Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
Partea a II-a

Ne hotărâsem să publicăm lucrarea în trei părţi. Prima parte fiind deja publicată, intenţionam ca partea a II-a să cuprindă întreg Capitolul 3: „Continuarea culturilor neolitice pe teritoriul României până la cultura Cucuteni”. Având în vedere întinderea mare a lucrării şi forma în care prietenul nostru Florin Rău o găzduieşte pe site-ul său, ne-am hotărât să uşurăm lectura cititorilor, ţinând cont de faptul că aceştia nu au avut până acum contact cu lucrări atât de vaste în acest domeniu, împărţind lucrarea în patru părţi. Această hotărâre cuprinde şi dorinţa noastră de a reduce cât mai puţin din numărul şi lungimea excerptelor utilizate, la fel şi numărul imaginilor de exemplificare.

Am hotărât ca în această a II-a parte să ne limităm la prezentarea culturilor care se consideră că au început să se formeze în neoliticul dezvoltat (târziu) chiar dacă ele şi-au definitivat particularităţile în epoca următoare şi anume în eneoliticul timpuriu.

Ne vom limita totuşi la a cuprinde în lucrarea oferită de noi numai ceea ce ni s-a părut relevant în aspectele relatate de cercetători pentru fiecare cultură descoperită şi documentată, inclusiv elementele de dispută referitoare la concluziile lor. Nu vom detalia foarte mult, deoarece lucrările citate conţin suficiente argumente pentru fiecare problemă şi/sau rezolvare semnalată. De asemenea, bibliografia de la sfârsitul lucrării va fi destul de cuprinzătoare să nu lase în afară lucrările de referinţă citate sau utilizate în formarea propriilor noastre păreri.

Aşa cum am afirmat în prima parte deja publicată a lucrării noastre, vrem să oferim o „lucrare de vulgarizare”, care să satisfacă interesul unei anume categorii de cititori, fără a ne abate fundamental de la interpretările specialiştilor. Spunem „fundamental” deoarece chiar şi omiterea unor interpretări date de unii specialişti izvoarelor existente poate fi considerată abatere de la rigorile ştiinţei. Dificultatea întocmirii unei astfel de lucrări este destul de mare, din multe puncte de vedere. Apelăm tot la specialişti să încerce să explice puţin despre unele aspecte ale acestor demersuri.

În lucrarea „Dificultăţi etice şi epistemolotice în vulgarizarea ştiinţei„, publicată în „Revista de filosofie” a Academiei Române, Tomul LXII, Nr. 6, 2015, p. 775-779, Ion Vezeanu scrie:

„Unul dintre fenomenele cele mai răspândite, mai prezente în actualitatea contemporană, este, indiscutabil, ceea ce se cheamă în mod comun „cultura populară”. Expresia este susceptibilă de confuzii, pentru că s-ar putea crede că se desemnează astfel folclorul. Or, sintagma respectivă se referă mai degrabă la cultura vulgară de masă, din mediul urban, care a fost mediatizată şi internaţionalizată sau globalizată. S-a ajuns la acest stadiu printr-un lung proces general de vulgarizare a creaţiilor tradiţionale (folclorice, culte şi savante). În mod particular, vulgarizarea ştiinţei este principalul motor al acestor fenomene de secularizare, de masificare culturală. Probabil că aceasta este caracteristica cea mai importantă a societăţilor occidentale industriale, liberale, mediatice şi tehnocrate.
[…] Fenomenul propriu-zis este însă mult mai vechi (sec. XVIII) şi are ca osatură ideologia vulgarizării ştiinţei promovată pentru prima oară în mod sistematic de iluminiştii francezi (Voltaire, Rousseau, Diderot, d’Alembert, Marat, Fontenelle etc.), dar şi de pozitivismul unui Auguste Comte, de utilitarismul lui John Stuart Mill sau mai târziu de marxism (sec. XIX–XX). O primă definiţie comună, împărtăşită de specialişti, este tocmai aceasta: vulgarizarea ştiinţifică este o difuzare şi o traducere a discursului ştiinţific, dinspre mediile restrânse academice, ale savanţilor, către publicul larg, pe înţelesul acestuia şi într-un limbaj popular, simplu, accesibil. Prin „vulgarizare ştiinţifică” se mai înţelege şi popularizare ştiinţifică, în sensul anglofon. Definiţia nu este doar insuficientă, ci problematică, pentru că nu ţine cont de registrele discursive, de ierarhia lor, de modurile de funcţionare ale limbajelor (ştiinţifice, tehnice, filosofice, literare, vulgare etc.), de teoriile comunicării cunoaşterii sau de concepţiile educative.
[…] Majoritatea adepţilor vulgarizării vorbeşte despre „educaţia maselor sau a proletariatului”. Dar dacă într-adevăr este vorba despre educaţie, de ce ar duce vulgarizarea la anularea discursului ştiinţific? Poate pentru că vulgarizarea este nu numai diferită, dar şi opusă educaţiei. Aceasta este una dintre tezele principale ale studiului de faţă. Ambele procese au loc pe verticală, însă educaţia este elevaţie, ridică discipolul la nivelul dascălului, în timp ce vulgarizarea coboară savantul la nivelul plebei şi transformă ştiinţa în opinie comună. Iată încă o dificultate majoră în procesul de vulgarizare ştiinţifică, care pretinde că educă, când de fapt acesta este antieducativ. Prin urmare, relaţia de traducere este orizontală, între discursuri situate la un acelaşi nivel conceptual; or, vulgarizarea pare să se efectueze pe verticală, de sus în jos, deci nu mai poate fi vorba de traducere. Dar difuzarea cunoştinţelor este posibilă? Aici apare problema comunicării ştiinţei.
[…] Discursul de vulgarizare pare deci un discurs mai degrabă retoric, pe înţelesul vulgului, al plebei, al populaţiei, care presupune umplerea unui gol, al unui vid de cunoaştere, care există între savant şi omul de rând, în sensul difuzării unei culturi urbane vulgare şi globalizante de o terţă persoană (vulgarizatorul). De aici provine şi dilema celui de-al treilea om, cunoscută de antici: dacă trebuie un intermediar între savant şi omul de rând, atunci trebuie alţi doi intermediari, între savant şi vulgarizator, şi între acesta şi omul de rând; şi tot aşa la infinit. Dacă între doi oameni trebuie să introducem un al treilea om, atunci trebuie să introducem o infinitate; ceea ce este imposibil. Deci, vulgarizatorul nu poate fi nici intermediar, nici mediator. Prin urmare, el nici nu poate exista.”

Am afirmat în concluziile de la finalul primei părţi că pătrunderea populaţiilor purtătoare a culturii neolitice a fost posibilă datorită schimbărilor climaterice care au permis practicarea agriculturii şi creşterea animalelor pe teritoriile nou cucerite. Studiile arheozoologice făcute pe resturile de oase găsite în siturile arheologice au confirmat, pentru cele mai multe, că hrana era asigurată de creşterea animalelor, dar era suplimentată cu vânat, al cărui resturi se află într-o cantitate mult mai mică. Unii cercetători sunt de părere că vânatul nu era permanent necesar, dar exista o cultură a relaţiei om-animal care perpetua vânatoarea ca reflectare a masculinităţii şi forţei comunităţii în faţa greutăţilor şi a pericolelor.

Am aratat că aceste culturi erau deja formate pe teritoriile de unde proveneau, iar dovezile constau atât în tipurile de locuire şi de locuinţe, adaptate ulterior la condiţiile de mediu de pe teritoriul României, cât şi în inventarul litic şi ceramic al aşezărilor, asemănător până la identic formelor şi ornamentelor inventarului aşezărilor din zona de origine şi de pe traseul parcurs până la aşezarea pe teritoriul României.

În afară de aspectele materiale care au stimulat progresul comunităţilor umane, cum ar fi nevoia crescută de hrană, de adăpost, de confort sau nevoia de asigurare a securităţii grupului, Mircea Eliade aduce în discuţie şi aspectele spirituale pe care le consideră generate de practicile pentru satisfacerea nevoilor arătate mai sus. Acesta consideră că, încet-încet, modul de viaţă al oamenilor s-a modificat subiectiv şi a devenit un dat al voinţei, mai mult decât al necesităţii. Fără discuţie că nevoile primare s-au păstrat, dar nevoia de sacru sau de artă a generat efortul comunităţii de a disponibiliza timpul persoanelor dedicate acestor îndeletniciri care, aşa cum vom vedea în continuare, a dus la o mare diversificare cultural-artistică, exprimată cu mijloacele avute la îndemână.

