Încercare de aşezare cronologică a lucrărilor lexicografice atingătoare de limba română, de la începuturi până la 1830 (Cronologie pentru o istorie a dicţionarului limbii române)

Cuvinte înainte spre folosul cititorilor

1. Scopul lucrării

Căutând informaţii despre diverse lucrări lexicografice din vechime, am constatat lipsa unui studiu care să le redea în totalitate pe cele cunoscute, pe cât posibil cronologic şi, pentru fiecare lucrare în parte, unul sau mai mulţi autori care s-au ocupat de identificarea, descrierea şi cercetarea lor. Chiar şi studiul lui Mircea Seche „Schiţă de istorie a lexicografiei române” , Bucureşti, 1966, cel mai amplu de până acum în domeniu, cuprinde, conform declaraţiei autorului, doar „aproape tot ce s-a elaborat ori s-a proiectat în această perioadă”. Înţelegem că interesul diverşilor cercetători de a reda informaţii despre anumite lucrări lexicografice este dat de importanţa pe care acestea o au pentru propriul studiu. Având în vedere scopul prezentei lucrări, enunţat chiar în titlu, nu am omis nici o lucrare lexicografică despre care am avut cunoştinţă din studiile de specialitate consultate. Deşi este puţin probabil, este posibil ca, prin vreo bibliotecă din lume, să mai existe neconsemnată vreo lucrare lexicografică de interes pentru istoria limbii române.

Ne-am oprit la anul 1830 deoarece, după această perioadă, numărul lucrărilor lexicografice tipărite este foarte mare, numărul lucrărilor lexicografice rămase în manuscris este foarte mic, iar informaţiile despre toate acestea sunt din abundenţă.

O astfel de lucrare, cu toate lipsurile ei, credem că este de folos pentru orientare, atât celor care se ocupă cu studiul lexicografiei, cât şi celor care, din curiozitate sau din dragoste de limbă, ar vrea să vadă cum a răsărit şi s-a dezvoltat lexicografia română.

Am făcut, într-o lucrare publicată anterior, un scurt excurs asupra unor probleme de ieri şi de azi ale istoriei limbii române, de folos celor care caută adevăruri, nu senzaţional. Punerea alăturată a punctelor de vedere ale celor mai de seamă specialişti ne-a convins, poate, că problemele nu sunt şi nu vor fi pe deplin lămurite niciodată. Acest lucru nu trebuie să descurajeze, ci, dimpotrivă, să stimuleze noile generaţii „să-şi încerce condeiul şi inventivitatea”.

Despre începuturile lexicografiei româneşti citez întâi punctul de vedere al lui B. Kelemen:
„Apariţia lucrărilor lexicografice romîne este aproape concomitentă cu apariţia primelor texte bisericeşti traduse din limba slavonă. În această perioadă apar glosarele şi vocabularele bilingve, slavo-romîne, latino-romîne…Nevoile practice, de ordin administrativ, bisericesc şi şcolar, apoi afirmarea limbii materne au făcut ca într-o perioadă dată să apară la noi astfel de lucrări. Aşa cum s-a întîmplat şi la celelalte popoare din Europa, aceste produse au contribuit la dezvoltarea culturală, socială şi politică a poporului romîn. Nu influenţele externe, imitarea altor popoare, ci înseşi necesităţile interne au dat naştere dicţionarelor bilingve.” (În lucrarea: „Inceputurile lexicografiei Romîneşti” publicată în revista „Cercetări de lingvistică” Anul VII, Nr. 1 Ianuarie-iunie 1962 a Institutului de Lingvistică din Cluj, p. 89-92)

O etapizare a evoluţiei apariţiei lucrărilor lexicografice o face Diomid Strungaru în lucrarea „Începuturile lexicografiei române” , apărută în revista „Romanoslavica” Nr. XIII/1966 a Asociaţiei Slaviştilor din Republica Socialistă România, la pag. 145: „…germenii lexicografiei române apăruseră în secolul al XVI-lea, afirmându-se cu prilejul transpunerii unor noţiuni din limba slavonă în limba maternă, atît în cadrul lecturii textelor slavone, cînd se recurgea la glose româneşti, cît şi în timpul efectuării traducerilor după astfel de texte, cînd anumite cuvinte şi expresii din cele două limbi erau tratate în aşa fel, încît, puse faţă în faţă, cele româneşti să exprime noţiunea corespunzătoare redată de cuvintele slave. Faza următoare, evident superioară, în evoluţia lexicografiei române o constituie întocmirea glosarelor slavo-române, ceea ce presupune culegerea gloselor româneşti de pe manuscrise sau tipărituri slave pe liste aparte, care devin utilizabile independent de un anumit text.”

2. Metoda lucrării

Prezenta se doreşte a fi o enumerare a lucrărilor lexicografice aparţinând limbii române, precum şi a descrierilor şi punctelor de vedere ale cercetătorilor despre acestea, de la primele încercări până în anul 1830. Cu respect pentru munca lor, am încercat să sistematizăm o diversitate de informaţii şi puncte de vedere întâlnite în unele lucrări de specialitate care tratează această temă. Ne propunem să prezentăm excerpte din bibliografia studiată, astfel încât cititorul să aibă contact direct cu textul avut în vedere în problematica abordată, mai puţin să formulăm concluzii personale. Demersul nostru încearcă să se limiteze la a deschide mai multe cărţi la paginile pe care le considerăm importante, îndemnând cititorul să le răsfoiască în totalitate. Astfel, lucrarea noastră va vorbi puţin altfel despre începuturile lexicografiei române.

O consemnare cronologică a primelor încercări lexicografice româneşti cunoscute, deschide o perspectivă, credem noi inedită, asupra influenţelor culturale din vechime, asupra circulaţiei informaţiei culturale, precum şi asupra intereselor economice, politice sau religioase ale diverşilor, pe teritoriul actual al României. Totodată, ea dezvăluie şi modul în care s-au născut primele încercări lexicografice şi cum au evoluat ele de-a lungul timpului spre ceea ce reprezentă lexicografia românească către mijlocul secolului al XIX-lea. Vom încerca să trecem în revistă, pe scurt, informaţiile mai cunoscute sau mai puţin cunoscute despre începuturile lexicografiei române, pentru a fi de folosinţă celor ce ar vrea să se gândească la istoria românilor şi a limbii lor.

Cronologia lucrărilor lexicografice ale limbii române cunoscute până în prezent

Înainte de 1600
1.

Primele exemple lexicale pentru susţinerea originii latine a limbii române
Prima lucrare care conţine o listă de cuvinte româneşti de origine latină şi care s-a păstrat până la noi este scrierea lui Gian Francesco Poggio Bracciolini, Disceptationes conviviales, redactată în anul 1451.

În lucrarea: „Ioan Haţegan. Filippo Scolari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene. Editura Mirton – Timişoara 1997”, la pag. 77-78 scrie:

„Un alt proiect urmărea aducerea la curte a celebrului umanist Gian Francesco Poggio Bracciolini (1380-1459). Cunoştinţa dintre comitele de Timiş şi Poggio, s-a legat la Constanţa în timpul conciliului, perioadă în care ultimul era secretarul papei Ioan al XXIII-le, şi a continuat până la moartea comitelui. Discuţiile dintre ei au atins sfere de interes reciproc, cu tangenţe atât în lumea artistică cât şi relaţii personale de amiciţie.

Rodul informaţiilor oferite de Filippo Scolari umanistului s-au concretizat într-una dintre scrierile acestuia. Disceptationes conviviales, redactată în anul 1451 şi publicată la Strasburg în 1513 şi la Basel în 1538. Poggio Bracciolini a fost primul umanist italian care afirmă şi demonstrează latinitatea limbii române, faţă de Rinaldo degli Albizzi, care doar o afirmă; lucrarea aceasta este cea mai veche scriere care susţine originea latină a limbii române cu exemple lexicale, cuvintele româneşti fiind sugerate prin cele latine similare: oculum, digitum, manum, panem, etc. Aceste cunoştinţe ale lui Poggio asupra limbii şi poporului român sunt, în parte, urmarea întâlnirilor şi discuţiilor cu Filippo Scolari, care poate fi considerat şi unul dintre primii informatori ai umanistului asupra realităţilor etnice şi lingvistive de la Dunăre.

Spunem că Pippo este unul dintre primii, poate chiar primul informator, al lui Poggio, întrucât Iancu de Hunedoara poate fi considerat pe bună dreptate, următorul. Cunoştinţa dintre Iancu şi Poggio se produce tot între anii 1431-1432 şi ea întăreşte convingerile învăţatului asupra structurii gramaticale a limbii române. Astfel un italian stabilit în Banat şi cunoscător al limbii române, Pippo, şi un român, Iancu de Hunedoara, pot fi consideraţi doi – şi poate cei mai însemnaţi – sfătuitori şi informatori ai celui mai vechi autor italian care susţine cu argumente lexicale originea latină a limbii române.

Aceste contacte cu reprezentanţi de frunte ai noului curent artistic din Italia şi răspândirea lui, pentru prima dată în Europa, în părţile centrale şi sud-estice, ale acesteia inclusiv pe pământurile româneşti, vine să demonstreze odată în plus multilateralitatea şi teminicia legăturiloe lui Filippo Scolari cu băştinaşii de sorginte latină.”

În nota de subsol nr. 41 de la pag. 79 scrie: “Numită Disceptationes conviviales sau după tiltul întreg: Poggii Florentini oratoris Clarissimi ac secretarii apostolici, Historia convivales disceptativae Orationes invectivae, Epsitolae. Descriptiones Quaedam facetiarum liber, venundatur Parrhisiis a Ioane Parvo sub signo libri aurei, scrisă la 1541 şi publicată la Strassbourg în 1513 şi Basel în 1548. Iată textul citat: „Apud superiores Sarmates colonia este ab traiano ut aiunt derelicta, quse nunc etiam inter tantam barbariem multa retinet latina vocabula, ab Italis, qui eo profecti sunt, notată. Oculum dicunt, digitum manum, panem, multaque alia quibus apparet ab Latinis, qui coloni ibidem relicti fuernut, manasse eamque coloniam fuisse latino sermone usam.”

Informaţia conţine şi erori, pe care încerc să le înlătur:
1. Lucrarea a fost scrisă în anul 1451.
2. Redau mai jos titlurile primelor trei ediţii ale lucrării:
Poggii Florentini, oratoris clarissimi, ac secretarii Apostolici Historiae convivales, Disceptativae orationes, Invectivae, Epistolae, Descriptiones qvaedam, et Faceciarvm liber. Per honestum virum Ioa[n]nem Knoblouchu[m], 3 idus Februarij, 1510

Poggii Florentini Oratoris clarissimi ac Sedis Apo. Secretarii Operum primae [-secundae] partis contenta Pogge, Le (1380-1459) / Impensis providi Ioannis Knoblovchi litterario pr[a]elo Ioannis Schot pressum hoc opus Pogcii [sic] / sub annu[m] D[omi]ni M.D.XIII [1513] Kalen[dis] Septembris
Poggii Florentini oratoris et philosophi. Opera, collation emendatorum exemplarium recognita, quorum elenchum versa haec pagina enumerabit. Basileae: apud Henricum Petrum (Basileae: ex aedibus Henrici Petri, mense Augusto 1538)

În lucrarea „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi. 1972. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Str. Gutenberg 3 bis, Bucureşti”, la pagina 173 şi următoarea, scrie:

„Cel dintîi umanist italian care ţine nu numai să afirme dar şi să demonstreze originea latină a poporului român a fost Gian Francesco Poggio-Bracciolini (1380-1459). Secretar apostolic, Bracciolini a participat la consiliul de la Constanţa, convocat în 1414, în legătură cu dispute religioase şi cu încercarea de înăbuşire a mişcării husite…
În Disceptationes conviviales, terminate în 1451, Poggio Bracciolini vorbeşte, între altele, de poporul român şi de obîrşia lui romanică, dovedită prin elemente de limbă:
„Între sarmaţii de la miazănoapte – spune el – există, după cum dovedesc urmele, o colonie rămasă de la Traian, care şi astăzi, între atîtea ţări de alt neam, întrebuinţează multe cuvinte latine, notate de italienii care au ajuns aici. Aceşti colonişti spun oculum, digitum, manum, panem şi multe alte vorbe, care negreşit sînt de la latinii care au fost lăsaţi acolo drept colonişti şi aceştia au continuat să folosească limba latină.”
Aceasta este întîia afirmare lipsită de echivoc a originii romanice a poporului şi a limbii române.”

2.

Manuscrisul slav nr. 149 de la Dragomirna
În lucrarea „Începuturile lexicografiei române”, apărută în revista „Romanoslavica” Nr. XIII/1966 a Asociaţiei Slaviştilor din Republica Socialistă România, la pag. 146, Diomid Strungaru scrie: „amintim aici că la mînâstirea Dragomirna există un manuscris slav din prima jumătate a secolului al XVI-lea, în cuprinsul căruia se găseau mai multe foi dintr-un astfel de glosar, din care însă n-a mai rămas decît o singură foaie-şi aceasta tăiată parţial, celelalte fiind tăiate complet.”(fila 161 din Manuscrisul slav nr. 149 de la Dragomirna) În josul paginii specifică provenienţa informaţiei: „Deţin aceste informaţii de la N. Smochină, care a cercetat diverse manuscrise vechi de la mânăstirea Dragomirna, făcându-mi şi o copie fidelă a acestei interesante rămăşiţe din glosarul amintit, de care mă folosesc mai jos.” În fragmentul de glosar slavo-român, se vede cum autorul acestuia, orientându-se după un glosar slavo-rus, a încercat să înlocuiască glosa slavă prin glosă în limba română. Pentru „a obţine o imagine” a gloselor româneşti din această listă, Diomid Strungaru prezintă un tabel comparativ cu exemple de articole editate de L.S. Kovtun şi aceleaşi articole, din fragmentul glosarului de la Dragomirna.

În lucrarea: „P. P. Panaitescu. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti. 1965”, la pag. 121 scrie:

„Existenţa unui curent de traduceri în limba română în Moldova, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, se confirmă prin descoperiri recente în arhivele mănăstireşti. La mănăstirea Dragomirna, unde au fost adunate numeroase manuscrise slavone vechi aduse şi din alte mănăstiri bucovinene, se află un manuscris slav datînd din această epocă şi în care se cuprinde un fragment de lexic slavo-român, contemporan cu textul slavon. Acest lexic numărînd numai puţine cuvinte, se pare dintre cele mai rare, prezentînd dificultăţi pentru traducători, arată că de pe atunci se pregăteau instrumentele necesare pentru o operă de traduceri.”

