” (revista lunara ilustrata aparuta sub directia lui N.Petrascu intre 1896 si 1910), memorialistul Nicolae Petrascu scria: “Traind de regula intr-o singuratate studioasa, o familie in care sa gasiasca dragoste si ingrijire era isbandirea unui dor scump. Din ziua aceea, activitatea sa se indoi, obicinuind a zice, ca pe prima pagina a piesei Razvan si Vidra, “tot ce am mai bun datoresc nevestei mele”. Unicul fruct al acestei casatorii fu Julia, copila talentata care muri, cand abia incepuse sa traiasca.”

Creatia literara a lui Hasdeu nu este si nu tinde spre perfectiune artistica. Impulsul dat de trairile sale interioare spre a oferi natiei si altceva decat scrieri stiintifice, s-a lovit de obisnuinta de a da forma riguroasa si concisa lucrarilor sale.

Nicolae Petrascu a fost primul care a descris dependenta dintre nevoia de exprimare a sensibilitatii artistice a lui Hasdeu si formatia sa intelectuala, riguroasa, concisa:
“La D.Hasdeu, pe langa ca partea beletristica era secundara in activitatea sa, stiinta care alcatuia preocuparea sa de capetenie, urma neaparat sa inraureasca, sa deviaze pana la un punct dramele si poeziile sale de la genul lor curat literar. Iata ce s`a neglijat sa se observe de cei care l`au criticat cu asprime…Si timpul indelungat, cerut de forma, si preocuparile sale stiintifice se opuneau in parte si-l impedecau a fi in acelasi timp si artist desavarsit. Pe cand dramaturgul propriu zis e liber de a personifica pasiunile si ideile omenesti, cu inchipuirea sa, de a crea caractere si de a le da forma pe care o crede mai nemerita spre a le comunica aparenta realitatii, istorico-dramaturgul din contra nu poate planui actiuni extraordinare si nici caractere ideale in imprejurari date si in fiinte reale. Mestesugul in casul acesta, e de a uni adevarul cu arta, respectand in intregime pe cel intai si imbratisand cat mai mult cu putinta pe cea de a doua…Daca unele din fiintele sale par reci, lipsite de viata, nepasionate, e din pricina ca D-sa e mai putin sentimental si mai putin senzual decat intelectual.Pe langa asta, fecend toata viata literatura stiintifica, alaturi cu literatura propriu zisa, fiecare din aceste doua genuri a inraurit pe celalalt. Literatura sa stiintifica va avea elemente imaginative, literatura sa de imaginatie elemente stiintifice.”

Exprimarea fara valenta artistica deosebita este vizibila in toata opera lui Hasdeu, dar se vede cel mai bine in modul in care isi striga ingrijorarea si disperarea care-l sfasie in timpul bolii Lilicai si dupa moartea ei. Era strigatul unui geniu care nu putea sa suporte pierderea fiintei pe care o iubea desavarsit, a fiintei pe care o tinuse departe de viata lui dintr-un calcul strict pragmatic: copilul nu se putea implini intelectual fara o instruire superioara. Toata dragostea si dorinta lui de a o tine in brate, sa se joace cu barba lui “mare si stufoasa”, erau infranate de calculul rece al caii de urmat pentru devenirea Lilicai. Asa cum in viata si-a infranat trairile sentimentale, considerandu-le inferioare scopurilor marete pe care le vedea ca datorie, asa a realizat si creatia literara: riguros, cu mestesugul de elaborare a lucrarilor stiintifice.

Restituirea inceputurilor literare si a jurnalului intim a lui Hasdeu a facut-o istoricul literar Efrosinia Dvoicenco-Markova (1901-1980), in lucrarea: ”Inceputurile literare ale lui B.P.Hasdeu. Jurnalul lui intim (1852-1856) si alte opere rusesti” aparuta in 1936 la Fundatia Pentru Literatura si Arta “Regele Carol II” din Bucuresti.

Creatia literara a lui Hasdeu nu este vasta, dar are meritul de a fi deschizatoare de drum in literatura romana. Ne amintim indemnul lui Ion Heliade-Radulescu: “Scrieti baieti, numai scrieti romaneste!”
Dar se stie ca deschizatorul de drumuri calca pe ciulini si maracini! O mare literatura nationala nu se creeaza peste noapte, este nevoie ca generatii la rand sa batatoreasca drumul catre specificitate.

Lucrarea care caracterizeaza cel mai bine viata, trairile si nazuintele lui Hasdeu, este poema dramatica “Rasvan-Voda”, sau cum a fost denumita mai tarziu, in editia a treia din 1869, “Rasvan si Vidra”. Hasdeu opina, referindu-se la alegerea intre romanul istoric si drama istorica: ”drama si numai drama este in stare a reproduce viata umana cum este ea, fara a o lungi, fara a o taia in categorii, fara a o desfigura prin subiectivitatea autorului”.