Vom reda câteva excerpte din complexa interpretare făcută de Mircea Eliade referitoare la perioada revoluţiei neolitice prin care acesta încearcă să explice explozia diversităţilor culturale. În lucrarea: „Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase. I.-de la epoca de piatră la misterele din Eleusis. Traducere de Cezar Baltag. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti, 1981″, la pag. 33 şi următoarele scrie:

„Aşa cum am spus, în Orientul Apropiat, mai ales în Palestina, mezoliticul marchează o epocă creatoare, păstrându-şi, totodată, caracterul său de tranziţie între două tipuri de civilizaţie, aceea a vânătorii şi culesului şi cea bazată pe cultura cerealelor, în Palestina, vânătorii paleoliticului superior par să fi locuit în peşteri o lungă perioadă de timp. Reprezentanţii culturii natufiene sunt cei care au optat pentru o existenţă net sedentară. Ei locuiau în peşteri, precum şi în locuri în aer liber (ca la Einan, unde s-a scos la iveală un cătun format din colibe circulare, prevăzute cu vetre). Natufienii descoperiseră importanţa alimentară a cerealelor sălbatice, pe care le secerau cu seceri de piatră şi cărora le zdrobeau seminţele într-o piuliţă cu ajutorul unui pisălog. Era un mare pas înainte spre agricultură. Domesticirea animalelor a început si ea în timpul mezoliticului (dar nu se generalizează decât la începutul neoliticului): oaia la Zawi Chemi-Shanidar, spre ~ 8000, capra la Ierihon, în Iordania, pe la ~ 7000, si porcul către ~ 6500; câinele la Stan Carr în Anglia, către ~ 7500. Rezultatele imediate ale cultivării gramineelor se vădesc în expansiunea populaţiei si dezvoltarea comerţului, fenomene care caracterizează deja civilizaţia natufiană.
[…] în afara agriculturii, alte descoperiri au avut loc în timpul mezoliticului, cele mai importante fiind arcul şi fabricarea funiilor, a plaselor, a cârligelor de undiţă şi a ambarcaţiunilor pentru călătorii destul de lungi. Ca şi celelalte invenţii anterioare (unelte din piatră, diverse obiecte lucrate în os şi în coarne de cerb, veşminte şi corturi din piei etc.), precum şi cele care vor fi executate în neolitic (în primul rând ceramica), toate aceste descoperiri au suscitat mitologii şi afabulaţii paramitologice, şi adeseori au întemeiat comportamente rituale. Valoarea empirică a acestor invenţii este evidentă. Mai puţin evidentă este importanţa activităţii imaginare declanşate de intimitatea cu diferite modalităţi ale materiei. Lucrând cu un silex sau cu un ac primitiv, legând piei de animale sau panouri de lemn, pregătind o undiţă sau un vârf de săgeată, modelând o statuetă în lut, imaginaţia decelează analogii nebănuite între diferite niveluri ale realului: uneltele şi obiectele sunt încărcate de nenumărate simbolisme, lumea lucrului — microuniversul care confiscă atenţia meşteşugarului timp îndelungat — devine un centru misterios şi sacru, bogat în semnificaţii. Lumea imaginară creată şi continuu îmbogăţită prin contactul cu materia se lasă cu greu surprinsă din creaţiile figurative sau geometrice ale diferitelor culturi preistorice. Dar ea ne este accesibilă şi din experienţele propriei noastre imaginaţii. Mai ales această continuitate la nivelul activităţii imaginare ne poate permite să „înţelegem” existenţa oamenilor trăind în acele epoci îndepărtate.
[…] Progresele realizate în vremea mezoliticului pun capăt unităţii culturale a populaţiilor paleolitice şi declanşează varietatea şi divergenţele, care vor deveni de acum înainte principala caracteristică a civilizaţiilor. Rămăşiţele societăţilor de vânători paleolitice încep să pătrundă în regiunile marginale sau greu accesibile: deşertul, marile păduri, munţii. Dar acest proces de îndepărtare şi de izolare al societăţilor paleolitice nu implică dispariţia comportamentului şi spiritualităţii specifice vânătorului. Vânătoarea ca mijloc de subzistenţă se prelungeşte în societăţile de agricultori. Probabil că un anumit număr de vânători, care refuzau să participe activ la economia cultivatorilor, au fost folosiţi ca apărători ai satelor; la început împotriva fiarelor sălbatice care îi hărţuiau pe sedentari şi distrugeau ogoarele, iar mai târziu împotriva tâlharilor. Este, de asemenea, posibil ca primele organizaţii militare să se fi constituit pornind de la aceste grupuri de vânători — apărători ai satelor. Cum vom vedea îndată, războinicii, cuceritorii şi aristocraţiile militare prelungesc simbolismul şi ideologia vânătorului exemplar. Pe de altă parte, sacrificiile sângeroase, practicate atât de cultivatori cât şi de păstori, repetă, la urma urmei, uciderea vânatului de către vânător. Un comportament care, timp de unul sau două milioane de ani, s-a confundat cu modul uman (sau cel puţin masculin) de existenţă nu se lasă uşor desfiinţat.”

Fără discuţie, Mircea Eliade face o analiză logică a cadrului de vieţuire în care presupune că a apărut impulsul spiritual în viaţa oamenilor şi a comunităţilor în ansamblu, legând trăirile spirituale de aspectele tehnice.

Considerăm că nevoia de sacru a fiintei umane generată de aspectele materiale din jur este o interpretare simplistă. Deşi existau descoperirile ceramicii cu o vechime de peste 25000 de ani din Dolní Věstonice, Moravia, Cehia, despre care am povestit în prima parte a lucrării noastre, Mircea Eliade nu le ia în discuţie ca fiind un moment important şi o dovadă a unor practici de cult care atestă latura sacră a vietii omului preisoric şi a comunităţii în care acesta trăia. Având în vedere că ceramica culturii Dolní Věstonice nu este parte a aspectelor tehnice ale vieţii oamenilor (obiecte de uz gospodăresc sau arme), ci are adresabilitate directă aspectelor spirituale, nu este nelogic să considerăm că omul a avut din prima clipă a existenţei sale nevoi spirituale şi că acestea nu au fost generate de un extaz ivit din contemplarea aspectelor materiale ale vieţii.

În lucrarea întocmită de Gheorghe Lazarovici, Florin Draşoveanşi Liviu Tulbure „Sanctuarul neolitic de la Parţa„, Timişoara, 1991, scrie:

„Magia era un factor cotidian al vieţii spirituale a comuntăţilor preistorice (DUMITRESCU, H. – V. 1970, 12). Magia (un sistem fals de lege naturală) avea la baza raţiunii principiul că similarul produce similar sau efectul se aseamănă cu cauza (FRAZER 198_0, I, 30-31). Între vînători şi animale sînt legături depinzînd de relaţia totem-om, iar dintre ritualuri amintim vărsarea sîngelui pe pămînt pentru înmulţirea embrionilor totemurilor, descîntece, gesturi (TOCAREV 1974, 75-76, 78). Într-un sanctuar există o strînsă conexiune între locul şi funcţionalitatea obiectelor. Unii cercetători vorbesc despre o stratosferă teoretică: cultul, misionarii, ritualul, sacrificii, convertire, antropofagie, halucilogene. Analizînd prezenţa unor elemente comune în sanctuare, din iconografia unora, deşi din perioade mai tîrzii, se pot extinde unele concluzii sau face anutmite deducţii privind funcţionalitatea unora mai vechi.”

Asupra acestor dezbateri ne propunem să revenim într-o lucrare separată. Despre sanctuarul de la Parţa vom mai aminti când vom povesti despre cultura Banatului.

Capitolul 3

Continuarea culturilor neolitice pe teritoriul României până la cultura Cucuteni

Partea 1. Neoliticul dezvoltat

Continuăm periplul nostru în preistoria României trecând de neoliticul timpuriu (circa 6500-5500 a.Chr.) către neoliticul dezvoltat (circa 5500-5000 a.Chr.).

