Eram mica, cred ca aveam 5 sau 6 ani… si intamplarea ce urmeaza mi-a ramas vie printre amintiri, m-a urmarit si m-a invatat sa pot sa depasesc, chiar si atunci cand simt ca nu pot si nu vreau, Orgoliul care urla in Mine.

Mama ma ducea la gradinita in fiecare zi, iar educatoarea, o femeie cu chip frumos, puternica si impunatoare dar cu un glas minunat de dascal, pusese ochii pe mine…in sensul ca vazuse cam la ce sunt buna…eram atenta la tot, bagam repede la cap, imi placea disciplina, ordinea, linistea in clasa.

Incercand sa imi dezvolte aptitudinile, imi dadea diverse sarcini de indeplinit…printre care…sa fiu responsabila clasei, un fel de asistent manager, asa cum ar suna acum.

Bineinteles ca toate aprecierile care veneau la adresa mea si spuse parintilor de catre educatoare, m-au asezat, in mintea mea, undeva deasupra tuturor, considerand ca sunt cea care face totul foarte bine, fara greseala, cea care trebuie data drept exemplu copiilor mai putin buni.

Acum incepe povestea mea…intr-o zi, la ora de modelare cu PLASTILINA, tema de lucru a fost….UN COSULET CU FLORICELE. Fiecare copil avea in fata plastilina de toate culorile si trebuia sa faca un cosulet cu floricele, urmand ca apoi, acestea sa fie expuse pe o planseta in fata clasei.

Educatoarea ne-a rugat cand am terminat, sa stam cu cosuletul in fata noastra pe masuta, pentru a trece pe la fiecare si a ne aprecia efortul depus dandu-ne calificativul corespunzator.

Si acum vad!…masutele noastre erau asezate una lipita de alta astfel incat sa formeze litera U. Educatoarea a venit in mijlocul nostru si a inceput de la un capat cu primul copil spunand: “Aaa, Cristina, foarte frumos cosulet! Foarte bine!…..Vai Bogdan ce frumos e! Foarte bine!…. Mircea e frumusel, bravo! Bine…..” si asa la fiecare copil…in sfarsit ajunge la mine…..Eu am un cosulet foarte frumos, mie imi spune Foarte bine!..nu are cum altfel…si pentru ca a mai spus foarte bine si altora pana la mine, eu o sa fiu data exemplu ca am CEL MAI FRUMOS cosulet dintre toti cu FOARTE FOARTE BINE….fractiuni de secunda asta era in mintea mea…:”Frumos. BINE!”…

Ce-a fost atat de grav in ce a spus educatoarea? Ce era de rau? Ei… pentru mine in momentul ala timpul s-a oprit in loc…nu era posibil asa ceva!…cum sa fi facut altcineva mai frumos si mai bine decat mine!? “Frumos. BINE!” au fost cuvintele care m-au determinat sa fac ce am facut.

Educatoarea a incheiat cu aprecierile si ne-a rugat sa mergem fiecare si sa punem lucrarile pe planseta mare din spatele clasei, ca apoi ea sa o ia si sa o prezinte tuturor celorlalti copii din gradinita si parintilor.

Am mers in spatele clasei, am asteptat sa puna ceilalti colegi cosuletele cu flori din plastilina pe planseta, apoi am ramas eu si rapid am adunat in cei doi pumni mici de pui de om, toate cosuletele tuturor colegilor, le-am strans bine, am lasat bulgarele de plastilina pe planseta, iar langa el doar COSULETUL CU FLORI DIN PLASTILINA facut de mine. Am venit triumfatoare la locul meu.

Educatoarea care a vazut tot – mai tarziu mi-am dat seama si imi aminteam impreuna cu ea – a luat planseta cu “exponatele”, a venit in fata clasei si a intrebat cine a facut asta. Tacere. A continuat sa intrebe si a asteptat sa recunosc. Nimic. A intrebat al cui e cosuletul de pe planseta. Tacere. Apoi s-a uitat la mine si a spus:” asta e cosuletul tau!”. Am tacut, am privit in jos in semn de recunoastere.
Calma, vesela, educatoarea a dat liber tuturor celorlalti copii acasa, deoarece era ora de plecare, iar pe mine m-a pedepsit:”ramai aici pe scaunel si vei desface pe culori toata plastilina din bulgarele pe care l-ai facut !”…atat…nici un alt cuvant.

Oare cosuletul meu cu flori nu era de foarte bine?…asta ma intrebam…
Intamplari simple care pot sa te schimbe …. in bine….asa si trebuie!… doar in bine!
Intotdeauna am ras de intamplare…. si ma bucur ca nu am ramas cu rasul!
….Era un cosulet cu flori FOARTE FRUMOS!