În nota de subsol se consemnează: „Manuscrisul slav al mănăstirii Dragomirna, nr. 149/1929, f. 161, la I. Iufu şi V. Brătulescu, Manuscrise slave din Moldova, în Romanoslavica, X, 1964.”
Este o eroare. În Romanoslavica X/1964 nu este publicată lucrarea.
În Romanoslavica XIII/1966, la pag. 189-202 este publicată lucrarea „Manuscrisele slave din biblioteca şi muzeul mănăstirii Dragomirna. Zlatca Iuffu”. La pagina 190, în nota de subsol nr. 5 scrie: „Manuscriesele slave din Moldova. I. Fondul mănăstirii Dragomirna, 1962 (în manuscris). Stabilirea redacţiei, traducerea textelor, datarea şi localizarea manuscriselor este făcută de I. Iufu, iar descrierea laturii artistice a lor: miniaturi, frontispicii, iniţiale, legătura şi ferecătura, aparţine prof. V. Brătulescu. Munca pentru aflarea şi descifrarea fiecărui filigran în parte a fost făcută în comun.”
În 2012 lucrarea a fost publicată sub titlul: „Manuscrise slavo-române din Moldova. Fondul Mănăstirii Dragomirna. Ioan Iufu. Victor Brătulescu. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi”; ediţie îngrijită, prefaţă, note, rezumat, indici şi reproduceri de Olimpia Mitric; carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.”
Manuscrisul este datat prima jumătate a secolului al XVI-lea.

3.
Fragmentul de la Belgrad
Există un fragment dintr-un manuscris vocabular slavo-român cu 66 cuvinte slave şi traducerea lor în limba română, întocmit probabil în Oltenia, cel mai târziu în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, (păstrat în Codex Miscellaneus Nr. 321 la Biblioteca Naţională din Belgrad – denumit de Gr. Creţu „Fragmentul de la Belgrad”).
Fragmentul a fost cercetat şi publicat prima dată, de Emil Kaluzniacki (professor de filologie comparată a limbilor slave la Universitatea din Cernăuţi), în anul 1894, sub titlul: „Ueber ein kirschenslavisch-rumänisches Vocabular”, în revista „Archiv fűr Slavische Philologie”, Berlin, 1894, p.46-53.
Aceasta este cea mai veche încercare de vocabular românesc păstrată până la noi, dacă nu luăm în considerare încercarea cuprinsă la fila 161 din Manuscrisul slav nr. 149 de la Dragomirna.
Datarea acestui manuscris este a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În lucrarea „Începuturile lexicografiei române”, apărută în revista „Romanoslavica” Nr. XIII din 1966 a Asociaţiei Slaviştilor din Republica Socialistă România, la pag. 146, Diomid Strungaru analizează fragmentul şi arată că acesta conţine două părţi: prima parte de 26 de articole este un extras dintr-un glosar slavo-rus, iar a doua parte conţine 66 de articole slave şi traducerea acestora în limba română (cu excepţia articolului cu nr. 16).

4.
Glosele lui Bogdan
În revista „Convorbiri Literare” Anul XXIV, Nr. 9/1 decembrie 1890, paginile 727-752 este publicată o lucrare a lui Ioan Bogdan, intitulată: “Glose romăne într`un manuscript slavon din seculul XVI”. Iată câteva fragmente din lucrare:

„Între colecţiunea de manuscripte slavone a negustorului Silin, depuse la exposiţia archeologică din Moscva în iarna trecută, să afla şi un manuscript slavo-român, cuprinzend sintagma lui Mateiu Vlastaris şi avend pe marginile filelor o mulţime de glose in limba romănă. Mulţumită D-lui V. N. Scepkin, unul din custozii muzeului istoric, am putut studia acel manuscript-deşi într`un timp foarte scurt – şi copia cea mai mare parte din glose. Manuscriptul e de hărtie, folio mare, are 57 de quaterniuni de căte 8 file, i.e. 456 file, din care 2 dela urmă au rămas nescrise, cu toate că textul nu se isprăveşte aici… Glosele romăneşti incep de la quaterniunea a 11. Copiindu-le, m`am silit pe căt mi-a ingăduit timpul scurt in care am putut avea manuscriptul in mănă, să caut corespunzetoarele cuvinte slavone in text. Glosatorul a insemnat insuş de multe ori cuvintul slav pe care il traduce cu căte o cruciuliţă; astfel căutarea lor mi-a fost incătva uşurată. In schimb insă, cu atăt mai greu a fost a găsi cuventul corespunzetor slavon acolo unde glosatorul nu face nici un semn. Au rămas foarte puţine casuri in care siguranţa nu este completă…Mai interesant decăt materialul lexicographic ce ne dau aceste cuvinte este faptul că ele ne permit a vedea unul din nenumeratele exemple de slavisare a limbei romăne prin cărturari. Glosatorul-probabil un călugăr din monastirea Neamţu-formează cuvinte romăneşti din cele slave chiar acolo unde avea cuvinte vechi de origine latină şi pe care de bună samă le ştia, care insă nu-i veneau in minte in momentul traducerii.”

Glosele au primit denumirea “Glosele lui Bogdan”. Ele sunt în număr de 662 în limba română şi circa 70 în limba slavonă. Glosele reproduse de Ioan Bogdan cuprind frecvent unul sau două cuvinte şi mai rar câte o propoziţie sau o frază. Lucrarea la care au fost ataşate glosele, este o versiune în slavonă a “Sintagmei lui Matei Vlastaris”. Scrisă în greceste, în 1335 la Salonic, aceasta este o compilaţie a legiuirilor bisericeşti şi laice ale împăraţilor bizantini, întocmită în ordine alfabetică, în 24 de capitole, conform celor 24 de litere ale alfabetului grecesc.
Pe baza filigranului hârtiei, manuscrisul a fost datat între 1515 şi 1536. Având în vedere ca scrierea gloselor prezintă fenomenul de rotacism, se consideră că acestea nu pot fi mai recente de 1630, dar sunt ulterioare lucrării la care sunt ataşate.

În lucrarea „Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastaris şi Începuturile lexicografiei slavo-române (secolele al XV-lea – al XVII-lea) ”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi. Editura Minerva. Bucureşti. 1972”, paginile 261-306, scrie:

„Un alt manuscris din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, provenit tot din Moldova şi scris în redacţia mediobulgară, a fost cercetat de loan Bogdan la Expoziţia arheologică de la Moscova din ianuarie 1890, organizată cu prilejul celui de-al VIII-lea Congres arheologic din Rusia, în sălilele Muzeului istoric. Manuscrisul aparţinea colecţiei negustorului Silin şi provenea de la lavra din Poceaev (sud-vestul Ucrainei, reg. Tarnopol), de unde fusese adus la Biblioteca Academiei teologice din Kiev celebrul manuscris nr. 116, care cuprinde Letopiseţul de la Putna I şi Cronicile lui Macarie şi Eftimie .

După indicaţiile lui I. Bogdan, manuscrisul are 456 de file (57 caiete, hirtie, in folio), avînd ultimele doua file nescrise, deşi „textul nu se isprăveşte aci”. Reproducînd titlul şi începutul Sintagmei, Bogdan spune doar că are acelaşi cuprins ca şi alte copii ale acestui text, fară să precizeze dacă include anexele şi, printre ele, glosarul latin-slavon.
În schimb, manuscrisul are o mare valoare pentru istoria lexicografiei româneşti, a limbii şi culturii române din secolul al XVI-lea, prin cele aproape 400 de glose româneşti, aflate în caietele 11-56, prin care un cărturar moldovean anonim (probabil de la Mânăstirea Neamţului sau de la altă mânăstire din nordul Moldovei) a căutat să explice o serie de cuvinte şi expresii slavone din textul Sintagmei (pe acestea, de cele mai multe ori, le-a însemnat cu o cruciuliţă.). Acest procedeu are o dublă însemnătate: în primul rînd, el ilustrează folosirea practică a Sintagmei, iar în al doilea rînd reprezintă un moment important în procesul de trecere a culturii româneşti de la limba slavonă la limba vie a poporului.”
În nota de subsol de la pag. 236 scrie: „Recent, istoricul Damaschin Mioc ne-a comunicat cota acestui manuscris, redescoperit de domnia-sa la Biblioteca “Lenin” din Moscova (Fondul Egorov, 93, nr. 65 / 65).”

Cercetătorii Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, care au studiat începuturile scrisului românesc, consideră „Glosele lui Bogdan” ca fiind „scrieri de drept ecleziastic” şi „texte literare originale”.

1581
Pravila ritorului Lucaci
În lucrarea: „P. P. Panaitescu. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti. 1965”, la pag. 176 scrie:

„În 1581 s-a scris, din porunca lui Eustatie, pe călugărie denumit Eremia, fost episcop de Roman, o pravilă voluminoasă (708 pagini), redactată de Lucaci, care se intitulează ritor şi sholastic (adică profesor la o şcoală mai înaltă), pentru a fi dăruită bibliotecii mănăstirii Putna. Pravila întocmită de Lucaci cuprinde Nomocanonul pe care l-am întîlnit şi în cele trei texte studiate mai sus, dar într-o traducere total independentă. În plus, se adaugă diferite texte din pravile ce privesc gradele de înrudire, în vederea opreliştei la căsătorie şi la drepturile de moştenire, precum şi două compilaţii de hotărîri ale sinoadelor şi extrese din legiuiri, intitulate Pravila mare şi Pravila mică.
Unele capitole din manuscrisul lui Lucaci ritorul sunt scrise numai în slavonă, altele în slavonă cu traducerea respectivă în româneşte, sub fiecare rînd slavon, în sfîrşit, o pravilă denumită “a sfinţilor oteţi, după învăţătura marelui Vasilie”, numai în româneşte (manuscrisul slav 692 al Academiei Române).”

Pravila este cel mai vechi manuscris juridic românesc, precum şi cel mai vechi text literar românesc provenind din Moldova (conform „Crestomaţie de literatură română veche Editura Dacia. Cuvînt înainte de Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu Buşulenga. Coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma. Cluj-Napoca 1984.”, pag. 154).

În lucrarea „Începuturile lexicografiei române”, apărută în revista „Romanoslavica” Nr. XIII din 1966 a Asociaţiei Slaviştilor din Republica Socialistă România, la pag. 144, Diomid Strungaru scrie: „Mai constat, de asemenea, tot în ms. slav 692, că o serie de glose româneşti au apărut în legătură cu anumite cuvinte din cuprinsul textului românesc (text care ocupă un anumit număr de foi din Pravilă). Deşi glosele se referă la cuvinte prescurtate, ele denotă totuşi că ritorul Lucaci era preocupat şi de ideea de a preciza conţinutul unor cuvinte româneşti mai puţin cunoscute cititorilor.” În continuare, autorul dă 8 exemple în care alătură textul românesc având cuvântul prescurtat, de glosa de pe marginea foii.

În lucrarea: „Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi”, la pag. 308, G. Mihăilă afirmă că atât Sintagma lui Matei Vlastaris (Glosele lui Bogdan), cât şi Pravila ritorului Lucaci „ sînt mai degrabă încercări timide de traducere, decît lucrări cu scopuri lexicografice”. Textul bilingv se află pe filele 190a – 193b, 215a – 246a, 249a – 279a, conform notei de subsol de la pag. 241.

1582
Palia de la Orăştie
În 1582 apare tipărită la Orăştie, prima traducere parţială a Vechiului Testament (Geneza şi Exodul), lucrare care poartă numele: „Palia de la Orăştie” şi conţine 164 file.
Redau mai jos un fragment din introducere („predoslovie”) selectat şi redat pentru frumuseţea limbii de către Eugen Munteanu în lucrarea „Lexicologie biblică românească”, editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pagina 511 şi următoarea:

„Cu mila lui Domnedzeu şi cu ajutoriul Fiiului şi cu săvîrşitul Duhului sfînt, eu, Tordaş Mihaiu, ales piscopul românilor în Ardeal şi cu Herce Ştefan, propoveduitoriul evangheliei lu Hristos în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascălul de dăscălie a Sebeşului şi cu Peştişel Moisi, propoveduitorul evangheliei în oraşul Logojului, şi cu Achirie, potropopul varmigiei Henedoriei, ţinum într-una pentru jelanie scriptureei sfinte, că vădzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slãvite a lui Domnedzeu, numai noi, românii, pre limbã nu avem. Pentru aceaia cu mare muncã scoasem den limbă jidoveascã şi greceascã şi sîrbească pre limbã românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul (…) şi le dîruim voo, fraţilor rumâni (…). Den mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon, voivodă Ardealului, dăruim (…) ceaste două dentîiu: Bitie şi Ishodul. Celui domn de steag şi vestit viteaz Gesti Freanţi, alesu hotnogiu Ardealului şi Ţărîei Ungureşti, lăcuitoriu în Deva, cum aceste doo cărţi să fie pîrgă (…). Gesti Freanţi fu cu tot agiutoriul şi le-au scris în cheltuialã multă şi cu alţi oameni buni încă lîngă sine şi le-au dăruit voo, fraţi românilor, pentru aceaia rugaţi pre Domnedzeu prentru Mărie lui. (…) Den mila lui Domnedzeu eu, Şerban diiacu, meşterul mare a tiparelor, şi cu Marien diiac, dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plãcurã şi le-am scris voo, fraţilor români, şi le cetiţi (…). Porojdestva Hristovo, 1582. În cetate în Orăştie.“

În lucrarea Floricăi Dimitrescu, „Dinamica lexicului românesc” , tipărită în 1994 la Editura Logos, apar aprecieri critice cu privire la valorificarea istoriografică a celor peste 200 de serii sinonimice ale Paliei de la Oraştie:

„Credem că s-ar putea trage concluzia că Palia de la Orăştie conţine un prim pas pe drumul lung şi anevoios al unui dicţionar de sinonime. Această activitate, fie numită empiric “lexicografică” –oricum conştientă-, de explicare prin sinonime, a cărei întâie manifestare este unanim considerată a fi Noul Testament de la Bălgrad prin bogatele sale glose marginale, trebuie deci precedată cu 66 ani, distanţa în timp dintre apariţia Noului Testament şi a Paliei de la Orăştie, şi nu a fost, după câte ştim, relevată până acum de cercetătorii limbii române vechi; aşa încît, cînd se va face istoricul dicţionarului de sinonime, adevăratul început ar trebui văzut în aceste modeste glose din Palie, interesante cel puţin prin valoarea lor documentară.”