În această perioadă se manifestă un nou val de influenţe sudice (anatoliene), prin grupuri culturale care au trecut la nordul Dunării. Primele au fost culturile Vinča (A) şi Dudeşti (B), culturi diferite dar înrudite, care s-au aşezat în Banat, Oltenia şi Muntenia. Mai târziu, dar în aceeaşi perioadă, Dobrogea a primit culturile de aceeşi influenţă anatoliană, care au format complexul cultural Hamangia (C). Cultura Hamangia s-a manifestat mai mult în perioada istorică următoare dar, având în vedere că faza I a acesteia a început în această perioadă, o vom dezbate acum. În partea de nord-vest a ţării pătrund grupurile culturale ale ceramicii liniare (D), iar în Moldova pătrund grupurile mai avansate ale culturii, aflate în faza ceramicii liniare „cu capete de note muzicale”. Vom detalia mai jos aspectele acestor culturi şi vom încerca să povestim puţin, cum altfel, despre influenţele reciproce.

Tot în această perioadă se formează noi culturi a căror sinteză are loc în plan local: cultura Turdaş (A1) (dezvoltată pe fondul culturii Vinča), cultura Iclod (A2) (dezvoltată pe fondul culturii Vinča), cultura Banatului (A3) (dezvoltată pe fondul culturilor Starčevo-Criş IV-Vinča A3), cultura Boian (B1) (dezvoltată pe fondul culturii Dudeşti şi a culturii ceramicii liniare), cultura Vădastra (B2) (dezvoltată pe fondul culturii Dudeşti şi a culturii ceramicii liniare), cultura Tisa (D1) (dezvoltată pe fondul culturii ceramicii liniare), cultura Pişcolt sau Grupul Ciumeşti-Pişcolt (D2) (dezvoltată pe fondul culturii ceramicii liniare) şi cultura Precucuteni (E) (dezvoltată în fondul culturii cu ceramică liniară „cu note muzicale” şi a culturii Boian, cu elemente ale culturii Hamangia şi Vinča).

Ce este uşor de observat pentru această perioadă este diversificarea rapidă a culturilor grupurilor care au vieţuit pe teritoriul României. Fie că este vorba de culturi ale unor grupuri infiltrate din sud sau din nord, fie că este vorba de sinteza dintre culturile nou venite şi culturile locale, fie că este vorba de culturi ivite din adaptarea culturii noilor veniţi la condiţiile de viaţă şi de mediu din teritoriile de vieţuire, sau de influenţele reciproce ale culturilor între ele, diversitatea culturală a perioadei a dat bătăi de cap specialiştilor în interpretarea genezei, răspândirii şi periodizării acestor culturi. Discuţiile rămân deschise, deoarece orice interpretare are încărcătura ei de subiectivism, aşa cum am arătat anterior şi cum vom vedea în continuare.

Există o dilemă asupra noţiunii de „cultură”, care a fost dezbătută interesant de Walter Meier-Arendt în lucrarea „Despre noţiunea de cultură în neoliticul european” publicată în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie- SCIVA, tomul 58, nr. 3-4, Bucureşti 2007, pag. 393-399:

„A atribui anumite culturi unor popoare cunoscute reuşeşte doar pentru antichitatea clasică şi pentru perioada imediat precedentă, numită de cercetătorii francezi „protohistoire”. Astfel, poate fi descris cu suficientă siguranţă, într-o măsură mai mică sau mai mare, continuţul material şi spiritual al culturilor grecilor, romanilor, etruscilor, tracilor, dacilor, germanilor şi celţilor, iar evoluţiile istorice pot fi reconstruite până în secolele VII-VI a. Chr., chiar dacă nu totdeauna cu deplină certitudine.

Desfăşurările istorice anterioare acestei perioade nu pot fi reconstruite de arheologia preistorică. În absenţa izvoarelor scrise, lipsesc denumirile de popoare. Ca urmare, de aici înapoi în timp, arheologia dispune ca bază de lucru doar de descoperirile din pământ, deci de elementele neperisabile ale culturii materiale. În lipsa unor informatii mai precise, culturile neolitice şi ale epocii bronzului din Europa sunt întotdeauna denumite fie după ceramica lor specifică, fie după primul loc de descoperire al unui inventar ceramic tipic, care ulterior revine identic şi în alte situri arheologice. Prin acesta au fost definite aşa numitele „culturi”. Dacă se cartau locurile de descoperire, se obţineau anumite arii de răspândire ale fiecăreia dintre aşa numitele „culturi”. Oricare dintre arheologii care se ocupă de problemele neoliticului are în faţa ochilor asemenea hărţi de răspândire, de exemplu pentru Europa centrală şi de sud-est: pentru neoliticul timpuriu ceramica liniară (Linienbandkeramik, le Rubané) şi ceramica cu benzi punctate (Stichbandkeramik, Culture de la céramique pointillée), Starčevo şi Criş/Körös, pentru perioade mai târzii „culturile” Rössen, Großgartach, Michelsberg, Lengyel, Tisa, Vinča, Herpály-Csöszhalom, Iclod, Petreşti, Cucuteni etc. În acest context ne frapează faptul, că ariile de răspândire ale acestor aşa-zise „culturi” sau „grupe” devin cu atât mai restrânse, cu cât acestea sunt mai târzii. Se scapă însă din vedere faptul că aici ar putea fi vorba doar de o regionalizare condiţionată de timp, marcând – atunci ca şi astăzi – evoluţia culturală. Alte elemente ale culturii materiale, în afară de ceramică, nu sunt cartate sau sunt cartate doar parţial împreună cu ceramica, cu toate că o „cultură materială” constă din mult mai mult decât doar din olărie; ca să nu mai pomenim despre componentele culturii realizate din materiale perisabile sau chiar despre cultura spirituală. Dacă însă cartăm alte caracteristici ale unei aşa-numite „culturi”, definite de arhelogi prin ceramică, şi anume fiecare element caracteristic în sine, obţinem de regulă arii de răspândire care nu se suprapun identic cu zona de răspândire a ceramicii, a formelor şi ornamentelor acesteia.

Din aceste reflecţii se desprind două întrebări: Pe de o parte, generalizând puţin: De ce devin ariile de răspândire ale culturilor noastre cu atât mai restrânse, cu cât sunt mai recente? Pe de altă parte: De ce, când sunt cartate, elementele constitutive ale unei aşanumite culturi arheologice nu au aceeaşi răspândire, ci prezintă multiple întretăieri în toate direcţiile? Unde sunt deci graniţele unor asemenea „culturi”? Aceste întrebări generează încă una: De ce apar întotdeauna elemente comune – uneori mai multe, alteori mai puţine – între „culturile” definite prin ceramica lor?

[…] Cultura este, asemenea istoriei, un proces evolutiv continuu. Astfel fiind, arheologia desluşeşte din aşa-zisa „cultură” sau din „culturile” unui trecut foarte îndepărtat, dintr-o anumită regiune şi dintr-o anumită perioadă doar o umbră arheologică scheletică. De aceea, pentru arheologia preistorică o definire clară a conceptului de cultură aplicat la neolitic nu este posibilă. Ca urmare, îndoielnică este şi strădania de a prezenta, altfel decât doar în mod aproximativ şi nesigur, graniţele în timp şi spaţiu ale diferitelor culturi arheologice.”

Traducere Ana Popescu von Bülow

A. Cultura Vinča

Vom încerca să redăm câteva aprecieri ale specialiştilor care s-au ocupat de această cultură care a generat multe artefacte pe care noi le considerăm spectaculoase.

