Am 53 de ani, nu sunt nici tanar dar nici prea batran. Am avut parte de o tinerete tumultoasa, cu multe aventuri, unele placute, altele mai putin placute, dar de toate imi aduc aminte cu drag.

Am sa va povestesc o intamplare petrecuta cu ceva ani in urma, care ma distreaza enorm si acum, cu toate ca in zilele alea nu mi-a fost prea bine.

Era pe la inceputul iernii dintre 93-94, in apropierea sarbatorilor de Craciun, perioada cand multi dintre noi o tineam numai intr-o petrecere, de la Sfantul Nicolae pana la Sfantul Ion.

Intr-una din zile, dupa orele de serviciu unde bineinteles petrecerea a fost in toi, m-am dus la nasul meu de cununie care era in vremea aceea responsabil la un atelier de reparat frigidere. Clienti multi, atmosfera frumoasa, puteam sa nu raman ?!

Seara, pe la noua jumatate am plecat spre casa, ajungand intr-o statie de maxi-taxi. Oboseala, oboseala, ametit, ametit, nu am mai observat ca pe placa din fata a microbuzului nu scria 8 ci 2. Ala a venit primul, in ala m-am urcat. Mare greseala am facut, caci in loc sa merg acasa, am ajuns intr-o comuna aflata la 4-5 km de oras. In maxi-taxi cald, cald…am atipit si m-am trezit la strigatul soferului: „Ultima statie, va rog sa coborati!”.

Nestiind unde ma aflu, crezand ca am ajuns acasa, am coborat… si de aici incepe aventura !

M-am trezit singur, noaptea, intr-un loc necunoscut, slab luminat, de care habar n-aveam. Era o ora tarzie, nimeni pe drum, afara ningea frumos si din cand in cand mai aparea cate un caine grabit.

Cand am vazut o lumina intr-o curte si o femeie trebaluind pe-acolo, am zis ca asta mi-e salvarea. Asa ca am intrat in curte cu gandul sa intreb femeia unde ma aflu si care era drumul de intors spre casa. In acea perioada purtam si barba, asa ca va inchipuiti ca a simtit biata femeie cand avazut in batatura ei un strain cu barba, plin de omat si bine ametit de alcool.

Am uitat sa va spun ca in zona era si un spital de boli psihice, asa ca femeia dand cu ochii de mine a inceput sa-si strige barbatul si copii din toate puterile.

In urmatoarele clipe m-am trezit inconjurat, luat pe sus si bagat intr-o bucatarie undea ardea focul si era foarte cald, asa ca m-am ametit complet.

La intrebarile sotului, cine sunt, ce-i cu mine acolo, eu nu puteam decat sa deschid gura si sa misc buzele exact cum face un peste, fara sa scot nici un sunet…cu toate ca-mi dadeam seama ce e cu mine, pur si simplu nu puteam rosti o vorba.

Printre intrebari si ceva palme, sotul spunea ca-i puteam omori nevasta de inima, cu sperietura pe care a tras-o…femeia i-a zis sa ma lase in pace si sa cheme seful de post, scutindu-ma astfel de alte palme. Am avut noroc ca am dat totusi de niste oameni milosi.

Dupa jumatate de ora a venit si politistul cu ajutorul lui, mi-a pus catusele si am pornit spre sediu. Frigul de afara m-a mai trezit putin. La sediu, dupa o scurta discutie, politistul mi-a spus: „Domnule te va bine imbracat, sigur ai incurcat numarul paharelor, asa ca pleca sanatos si du-te acasa, ca te asteapta familia. Acum ma gandesc ca nici politistul nu voia sa ma pazeasca toata noaptea si sa piarda vreo petrecere.

Am plecat fara sa pun aceeasi intrebare care ma chinuia de mult timp: unde ma aflu si in ce directie e casa? Asa ca m-am trezit din nou intr-un loc necunoscut, in intuneric sub o ninsoare care parca nu se mai oprea. Singura schimbare era ora: se facuse miezul noptii.

Vazand niste lumini in departare, am incercat sa merg in directia aia…cu toate ca ningea, afara era cald si nu inghetase…mergand, ma infundam in noroi pana la glezne…asta m-a facut sa ma intorc inapoi. Si bine am facut ca luminile din departare erau intr-adevar cele din oras, dar ca sa ajung acolo trebuia sa trec un mic obstacol: raul Buzau!

Am vazut o cladire, cred ca era un fost C.A.P, unde ardea un bec la intrare, dar stiind prin ce trecusem mi-a fost teama sa bat la usa si sa mai pun vreo intrebare, asa ca m-am abtinut si m-am asezat pe un bustean din apropiere,nestiind ce sa fac.

Am mai facut miscari sa nu inghet de frig, am mai mers in stanga, in dreapta revenind mereu in acelasi loc de unde am plecat.

Cred ca au trecut trei-patru ore, cand intr-un tarziu am auzit niste carute care probabil mergeau la oras, la targul de vite pentru ca era duminica, asa ca m-am luat dupa zgomot si in sfarsit am ajuns la soseaua principala.

Acolo alta belea: nu stiam in ce parte s-o iau, stanga sau dreapta! Am ales dreapta si bine am facut. Ajunsesem pe drumul cel bun. Am mers asa vreo trei km, am citit niste indicatoare – nici mie nu-mi venea sa cred unde ma aflu! – cand am vazut farurile unei masini care venea din spate.

M-am gandit sa fac cu mana sa ma ia la ocazie si omul, crezand ca sant vreun localnic care merge dis-de-dimineata la oras, a oprit. M-am urcat bucuros in masina spunandu-i soferului ca vreau sa merg pana la pod, cel care trecea raul Buzau, ca pe urma ma descurcam pana acasa.

La cererea mea, am vazut ca omul s-a uitat speriat la mine, a intins mana si a spus: „Uite podul!!!”.

Intr-adevar podul era la vreo 15 metri, se vedea clar in lumina farurilor. Am coborat din masina fara sa spun vreun cuvant, lasandu-l pe om cu impresia ca in noaptea aia a luat la ocazie un nebun.

Am continuat drumul pe jos si intr-un final, pe la cinci dimineata am ajuns acasa. Mi-am aruncat bocancii din picioare, m-am aruncat pe un pat in bucatarie sa nu-mi trezesc sotia si cand aproape adormisem, am auzit soneria de la intrare. Venise un coleg caruia ii promisesem ca merg cu el la socrii lui de la tara sa taie porcul.

M-am echipat, si cu un „chef nebun” am pornit la drum. A fost o zi de cosmar cu toata tuica fiarta si pomana porcului. Spre seara am ajuns din nou acasa, m-am culcat si am dormit neintors vreo 12 ore.

Si acum, cand povestesc, ma distreaza mult patania mea.