În lucrarea: „Palia de la Orăştie şi Biblia de la Blaj – monumente de seamă ale literaturii religioase româneşti” întocmită de Florica-Elisabeta Nuţiu de la Biblioteca Centrală a U.M.F. Târgu-Mureş, publicată în Anuarul Libraria anul II pe 2003, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, scrie: „Bogăţia şi varietatea vocabularului se ilustrează, mai ales prin folosirea anumitor sinonime…Numărul foarte ridicat al termenilor sinonimi din Palia de la Orăştie poate constitui un indiciu al grijii traducătorilor pentru precizie sau pentru atingerea unor nuanţe a frământărilor lor, pentru a găsi cuvântul cel mai adecvat, poate şi cel mai expresiv, şi care să aibă o putere de circulaţie mai largă.” Autoarea dă exemplu de sinonimii simple, alcătuite din două elemente lexicale şi de sinonimii complexe, în care un referent este desmnat de până la unsprezece termeni. „Recordul este bătut de conceptul animal, care apare exprimat prin 11 sinonime, în Palia de la Orăştie: vită – dobitoc – jivină – jiganie – dihanie – făptură – gadină – avuţie – bogăţie – bunătate – marhă…”

1588
Catastihul averii Mănăstirii Galata

În lucrarea „Limba română vorbită între 1550-1600. Studiu paleo-linguistic de B. Petriceicu Hasdeu, cu observaţiuni filologice de Hugo Scuchardt Tomulu I” , apărută în 1878 (primul tom din „Cuvente den bătrâni”), este publicat studiul „Catastihul averii Mănăstirii Galata”, din care redăm fragmentul de mai jos:

„Publicaţiunea de faţă era deja forte înaintată, când pre-stimatul nostru amic şi coleg d. D. A. Sturdza, ale căruia vaste cunoscinţe şi preţiose colecţiuni alergă tot-d`a-una cu rîvnă înaintea acelora ce brăzduiesc câmpul istoriei naţionale, ne-a comunicat documentul de mai jos, cel mai lung în limba română din secolul XVI şi cel mai interesant sub raport lexic. D. Sturdza a însoţit textul de o notiţă, din care extragem următorele:
„Documentul acesta aparţinea reposatului Eudoxiu Hurmuzachi, şi a venit în proprietatea mea prin donaţiunea ce mi-a făcut venerabilul meu amic George Hurmuzachi.
El formează o condicuţă scrisă pe foiţe lungi de 33, late numai de 10 centi-metri, pe hârtiă gălbuie grosă, cu semnul de fabrică dela Braşov, şi anume: (urmează desenul filigranului). Scrisorea, cu cernelă negră bună, e mare şi frumosă.
Condicuţa cuprinde peste tot 18 foi, din cari 17 pagine sînt scrise cu aceiaşi mână de gramatic, ultimele 2 sînt lăsate albe, er pe cea d`întîiu este o apostilă făcută de însăţi mâna Domnului moldovenesc Petru Schiopul, precum e lesne a constata alăturînd`o cu fac-similul publicat de d. B. P. Hasdeu. Acest catastih al mânăstirii Galata s-a scris cu ocasiunea dării de semă, când egumenul Anastasie a predat totă averea mănăstirescă în mâinile dichiului Gervasie în presinţa comisarului domnesc Caraghiuzăle stolnic, ceia ce s`a întămplat la 4 noembre 1588, er la 15 noembre s`a pus apoi apostila princiară.”
Cătră notiţa d-lui Sturdza, vom adăuga următorele.”
Urmează prezentarea istoriei Mânăstirii Galata întemeiată, de Vodă Petru Şchiopul prin 1583.
Hasdeu redă integral documentul şi „transcripţiunea” sa, făcând apoi o „notanda”, în care analizează destul de amănunţit particularităţile lingvistice ale textului.
Acest lexicon cuprinde circa 500 de cuvinte utilizate în mediul mănăstiresc.
Lucrarea este publicată şi în revista „Columna lui Traian”, serie nouă, nr. 10, octombrie 1877.

1591
Primele glose româno-italiene
În volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, este tipărită lucrarea: „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718) ”.

La pag. 22, G. Mihăilă scrie: „Către sfârşitul aceluiaşi secol, cunoscutul geograf Italian Giovanni Botero (1533-1617) citează în celebra sa carte Relazioni Universali (Roma, 1591), 3 cuvinte româneşti moştenite din latină, iar mai tîrziu -începînd cu ediţia din 1601- 9 cuvinte, dovedindu-se destul de bine informat de la cunoscători direcţi ai Ţărilor Române: „I Valacchi mostrano di tirare origine da’ Romani nel loro parlare, perché ritengono la lingua Latina, ma più corotta che noi Italiani. Chiamano il cavallo, callo; l’acqua, apa; il pane, pa; le legne, lemne; l’occhio, occel; la donna, mugier; il vino, vin; la casa, casa; l’huomo, huomen”.
Aceste prime glose româno-italiene sînt contemporane cu copiile glosarelor latino-slavone anexate Sintagmei lui Matei Vlastaris, dintre care cea mai veche a fost scrisă în timpul lui Ştefan cel Mare, de către Ghervasie de la Mănăstirea Neamţu (1472-1474) şi cu cele dintîi vocabulare slavo-române din secolul al XVI-lea, studiate de E. Kaluzniacki şi D. Strungaru, tot aşa cum glosarele româno-latine din secolul următor, pe care le vom prezenta mai jos, sînt contemporane cu celelalte lexicoane slavo-române alcătuite pe baza celui slavo-ucrainean al lui Pamvo Berînda (1627), dintre care primul a fost scris în 1649 de Mardarie Cozianul, iar ultimul este atribuit sfirşitului secolului al XVII-lea.”

În lucrarea „Dr. Marin Popescu-Spineni. România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate pînă în pragul veacului nostru. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978”, la pagina 143 şi următoarea, scrie:

„Botero a fost un iubitor al scrisului în domeniul social-politic şi economic. Un mare răsunet au avut lucrările sale: Della regione di stato, Milano, 1583; Cause della grandezza e magnificenza della cita, 1589; Relazioni Universali, Veneţia, 1591. Aceasta din urmă, întregită şi reeditată, s-a tipărit în alte 17 ediţii şi trei traduceri în limba latină…
„Botero, bine informat asupra realităţilor din Ţările române, ne-a lăsat o serie de consideraţii, deosebit de interesante, privind natura, economia şi populaţia lor…
<...După limbă dovedesc că se trag din romani pentru că păstrează limba latină, dar mai coruptă decît noi, italienii. Numesc calul „callo”, apa „apa”, pîinea „pa” – Chiamano il cavallo, calbo, l`aqua, apa, il pane, pa. -...>”

1625
Primul vocabular greco-român
În colecţia de manuscrise greceşti a Academiei Române, consemnate în lucrarea „Biblioteca Academiei Române. Catalogul manuscriptelor greceşti întocmit de Constantin Litzica. Conferenţiar la Universitate. Ediţiunea Academiei Române. Cu 15 Stampe Facsimile.”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1909, se află la Nr. 612 (692) un miscelaneu format 21 X 15 cm, care conţine 225 foi, provenit de la Muzeul de Antichităţi.
Pe prima foaie se află un mic vocabular greco-român, care continuă pe filele 73-74, 79-81 şi 220-225.
Pe fila 219 verso se află consemnarea în limba greacă: „S-a scris cartea de faţă în mînăstirea sfintei Anastasia în ostrov la anul 7134 (=1625) de la zidirea lumii, indiction 9 în luna Dechemvrie 18.”
Acesta este cel mai vechi manuscris datat olograf care conţine o lucrare lexicografică a limbii române.

Circa 1630
Primul lexicon slavo-român (Fragmentul Cipariu)
În lucrarea: „Academia Română. Studii şi Cercetări. LXXV. Istoria Literaturii Române Vechi de Ştefan Ciobanu. Membru al Academiei Române. Vol. I. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţionalâ, Bucureşti, 1947.”, la pag. 55 şi următoarele scrie:

„Răspândirea culturii slave la români, prin literatura bisericească, a avut ca efect apariţia unui număr relativ însemnat de lucrări lexicografice. Era natural ca Românii copişti, cetitori sau traducători să caute să aibă la îndemână dicţionare, care le înlesneau înţelegerea textului slav. S`au păstrat mai multe dicţionare manuscrise slavo-române. Se semnalează ca majoritatea acestor dicţionare au fost alcătuite în Muntenia. La baza celor mai multe din aceste dicţionare este opera lui Pamvo Berândă, cărturar care se distinge în Ucraina sub Petru Movilă şi care după toate mărturiile, era Român de origine. În anul 1627 el tipăreşte la Chiev un „Lexicon slavo-rusesc” (ucrainian), care a avut o răspândire foarte mare printre Ruşi şi Ucrainieni şi care a servit ca model şi pentru majoritatea dicţionarelor slavo-române.
După cum se vede din dicţionarele lui Mardarie Cozianul şi din dicţionarul nr. 240 din Biblioteca soc. de antichităţi din Moscova, prelucrarea dicţionarului lui Berânda constă în înlocuirea materialului explicativ din ruseşte în româneşte, cuvintele slavoneşti şi ordinea lor rămânând ca în lexiconul lui Berânda.”

Este consemnată existenţa începutului unui lexicon slavo-românesc, cuprinzând 48 de cuvinte (de fapt, 49), întocmit probabil la începutul secolului al XVII-lea. Cipariu a numit lexiconul: „Vocabular biblic sârbesc-românesc”. Lexiconul este scris pe foile 22 şi 23 ale unui manuscris de 103 foi (manuscrisul XXV al bibliotecii Cipariu). Analiza lucrării arată că este o prelucrare a Lexiconului slavo-rusesc al lui Pavlo Berinda, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627, dar o lucrare independentă, nu o transcriere a altei prelucrări.
Manuscrisul a fost datat începutul secolului al XVII-lea.

În lucrarea „Principia de limba si de scriptura”, publicată la Blaj în 1866, la pag. 114, descriind manuscrisul, Timotei Cipariu scrie: „Rr Msu for a titlu si for a inceputu, cu multe cole mestecate, sî altele pirdute dupa a dou`a legatura, scrisu de mai multe mânu mai vechie sî mai noue…Pre folia-le 21-23, se afla un prochodu serbescu, sî începutulu unui Vocabulariu biblicu serbescu-romanescu.”

Fragmentul Cipariu este reprodus şi analizat în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile. Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale. Strada Doamnei 16. 1900. Preţul 5 lei.”, pagina 24 şi următoarele.

În lucrarea „Începuturile lexicografiei române”, apărută în revista „Romanoslavica” Nr. XIII din 1966 a Asociaţiei Slaviştilor din Republica Socialistă România, în nota de subsol de la pagina 148, Diomid Strungaru scrie: „Originalul există, probabil, printre manuscrisele trecute în fondul « N. Bălcescu» al Academiei Republicii Socialiste Romania—Filiala din Cluj. Încercările noastre, din decembrie 1964, de a descoperi, în Biblioteca acestei filiale, originalul respectiv, au rămas fără rezultat. Poate că alţi cercetători din Cluj, la care am apelat în acest sens, vor izbuti, totuşi, să-1 descopere.”

În lucrarea „Contribuţii la studiul lexicografiei slavo-române din secolul al XVII-lea”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi. Editura Minerva”, Bucureşti. 1972, paginile 307-326, scrie:
„Acum mai bine de o sută de ani, în 1847, T. Cipariu semnala în biblioteca sa un manuscris vechi românesc din prima jumătate a sec. al XVII-lea, care cuprindea, printre alte texte, un început de lexicon slavo-român, numit de el Vocabular biblic sîrbesc (i.e. slavon)-românesc, fără însă a-l studia mai îndeaproape. Mai târziu, în 1900, de acest fragment s-a ocupat Gr. Creţu, care l-a publicat în studiul introductiv la ediţia Lexiconului slavo-român al lui Mardarie Cozianul (1649), pe baza unei copii ce i-o trimisese de la Blaj I. M. Moldovan (manuscrisul se afla în colecţia Cipariu sub nr. XXV)…
Reuşind să regăsim recent, în 1967, acest manuscris la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Republicii Socialiste România, secţia manuscrise, unde a intrat colecţia lui Cipariu (cota: mss. rom. nr. 100), ne propunem, în cele ce urmează, să publicăm din nou fragmentul de lexicon, după manuscris, reproducînd cuvintele slavone în alfabet chirilic şi numerotîndu-le, iar pe cele româneşti – conform transcrierii interpretative, aplicate în lingvistica şi filologia româna actuală. Menţionam, în plus, că literele suprascrise le coborîm în rînd, între paranteze rotunde; între paranteze drepte se dau litere sau cifre completate de noi, atunci cînd e nevoie.”

1647
Letopiseţul Ţării Moldovei
Prima scriere românească ce susţine cu exemple lexicale originea latină a limbii române şi care s-a păstrat până la noi, este Letopiseţul Ţării Moldovei, scris între anii 1642-1647 de Grigore Ureche.

În lucrarea: „Liviu Onu. Critica textuală şi editarea literaturii române vechi. Cu aplicaţii la cronicarii moldoveni. Editura Minerva. Bucureşti. 1973”, la pagina 410 şi următoarele, este transcris fragmentul care ne interesează aici:
„Aşijdire şi limba noastră din multe limbi iaste şi ni-i mestecat graiul nostru cu a vecinilor de pen pregiur, măcar că de la Rîm ne tragem şi cu a lor cuvente ni-s mestecate, cum spune şi la predosloviia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rîndu. Ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobodzie, de pe pregiur venindu şi descălecîndu, din limbile lor s-au mestecat a noastră. De la Rîmleni, ce le dzicem latini: pînea, ei dzîc panis; carnea, ei dzîc caro; găina, ei dzîc galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostrum, noster, şi altele multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre-amănuntul, toate cuventele le-am înţelege. Aşişdire şi de la frînci: noi dzicem cal, ei dzîc caval; de la greci: „stafide”, ei dzîc „stafida”; de la leşi: prag, ei dzîc prog; de la turci: -m-am căsătorit; de la sîrbi: caracatiţă, şi altele multe ca acestea din toate limbile, carele nu putem să le însămnăm toate.”

În volumul „Istoria Literaturii Române – Studii -. Coordonator ştiinţific: Zoe Dumitrescu Buşulenga. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1979”, la paginile 43-71, este publicată lucrarea lui G. Mihăilă „Începuturile şi conştiinţa de sine a literaturii române vechi”, în care scrie:
„Pe lîngă naraţiunea istorică propriu-zisă, Letopiseţul cuprinde, în introducere, consideraţii istorico-lingvistice privind originea latină a poporuluişi a limbii române, Ureche fiind primul cărturar român care recurge la exemple lexicale, depăşind simpla afirmaţie globală: De la rîmleni, ce le zicem latini: pine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muierea, mulier; fămeia, femina [de fapt: familia]; părinte, pater [de fapt, parens, -tis]; al nostrum, noster, şi altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege ş.a.m.d.”