În lucrarea lui Iohana Nichita „Cronologia relativă a culturilor neolitice din zona Olteniei” publicată în Revista Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, din Deva, „Acta Musei Devensis. Sargenţia. XXXV-XXXVI, 2007-2008”, la pag. 31 şi următoarea scrie:

„Cultura Vinča este produsul unor tranzacţii repetate datorate transformărilor ce au avut loc în chacoliticul balcano-anatolian, precum şi a unor procese de răspândire desfăşurate în zona Balcanilor. Cultura Vinča a dat naştere unor ample discuţii ce au avut ca subiect geneza, evoluţia şi încadrarea cronologică.
Având ca punct de plecare stratigrafia din situl eponim, M. Vasić identifica iniţial trei nivele, mai târziu semnalând şase nivele.
Fr. Holste, nota cinci faze, notate cu literele de la A la E pe baza criteriilor tipologice.
Cu unele „artificii” aduse sistemului propus de Fr. Hoste, Vladimir Milojcić menţine cele cinci faze şi descrie fiecare fază în parte în urma descoperirilor arheologice din Balcani.
M. Garašanin, menţinând acelaşi sistem, include aria turdăşeană culturii Vinča, notând faza veche cu Vinča-Turdaş I şi II, iar pentru faza actuală foloseşte denumirea Vinča- Pločnik I şi II.
Grupurile vinciene, în partea centrală şi sudică a Olteniei, având legătură cu purtătorii culturii Dudeşti, apărând astfel „aspectul Vinča-Dudeşti”. Vinča-Dudeşti s-a desfăşurat pe parcursul a cinci faze, sincrone cu Vinča A3, BI, B2, Cl, C2. În faza de tranziţie Vinča A3-B 1, pictura policromă şi motivele canelate dispar, proprii culturilor Dudeşti şi Vinča. În Vinča-Dudeşti I ( Vinča Bl), pe baza descoperirilor arheologice provenite din siturile de la Cârcea penelul „Viaduct”, „Şimnic”, „Leu”, se atestă existenţa influenţelor culturale de tip Karanovo III şi Dudeşti I, observabile în tehnica de modelare a vaselor, iar în etapele ulterioare, Vinča-Dudeşti II ( Vinča B2-Cl), elementele definitorii ale acestei culturi sunt din ce în ce mai numeroase, fiind asemănătoare cu cele găsite în aşezarea de la Rast. În faza Vinča – Dudeşti III ( Vinča CI), aspectele de tip Vinča C devin preponderente, fiind întâlnite atât la arhitectura locuinţelor de suprafaţă de formă rectangulară, dar şi în ceramică, apărând motive ornamentale nea, unele întâlnindu-se şi în cultura Vădastra, fazele Karanovo 1-11 şi IV. Fazele Vinča AIV şi Vinča-Dudeşti V sunt paralele, cu fazele Vădastra III, respectiv, Vădastra IV. În concluzie, influenţele culturii Vinča asupra vecinilor s-au făcut simţite în fazele evoluate B2-C2, când în arealul Dudeşti, Dudeşti- Vinča şi Vădastra apar locuinţe de suprafaţă de dimensiuni mari, în inventarul ceramic apărând elemente de tip Vinča C75. În cadrul culturii Vinča, în Oltenia, găsim aspecte vestice de tip Szatmár, Szakálhát şi „tisoide”, precum şi în alte zone Vinča. Datorită descoperirilor arheologioce de la Cârcea, Marin Nica, nota două sau trei orizonturi cu ceramică policromă, pe care le sincroniza cu Vinča Al-A3. Chiar dacă în literatura de specialitate este menţionată staţiunea de tip Vinča A de la Şirnnic, se pare că materialele arheologice descoperite nu ar aparţine fazei A, ci fazei IV a culturii Starcevo-Criş, lipsa bărbăţimii de pe ceramica uzuală şi pleava masivă fiind aspecte definitorii pentru faza Vinča A. Staţiuni similare, cu elemente de tip Vinča A, sunt şi cele de la Hinova, Ostrovul Corbului, Verbicioara I, Sălcuţa I. Marin Nica a încadrat cronologic Vinča A după faza Cârcea IV, punctul „La Hanuri” pe care Marin Nica l-a asociat cu Starcevo III, ea, de fapt, contenporan cu Vinča A.”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Periodizarea culturii Vinča în România” publicată în revista Muzeului de Istorie al judeţului Caraş-Severin „Banatica”, Reşiţa, IV, 1977, pag. 19-44 scrie:

„Răspîndită pe o arie vastă care cuprinde, de la sud spre nord, Macedonia, Kosovo-Metohia, Croaţia, Bosnia, Vestul Bulgariei, Oltenia, Banat, Vojvodina, Croaţia, Ungaria de Sud, Transilvania, cu răspîndiri şi influenţe care depăşesc cu mult aria sa de origine, cultura Vinča a jucat un rol deosebit, oprind dezvoltarea culturii Starcevo-Criş în zonele în care cele două culturi au intrat în contact, contribuind la formarea unor culturi din neoliticul mijlociu, din vecinătatca ariei sale primare, cum ar fi: Tisa, Butmir, Lengyel sau influenţînd dezvoltarea ori evoluţia altora. Cultura Vinča face parte dintr-un fenomen mai larg, numit al chalcoliticului balcano-anatolian, ale cărui probleme evolutive au fost lămurite zonal, discutabile fiind doar originea şi momentul cronologic la care apare şi se dezvoltă cultura Vinča sau culturile învecinate înrudite (Dimini timpuriu, Paradimi, Karanovo II-III- Veselinovo şi Dudeşti ).
Dată fiind importanţa şi rolul pe care le joacă, atît prin evoluţia sa, cît şi prin poziţia de jalon în cronologia relativă a unor teritorii învecinate (în special spre nord şi vest), unde nu există o asemenea stratigrafie, precizarea evoluţiei, periodizarea exactă a acestei civilizaţii, sînt tot atîtea probleme fundamentale ale cercetării arheologice. Deoarece teritoriul patriei noastre ocupă o bună parte din aria acestei culturi (în special Banatul, care se află în centrul acestui fenomen) este necesar să se acorde o atenţie deosebită problemelor de bază ale acestei civilizaţii.
Pentru a nu lungi prea mult acest studiu, ne referim, în principal, 1a cultura Vinča de pe teritoriul românesc, iar a fenomenele ce o însoţesc şi la grupele înrudite doar în măsura în care lămuresc înţelegerea fenomenului vincian – Pentru Banat (tratăm în primul rînd această zonă deoarece face parte din aria primară a acestei civilizaţii) sînt, în momentul de faţă, două opinii privind periodizarea culturii Vinča: a lui E. Comşa şi a noastră. Analiza opiniilor lui Comşa am făcut-o încă în urmă cu trei ani. De atunci am făcut şi alte precizări, în măsura în care a menţinut sau a renunţat la unii termeni şi, deci, la semnificaţia lor. Opiniile lui Comşa se bazează, în principal, pe observaţiile stratigrafice de la Liubcova-Orniţa şi pe studiul plasticii de la Zorlenţul Mare. Opinile noastre (au ca temei observaţii făcute pe descoperiri Vinea A-Starlevo IV la Gornea la Ostrovu Golu (Banului) şi Moldova Veche-Rît; pentru Vinča B1 la Zorlenţul Mare, Balta Sărată-Caransebeş, Parţa; pentru Vinča B2 la Ohaba Mîtnic, Ruginosu; pentru retardiţii sau fenomene de sinteză la Homojdia, Ruginosu, Parţa şi Bucovăţlil. Pentru fazele tîrzii ale culturii Vinča nu sînt prea multe observaţii. De altfel, acestea se pot întîlni doar în sud-vestul Banatului, deoarece în sud-est se dezvoltă cultura Sălcuţa; în nord-nord-est sînt fenomene de sinteză, ca Bucovăţ, sau culturi de origină bandceramică, Tisa I, Tiszapolgar şi Petreşti. Evoluţia culturii Vinča pe teritoriul Banatului cunoaşte următoarele faze: Vinča A 1 reprezintă, deocamdată, cel mai timpuriu orizont în regiunea dunăreană. În Banat este cunoscută doar la Gornea, în două bordeie (B 13 şi B21 b). Acestei faze îi sînt caracteristice: ceramica neagră foarte bine lustruită, vase cu buza scurtă cilindrică ( Lipenrand); sărăcia motivelor incizate pe cermica uzuală; proporţia ridicată a ceramicii fine (exemplu B 1 = 56% fină, faţă de 38,4% uzuală, semifină cca. 5% ; ceramică i11 tehnica blacktopcd împreună cu cea roşie foarte bine lustruită, de care uneori nu se poate separa, este în proporţie de 26%. iar raportat la tot materialul din această categorie este în proporţie de 26-30%, faţă de unele complexe Vinča A3 unde este intre 1-5%). Prin factură şi forme. Vinča A se leagă genetic de Dimini timpuriu din Thessalia, de descoperiri similare din Macedonia şi Tracia. Pînă la publicare materialului de la Gornea este prematur a face precizări în privinţa altor descoperiri la fel de timpurii ca Vinča A, din lipsa unor date statistice şi a reconstituirilor de forme ceramice din publicaţiile existente pînă în prezent. Elemente la fel de timpurii sînt şi la Vinca, dar nu în complexe închise sau în complexe arheologice.”