Drama a fost jucata pe scena la 10 februarie 1867, apoi a aparut ca foileton in revista Perseverenta.
Prima editie publicata in volum poarta titlul “Rasvan-Voda Drama istorica in 5 acte in versuri. Editia II Reveduta, indreptata si adausa cu arii romanesci de D.Flechtenmacher” si a aparut in 1867 la Tipografia Lucratorilor Asociati din Bucuresti. “Actia se raporta la anii 1580-1585. Actele I, II si V se petrec in Moldova; actele III si IV in Polonia.”
Referindu-se la greutatea elaborarii, suplimentara fata de alte drame istorice, in prefata la aceasta editie Hasdeu declara:

“Aceasta drama este seu cel putin as fi dorit sa fie, o producere literara, psicologica si istorica.
Din punctul de vedere literar, am avut a me lupta cu dificultatea versificatiunii, sporita asta data printr-o dificultate si mai mare, aceea de a scrie in limba romaneasca din secolul XVI, fara neologisme si fara inversiuni moderne.
In privinta psicologica, ma ingreuia varietatea caracterelor, ce le introdusei in cadrul dramei mele: caracterul infocat, generos, eroic si impresionabil al lui Rasvan; caracterul ambitios, imperativ si orgolios al Vidrei; caracterul avar si las al lui Sbierea, duo caractere de teran romanesc, personificate in Mos-Tanase si in Redasul; in fine, nu sciu daca am reusit, dar intentia mea a fost de a da fie-carui personagiu, chiar si dintre cele mai secundare, cate o nuanta propria si obiectiva.
In fine, in privinta istorica, avui in vedere duo preocupatiuni de o potriva importante: istoria epocei in genere si istoria lui Rasvan in parte.”

Mircea Eliade caracteriza astfel lucrarea si personajele ei:
“Razvan si Vidra sunt personagii cu o adanca si zbuciumata vieata sufleteasca. Ei nu sunt uniti numai printr-o puternica pasiune-care face pe Vidra, nepoata lui Motoc, sa fuga in lume cu Razvan, capitan de haiduci-ci printr`un destin comun. Sentimentul destinului-care se poate descifra si in alte opere ale lui Hasdeu-da acestei drame o nota proprie, anevoie de identificat in dramaturgia romaneasca. Niciun alt scriitor roman n`a cantat mai sincer si mai infierbantat gloria, “setea de a merge inainte”, “setea de a fi tot mai mare si mai mare”, ca Hasdeu in Razvan si Vidra. Alaturi de dragoste, cealalta pasiune dominanta in Razvan este ambitia, iubirea gloriei; dar nu e vorba de o mediocra ascensiune sociala, de “parvenire” in sensul modern al cuvantului, ci de dorinta apriga de a-si face drum in istorie, de credinta in propriul sau destin, in “steaua” sa…Pasiuni puternic deslantuite, dorinta de glorie si marire a Vidrei, credinta in destin, iubirea de popor a lui Rasvan si ura sa impotriva “ciocoilor”(sentimente in care recunoastem idealurile politice ale lui Hasdeu), dragostea de natura si nostalgia patriei-toate acestea alcatuiesc un material bogat, plin de rezonante romantice, din care autorul a izbutit sa creieze una din cele mai frumoase piese a literaturii dramatice romanesti.”
Exista o asemanare evidenta intre viata lui Hasdeu si viata lui Rasvan. Hasdeu cunostea si accepta in parte parerile misogine ale vremii, punandu-le in gura personajelor sale:
“Sa nu te blasteme cineva
S-ajungi sluga la cai albi
Si stapan femeie s-aibi!”

“Razvan zice ca-i e sora, dar eu pot sa-ti dovedesc
C-acea muiere-i chiar dracul, numai botu-i femeiesc!”

“Of! Nu vru sa ma-nteleaga!…si tu stii a cui e vina?
Asa-i cand tace cocosul, lasand sa cante gaina;
Asa-i cand capra-i in frunte, poruncind in loc de tap,
Asa-i cand barbatu-i coada; asa-i cand muierea-i cap!…
Din dobitoacele toate, numai matca de albine
N-are cusur ca stapana….Celelalte, vai!”

“Sarmanul Rasvan acuma nu-i om, ci-i un naparstoc,
Pe care Vidra mi-l misca si-l intoarce fara preget,
Si la dreapta si la stanga, nu cu mana, ci cu-n deget!…”

“M-am gandit si eu l-aceasta, s-am ajuns drept incheiere
Sa cred ca Vidra-i smintita, ca orisicare muiere,
Iar Rasvan, de-a fost odata cu o minte de barbat,
De cand asculta de Vidra, si dansul s-a deochiat
Caci nebunia s-agata mai rau ca un maracine
Si trece ca o cascare de la om la om…”

“Acest om…asta muiere…muierea nu-i tocmai om,
Dupa cum marturiseste fericitul Chrisostom…”

“Femeia-i cam limbuta: ea nu pricepe ce-i taina
Vorba-i lunga ca si coada, coada-i lunga ca si haina”

Hasdeu isi iubeste insa aleasa inimii si are incredere in ratiunea si sfaturile ei. Asemanator, Rasvan se abandoneaza femeii iubite avand convingerea ca este capabila sa cunoasca destinul lor comun, fiind trimisa sa i-l impartaseasca si sa-l ajute sa se implineasca. Rasvan iubeste femeia, nu numai trupul ei, ci si vorba ei:
“Langa el mergea
Si el o privea
Si mereu ofta
Poate ca-l iubea
O copila dalba
Cu galbeni in salba
O dulce fetita
Cu flori in cosita
Cu rai in gurita!”

“Cateodata prin femeie Duhul cel Sfant ne vorbeste!
De pilda Ana, Iudita, Estera…”

In editia a III-a a lucrarii, aparuta in 1869, Hasdeu publica dupa prefata o incantatoare poezie dedicata sotiei sale, in care se remarca frumusetea ultimei strofe:

“O tu, ce chiar suspinul il imparteai cu mine,
Facandu-l mai usor:
Taiai oftarea`ntreaga in doua mici suspine,
Unite prin amor!…”

Dupa moartea celor doua Iulii, viata lui Hasdeu a cazut ca o vaza de pe masa: vaza s-a spart in cioburi fara rost, iar floarea a mai trait un pic, murind cu dor de apa.