În lucrarea „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi. 1972. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Str. Gutenberg 3 bis, Bucureşti”, la pagina 190 şi următoarea, scrie:
„Trecînd la problema de limbă, trebuie să spunem că meritul lui Gr. Ureche este aci considerabil şi că el nu a fost relevant la valoarea lui meritată. Aceasta se datoreşte şi faptului că nu s-a arătat ce se realizase pînă la Ureche în general. În fond, umaniştii apuseni subliniază cu regularitate asemănarea dintre limba română şi limba latină sau italiană, dar, afară de Poggio Bracciolini, necunoscut de Ureche, nu dau exemple concrete. Umaniştii poloni, la asemănarea cu latina, adaugă că limba română are şi elemente slave, dar, de asemenea, nu dau exemple. Ureche are, deci, la dispoziţie idea, dar corelaţiile lexicale trebuie să le facă singur. El întregeşte întîia oară, nu numai în cultura româneacă, ci în general, imaginea limbii române, arătînd că acesta a moştenit un fond latin: „de la rîmleni […] pîine, ei zic panis;carne, ei zic caro…”

Apoi Ureche arată pentru prima dată că în limba română au pătruns cuvinte nu numai de la slavi, ci de la alte popoare: „Aşisderea şi de la frînci, noi zicem cal, ei zic caval; de la greci straste, ei zic strafas; de la leşi prag, ei zic prog; de la turci m-am căsătorit; de la sîrbi caracatiţă şi alte multe ca acestea din toate limbile, carele nu le putem să le însemnăm toate”. Încheierea acestui citat dovedeşte că Ureche făcuse un examen mai larg şi că avea probabil exemple mai multe, dar n-a considerat necesar să le introducă pe toate…
Ureche reuşeşte să dea întîia oară o imagine cu aproximaţie justă a compoziţiei lexicului limbii române, aşa cum l-au stabilit cercetările moderne…”

1648
Noul Testament de la Bălgrad
Apare prima traducere în limba română a Noului Testament, care poartă titlul: „Noul Testament sau Înpăcarea, sau Leagea Noao. A lui Iisus Hristos Domnului nostru. Izvodită cu mare socotinţâ, den izvodă Grecescu, şi Slovenescu, pre limbâ Rumăneascâ, cu îndemnaria şi porunca, denpreunâ cu toatâ cheltuiala, a măriei sale, Gheorghie Racoci, Craiul Ardealului, i procia. Tipăritu-s-au întru a mării sale Tipografie, dentăiu noou, în Ardeal în cetatea Belgradului (Alba Iulia). Anii de la Întruparea Domnului şi Mântuitoriului nostru Iisus Hristos 1648. Luna lui Ghenuariu 20”, format in folio, având 336 file.
În „Predoslovie cătrâ cetitori”, traducătorul scrie: „Aciasta încă vă rugămu să luaţi aminte că Rumănii nu grăescu în toate ţărele într`un chip, încâ neci într`o ţară toţi într`un chipu; pentr`aceia cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagâ toţi, grăindu unu lucru unii într`unu chipu,alţii într`altu chipu: au veşmănt, au vase, au altele multe nu le numescu într`un chipu. Bine ştimu că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sănt buni carii îmblâ în toate ţărăle, aşia şi cuvintele acele săntu bune carele le înţelegu toţi. Noi dereptu aceia ne-amu silit, de in căt am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagâ toţi, iară să nu voru înţelege toţi nu-i de vina noastrâ, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr`alte ţări, de ş`au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într`unu chipu.”
Acest monument literar prezintă o structură sintactică tributara originalului din care a fost tradus, nefiind de ajutor în cunoaşterea sintaxei limbii române de la acea dată.
Lexicul este şi el încărcat de cuvinte dintre care acum unele nu mai există în limba română, iar unele care nici n-au existat, fiind preluate ca atare din originalul tradus: „De aciasta încă vomu să ştiţi, că vedemu că unele cuvinte unii le-au izvodit într`un chip, alţii înt`alt. Iarâ noi le-amu lăsatu după cum au fostu în izvodulu grecescu, văzăndu că alte limbi încă le ţinu aşia, cumu-i synagoga, şi poblicanu, şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu sâ ştiu rumăneşte ce săntu; nume de oameni, şi de lemne, şi de veşmente, şi altele multele carele nu sâ ştiu rumăneşte ce săntu noi încâ le-amu lăsatu greciaşte, pentru că alte limbi încâ le-au lăsatu aşia.”
Pe fiecare pagină se află rezervat un spaţiu marginal dedicat gloselor. Aici, traducătorul a făcut trimiteri la informaţia necesară înţelegerii textelor, sau a explicat cuvintele noi întălnite în text. Aceste glose marginale, sunt considerate de unii specialişti drept prima încercare de dictionar explicativ al limbii române, de dicţionar de sinonime, precum şi prima încercare de dicţionar de neologisme (George Ivaşcu. Istoria literaturii române. Vol. 1. 1969. pag. 158).
Explicaţia marginală a neologismelor şi larga circulaţie a cărţii au dus la intrarea în limba română a unor cuvinte noi, precum şi la consolidarea celor mai puţin cunoscute sau răspândite.
Pasul făcut pentru crearea unei limbi unitare a fost uriaş, prin influenţa exercitată asupra traducerilor ulterioare, inclusiv asupra Bibliei de la Bucureşti din 1688.

În lucrarea Floricăi Dimitrescu, „Dinamica lexicului românesc”, tipărită în 1994 la Editura Logos, la pag. 102, scrie:
„În fine, nu putem încheia această scurtă trecere în revistă a problemelor puse de textul Noului Testament de la Bălgrad, fără a sublinia importanţa abundentelor “glose marginale” pe care le-am amintit şi cu ocazia discutării introducerii în limba română prin Noul Testament a unor neologisme de origine greacă sau latină.
„Glosele” din Noul Testament dovedesc efortul conştient al cărturarilor-traducători, pe de o parte de a îmbogăţi limba prin neologisme şi, pe de altă parte, de a le explica pe înţelesul tuturor.
Prin felul cum au fost alcătuite aceste glose, ele constituie începutul unui dicţionar de sinonime în special şi a unuia explicativ în general, cu etimologii ale limbii române. Este adevărat că acest din urmă aspect ne întîmpină mai rar în glose, dar este reliefat că, de exemplu la teatru în glosă apare „ce în greceaşte se zice teatron”…”

În lucrarea lui Gh. Chivu „Scrisul religios, componentă definitorie a culturii vechi româneşti. Locul textelor bisericeşti în cadrul scrisului românesc”, publicată în revista „Dacoromania”, serie nouă, XVII, 2012, nr. 1, Cluj-Napoca, p. 54–67, în nota de subsol nr. 13 de la pagina 58 scrie: „Glosele marginale din Noul Testament de la Bălgrad, interpretate multă vreme ca dovezi ale încercării de explicitare şi de rafinare formală a textului biblic (s-a vorbit chiar, cu referire la aceste glose, de un prim dicţionar explicativ şi de sinonime al limbii române; vezi G. Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 51; Florica Dimitrescu, Importanţa lingvistică a Noului Testament de la Bălgrad, în Noul Testament tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1988, p. 93), s-au dovedit a fi o adaptare la spaţiul românesc a tiparului ediţiilor occidentale ale Bibliei (Eugen Pavel, Carte şi tipar la Bălgrad (1567–1702), Cluj-Napoca, 2001, Editura Clusium, p. 159–179).”

1649
Lexicon slavo-român. Manuscrisul Nr. 450
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, publicate în „Gabriel Ştrempel Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R., 1-1600. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1978“, se află la Nr. 450 un Lexicon slavo-român.
„Acest lexicon l-am scris eu mult păcătosul monach Mardarie pisar. Cu porunca şi cu bine-cuvântarea părintelui nostru chir Stefan egumenul de la sfînta mănăstire Cozia, unde este hramul Sfînta Treime. În dilele bine-cinstitorului şi de Christos iubitoriu Ion Matheiu Băsăraba, marelui Voevodă. Şi în dilele arhiepiscopului şi mitropolitului chir Stefan a totă ţera Ungrovlahiei, la anul 7157. Şi s`a sfîrşit în luna lui Maiu 22 de dile.”
Acesta este textul (tradus din limba slavă) găsit pe o lucrare manuscrisă intitulată „Lexicon slavo-românesc şi tîlcuire numelor”, descoperită pe la 1890 de Ghenadie episcopul Râmnicului, la Mânastirea Cozia, fiind prima lucrare lexicografică completă păstrată până în zilele noastre. Manuscrisul cuprinde 243 de foi, unele nescrise în întregime (29) sau în parte (33), format 14,5 X 10 cm.
Lucrarea este o prelucrare a Lexiconului slavo-rusesc al lui Pavlo Berinda, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627.

Lucrarea a fost publicată cu titlul: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi tîlcuire numelor din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile. Ediţia Academiei Romane.Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Gobl. Furnisor al Curţii regale. 16 Strada Doamnei 16. 1900. Preţul 5 lei.”

În „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe Filologice, Lingvistică, Anul XIX, Nr. 1-2, 2007”, la pag. 216-227 este publicată lucrarea lui Irina Tiţa: „Lexiconul lui Mardarie Cozianu – Particularităţi ale vocabularului” , care scrie:
„Cercetarea istorică a lexicografiei româneşti arată că una dintre cele mai vechi scrieri în domeniu, păstrată integral până astăzi, a fost scrisă la jumătatea secolului al XVII-lea. Numărul mare de lucrări traduse din slavonă, în marea lor majoritate cu caracter religios, îi determină pe „scriitorii” vremii să întocmească la început liste de cuvinte slavoneşti însoţite de corespondentul românesc, dispuse în ordine alfabetică. Desigur, liste de cuvinte au fost întocmite încă din secolul al XVI-lea, două dintre ele păstrându-se până astăzi fragmentar. Prin urmare, din necesităţi practice, călugărul Mardarie alcătuieşte în 1649, la Cozia, un Lexicon bilingv rămas în formă manuscrisă. Ca şi alte lucrări de acest gen, Lexiconul lui Mardarieare ca punct de plecare Lexiconul slavo-rusesc şi tîlcuirea numelor al lui Pamvo Berînda, tipărit la Kiev, în 1627, însă nu se poate pune semnul egalităţii între cele două lucrări deoarece, aşa cum observa Grigorie Creţu, în lucrarea lui Mardarie deşi redusă ca dimensiuni, se fac completări sau simplificări în explicarea unor termeni faţă de izvorul creaţiei sale. Într-un articol publicat în 1972, Mirela Teodorescu vorbeşte şi despre existenţa unor izvoare româneşti în elaborarea lucrării, alături de principalul punct de plecare. Pe baza Lexiconului slavo-rusesc au fost alcătuite mai multe glosare slavo-româneşti, în care seria cuvintelor slavone este aceeaşi ca în lucrarea lui Berînda, iar echivalentele ruseşti sunt înlocuite cu cele româneşti. Numărul acestor lexicoane e destul de mare, ceea ce dovedeşte că se foloseau destul de mult în şcolile vremii şi se traducea masiv din slavonă. Cele mai complete sunt Lexiconul slavo-românesc şi tâlcuirea numelor datorat lui Mardarie de la Cozia, alcătuit în 1649 şi Lexiconul slavo-român al lui Mihai Logofătul din 1667.
Lexiconul lui Mardarie fiind alcătuit la Cozia, ne aşteptăm să întâlnim în paginile sale elemente specifice graiurilor sudice, însă călugărul oltean face o sinteză a termenilor uzuali ai epocii, indiferent de zonă dialectală, depăşind în acest fel aria lingvistică pe care o ilustra.”

Circa 1660
Anonimus Lugoshiensis sau Anonymus Caransebesiensis
În revista „Columna lui Traianu. Revistă pentru istoria, linguistica şi psicologia poporană. Sub direcţiunea D-lui B. P. Hasdeu. Noua serie Anulu IV”, numărul pe noiembrie-decembrie 1883, pagina 406, este publicată lucrarea lui Hasdeu cu titlul: „Anonimus Lugoshiensis. Celu mai vechiu Dicţionaru alu limbei române, după manuscriptulu din Biblioteca Universităţii din Pesta” .
Manuscrisul se află secţia de manuscrise a Bibliotecii Universitare din Budapesta, cota H 3.
Dicţionarul fusese semnalat de Hasdeu în Columna lui Traian anul II Nr. 30 din 1871 pag 117 şi de Densuşianu în Analele Academiei Române seria II pe 1888, tom 2 secţiunea 1 pag. 202 .
Lucrarea lui Hasdeu încearcă să aducă lumină asupra aspectelor privind data şi condiţiile de întocmire a manuscrisului, precum locul întocmirii, persoana care l-a întocmit, influenţele culturale desprinse din text, etc.
Concluziile lui Hasdeu au fost formulate astfel: „Autorulu dară, cu o perfectă siguranţă, este unu Bănăţenu din Lugoşu. Şi tocmai acesta ne deschide unu nou câmpu de cercetări, căci tocmai regiunea Lugoşului, cuprindendu Caransebeşulu cu hotarulu Haţeganu, şi tocmai în a doua jumătate a secolului XVII, între 1640-1700, era din partea româniloru teatrulu unei remarcabile mişcări literare oarecumu omogene, adică românesce cu litere latine. Pe acestu teatru ne sunt cunoscuţi până aci trei actori: Stefanu Fogarasi, Mihaiu Haliciu şi Ionu Viski, cătră cari se mai adaugă acumu unu al patrulea, ba încă celu mai preţiosu…Lîngă Fogarasi, lîngă Haliciu, lîngă Viski, ca represintându aceiaşi mişcare literară dintre 1640-1700, mai avemu dară acuma pe acela cărui i se datoresce Dictionarium Valachico-Latinum şi pe care noi îlu numimu Anonimus Lugoshiensis, pe câtu timpu nu scimu cumu îlu chiamă.”
Poate fi remarcat faptul că analiza filigranelor hârtiei pe care este scrisă lucrarea, arată că aceasta a fost fabricată în intervalul 1640-1660.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche scrie:
„Tot în jurul anului 1700 a fost redactat şi Dictionarium valachico-latinum, prima dintre lucrările lexicografice bilingve cu limba de bază românească. Dicţionarul, cunoscut sub numele de Anonimus Caransebesiensis, nu a fost terminat; numeroasele cuvinte româneşti, mai ales derivatele, sînt lipsite de corespondentele latine. Gruparea alfabetică a termenilor româneşti este numai aproximativă. Vocabularul cuprinde peste 5000 de cuvinte, printre care numeroşi termeni ardeleneşti, precum şi unele cuvinte maghiare care, după toate probabilităţile, n-au circulat niciodată în limba română. Cuvântul titlu românesc este scris cu ortografie latină, într-o transcriere superioară aceleia din Lexiconul marsilian. Ne miră faptul că filologii n-au acceptat încă pe Mihai Halici ca autor al vocabularului, cu toate argumentele, bogate şi convingătoare, pe care Nicolaie Drăganu le-a adus în sprijinul acestei paternităţi.”
Compararea scrierii autografe a lui Mihail Halici-tatăl, căruia unii cercetători i-au atribuit lucrarea, cu scriere de pe manuscris, a dovedit că cele două scrieri nu aparţin aceleiaşi persoane.
Lucrarea a fost publicată prima dată de Grigore Creţu în revista „Tinerimea Română. Noua serie”, vol. 1, 1898, pag. 320-380, cu titlul „Anonymus Caransebesiensis, cel mai vechi dicţionar al limbii române, după manuscriptul din biblioteca Universităţii din Pesta”
Lucrarea a fost republicată în anul 2003, cu titlul: „Dictionarium Valachico-Latinum [Anonymus Caransebesiensis]: Studiu filologic şi indice de cuvinte de Francisc Király”
Ultima republicare poartă titlul: „Dictionarium valachico-latinum. Primul dicţionar al limbii române. Studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu” , Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

În lucrarea „Confluenţe lexicografice româno-maghiare din secolul al XVII-lea (Lexicon Marsilianum şi Contele Miklos Bethlen) ” publicată în revista „Dacoromania”, serie nouă, V–VI, 2000 – 2001, Cluj-Napoca, p. 251-262, Levente Nagy scrie:
„Autorul celui de-al doilea dicţionar român-latin este anonim. B. P. Hasdeu îl numeşte Anonymus Lugosiensis, deoarece bănuia că autorul ar fi fost originar din zona Lugojului. Editorul de mai târziu al dicţionarului, Grigore Creţu, este de părere că rădăcinile autorului ar fi fost caransebeşene (Anonymus Caransebesiensis), identificat mai apoi de către Nicolae Drăganu ca fiind Mihai Halici, colegul de facultate pe care-l avusese la Aiud Ferenc Pápai Páriz. Argumentele lui Nicolae Drăganu privitoare la paternitatea dicţionarului sunt susţinute atât de către lingviştii români, cât şi de către cei maghiari. Lingviştii români care consideră dicţionarul ca aparţinându-i lui Halici sunt: Sextil Puşcariu, Aurel Cosma, George Ivaşcu. Istoricii literari români (ca Nicolae Cartojan, Alexandru Belu sau Alexandru Piru) însă nu acceptau în unanimitate teoriile lingviştilor. Dinspre partea maghiară mai ales istoricii erau cei care acceptau paternitatea lui Halici, pe când lingviştii (László Gáldi şi Lajos Tamás) nu. În continuare, acceptând propunerea lui Lajos Tamás, noi îl vom numi pe autorul dicţionarului Anonymus Banatiensis, pentru că nu se poate stabili cu precizie dacă era lugojean sau caransebeşean.”
Dicţionarul cuprinde 5326 de cuvinte-titlu cu bază limba română, fiind prima scriere lexicografică de mare întindere a limbii române. Dintre cuvintele dicţionarului, se remarcă un număr destul de mare de termeni etnobotanici: denumiri de plante necultivate, de legume şi cereale, de pomi fructiferi şi soiuri ale acestora.
În lucrarea „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante” de Dr. Emil Pop, publicată în revista “Ţara Bârsei” an II 1930 Nr. 2 martie-aprilie pag. 164, se menţionează existenţa în dicţionar a circa 240 numiri de plante.