În lucrarea lui Eugen Comşa „Consideraţii cu privire la cronologia relativă a culturilor neolitice din preajma Dunării şi nordul Peninsulei Balcanice” în revista Drobeta, anul 1, 1974, publicaţie a Muzeului Regiunii Porţile de Fier, la pag. 20 scrie:

„Pe întregul teritoriu la care ne referim, în sudul Banatului, între Carpaţi şi Dunăre şi în sud-estul Transilvaniei se constată apoi prezenţa unor comunităţi tîrzii Starcevo (la vest de Olt) şi a comunităţilor culturii Criş în estul zonei (pătrunse dinspre Moldova), în aşezările cărora, în domeniul ceramicii se observă că majoritatea elementelor (forme şi decor) sînt de caracter tradidiţional, dar că pe alocuri apar şi unele elemente deosebite cum sînt canelurile (la început foarte rare) sau chiar vasele cu ardere specifică negru-roşu, caracteristică fazei Vinca A. În două complexe deosebite, dar desigur apropiate în timp, apar şi figurine antropomorfe înfăţişînd personaje avînd pe faţă o mască de formă triunghiulară, prelungă, cu nasul rotund ca un „buton”, specifică de asemenea fazei Vinca A. Coexistenţa unor astfel de element’e de tip Criş (din faza Valea Lupului), cu cele de tip Vinca A, dovedeşte paralelismul dintre cele două aspecte culturale.”.

În lucrarea lui Cosmin Ioan Suciu „Cultura Vinča în Transilvania” publicată sub egida Ministerului culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional Brukentthal, la editura ALTIP 2009, pag. 23 şi următoarele, scrie:

„Denumirea culturii vine de la aşezarea eponimă care se află la 14 km de Belgrad, pe partea dreaptă a Dunării şi acoperă aproximativ zece hectare de teren. Poziţia sitului a favorizat o locuire permanentă, cu râul pe de o parte – pentru pescuit, şi cu valea Bolecica pe de altă parte, care a legat
aşezarea de la Vinča cu o regiune bogată în resurse (minereuri –Avala, Rudnik, Majdanpeck; pământ fertil; vânat).
Localizarea geografică face ca locuitorii săi să deţină un rol de mediere între culturile care au înflorit din sud (Egeea) şi până departe, spre nord (Europa centrală). Evenimentele importante şi schimbările materiale şi spirituale sunt surprinse în nivelurile celor aproximativ 10 m de depunere, acumulaţi de-a lungul timpului. Este de înţeles că aşezarea de la Vinča se distinge ca un punct de referinţă în examinarea apariţiei şi dezvoltării unui număr de culturi neolitice şi eneolitice din centrul şi sud-estul Europei.
[…] Staţiunea de la Vinča a reprezentat punctul de pornire în realizarea sistemelor cronologice ale neoliticului şi eneoliticului. Sistemele se bazează pe stratigrafia de la Vinča, pentru construirea unor
lanţuri cronologice relativ stabile, cu ajutorul a numeroase culturi şi grupuri, adeseori cu diferite caracteristici tipologice care diferă de staţiunea eponimă.
[…] Cultura Vinča este răspândită pe o arie largă care cuprinde Macedonia, Kosovo – Metohia, Croaţia, Bosnia, vestul Bulgariei, Oltenia, Banat, Vojvodina, Ungaria de sud, Transilvania, dar cu influenţă şi asupra altor spaţii culturale care depăşesc zona sa de origine.
[…] În ceea ce priveşte originea culturii Vinča, au existat mai multe curente antagonice: unul care susţine migraţia din Chalcoliticul balcano-anatolian…, unul care susţine difuziunea culturală şi un altul care propune o evoluţie locală. […] Aceste elemente sunt prezentate pe larg în monografia culturii publicată de John Chapman în 1981.
Primul care susţine originea migraţionistă este chiar M. Vasić care, în 1906, sugerează legături tipologice cu Troia, chiar dacă nu menţionează explicit mişcări de populaţie. Totuşi, acesta invocă impulsuri dinspre lumea egeeană pentru a explica similitudinile ceramice cu zona văii Dunării […] Mai târziu realizează că aceste elemente sunt „Din cele mai vechi faze ale culturii Vinča, aceasta a deţinut o formă superioară de civilizaţie asupra oricărei alte culturi cunoscute din zonă şi până departe către Egeea. Această civilizaţie bogată şi variată este clar venită dinspre sud-est, dinspre Egeea, Asia Mică, fără a exclude Ciprul, cu care Vinča a fost în comunicaţie directă”.
Cultura Vinča face parte din al doilea mare val de origine sudică şi marchează finalul Neoliticului timpuriu. Ea este considerată a face parte din “chalcoliticul balcano–anatolian”
[…] Aşa cum este definit la noi acest fenomen, poate fi sesizat din a treia parte a Neoliticului timpuriu în toate civilizaţiile şi grupele din Balcani până în unele zone din Europa Centrală.
[…] Complexul “chalcoliticul balcano–anatolian” nu implică existenţa unor culturi identice pe vastul teritoriu care se întinde din zona Dunării şi până pe flancul estic al lanţului montan Taurus. Termenul corespunde mai mult unor interacţiuni active, fenomene similare, care au loc fără a se putea defini o zonă de plecare. Acest episod este cunoscut sub numele de Vinča sau Karanovo III în zona Balcanilor şi a fost evidenţiat în ultimii ani şi în zona anatoliană a Mării Marmara (ceramica neagră, decoraţia canelată şi incizată, vase pe piedestal, forme bitronconice, vase mari de depozitare, revigorarea industriei osului şi cornului, etc.).”
Cultura Vinča este cunoscută publicului larg datorită tăbliţelor incizate de la Tărtăria. Controversele au fost legate de faptul că nu există nici o dovadă că ele sunt artefacte autentice, că au fost produse de purtătorii culturii Vinča şi că într-adevăr au fost descoperite în sit, în orizontul explorat. Cum nu există nici o altă posibilitate de datare a lor, situaţia ciudată de extragere ne face să credem că ele sunt produse străine de sit. Chiar explicaţia alambicată a desfăşurării recuperării artefactelor care au devenit cele mai celebre dintre toate artefactele descoperite pe teritoriul României ne formează părerea că totul este un scenariu gândit şi pus în aplicare cu un scop greu de precizat. Participanţii la acţiune erau oameni instruiţi, care cunoşteau destul de bine procedurile arheologice dar şi artefactele acestei culturi, deci, era imposibil să nu sesizeze valoarea de excepţie a respectivelor artefacte pentru ca să ia măsuri imediate de conservare a dovezilor contextului arheologic în care au fost găsite. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că, pur şi simplu era (ne)voie să se întâmple!
Lazarovici spune că plăcuţele „au fost create dintr-o mixtură de calciu, nisip şi bucăţi pisate de cioburi obţinute din material local şi se exclude posibilitatea unor falsuri contemporane”, de parcă cel care ar fi dorit să le falsifice nu ar fi cunoscut procedeele de analiză fizico-chimică a compoziţiei materialului de bază. Nu punem la îndoială profesionalismul autorului, dar nici nu putem să fim convinşi de argumentaţia lui.
Putem lua ca argumentaţie în favoarea opiniei noastre un experiment pe care îl redăm aşa cum l-am găsit pe o pagină de internet:
„In perioada anilor 1999-2000 la Vădastra s-a desfăşurat un proiect ce poate fi definit, ca un proiect de cercetare experimentală. Acest proiect îşi propunea recrearea condiţiilor de producere a obiectelor neolitice şi producerea lor efectivă, în special, a obiectelor ceramice asemănătoare celor din epoca neolitică şi eneolitică, dar în mod deosebit, cele aparţinând culturii Vădastra. În cadrul proiectului s-a încercat identificarea unor surse de lut al căror material rezultat în urma arderii să fie apropiat de textura fragmentelor ceramice analizate ce aparţineau culturii Vădastra, analiza fluxurilor tehnologice de fabricare o obiectelor, analiza metodelor de trasare şi decorare a pieselor ceramice, şi analiza decoraţiei formelor ceramice prin spargerea intenţionată a acestora.”