1661
Indicaţie etimologică: Numele lui Dumnezeu luat de la latini
În lucrarea „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718) ”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, la pagina 25 şi următoarea, scrie:
„Peste cîţiva ani, în 1661, înregistrăm o indicaţie etimologică a spatarului Nicolae Milescu (1636-1708), care este însoţită de o apreciere generală deosebit de preţioasă privind moştenirea din latină a unei bune părţi a vocabularului românesc:
„Dumnezeu să zice pre limba grecească Theos, iară pre limba letenească Deus, iară rumâneşte să chiamă Dumnezeu, care nume iaste luat de la letinie, în ce chip şi mai jumătate de limbă rumânească luată de la letini”.

1666
Primele glosare româno-latine tipărite
1. Glosarul român-latin tipărit de Ioannes Lucius
A fost tipărită, considerată de unii cercetători a fi, prima lucrare lexicografică a limbii române, care este un glosar român-latin de 68 de cuvinte (67 româneşti şi unul slavon), publicat în ”Cap. V. De Vlahis” a lucrării: „Ioannis Lucii Dalmatini. De regno Dalmatiae et Ctroatiae. Libri sex. Amstelaedami, Apud Ioannem Blaev. M.DC.LXVI. (1666)”. Cartea a fost retipărită de mai multe ori în acelaşi secol şi în următoarele. Ultima editie cunoscută, este ediţia comemorativă 1666-1966 apărută la Zagreb.
Conform autorului, informaţiile privind capitolul despre români i-au fost oferite de „Fratre Francisco Soimirovich Bulgaro” (Franjo Sojmirovic, misionar catolic, originar din Chiprovaţ, cea mai importantă aşezare catolică din Bulgaria, devenit ulterior episcop de Prizren-Kosovo), care s-a deplasat de mai multe ori în teritoriile locuite de români şi le-a putut cunoaşte comportamentul şi sensul cuvintelor.

În lucrarea „Principia de Limba si de Scriptura de T. Cipariu. Editiunea II Revediuta si Immultita. Blasiu. MDCCCXLVI. Cu Tipariulu Seminariului”, este publicat la paginile 231-245 capitolul „XLI. Opiniuni despre limb`a romanesca”, în care sunt redate fragmentele privitoare la români şi exemplificările lexicografice aferente din lucrarea: „J. Luciu. De regno Dalmatiae et Croatiae, lib. VI, cap. V. De Vlahis; (La Schwandtner, Scriptores rerum hung. fol. Vieunae 1748, Tom III, pag. 459 seq.)”, o ediţie ulterioară a celei din 1666.

În lucrarea „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718)”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, la pagina 30 şi următoarele, după ce este redat în totalitate glosarul, autorul scrie:
„Excluzînd ultimul cuvînt, despre care autorul însuşi spune că e slavon, precum şi cele a căror existenţă în limba română este îndoielnică, observăm că, din cele 63 de cuvinte înregistrate, 61 sînt de origine latină sau derivate de-ale acestora…În afara acestui prim glosar român-latin, tipărit, Ioannes Lucius reproduce de la acelaşi misionar căteva propoziţii şi expresii româneşti, alcătuite mai ales din cuvinte de origine latină, propoziţii “în care surprindem, pe lîngă ospitalitatea caracteristică (…), remarcată şi de călătorii străini din evul mediu, alte dovezi ale conştiinţei puternice pe care o aveau românii despre originea lor romană”
După redarea propoziţiilor şi expresiilor româneşti şi a corespondentului lor latin, Mihăilă continuă:
„În sfîrşit, umanistul dalmatin, vrînd să completeze datele lingvistice obţinute de la F. Soimirovich cu altele, culese din cărţi, reproduce următoarele propoziţii din doi autori anteriori:
Wolfgangus Lazius
Stis Romane? Scis Romane?
Sufla Suffla
Ioannes Lasicius
Occide Occide”

2.
Glosarul român-latin tipărit de Johanne Tröster
A fost tipărită lucrarea unui preot reformat originar din Sibiu: „Das Alt-und Neu-Teutsche DACIA. Das ist: Neue Beschreibung des Landes Siebenbürgen. Darinnen dessen Alter, und jetziger Einwohner. wahres Herkom(m)en/Religion. Sprachen. Schriften. Kleider. Gesetz. und Sitten. nach Historischer Warheit von zweytausend Jahrern her erörtert : Die berühmteste Städt in Kupfer eigentlich abgebildet ; dabey viel Gothische und Römische Antquitäten und Anmahnungen entdecket werden. Neben etlichen andern Kupfern.und einer geschmeidigen emendirten Landkarten das erste mahl herausgegeben von Johanne Tröster . Cibinio-Transylv. SS. Th. & Philosoph. Medicae Studioso. Nürnberg. In Verlegung Johann Kramers. Gedruckt bey Christoph Gerhard. 1666.”, având 480 pagini.
La paginile 355-357, acesta publică un glosar-anexă, considerat de unii cercetători a fi primul din lexicografia românească, având 24 de cuvinte şi 25 de propoziţii în limba română, traduse în latină şi germană.
În lucrarea „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718) ”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, la pagina 33 şi următoarele, acesta redă în totalitate glosarul şi scrie:

„În sprijinul afirmaţiilor sale teoretice, Tröster adaugă o listă de expresii, propoziţii şi cuvinte, în cea mai mare parte de origine latină, însoţindule de traducerea sau corespondentele latine (de regulă, etimoanele cuvintelor româneşti), precum şi de tălmăcirea germană, fiind “primul istoric sas care reproduce cuvinte româneşti pentru a dovedi latinitatea limbii române”….Din cele 49 de exemple, 24 sînt substantive, citate de mai multe ori în forma de bază (nominativ singular, uneori articulat; de două ori se dă pluralul). Majoritatea -18 cuvinte – sînt într-adevăr de origine latină; două cuvinte sînt împrumutate din greaca bizantină, dar se regăsesc şi în latină, două substantive sînt împrumutate din slava veche, un cuvînt este autohton, iar unul nu este redat exact. Unele din aceste împrumuturi au fost intuite ca atare de Tröster, care citează înaintea traducerii germane, corespondentele respective în limbile finlandeză şi suedeză, care desigur sînt împrumutate din rusa veche.”

„În lucrarea: „Eugenio Coşeriu. Limba română în faţa occidentului. De la Genebrardus la Hervas. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală. în româneşte de Andrei A. Avram. Editura Dacia Cluj-Napoca. 1994”, scrie:
„Lista de cuvinte româneşti a lui Tröster, menţionată în n. 5, nu a apărut ca anexă a lucrării amintite acolo şi nu este cea mai veche listă de acest tip, cum crede M. Seche, op. cit., loc. cit. Ea figurează în lucrarea lui Troester la p. 355-357 şi a apărut, chiar dacă în acelaşi an cu cea a lui Lucius, după lista dalmatului. De altfel, Tröster cunoaşte lista lui Lucius şi scrie cu privire la aceasta, p. 353-354 (şi pentru a-şi justifica propria sa listă): „Domnul Lucius a citat într-adevăr într-a sa Croaţia o mostră a limbii lor (adică a limbii valahilor), dar a aflat numai de una; Eu însă, care încă din tinereţe i-am văzut în patria mea pe aceşti oameni şi care vorbesc limba lor, voi arăta pe scurt ce are în comun sau nu cu limbile latină şi germană”. Lista lui Tröster conţine 24 de cuvinte şi 25 de propoziţii, respectiv construcţii…”

Aceste două lucrări, respectiv glosarele lui Lucius şi al lui Tröster sunt primele lucrări lexicografice tipărite având ca bază limba română şi primele glosare româno-latine tipărite.

Circa 1670

1.
Lexiconul din Codicele Sturdza
Un manuscris care a aparţinut lui D. A. Sturdza, aflat acum în colecţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Romane la Nr. 312, care este un miscelaneu ce cuprinde un dicţionar slavo-român între foile 41-215 şi o gramatică slavică scrisă în slavoneşte şi româneşte între foile 216-253. Tot manuscrisul are 282 foi, format in 4 mic, fiind conceput în partea lui veche de un autor din Muntenia, după analiza limbii folosite.
Însemnările de pe manuscris arată că în anul 1740, un călugar numit Laurentie leagă filele împreună, adăugând alte foi pe care a completat lexiconul cu mai multe articole. Pe la 1758 cartea trece în proprietatea unui dascăl numit Nichita, apoi a unui protopop numit Lupaşcu, acesta facând diverse însemnări. Ajunge apoi în proprietatea uricarului moldovean Ioan Tălmaciu, care în perioada 1792-1825 completează manuscrisul. Tot el a re-legat manuscrisul pe la 1808 (datare după filigranul hîrtiei de adaos).
În perioada în care era director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, Mihai Eminescu află despre manuscris, făcând repetat propunerea ca acesta să fie cumpărat de către bibliotecă, lucru care nu se întâmplă. Ulterior, manuscrisul intră în proprietatea lui D.A. Sturdza, fiind numit acum „Manuscrisul Sturdza”.

Ne abatem puţin de la subiectul lucrării, pentru a face o subliniere: în articolul „Eminescu şi literatura română veche“, publicat în revista Luceafărul, aprilie 1964, reluat în volumul: „Dan Zamfirescu. Studii şi articole de literatură română veche. 1967. Editura Pentru literatură”, istoricul scrie:
„Prima lui carte fundamentală, Gaster o publică în 1883 (Literatura populară română), iar în 1891, când dădea la iveală Chrestomaţia română, în care multe manuscrise utilizate poartă menţiunea “Codex Eminescu”, el mărturisea că ideea întocmirii acestei lucrări, universal cunoscută specialiştilor români, i-a venit în 1881, ceea ce corespunde cu perioada prieteniei sale cu Eminescu…Prietenia fecundă a celor doi iubitori şi colecţionari de cărţi vechi, pasionaţi cititori ai unei literaturi încă atât de puţin înţeleasă şi preţuită, intră astfel luminoasă în istoria ştiinţei noastre, mărturisind totodată grija lui Eminescu pentru dezvoltarea ulterioară a disciplinei ce şi-l poate revendica, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu toate drepturile, ca pe un ctitor.” (informaţie cuprinsă şi în lucrarea „Rădăcini în trecut”, publicată pe http://www.rauflorin.ro/radacini-in-trecut/)

Manuscrisul a fost studiat pentru prima dată de B.P. Hasdeu în lucrarea „Cuvente den bătrîni. Limba vorbită între 1550-1600.” Tom I, 1878, pag. 259-318. Acesta remarcă o asemănare foarte mare a acestui dicţionar, cu primul dicţionar al limbii paleo-slavice, Lexiconului slavo-rusesc al călugarului rus născut în Moldova, Pavlo Berindă, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627. În acest fel, Hasdeu încearcă o nouă datare a manuscrisului, constatând că ortografia manuscrisului este „mai archaică, mai paleoslavică, mai grea decât a lui Berindă”, ceea ce duce la concluzia că manuscrisul, este ori contemporan, ori anterior tipăriturii, considerând că, ori Berinda s-a inspirat din el, ori ambii autori au avut o sursă comună.
Grigore Creţu l-a datat pe baza filigranelor hârtiei şi a ajuns la concluzia că el a fost alcătuit cel mai probabil între anii 1660-1670. Datările ulterioare au confirmat această ipoteză. Cert este că există o evidentă legătură de conţinut între acest lexicon şi lexiconul lui Berinda. Importanţa lexiconului este dată de originalitatea (mai mult de jumătate din lucrare este originală) şi bogăţia cuprinsului lucrării, care depăşeşte toate lucrările păstrate, apărute anterior.
Referitor la gramatica slavică din manuscris, cercetătorii o consideră o gramatică a lui Meletie Smotriţki, din 1619, tradusă (sau copiată după o traducere) de grămăticul Staicu din Târgovişte, în jurul anilor 1670. Unii cercetători au considerat această lucrare drept prima gramatică a limbii române, deoarece conţine circa 130 de termeni gramaticali româneşti, formulaţi pentru prima dată în literatura noastră de specialitate. În lucrarea „Gramatica lui Smotriţki şi prima gramatică românească” publicată în revista „Romanoslavica” Nr. VIII din 1963 a Asociaţiei Slaviştilor din Republica Socialistă România, pag. 289-307, Diomid Strungaru scrie: „În acest codice se găseşte un Lexicon slavo-român şi, în continuare, o Gramatică slavo-română, scrisă de acelaşi autor. În urma studiilor întreprinse asupra acestor doua texte preţioase am izbutit să identific autorul lor, să aflu localitatea în care acest autor, necunoscut până astăzi, a desfăşurat o bogată activitate cărturărească, precum şi data aproximativă la care putem referi cele doua texte de mai sus. În cele ce urmează mă limitez la câteva informaţii, foarte sumare, spre a pune în curent pe cititori cu ceea ce consider a fi cea mai veche încercare de gramatică românească, aflată până în momentul de faţă…
Grămăticul Staicu, slujitor al Bisericii domneşti din Târgovişte este una şi aceeaşi persoană cu dascălul Daniel de la Mitropolia din Târgovişte, despre care ştim că era posesorul ediţiei din 1619 a gramaticii lui Smotriţki.”

În realitate, aceasta nu este decât prima traducere a unei gramatici străine. Prima gramatică a limbii române, consider că este corect să fie socotită aceea a lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, care poartă în manuscris titlul: ,,Întru mărirea sfintei cei de o fiinţă, făcătoarei de viaţă şi nedespărţitei Troiţe a Tatălui şi a Fiului şi a Sfantului Duh, GRAMATICA ROMANESC, afierotisită prea blagocestivului, prea luminatului şi prea înaltatului domn şi oblăduitor a toată Ungro-Vlahia, domnului Io Constatin voievod, acum întăi izvodită prin Dimitrie Eustatiev Braşoveanul, metodos prea folositor şi prea trebuincios întărit cu pilde prea foloşitoare aşezat cu rânduială dreaptă şi rodit în Bulgaria Braşovului, anul 1757 sep. 1”. Ea a fost tipărită pentru prima dată în 1969, de către N. A. Ursu.
Lexiconul din Codicele Sturdza este analizat şi în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile.Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale. Strada Doamnei 16. 1900”, pagina 28 şi următoarele.

2.
Glosar slavo-român provenit din colecţia contelui Th. A. Tolstoi
Un glosar slavo-român provenit din colecţia contelui Th. A. Tolstoi (Presedintele Societăţii de Istorie din Moscova), încorporată în Biblioteca Imperială din St. Petersburg, secţiunea XVI, Nr. 5, format in 4, 106 file, datând cel mai devreme de la sfârşitul secolului al XVII-lea. (ulterior, Biblioteca Publică M. E. Saltîlcov-Şcedrin din Leningrad, având cota: Q. 17.N° 5 (Tolstoi, II,74), conform G. Mihăilă, „Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi” , Bucureşti, 1972, pagina 315).

În lucrarea: „Societatea Academică Română. Raport asupra cercetărilor istorice făcute în bibliotecele din Russia de Gr. G. Tocilescu. Bucuresci, Imprimeria Statului Curtea Şerban-Vodă 1878”, se precizează: “Pe foia penultimă a manuscriptului se citesce între alte însemnări, şi următoarea: „Dionisii Eromonach ot sviata Mitropolie za Bucuresci, Ghenarie 13 dni vl. 7,202” adică: „Dionisie Eromonach din Sănta Mitropolie de Bucuresci, Ghenarie 13 dile, anul 7,202(=1694)”. Titlul consemnat de Tocilescu este: „Lexicon ce. se zice. cuvinte pe. scurtu. alease din linba slovenească pre linba rumănească deînalecticu tîlcuit”. Ioan Bogdan, care a făcut un studiu amănunţit asupra manuscrisului („Un lexicon slavo-romăn din seculul XVII” în Convorbiri literare anul XXV, Nr. 3/1 iunie 1891 pag 193-204), îl datează în jurul anului 1670. Manuscrisul este alcătuit în Ţara Românească, aşa cum confirmă limba. Lexiconul este o prelucrare a Lexiconului slavo-rusesc al lui Pavlo Berinda, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627.

Lexiconul de la Petersburg este analizat în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile. Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale. Strada Doamnei 16. 1900. Preţul 5 lei.”, pagina 47 şi următoarele. „Alcătuirea trebue pusă pe la 1670. E scris în Ţera-Românescă, cum a afirmat d-l Tocilescu şi cum confirmă linba.”

1673
Lexiconul lui Michaiu
„Să se ştie că acest lecsicon iaste al popei Efthemie. Şi l-am scris eu, Mihai, vă dni Io Gligorie Ghica voevoda. Leat 7121” (=1673). Aceasta este o inscripţie aflată pe fila 346 verso a unui manuscris cumpărat în jurul anilor 1800 de Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, format in 16 (14,4X9 cm), 804 pagini numerotate cu creionul. Manuscrisul este un miscelaneu ce cuprinde un lexicon slovenesc-românesc incomplet, de la pagina 1 la 682, un supliment al acestuia până la pagina 735 şi o gramatică sloveno-românească incompletă de la pagina 737 la 804. Legarea în volum s-a făcut pe la începutul secolului al XIX-lea.
Lucrarea este o prelucrare a lexiconului lui Berinda, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627, având circa 6000 de articole luate din acesta, la care se adaugă circa 2200 de completare. Cei care au cercetat manuscrisul, au constatat că există articole de completare cu forme identice cu cele din „manuscrisul Sturdza”, considerând că autorul s-a inspirat dintr-un lexicon mai vechi.
Miscelaneul se află acum în colecţia de manuscrise a Academiei Române, la Nr. 3473.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la pagina 138.
Lexiconul lui Michaiu este analizat în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile. Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale. Strada Doamnei 16. 1900. Preţul 5 lei.”, pagina 40 şi următoarele.

1677
Prima lucrare de lexicografie etimologică a unui învăţat român
În lucrarea „Cronice inedite atingătoare de Istoria Românilor. Adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni de Ioan Bogdan. Profesor de filologia slavă la Universitatea din Bucureşti, Membru Corespondent al Academiei Române”, apărută în Bucureşti, la Editura Librăriei Socecu & Comp în 1895, autorul scrie:
„Răsfoind manuscrisele polone ale bibliotecei Zaluschi, astăzi aflătoare în Biblioteca imperială din St. Petersburg, am dat peste o a treia incercare a lui Miron Costin de a expune pe scurt, în formă de scrisoare, cătră un prieten al său, originea neamului romănesc, viaţa lui în veacul de mijloc, întemeierea principatelor Moldovei şi Munteniei şi starea acestora în timpul său. E manuscrisul cu Nr. 23, F. IV, avînd 23 file in folio şi purtînd pe faţa întîia signature „id. Mss. Myron Kostin” titlul scrisorii: „Chronika ziem Moldwaskich y Multanskich“.
Lucrarea a fost scrisă în limba polonă în anul 1677 şi a fost adresată comisului coroanei, spre a fi înmânată altui bun prieten, se pare, chiar regele Sobieski.
În scrisoare se află un capitol care ne interesează în lucrarea de faţă:
„Despre limba moldovenească sau rumînească
Dovada cea mai vădită de spre neamul şi obîrşia acestui popor este limba lui, care nu este alta decît limba latinească stricată, întocmai ca cea italiană. Am avut odată un ban de aramă, pe care l-am găsit în pămînt lîngă Roman şi pe care se puteau ceti foarte bine cuvintele: hereditas romana; astăzi Moldovenii zic în loc de hereditas “heregiă”; atît de mult s-a stricat acea limbă de baştină prin lungile vremi, care nu se schimbă şi ce nu strică pe lumea acesta! Cu toate astea, întreg temeiul vorbirei este pînă astăzi din limba latinească şi multe cuvinte nu se deosebesc nici măcar într-o literă; cele mai multe însă samănă sau numai la început, sau la mijlocul sau la sfîrşitul lor; o altă parte, cea mai mică însă, atît nume cît şi verbe, sînt împrumutate din limbile popoarelor vecine şi mai ales din limba slovenească; mai puţine sunt din limba ungurească şi turcească. Iată şi cîteva pilde din această limbă.”
Urmează 57 de nume şi 30 de verbe româneşti, scrise prin ortografie poloneză, la care este ataşat cuvântul corespunzător din limba latină.

În lucrarea „Academia Republicii Populare Române. Istoria Literaturii Române. I. Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780) . Comitetul de redacţie al volumului: Acad. Al. Rosetti, redactor responsabil; prof. univ. Mihai Pop, prof. univ. I. Pervain, redactori responsabili adjuncţi. Secretar: conf.univ. Al. Piru. Editura Academiei Republicii Populare Române. Bucureşti. 1964.”, la pagina 407, referindu-se la manuscrisul mai sus amintit, scrie: „Cîteva etimologii sînt greşite, lucru explicabil prin stadiul de atunci al ştiinţei limbii. Lista alcătuită de autor este întîia comparaţie ştiinţifică mai dezvoltată a limbii române cu limba latină. Cronicarul precizează că limba română are elemente lexicale şi din altă provenienţă, în special slave, apoi ungureşti şi turceşti.”

În lucrarea „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718)”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, la pagina 36 şi următoarele, după ce prezintă integral lista celor 87 de exemple propuse de Miron Costin, scrie:
„Din cele 87 de cuvinte (substantive, adjective, adverbe, verbe), Miron Costin indică etimologia exactă (sau aproape exactă) la 76 de cuvinte; 6 cuvinte sînt de origine latină (nr. 11, 23, 44, 50, 56, 81), dar etimonul lor e altul, iar un cuvînt (nr. 6) e derivat românesc de la un verb latinesc (scire), ce stă la baza cuvîntului invocat (scientia). Aşadar, aproape toate cuvintele românşti enumerate de învăţatul cronicar sînt de origine latină. Rămîn doar 4 cuvinte, dintre care nr. 12 este autohton, nr. 27 provine din bulgară (< gr. biz.), iar două (nr. 69 şi 70) sînt împrumuturi vechi slave… Glosarul lui Miron Costin este cea dintîi lucrare de lexicografie etimologică a unui învăţat român, care continuă şi dezvoltă consideraţiile sumare mai vechi ale lui Grigore Ureche.”

În lucrarea „Istoria literaturii române – epoca veche şi epoca paşoptistă” întocmită de Conf. univ. dr. Claudia Costin, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava pentru anul I, semestrul I de studiu, 2013, la pag. 11 scrie:
„Scopul Cronicii polone a fost acela de a arăta că românii sunt de gintă latină, motiv pentru care autorul şi-a extins interesul şi asupra Ţării Româneşti. Costin scrie despre Dacia şi cucerirea ei de către romani, despre limba moldovenească numită de el „rumânească”. Atrage atenţia că orice limbă este schimbătoare, însă fondul ei rămâne constant. Dovedeşte că fondul de cuvinte din limba noastră provinedin limba latină şi, în acest scop, face o foarte riguroasă selecţie a termenilor. (Pentru a exemplifica este suficient să facem trimitere la primul capitol, intitulat Omul, în care Miron Costin afirmă că termenii care denumesc părţi ale corpului omenesc, obiecte şi elemente importante din mediul înconjurător – casă, stat, ţară, zână, vânt – şi cuvinte care denumesc culorile primare sunt, fără nici o îndoială, de origine latină. Alcătuieşte un minidicţionar latin-român, cuprinzând 57 de substantive şi 30 de verbe denumind activităţi foarte importante în existenţa umană şi probează, astfel, latinitatea fondului principal românesc).”

În lucrarea „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi. 1972. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Str. Gutenberg 3 bis, Bucureşti”, la pagina 194 şi următoarea, scrie:
„Întîiul prilej s-a ivit ca o informare largă pentru poloni asupra originii şi istoriei poporului român, Miron Costin sperînd o strîngere mai mare a relaţiilor, pentru o acţiune comună împotriva turcilor, în scopul eliberării. Sub formă de scrisoare, Cronica Ţărilor Moldavei şi Munteniei este o remarcabilă prezentare geografico-istorică, în spirit umanist… Autorul se opreşte şi asupra titulaturii domnitorilor din cele două ţări româneşti, după care trece la capitolul de limbă românească, care constituie partea cea mai importantă şi inedită a lucrării. Într-adevăr, M. Costin arată că, deşi orice limbă vie evoluează, totuşi „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se tine de limba latină”, unele cuvinte rămînînd neschimbate „nici măcar cu o literă” (sunet), altele păstrîndu-şi forma veche în partea lor de la început, de la mijloc sau de la sfîrşit. Autorul precizează că există şi un număr de împrumuturi, mai multe din limba slavă, mai puţine din limbile maghiară şi turcă (nu vorbeşte de limba greacă şi nici de limbile slave moderne ca Ureche). Nu dă nici un exemplu de „împrumut”, dar din limba latină prezintă 57 de substantive şi 30 de verbe cu corespondentele lor româneşti.”

1678
Lexicon slavo-român, scris de Mihail Logofetul ot Tîrgoviştea
Mitropolitul Atanasie Mironescu, pe când era Iconom, face o călătorie la locurile sfinte şi scrie lucrarea „O călătorie în Orient” pe care o publică în foileton în „Revista Ortodoxă Română. Revistă Periodică Eclesiastică”, Nr. 9, anul al XIII-lea, Decembrie 1889, pag. 523 şi următoarele, lucrare scoasă în ediţie separată ulterior (O călătorie în Orient de Dr. Athanasie Mironescu Craioveanu, Profesor de teologie la Universitatea din Bucureşti. Bucureşti , 1896). Acesta povesteşte că în biblioteca metocului Sfântului Mormânt din Fanar, „începend a foileta diferite cărţi”, a descoperit un manuscris catalogat la Nr. 600 bis, purtând titlul: „Lexicon slavo-român, scris de Mihail Logofetul ot Tîrgoviştea, leat 7186”. Pe fila 111 verso, este consemnat în slavonă: Scris în luna ghenarie, zile 9, leat 7191 (1683). Autorul consemnează: „Urmeza apoi româneşte: Şi am scris eu, Mihaiu Logofat sin Oprea Diacon vă dni Io Şerban Voevod i Arhimitropolit Teodosie”.
Mitropolitul descrie lucrarea lexicografică astfel: „Lexioconul este format ast-fel: La început e pus cuventul slavon şi tradus româneşte prin un cuvent, doue sau trei. Pe fie-care pagina sunt patru rubrici, din care 2 pentru cuvinte slavoneşci şi doue pentru cele româneşci, format 4 complect”.
Manuscrisul se află din 1952 în colecţia de manuscrise a Academiei Române, la Nr.1348, şi este un miscelaneu, format 20 X 15 cm, având 111 foi.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 300.
Pe foile 1-84 se află lexiconul. Pe foile 85-106 se află Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, text bilingv slavo-român, aşezat pe două coloane, apoi Catavasiile „Deschide-voiu gura mea”, numai în româneşte.

Lexiconul lui Michaiu Logofetul este amintit în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile.Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale.Strada Doamnei 16. 1900.Preţul 5 lei.”, pagina 46 şi următoarele.

În lucrarea: „Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Virgil Cândrea. Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoade despre români în colecţii din străinătate. Serie nouă. II. Finlanda-Grecia. Editura Biblioteca Bucureştilor. Bucureşti 2011”, figurează pentru locaţia: „Metochion tou Panagiou Tafou (Metocul Sfântului Mormânt al Patriarhiei din Ierusalim)”, ca fiinnd transferate de la Istanbul, din arhiva şi biblioteca Metocului Sfântului Mormânt:
„596 – Miscelaneu, scris de Mihail logofăt, fiul lui Oprea Diaconul, Ţara Românească, 9 ianuarie 1683. 111 f. 20,2 x 14,8 cm. La f. 1-84: lexicon greco-român (cuvintele greceşti cu caractere slavone); f. 85-106: Acatistul Precistei, în limbă slavonă (ms. 498).
Ref.: Ierosol. vivl., V, p. 55-56; Al. [Atanasie] Mironescu, O călătorie în Orient, BOR, 13, 1889-1890, p. 523; Gr. Creţu, Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc, Buc., 1900, p. 46-47 (datat 1678); K. Moraitakis, Symplīrōmatikos katalogos kōdikōn touen Fanariō Kōnstantinoupoleōs Metochiou tou Panagiou Tafou („Orthodoxia”, 11, 1936, nr. 6, p. 208); Beza, Urme, p. 93; Constantinescu, Repertoriu, p. 250, nr. 1308. Reprod.: Beza, Urme, p. 94-95.” Evident, este o eroare.