Sursa: http://culturavadastra.blogspot.com/

Referindu-se la acelaşi tip de problemă, în lucrarea „Despre problema figurinelor de piatră ale culturii Cucuteni-Tripolye„, Nicolae Ursulescu scrie:

„Raritatea unor artefacte întâlnite în materialul arheologic îndeamnă adeseori pe cercetători să le studieze aprofundat, în încercarea de a descifra semnificaţia lor reală, printr-o abordare cât mai complexă. …considerăm că, din punct de vedere metodologic, este obligatoriu ca, mai întâi, să se realizeze critica izvoarelor cu care se lucrează şi pe baza cărora se emit apoi diferite judecăţi de valoare.” (În publicaţia „Acta Musei Tutovensis” a Muzeului „Vasile Pîrvan” din Bârlad, 2014, pag 58). În concluzia lucrării, acesta scrie:

Singurele explicaţii plauzibile pentru densitatea atât de mare a acestor statuete de piatră, neobişnuite ca aspect pentru stilul caracteristic culturii Cucuteni-Tripolye (la fel ca şi în cazul idolilor zişi en violon, găsiţi de M. Rotaru), ni se par a consta fie în existenţa, în zonă, a unui „centru artistic” cucutenian, cu o valoare mult peste media din restul arealului, fie în imitarea actuală, în manieră modernistă, a modelelor cucuteniene, cu ajutorul unor materiale asemănătoare celor din trecut (lut, piatră, os). Având în vedere alura clar modernistă a celor 14 statuete de piatră, puse în circulaţie prin strădaniile, repetate ciclic, ale unui arheolog amator şi neconfirmate în nici una din numeroasele săpături sistematice întreprinse în vasta arie a complexului cultural CucuteniTripolye, înclinăm mai degrabă spre cea de a doua explicaţie.

De aceea, considerăm că autenticitatea celor 14 statuete de piatră din Depresiunea ElanHorincea (ca şi a celor mai multe dintre statuetele de os tip en violon, având aceeaşi provenienţă), trebuie pusă serios la îndoială, deoarece nu se încadrează nicidecum în canoanele artei cucuteniene… Desigur, rămâne un bun câştigat faptul că populaţia complexului cultural Cucuteni-Tripolye a produs sporadic statuete şi din alte materiale decât lutul, printre acestea numărându-se şi piatra (material din care s-au făcut, de altfel, şi cunoscutele sceptre cu caracter zoomorf). Important este, însă, ca, atunci când se face evaluarea unei descoperiri, atenţia cercetătorului să se îndrepte, în primul rând, asupra cercetării critice a condiţiilor de descoperire (inclusiv a autenticităţii sale ca izvor istoric) şi de abia după aceea să se treacă la diverse consideraţii. Altfel, putem ajunge în postura de a enunţa cele mai savante consideraţii şi de a găsi tot felul de analogii, dar să ne lipsească tocmai baza de pornire! (pag 62)”

În lucrarea lui Cosmin Ioan Suciu „Cultura Vinča în Transilvania” la pag. 153 şi următoarea, autorul scrie:

„În 1961, N. Vlassa a recuperat 3 tăbliţe incizate împreună cu mai multe obiecte depuse ritual, asociate cu oase umane (VLASSA 1963, 492). De-a lungul timpului, au existat mai multe luări de poziţie, pro sau contra autenticităţii acestora (MERLINI et al 2008 şi PAUL 2007). Ultimele studii au reluat (LAZAROVICI et al 2006; MERLINI et al 2008; LAZAROVICI et al 2008) stratigrafia sitului şi au încercat să reconstituie momentul găsirii tăbliţelor ca să aducă la lumină toate materialele găsite cu acea ocazie. Jurnalele de săpătură nu au fost găsite şi nici filmul cu imaginile de pe săpătură. Gh. Lazarovici a reconstituit unghiurile de filmare, indicând locul lor. În suprafaţa G au fost identificate 2 bordeie botezate B1 şi B2 (Figura 235). S-a reuşit identificarea cu o eroare de 20-40 cm a zonei în care se afla groapa rituală. N. Vlassa a prezentat întotdeauna următoarele:
• La finalul săpăturii din 1961 (în casetele G şi H), în ultima zi de campanie, după terminarea desenului profilului casetei G şi fotografierea lui, N. Vlassa a fost solicitat de A. Lászlo la secţiunea H, unde au apărut probleme.
• Înainte de fotografia finală, la îndreptarea profilelor, N. Vlassa a lăsat pe unii muncitori să golească o groapă ce apărea în profilul din marginea bordeiului 1 şi să pună toate materialele în pachet.
• La Cluj, materialele au fost lăsate la laborator restauratorului Josif Korodi pentru a fi spălate şi curăţate.
• La curăţirea tăbliţelor s-a observat că erau albe, considerându-se că sunt depuneri calcaroase şi trebuie tratate cu acid clorhidric diluat, metodă folosită curent la acea dată.
• În timpul tratării chimice s-a observat o degradare rapidă a suprafeţei, ceea ce a impus stoparea decalcifierii, neutralizarea cu apă, uscarea în atmosferă vidată şi impregnarea în etuva de vid. Pentru ca lacul să fie mai subţire şi să pătrundă mai adânc în pori, era nevoie de o ridicare a temperaturii pentru fluidizarea nitrolacului. Temperatura nu putea fi prea ridicată, amestecul lacului fiind cu acetonă sau diluant, era pericol de explozie. Aceasta înlătură expresia de ”reardere”. Tăbliţele au fost studiate microscopic la Facultatea de Geologie de către Lucreţia Ghergari şi Corina Ionescu care au relevat că argila este în cantitate foarte mică, fiind folosit lapte de var nestins care să întărească piesele. Cu timpul, carbonatul de calciu iese la suprafaţă sub o formă alburie, câteodată chiar şi prin cristalizare uşoară. Sub lacul de impregnare apare calcarul sub forma unui fond alburiu (LAZAROVICI et al 2006, 199-201). Original au fost acoperite cu un slip fin de lut modificat de tratamentul supus în laboratoarele de restaurare de la Muzeul National al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Au fost lăsate un timp în acid hidrocloric pentru a se curăţa depunerile de calciu şi care a afectat nivelurile superioare. Carbonatul de calciu a fost interpretat de către N. Vlassa ca reprezentând depuneri datorate umidităţii din sol, fără să realizeze că au fost create dintr-o mixtură de calciu, nisip şi bucăţi pisate de cioburi obţinute din material local şi se exclude posibilitatea unor falsuri contemporane (LAZAROVICI et al 2006; MARLINI et al 2008, 178).”

În lucrarea profesorului universitar dr. Iuliu Adrian Paul „Enigma tăbliţelor de la Tărtăria” publicată în revista „Conferinţele Bibliotecii Astra” a Bibliotecii Judeţene Astra Sibiu, nr. 130/2011, scrie:

„Din păcate, semnele de întrebare în loc să scadă s-au înmulţit. Simpla parcurgere a bibliografiei existente ilustrează în bună parte şi motivele. De pildă, nimeni nu poate înţelege cum s-a putut săpa, preleva, transporta şi depozita un astfel de complex fără a sesiza prezenţa tăbliţelor, indiferent de starea lor de conservare şi, poate, tocmai datorită acestei „stări”.
– De ce conţinutul acestui complex a fost împărţit în locuri diferite de depozitare, fără legături între ele şi fără a fi făcute însemnările de rigoare?
– De ce şi pe ce criterii unele piese şi/sau materiale au fost publicate de autor, selectiv, iar altele niciodată?
– De ce, în ciuda publicării unei bune părţi a descoperirii, în special a tăbliţelor, la un an după scoaterea la iveală a complexului (1962) şi a interesului enorm pe care l-a suscitat conţinutul acesteia s-a impus un „secret” total, parcă menit să dea uitării tot ceea ce era mai puţin convenabil, de neînţeles sau greu de explicat?
Oricum, asupra materialelor (descoperirilor) de la Tărtăria s-a instaurat un fel de embargo. După tăbliţe s-au făcut copii care au fost expuse în muzeu şi puse la dispoziţia cercetătorilor. Tot cu titlu informativ suntem nevoiţi să menţionăm faptul că, în ciuda insistenţelor noastre repetate, nu am reuşit să vedem tăbliţele „în original” şi să le fotografiem decât în anul 1998, cu aprobarea specială a domnului director Ioan Pisso, fapt pentru care îi mulţumim călduros şi pe această cale.
[…] Uneori, cazuri izolate de acest fel, cum ar fi cel al tăbliţelor de la Tărtăria, pot genera o întreagă literatură, bazată pe criterii mai mult sau mai puţin obiective şi/sau reale. Găsirea unui vinovat cu orice preţ, mergând până la acuzaţia de rea intenţie sau chiar falsuri intenţionate, ar părea cea mai la îndemână. Si o astfel de soluţie a fost, precum ştim, vehiculată. Dar ne-ar fi oare de folos? Nu ar putea fi şi aceasta o pistă falsă care ar putea duce la ocultarea şi vicierea soluţiei? Dar şi înlăturarea din start a unei astfel de posibilităţi ar fi poate la fel de păguboasă. În orice caz, nu ne-ar ajuta, în chip real, la clarificarea lucrurilor.”