Circa 1680

1.
Lexicon Marsilianum
La sfârşitul secolului al XVII-lea este întocmit un glosar trilingv latin-român-maghiar care conţine circa 2400 de cuvinte şi numeralele de la 1 la 100. Datorită faptului că lucrarea a fost descoperită printre manuscrisele generalului italian conte Luigi Ferdinando Marsigli (autor al lucrării în şase volume: „Danubius Pannonico-Mysicus” şi cunoscut al Stolnicului Constantin Cantacuzino), acesta a fost numit „Lexicon Marsilianum” Lexiconul a fost studiat de descoperitorul său, profesorul italian Carlo Tagliavini, care l-a editat sub egida Academiei Române, la Editura Cultura Natională, Bucureşti, în 1930, sub titlul: „Il „Lexicon Marsilianum”, dizionario latino-rumeno-ungherese del sec. XVII; studio filologico e testo. ”
În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche scrie: „După cum am arătat, Marsigli îndeplinise rolul de ambasador la curtea lui C. Brîncoveanu, dar el se oprise încă mai multă vreme în Transilvania, pe care o cunoştea bine. Autorul vocabularului pe care Marsigli l-a achiziţionat este ardelean, după toate probabilităţile un ardelean de origine germană; nu pare imposibil ca lucrarea să fi fost redactată chiar la cererea diplomatului italian.”
Totuşi, se pare că Marsigli intră în posesia manuscrisului în anul 1686, la recucerirea cetăţii Buda, când recuperează circa 800 de corvine, din care circa 300 le expediază la Viena. Este posibil şi ca manuscrisul să fi fost achiziţionat ulterior, în timpul misiunilor sale din Ardeal (1690-1701, aprilie).
Marsigli a scris pe glosar: „Lexicon Latinum Walachicum et Hungaricum”.
În recenzia lucrării lui Carlo Tagliavini „L’Influsso ungherese sull’antica lessicographia rumena”, pe care a publicat-o Nicolae Drăganu în Dacoromania anul VII pag.259-261, subliniază că Tagliavini clasifică din punct de vedere al valorii 1.Lexicon Marsilianum 2. Anonymus Caransebesiensis şi 3.Dicţionarul lui Teodor Corbea, deşi ultimul conţine circa 34000 de cuvinte, al doilea circa 5000 de cuvinte, iar primul numai 2395 de cuvinte.Valoarea este dată de faptul că primul are limba de bază româna, că este trilingv, că are mai puţine omisiuni în traduceri şi că păstrează mai fidel multe particularităţi arhaice şi dialectale.

În lucrarea „Confluenţe lexicografice româno-maghiare din secolul al XVII-lea (Lexicon Marsilianum şi Contele Miklos Bethlen) ” publicată în revista „Dacoromania”, serie nouă, V–VI, 2000 – 2001, Cluj-Napoca, pag. 251-262, Levente Nagy scrie:
„Constantin Cantacuzino, care a luat parte în 1663 la asediul cetăţii Érsékújvár – după care a continuat să corespondeze constant cu domnii ardeleni, în special cu Mihály Teleki şi cu Miklós Bethlen –, a întocmit până şi un glosar român-italian pentru Marsigli, care însă, după cum a demonstrat şi Tagliavini, nu se poate corela cu Lexicon Marsilianum. Marsigli a notat minuţios, despre fiecare document, când, unde şi de la cine a fost achiziţionat. De aici reiese cât se poate de logică supoziţia că şi Lexicon Marsilianum a făcut parte dintr-un tezaur ardelenesc. Marsigli venea pentru prima oară în Ardeal în anul 1690, fiind însărcinat cu apărarea defileelor transilvănene în zona Ciucului…
Aşadar, dacă acceptăm că Lexicon Marsilianum s-a realizat în cadrul unui cerc intelectual la începutul anilor 1650 – 1655, care l-ar fi avut ca membru şi pe Miklós Bethlen, reiese de la sine că glosarul i-a parvenit lui Marsigli prin intermediul lui Bethlen Miklós între 1700 şi 1701. (Marsigli a stat în Ardeal până în luna aprilie a anului 1701, în luna mai fiind deja în drum spre Szeged, ulterior luând parte la războiul de succesiune izbucnit în Spania. De atunci nu se va mai întoarce niciodată în Ungaria şi în Transilvania.)…
Deci una dintre posibilele ipoteze legate de istoria Lexiconului Marsilianum ar putea fi schiţată astfel: în forma în care ne-a parvenit, nu poate fi vorba despre opera unui singur autor, ci despre producţia unui număr mult mai mare de creatori. Forma arhaică a glosarului s-a realizat încă din anii 1650, cu sprijinul studenţilor maghiari, printre care se număra şi Miklós Bethlen, respectiv al studenţilor români din zona Caransebeş–Lugoj, conduşi de către Pál Keresztúri. De aceea, chiar dacă vechiul text a fost distrus o dată cu notiţele scolastice ale lui Miklós Bethlen, unele dintre variante s-au păstrat în cercul aristocraţilor maghiari şi saşi, care s-au folosit de acestea pentru comunicarea uzuală cu iobagii români. De o astfel de variantă a putut face rost Miklós Bethlen la rugămintea lui Marsigli, care a fost ulterior copiată în anul 1708 la Viena de către un scriptor german, care a restructurat glosarul având ca model ediţia din anul 1708 a dicţionarului lui Szenci. Această variantă este cea care s-a păstrat în colecţia lui Marsigli. În cadrul discuţiei prilejuite de articolul nostru, József Jankovics atrage atenţia cu privire la posibilitatea redusă ca Marsigli să se fi putut întâlni la Viena cu prizonierul Miklós Bethlen. Cercetând însă între timp varianta originală a manuscrisului la Bologna nu putem decât să întărim ipotezele noastre de mai sus.”

În lucrarea „Despre (Dicţionar latin-român-maghiar din secolul al XVII-lea) de Dr. Carlo Tagliavini, Profesor Universitar, Membru Corespondent al Academiei Române. Şedinţa din 10 maiu 1929”, publicată în volumul: „Academia Română. Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tomul IV. Cultura Naţională. 1928-1929.”, pag. 353-356, autorul ne spune:

„Ca să nu vorbim despre dicţionarele mai moderne alcătuite în perioada renaşterii culuturale româneşti în Ardeal, ca de pildă Lexiconul dela Buda din 1825, cunoşteam până acum două dicţionare latino-române mai vechi, şi anume: Dictionarium Valachico-latinum păstrat în Biblioteca Universităţii din Budapesta, şi Dictionarul latin-român al lui Tudor Corbea păstrat în Biblioteca din Blaj…Acestor două dicţionare le putem adăuga astăzi un al treilea dicţionar care, din anumite puncte de vedere, este de sigur chiar mai important, fiind în acelaş timp şi mai vechiu cu câţiva ani. Filologii români, cari au identificat atâtea cuvinte preţioase în Dicţionarul Anonimului din Caransebeş, vor putea deseoperi, peste câteva luni, adevărate comori ascunse în Lexiconul Marsilian, în ediţia pe care am pregătit-o de câţiva ani şi care va fi publicată de către Academia Română. Am onoare să prezint astăzi Academiei memoriul meu despre Dicţionarul acesta şi deoarece mi s’a făcut marea cinstea şi bucurie să mi se îngădue de a putea lua cuvântul în această şedinţă voiu face, foarte pe scurt, un rezumat al lucrării mele şi mai ales voiu vorbi despre concluziile la care am crezut că pot ajunge în studiul meu. Lexiconul Marsilian se păstrează în Biblioteca Universitatii Regale din Bologna printre manuscriptele cunoscutului poligraf şi general Luigi Ferdinando Marsigli; e un manuscript de 81 foi şi conţine un dicţionar în trei limbi: latin, român, maghiar. Dictionarul are 2394 de cuvinte şi, către sfârşit, numeralele dela unu pană la o sută; ici colo lipsesc câteva traduceri (13 în partea ungurească, şi 52 în cea românească) lipsurile sunt mai toate în partea dela urmă (dela rivus) ceeace ne arată că pe la sfârşit autorul era mai grăbit…Dicţionarul acesta deci, scris de un Sas ori de un German din Ardeal într’o regiune în apropiere de Lipova or de Făget în a doua jumătate a secolului al XVII-lea este, poate, cel mai vechiu dicţionar (adica nu glosar) românesc, fără îndoială cel mai vechiu trilingue cunoscut, care conţine limba română.”
Altă părere este exprimată de către Proferul universitar dr. Ilie Bărbulescu:
„În rezumat, concluzia mea e următoarea : Lexic. Mars. nu e de provenienţă bănăţeană, ci transilvană din o regiune a Transilvaniei unde se mai păstrează încă …şi a fost scris, în orice caz, nu de un Sas, ci de un Român care ştia binişor şi latineşte şi ungureste, nu între 1687-1701, ci spre sfârşitul secol. XVIII, dacă nu chiar în primii ani ai veacului XIX. Eu am ajuns la această concluzie pe temeiul unor date şi consideraţii pe cari d. Tagl. nu le-a cunoscut, sau le-a scăpat din vedere. Sunt sigur că, de le-ar fi cunoscul şi de n-ar fi fost prea ademenit de unele legături ştiinţifice ce are şi cari 1-au împiedecat de a privi independent chestiile dezbătute în carte, ar fi ajuns şi dânsul la aceiaşi concluzie. În orice caz, discuţia am deschis-o eu cu această recensie la Lexic. Mars.; de va fi nevoie, vom continua-o mai departe cu oricine, în interesul Ştiinţei şi al Filologiei române.
Oricum, însă, acest studiu al d-lui Tagliavini, pe care 1-am recenzat aci, arată că domnia sa este un valoros cercetător şi adânc cunoscător al Istoriei limbii şi literaturii române vechi. De aceea mie mi-a făcut multă plăcere să studiez cu deamănuntul această carte a sa.” ( în recenzia: „Dr. Carlo Tagliavini, profesore di Linguistica Romanza e Filologia Rumena nella R. Universita di Budapest, Membro Corr. dell’Academia Rumena : „Il Lexicon Marsilianum”, Dizionario Latino-Rumeno-Ungherese del sec. XVII. Studio filologico e Testo. in 8, 282 p., 2 table şi 1 hartă lingvistică. Cultura Naţională, Bucureşti 1930. Apărut în colecţia „Etudes et Recherches” a Academiei Române” , publicată în „Arhiva. Organul societăţii istorico-filologice din Iaşi. Director Ilie Barbulescu. Anul XXXVII. Iulie-Octombrie 1930. Nr 3 şi 4” , pag. 261-281)

2.
Manuscrisul : „Nomi per la lingua Valacca”
În aceeaşi colecţie, Carlo Tagliavini descoperă un alt manuscris al unui glosar italo-român compus din circa 200 de termeni, aşezaţi pe trei coloane: italiană, română cu caractere chirilice şi română cu caractere latine. Manuscrisul poartă titlul: „Nomi per la lingua Valacca”. În opinia celor care l-au studiat, manuscrisul a fost întocmit de Stolnicul Constantin Cantacuzino, la sfârşitul secolului al XVII-lea (manuscrisul Nr. 61 din fondul Marsigli al Bibliotecii Universitare din Bologna)
Lucrarea lui Tagliavini referitoare la acest manuscris poartă titlul: „Un frammento di terminologia italo-romena ed un dizionarietto geografico dello Stolnic Constantin Cantacuzino”, apărut în „Revista filologică. Organ al Cercului de Studii filologice de pe lânga Facultatea de Filosofie si Litere din Cernauţi”, Cernăuţi, 1927, pag. 167-184.
În lucrarea lui Gheorghe Chivu „Primul lexicon geografic italo-român şi interpretarea grafemelor din textele vechi româneşti”, publicată în Revista „Limba Română”, Anul LX, Nr 1, 2011, paginile 26-32, scrie:

„Manuscrisul, păstrat în fondurile Bibliotecii Universităţii din Bologna sub cota Marsigli 61, semnalat de Andrei Veress, studiat şi editat pentru prima dată de Carlo Tagliavini, cuprinde, alături de un mic lexicon italo-român intitulat Nomi per la lingua valacca, în care cuvintele sunt grupate tematic, primul inventar cunoscut de toponime româneşti, format din Nomi geografici per la lingua transilvana şi din Nomi gehografici (!) de comitati o circoli delle città, fiumi, monti, selve di tutta la Dacia, cioè Transilvania, Vallachia, Moldavia. Ultimei părţi menţionate îi este subsumat un inventar italo-român de termeni entopici, intitulat Per la geografia nella lingua valacca, şi el primul de acest tip cunoscut în cultura veche românească.
Lexiconul italo-român, inventarul bilingv de termeni entopici şi lista toponimelor (considerate) străine sunt scrise pe trei coloane, prima cuprinzând formele italieneşti, iar celelalte două echivalentele româneşti, ortografiate cu litere chirilice, respectiv cu litere latine în manieră ortografică predominant italienească. Pagina pe care sunt notate numeralele are în coloana întâi formele româneşti scrise cu chirilică, în a doua echivalentele italieneşti şi în cea de a treia formele româneşti scrise cu litere latine. Toponimele româneşti sunt înseriate apoi, firesc, în două coloane, prima scrisă cu chirilice, iar a doua cuprinzând forma ortografiată cu litere latine în manieră italienească.
Manuscrisul prezintă interes în primul rând prin informaţiile considerate importante, la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu privire la judeţele, oraşele, munţii şi râurile din Ţara Românească, din Transilvania şi din Moldova (informaţii pentru care Carlo Tagliavini numise manuscrisul „mic dicţionar geografic”).”

1684
Manuscrisul bibliotecii Czartoryski din Cracovia. nr. 1348
Apare lucrarea „Miron Costin. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (1684). Ediţie şi traducere de P. P. Panaitescu. Prezentat de D-l. I. Nistor. Şedinţa de la 12 Aprilie 1929.”, publicată în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice. Seria 3. Tom. 10. Mem. 7, pag. 365-496.
În motivaţia demersului, autorul traducerii spune:
„Deşi a fost editată în mai multe rânduri, se impunea o ediţie nouă a poemei, deoarece cele precedente nu se întemeiază pe manuscrisul care cuprinde forma definitivă a acestei scrieri , nici nu sunt prezentate cu destulă grijă. Pe de altă parte se impunea o traducere nouă, întrucât traducerea lui B. P. Hasdeu este complet greşită.”