Un alt aspect al acestei culturi care i-a adus o mare notorietate este plastica figurinelor antropomorfe, recognoscibile şi de către amatori; am redat o figură din lucrarea citată mai sus.

În lucrarea „Notă asupra decorului unei statuete antropomorfe neolitice descoperite la Rast, județul Dolj” întocmită de Andreea Bîrzu, publicată în revista „Studii de Preistorie” a Asociaţiei Române de Arheologie Nr. 16/2019, pag. 169-175 scrie:

„Așezarea neolitică de la Rast este situată pe Grindul Țifarului, în stânga și în dreapta pârâului cu același nume, în imediata vecinătate a Dunării (la cca 250 m de malul ei nordic) (C.S. Nicolăescu-Plopșor et alii 1951, p. 267). În urma campaniilor de cercetare sistematică realizate în 1943 și în 1950, au fost identificate trei niveluri arheologice specifice culturii Vinča, precum și resturi sporadice aparținând epocii bronzului, culturii La Tène și evului mediu (C.S. Nicolăescu-Plopșor et alii 1951, p. 267). Din nefericire, o mare parte a sitului a fost distrusă de acțiunea apelor Dunării, lucru care a făcut extrem de dificilă stabilirea cu claritate a stratigrafiei, precum și a altor caracteristici specifice așezării preistorice și nu a permis o încadrare culturală și cronologică precisă a materialului descoperit în cele trei niveluri arheologice. Cu toate acestea, artefactele descoperite aici au fost atribuite, pe baza tipologiei a decorului și a analogiilor (N-E Serbiei, Iugoslavia și N-V Bulgariei), etapei de trecere de la faza Vinča B, respectiv B2, la faza C (Vl. Dumitrescu 1980, p. 30). În urma săpăturilor întreprinse a fost descoperit un număr impresionant de fragmente ceramice, dar și de reprezentări plastice antropomorfe (peste 100), figurine și vase cu reprezentări umane, în marea majoritate fragmentare, dintre care doar 30 de figurine cu un context clar (Vl. Dumitrescu 1992, p. 30). Alături de acestea au fost identificate o serie de unelte din piatră, silex, os și corn. Figurina antropomorfă care face obiectul acestei note s-a păstrat în stare fragmentară, având partea inferioară, de la brâu în jos, ruptă din vechime. „

În lucrarea lui Eugen Comşa „Unele caracteristici ale plasticii antropomorfe din aşezările culturii Vinča, din zona Porţilor de Fier” publicată în revista „Banatica”, anul 1, 1971, publicaţie a Muzeului Judeţean Reşiţa, pag. 85-90 scrie:

„În concluzie, figurinele antropomorfe din cele trei faze ale culturii Vinca documentate pînă acum în zona Porţilor de Fier, sînt caracterizate prin forma măştii, a nasului şi a creştetului.
-Figurinele din faza veche au măştile triunghiulare, cu nasul ca o proeminenţă mică, rotundă.
-Figurinele din faza Orniţa au măştile triunghiulare cu fruntea proporţională şi bărbia aproape ascuţită; nasul este prelung şi arcuit, redat pc mijlocul măştii. Creştetul este plan.
– Figurinele din faza Orniţa Vest au măştile triunghiulare cu colţurile arcuite, fără frunte, cu nasul rcdat pe partea de sus a măştii. Specifică este hombarea creştetului.
La concluziile prezentate am ajuns ţinînd seama de elementele specifire figurinelor descoperite în zonă, mai ales la Liubcova, din fiecare nivel în parte şi studiate independent din punct de vedere cronologic şi tipologic. Ulterior am comparat concluziile la care am ajuns, cu cele cuprinse în lucrările privind plastica antropomorfă a culturii Vinca, publicate de specialişti iugoslavi.”

În lucrarea „Unele probleme ale neoliticului în Banat„, în „Banatica”, anul 1, 1971, publicaţie a Muzeului Judeţean Reşiţa, pag. 17-31, Gheorghe Lazarovici scrie:

„Cele mai vechi comunităţi neolitice ajung în Banat cu un înalt nivel tehnic în prelucrarea uneltelor, dar mai ales a ceramicii. Acest prim orizont de civilizaţie-cel mai vechi de pe teritoriu patriei noastre-îl constituie cultura Starcevo-Criş.
[…] Alte descoperiri recente vin să întărească observaţia că cultura Starcevo-Criş pe teritoriul României se încadrează în marele complex cultural din care face parte. Evoluţia îndelungată a culturii Starcevo-Criş a creat prilejul consolidării noului sistem economic pe care îl reprezintă neoliticul. Anumite schimbări sesizate de colegul V. Boroneanţ în sudul Banatului-creşterea numărului ceramicii, apariţia vaselor mari, a locuinţelor de mari dimensiuni, etc.-nu trebuiesc puse în legatură doar cu înmulţirea populaţiei-fenomen, poate just dar greu de precizat-ci mai degrabă cu un fenomen de mai mare stabilitate a comunităţilor în preajma sosirii purtătorilor culturii Vinča.
[…] Neoliticul mijlociu începe în Banat o dată cu sosirea purtătorilor culturii Vinča. Această civilizaţie se pare că nu este numai o influenţă culturală ci şi o prezenţă etnică, fapt ce nu a fost demonstrat deoarece nu se cunosc cimitire sau morminte din această vreme. În orice caz, prezenţa în unele epicentre-cum este cazul şi la Gornea – a unor bordee Starcevo IV, în aşezări Vinca A, ne obligă să acceptăm prezenţa etnică a celor două populaţii. Existenţa unor aşezări Starcevo IV şi Vinca A, distincte, credem că întăreşte convingerile noastre.
Originea culturii Vinca este neîndoielnic sudică. Aportul culturii Starcevo-Criş la formarea culturii Vinca este uneori exagerat. Cultura Vinca, în aşezările sale cele mai vechi, apare ca o cultură unitară, bine conturată şi pe deplin formată. Ceramica este lucrată la un nivel tehnic superior, amestecul este îngrijit, arderea bună şi pretenţioasă, lustruirea mecanică, etc. Toate caracteristicile ceramicii fine depăşesc cu mult nivelul tehnic la care au ajuns comunităţile culturii Starcevo-Criş la sfîrşitul fazei a III-a, cînd au sosit purtătorii culturii Vinca. În ceramica de uz comun se pot sesiza influenţe pe care le suferă ceramica culturii Vinca-în special ceramica cu parbotină şi ornamentele incizate-de la cultura Starcevo-Criş. Aceste elemente sunt transmise probabil în Balcani, de-a lungul căii Vardar-Morava-cale principală, după părerea noastră, pentru pătrunderea etapei Vinca timpurie în regiunea dunareană. Elemente Vinca timpurii apar la Porodin I, Velka Tumba, Rukbair, Vrşnic din Macedonia.
Contrar acestor păreri, colegul Boroneanţ susţine „…credem că nu greşim dacă susţinem că originile culturii Vinca se găsesc în bună măsură în cultura Cris-Starcevo …”. Ca argumente în susţinerea acestei teorii mai vechi – la care înşişi autorii lor au renunţat – încearcă să aducă următoarele elemente: „…cupă cu picior asemanătoare ca formă şi decor cu cele din Vinca, altare de cult decorate cu aceleaşi motive ca în cultura Vinca, organizarea redării ornamentului prin linii incizate, tipul de figurine de la Ostrovul Banului…”, pe care le consideră ca ornamente Starcevo-Criş transmise culturii Vinca. Din pacate lucrurile stau tocmai invers. Toate elementele enumerate mai sus sînt ele însele, transmise culturii Starcevo-Criş în faza a IV-a de către purtătorii culturii Vinca.”.