La pag. 366 se prezintă descrierea manuscriselor:
„Manuscrisul Universităţii din Varşovia. IV. 26.=V. 1+47 ff. Provine din fosta biblioteca Zaluski (din Varşovia) risipită la ămpărţirea Poloniei, a fost adus acum la Varşovia din Rusia între manuscrisele retrocedate în urma păcii dela Riga (1921). Pînă la această dată făcea parte din Biblioteca Publică imperială din Petersburg.
Titlul: . (Istoria in versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească). Pe cotor se află însemnarea: (Istoria despre tara Moldovei)…
Manuscrisul bibliotecii Czartoryski din Cracovia. nr. 1348=C. 58. pp. titlul: . (Descrierea Ţării Moldovei şi a Munteniei de Miron Costin). Deasupra de altă mână: . (A lui Miron Costin. Descriere în versuri a Ţării Moldovei de cancelarul Moldovei)…
Cele două manuscrise cari au servit la ediţia de faţă prezintă deosebiri fundamentale. Nu e vorba de obişnuitele scăpări din vedere ale copiştilor sau de interpolaţii, ci de deosebiri atit de însemnate, încât putem spune a avem a face cu două versiuni deosebite ca forma şi în multe locuri ca fond.”
La pag. 409 este publicat în polonă, iar la pag. 463 este publicată traducerea fragmentului din opera lui Miron Costin în care acesta afirmă şi susţine cu argumente lexicale originea latină a limbii române:
„Iar vremea a stricat şi vorbirea lor, limba latină curată, căci ce nu strică vremea în veacuri lungi? Unde trebuia să fie Deus, avem Dzeu sau Dumnedzeu), al meu în loc de meus, aşa s’a stricat limba; unde era coelum avem cierul; homo, omul; frons, frunte; angelus, indzierul, dar în schimb nu avem niciun cuvânt care să nu amintească, fie prin început, fie prin terminaţie, fie prin mijloc originea sa dintâiu. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba-barba, aşa şi luna altele cu foarte mici deosebiri. In plus s’au adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. In sfârşit, luându-se cele sfinte dela Sârbi s’au adăugat şi foarte puţine cuvinte slavoneşti.”

În lucrarea „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi. 1972. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Str. Gutenberg 3 bis, Bucureşti”, la pagina 195 scrie:
„În cea de-a doua lucrare în care M. Costin înfăţişează din nou originea şi latinitatea poporului român, şi anume în Historia polskimi rytmamii (Istorie în versuri polone), scrisă în 1684 şi închinată lui Jan Sobieski, autorul expune în formă de poem istoric acelaşi conţinut ca în opera precedent, problema de limbă fiind ilustrată de data aceasta numai prin cîteva cuvinte, din cauza greutăţii de a aseza în versuri întregul material lingvistic expus în lucrarea anterioară.”

1685
Memoriu anonim despre Moldova
În lucrarea lui Daniele Pantaleon „Observaţii asupra textelor româneşti vechi cu alfabet latin (1570 – 1703)” , publicată în revista Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala din Iaşi a Academiei Române şi Asociaţiei Culturale „A. Philippide” din Iaşi, „Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 39-56, scrie:
„O listă asemănătoare (cu a lui Giovanni Botero din lucrarea Relationi Universali, ediţia din 1601) apare şi într-un memoriu anonim despre Moldova scris în jurul anului 1685, descoperit de I. C. Filitti în 1910 la un anticar din Roma. În acest text, pentru a dovedi asemănarea între română şi italiană, se transcriu în mod aproximativ următoarele cuvinte şi expresii româneşti: capo (capul), occi (ochii), sprinzene (sprâncene), nas, yura (gura), diris (sic) (dinţii), limba, apa, ghino (vinul), puine (pâine), pita, callo (cal), lapte, vacca (vacă), boe (bou) etc.; omolle bune ce ceres (adică: „omule bune ce cauţi?”); come se chiama esto (= „cum se cheamă asta?”); la domna es Formosa (= „doamna este frumoasă?”); „Voda sa duss alla beserica” (= „Domnul s-a dus la biserica”); fratre si mergem a casa (= „frate, să mergem acasă”); moi tu pone massa (= „măi, tu pune masa”); manduca (= „mănâncă”); dam se be (= „dă-mi să beau”); ce face colò, cer se dorme (= „ce faci acolo, încearcă să dormi”); buna sara a dumiata (= „bună seara domniei tale”).”
Într-o notă de subsol la pag. 40, scrie: „Memoriul anonim, intitulat Relazione della Moldavia e dei P. P. missionari apostolici in quella provincia a fost publicat prima dată de I. C. Filitti, Un raport catolic despre Moldova la sfârşitul secolului al XVII-lea, în „Revista istorică”, iulie – septembrie 1926, p. 193-199 şi retipărit în Călători străini despre ţările române, vol. VII, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 390-398.”

În lucrarea lui Ioan C. Filitti, „Un raport catolic despre Moldova la sfârşitul secolului al XVII-lea” , publicată în „Revista istorică, Anul XII, N-le 7-9, iulie – septembre 1926”, pagina 193 şi următoarele, acesta redă textul manuscrisului şi face o analiză asupra probabilei date de elaborare a acestuia. Fragmentul care ne interesează aici, îl redau mai jos:

„Si chiamano in loro lingua Rumuni, che vuol dire Romani, e parlano come nel seguente modo : dicono la testa capo, occhi occi, ciglia sprinzene, naso nas, bocca gura, denti dins, lingua limba, acqua apa, vino ghino, pane puine e pita, cavallo callo, latte lapte, vacca vacca, bove boe, età, omolle bune ce ceres = uomo da bene che cerchi, come si chiama esto = come si chiama questo, la domna es formosa = la signora è bella, Voda s’a duss alla beserica= il prencipe se n’andò in chiesa, fratre si mergem a casa-fratelo andiamo a casa moi fu pone massa = o tu metti tavola, manduca == mangi, dam se be -= dami da bere, ce face colò, cere se dorme = che fai colà, cerchi dormire, buna sarà a dumieta == buona sera a V. S., etc.”

Circa 1690
Glosar slavo-român, manuscrisul 240
Un manuscris înregistrat sub titlul: „Slovari ruminskago iazîka” (Dicţionarul limbii române), aflat în Biblioteca Societăţii de Istorie şi Arheologie din Moscova, sub Nr. 240, format in 12, 282 foi, fără numele autorului şi dată, lipsindu-i foaia de titlu. Manuscrisul a fost consemnat în lucrarea: „Societatea Academică Română. Raport asupra cercetărilor istorice făcute în bibliotecele din Russia de Gr. G. Tocilescu. Bucuresci, Imprimeria Statului Curtea Şerban-Vodă 1878”. Acesta a facut şi o copie parţială a glosarului, la solicitarea lui Hasdeu, care a inclus câteva articole din această copie în Etimologicum Magnum. Toţi cei care au cercetat conţinutul manuscrisului au ajuns la concluzia că este o prelucrare a Lexiconului slavo-rusesc al lui Pavlo Berinda, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627.

Lexiconul de la Moscova a fost analizat în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile. Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale. Strada Doamnei 16. 1900. Preţul 5 lei.”, pagina 38 şi următoarele.
Deşi lexiconul este o prelucrare după Berinda, Grigore Creţu afirmă: „În sfârşit câte-va locuri, deosebite de corespundetorele lor din cele-lalte prelucrări ale lexiconului lui Berinda me fac să bănuesc , că acestă redacţie ar pute fi o lucrare deosebită de acelea, nu o copie după una din ele, nici model acelora.” Tot el arată că manuscrisul a fost întocmit în Muntenia, dând exemple de vorbe şi forme din lucrare.
Manuscrisul a fost datat de Tocilescu sfârşitul secolului al XVII-lea, iar Ştefan Ciobanu l-a datat sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea.

1691
„De neamul moldovenilor” (autor Miron Costin)
În volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, este tipărită lucrarea: „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718) ”, în care, la pagina 41 şi următoarele, scrie:
„Deşi mai restrîns, capitolul IV din ultima operă a lui Miron Costin, De neamul moldovenilor, intitulat De numerele neamului acestei ţări şi de port şi de limba graiului, de unde au luat…, cuprinde totuşi cîteva afirmaţii şi exemple diferite faţă de disertaţia polonă (”Chronika ziem Moldwaskich y Multanskich “)…Evoluţia limbii, mai exact a vocabularului, de la latină la română este exemplificată aici de Miron Costin cu următoarele cuvinte, dintre care unele sînt reluate din cronica polonă, altele însă sînt noi:
„Că unde dzice lătineşte: Deus, noi dzicem Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu, aşijderea, unde ţelum (caelum) ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus (angelus) îngerul. Iară nice unile cuvinte nu sîntu să nu fie potrivnice cu lătineşte, sau la început, sau la mijloc, sau la fîrşit, iar unele stau neclădite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altele ca acestea: vinum-vinul, panis-pîne, manus-mîna, culter-cuţit”
Din cele 12 cuvinte, 4 sînt reluate din lucrarea precedentă…, în timp ce 8 sînt noi…
Corelînd concluziile ce se degajă din considerarea acestui supliment lexico-etimologic cu cele din lista fundamentală de 87 de cuvinte, constatăm că la 83 din ele etimologia latină este indicată exact (sau aproape exact), 7 cuvinte sînt de origine latină, dar etimonul e altul, 1 este derivat românesc şi numai 4 sînt împrumutate din alte limbi: într-adevăr, gradul de eroare este surprinzător de mic, dovedind o bună cunoaştere a limbii latine şi orientare etimologică fermă, ce anticipează cu un secol pe cea a corifeilor Şcolii Ardelene.”
În lucrarea „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi. 1972. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Str. Gutenberg 3 bis, Bucureşti”, la pagina 195 scrie:
„Cea mai însemnată lucrare în privinţa originii poporului român avea să fie De neamul moldovenilor. Din nefericiere a rămas neterminată, autorul fiind omorît în timp ce lucra la ea. Ceea ce a apucat însă să scrie este de o înaltă ţinută şi artă de istorie şi umanist. De la primele rînduri, scriitorul de mare talent dublează pe istorie. Fundalul operei aste acum Italia, geografia, frumuseţile şi bogăţia, istoria ei veche, de care se leagă istoria poporului român, popoarele italian şi român avînd nume similare date de străini…
De asemenea, lărgeşte tabloul romanităţii orientale, găsind întîia oară asemănări de limbă între români şi aromâni. Partea cea mai de preţ sînt datele de etnografie şi folclor, asemănătoare la romani şi la români, în ce priveşte obiceiuri de iarnî, obiceiuri de înmormîntare etc., asemănări confirmate de cercetările moderne în domeniul folclorului.”

Sfârşitul secolului XVII

1.
Vocabular grec-român în miscelaneul 612
În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pagina 11, Mircea Seche scrie:
„Înainte de începutul epocii fanariote semnalăm în Principatele Româneşti prima încercare lexicografică greco-românească. Bizantinologul român D. Russo a descoperit, în biblioteca “metohului sfântului mormânt din Constantinopol”, un mic Vocabular grec-român de pe la sfârşitul veacului al XVII-lea. Nu cunoaştem însă alte amănunte asupra lucrării.”
Vocabularul a fost semnalat în prefaţă la Dicţionarul grec-român redactat în 1935 de H. Sarafidi.
Probabil că, nici unul nici celălalt nu cunoşteau existenţa miscelaneului nr. 612 (692) din 1625, cu micul său vocabular greco-român, despre care am amintit mai sus, consemnat în lucrarea “Biblioteca Academiei Române. Catalogul manuscriptelor greceşti întocmit de Constantin Litzica. Conferenţiar la Universitate. Ediţiunea Academiei Române. Cu 15 Stampe Facsimile.”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1909, pagina 305. Vocabularul se află pe filele: 1, 73-74, 79-81, 220-225.

2.
Lexicon multilingv, manuscris 187
În lucrarea „Institutul de studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Virgil Cândea. Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoade despre români în colecţii din străinătate. Serie nouă. III. India – Olanda. Editura Biblioteca Bucureştilor. Bucureşti. 2011.”, la pagina 341 este consemnat un manuscris aflat în Marea Britanie, la Bodleian Library:
„877. Lexicon Lat-graec. Vulgares sive Romanica-Turcicam-Tartaricam-Armenicam-Slavonicam Moldavicam ex diversis lexicographis oreque Turc. Arm. Graec. Compositus sec XVII, cuprinzând elemente de limbă românească (Marsh. Ms. 187).
Ref.: P.A. Syrku, Zametki o slavjanski i russki rukopisja v Bodleian Library v Oksforde („Izvestija…”, 12, 1907, p. 143-149); J.S.G. Simmons, B.O. Unbegaun, Slavonic Vocabularies in the Bodleian Library („Oxford Slavonic Papers”, 2, 1951, p. 125-127); G. Nandriş, The Arumanian or Macedo-Rumanian Element in the Oxford Heptaglot Lexicon (SEER, iunie 1957, p. 345-359); Marcu Beza, Documente româneşti în arhive străine (MI, 2, 1968, nr. 10, p. 66); A. Pippidi, Călătorie de documentare în Marea Britanie (R. Ist., 36, 1983, nr. 3, p. 320); Radu Constantinescu, Repertoriu, p. 236-237, nr. 1192.
Reprod.: B. A. R., mf. 30; Arh. Naţ. Rom., mf. Anglia, r. 260, c. 107-289.”

3.
Glose romaneşti gravate cu condei de os
În lucrarea lui Liviu Onu ,,Glose româneşti din secolul al XVII-lea gravate cu condei de os pe un manuscris slavon. Contribuţii la stabilirea tradiţiei manuscrise a două traduceri ale Apostolului în româneşte”, publicată în volumul ,,Studii de Limbă Literară şi Filologie vol. II, Bucureşti, 1972”, paginile 347-392, analizează un manuscris al unui Apostol slavon, pe care un preot din Moldova notase, cu un condei de os, interlinear sau marginal, traducerea unor cuvinte sau pasaje mai dificile, cu scopul evident de a se ajuta de aceste traduceri la oficierea slujbei în limba română (conform Dragoş Moldovanu: „Finalitatea textelor slavo-române intercalate din Evul Mediu românesc”, publicată în volumul „Text şi discurs religios”, Volumul I, 2009, paginile 103-123).

4.
Ermologhion având consemnate zodii în greceşte, cu corespondentele lor în limba română
În lucrarea „Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor de Nicolae Iorga. Membru corespondent al Academiei Române. Întâiu memoriu. Şedinţa de la 28 martie 1898” , publicată în Bucuresci, la Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1898, scrie:
„XIV. Suppl. graec. C; Kollar XLIII (col. 279 8). In 12; după o foie albă, 75 scriese; la sfârşit alte 28 albe. Legătură de pele, cu săpături argintate; pe recto, Christos pe cruce. Cartea este un ermologhion, în grecesce…
Pe foia 1:
…M`am născut eu, robul lui Dumnedeu, în dilele prea strălucitului Ioan Constantin Voievod din Brâncoveni, în anul 7162 [1699]; până adi, în anul 7207, sunt ani 45.”
Apoi urmează o reţetă de bube rele şi oprirea sângelui, compusă din 6 ingrediente: Şar, Ţipirig, Piatră acră, Coajă de naramză, Oţet, Miiare.
Pe foaia 1 verso sunt trecute numele a 12 zodii în greceşte, cu corespondentele lor în limba română, scrisă cu caractere greceşti.

Aici se termină lista lucrărilor întocmite până la 1700, păstrate şi descoperite până în prezent. Cu speranţa că vom stârni interesul internauţilor şi ne vom bucura de aprecierile lor favorabile, pregătim partea despre lucrările lexicografice dintre anii 1700-1800, ani mult mai prolifici pentru lexicografia românească.