În lucrarea lui Vasile Chirică şi Dumitru Boghian „Arheologia preistorică a Lumii. Neolitic şi Eneolitic „, publicată sub egida Academiei Române Filiala Iaşi, Institutul de Arheologie Iaşi, Editura Helios 2003, la pag. 140 şi următoarea scrie:

„În neoliticul târziu (aprox. 5000–4250 bc), au pătruns în spaţiul carpato-danubiano-pontic, două curente etno-culturale, oarecum opuse ca direcţie şi origine: primul, mai timpuriu, reprezentând cel de al doilea mare val (cultural şi demografic) neolitic de origine sudică (anatoliano-egeeană), cu ceramică neagră sau cenuşie, puternic lustruită şi decorată cu pliseuri şi caneluri, individualizat prin culturile Vinča, Dudeşti şi, spre sfârşitul etapei, Hamangia, şi cel al doilea, de origine est-centraleuropeană, constituit din comunităţile ceramicii liniare târzii.
Ulterior, din asimilarea fondului neolitic anterior şi îmbinarea elementelor etno-culturale, s-au născut, în spaţiul de referinţă, culturile şi grupele culturale eneolitice timpurii (Ursulescu, 2002).
Comunităţile culturii Vinča au ocupat Banatul (cultura Banatului, Gh. Lazarovici), unde, în parte au dislocat, în parte au asimilat comunităţile Starčevo-Criş (Lazarovici, 1993), şi părţile vestice ale Olteniei (aspectul cultural Rast, Vl. Dumitrescu), unde s-au mixtat cu cele ale culturii Dudeşti (Ursulescu, 2002). Într-o anumită etapă a evoluţiei lor, aceste comunităţi au pătruns în Podişul Transilvaniei, unde au asimilat grupurile Starčevo-Criş foarte târzii, de tip Lumea Noua–Cheile Turzii–Cluj, şi au format cultura Turdaş (Lazarovici, 1993).
Deşi au cunoscut fenomene de retardare a dezvoltării lor, pe măsura expansiunii spre nord-vest, şi de revenire şi înflorire, comunităţile vinčiene au avut, şi prin perpetuarea unor puternice legături cu zona de origine, un rol decisiv la trecerea societăţilor locale la modul de viaţă eneolitic. Ceramica comunităţilor culturii Vinča din spaţiul Olteniei, Banatului şi Transilvaniei a prezentat aceleaşi caracteristici (pastă, forme, decoruri) cu cea din zonele vecine (Chapman, 1988; Comşa, 1993; Lazarovici, 1993) Deosebit de interesant este sanctuarul descoperit în aşezarea de la Parţa (jud. Timiş), (Lazarovici, 1993).
Astfel, din sintezele arătate mai sus, printr-o evoluţie particulară, de la zonă la zonă, s-au format civilizaţiile şi grupele culturale ale eneoliticului timpuriu: cultura Tisa/Tisza (o parte a Banatului şi estul Ungariei), Herpály, Lengyel şa (Câmpia Pannonică), aspectul cultural Rast (Oltenia de vest), cultura Turdaş, grupurile Iclod, Suplac, Gilău (Transilvania) (Ursulescu 2002).”.

Forin Draşovean, în lucrarea „Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat„, publicată în Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, Editura Mirton Timişoara, 1996, la pag. 107 concluzionează:

„Fenomenul Vinča C din Banat, deosebit de complex, începe printr-un proces migraţionist, în cadrul căruia comunităţile vinciene se deplasează treptat spre nordul Banatului, ajungând până la cca. 30 km nord de Mureş, frontieră marcată de locuirea de la Sântana-Comlăuş Jud. Arad ). Acest proces, se pare, a fost foarte dinamic, deoarece, exceptând aşezarea de la Sântana, la acest stadiu al cercetărilor nu cunoaştem altă locuire vinciană târzie din nordul Banatului şi sudul Crişanei, care să prezinte caracteristicile variantei sârbeşti. Faptul că există o astfel de aşezare, fără alte atribute, ne determină să considerăm prima etapă în pătrunderea comunităţilor vinciene târzii spre nord, drept una dinamică. După aceasta urmează o etapă de sedentarizare, în cadrul căreia, în nordul Banatului, prin contribuţia comunităţilor aparţinând Culturii Banatului, faza IIb, Szakalhat târzii si Tisa timpurie se particularizează varianta nord-bănăţeană. În acelaşi timp, în estul provinciei, în zona deluroasă continuă să vieţuiască comunităţi vinciene de faza B, care însă primesc influenţe şi, poate, un aport etnic din partea noilor veniţi. Acest fapt duce la apariţia unor noi caracteristici sesizabile, în special, în sfera ceramicii, care le diferenţiază de vechiul fond al neoliticului mijlociu, apropiindu-le – cu toate diferenţele moştenite – de trăsăturile fazei Vinca C. În cadrul acestei etape se petrece pătrunderea comunităţilor Vinča C în Transilvania. În urma acestui proces, în Transilvania pot fi constatate o serie de aşezări, dintre care, la acest stadiu al cercetărilor, o putem numi doar pe cea de la Pianul de Jos. Se pare însă, datorită faptului că la acest orizont întâlnim o serie de elemente, cum ar fi vasele patrulatere şi unele decoruri punctat-incizate, pe care le întâlnim cu precădere în zona de est a Banatului, că această migraţie a avut loc peste zona deluroasă, prin Ţara Haţegului, spre cursul mijlociu al Mureşului. Într-o a doua etapă, în cadrul procesului de difuziune culturală se particularizează variantele nordică şi estică. Acestea vor intra în relaţii cu culturile Herpaly, faza veche şi Tisa, veche şi clasică. În urma acestei legături în zona Tisei ia naştere grupa Gorzsa, care ocupă şi colţul de nordvest al Banatului. Se pare, prin atributele sale, că şi aşezarea de la Lipova- „Hodaie” poate fi atribuită acestui grup cultural. În acest moment cronologic, spre sfârşitul etapei C1, în Banat sosesc purtătorii grupului Foeni/Petreşti A, care se individualizează de vincienii târzii prin caracteristicile ceramicii şi plasticii. Aceştia vor pune capăt unora dintre locuirile Vinča C (Parţa II) sau le vor influenţa evoluţia (Chişoda Veche). Petreştenii, deosebit de dinamici, îşi fac simţită prezenţa în nord-vest până în zona văii Beretăului (Herpaly) şi vor pătrunde în Transilvania, foarte probabil, pe valea Mureşului. Aici vor pune capăt evoluţiei purtătorilor grupului Turdaş, dizlocându-i spre zonele central şi sud-transilvănene, contribuind astfel, indirect, la geneza grupului Iclod.”

În lucrarea întocmită de Sabin Adrian Luca, Horia Ciugudean, Aurel Dragota şi Cristian Roman „Faza timpurie a culturii Vinča în Transilvania. Repere ale orizontului cronologic şi etnocultural” publicată în revista „Augustia. Arheologie” a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, Nr. 5, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 2000, la pag. 49 şi următoarea:

„În continuare vom încerca să elucidăm căile de pătrundere şi mecanismele care au făcut ca această cultură, Vinča, să se impună atât de puternic pe valea Mureşului, dar şi în Câmpia Transilvaniei. Pătrunderea elementelor Vinča A în Transilvania nu pare a se fi întâmplat pe râul Mureş, cale pe care ar fi putut pătrunde dinspre Banat comunităţi Vinča A dezvoltate în sensul celor din zona de câmpie a provinciei citate (DRAŞOVEAN 1989 (1990)), deoarece acest episod nu se verifică pe teren – cel puţin la nivelul actual al descoperirilor perieghetice. Oportună pare utilizarea ca şi cale de pătrundere a Ţării Haţegului, cu descoperirea din Munţii Căpăţânii (Peştera cu vas) pentru pătrunderea eventuală şi dinspre Oltenia, dar, mai degrabă, penetrarea dinspre Banat este asigurată prin Munţii Poiana Ruscă (cu materiale arheologice în peşteri) spre depresiunea Hunedoarei (LUCA 1999a, 2-19) şi, apoi, mai departe, spre valea Mureşului şi spre Transilvania (LUCA 1999b, 9). Purtătorii elementelor culturale vinciene timpurii pătrund într-un prim val foarte timpuriu încă din Vinča Al, aşa cum afirma şi N. Vlassa dar, după opinia noastră, această acţiune se repetă cel puţin încă o dată – fenomen sesizabil din studiul staţiunilor de la Miercurea Sibiului, Orlat, Vurpăr etc. – la un moment cronologic Vinča A2. Acest moment este foarte bine reprezentat la Limba-Bordane. Chiar şi evoluţia spre Vinča Bl arată, după cum mai afirmam, strânse legături cu linia Dunării. Putem chiar afirma că dintr-un motiv care ne este obscur la ora actuală legăturile comunităţilor ardeleneşti cu restul culturii Vinča nu sunt filtrate de loc de zona bănăţeană, ci direct de cea sârbească. Această observaţie ne-ar îndemna să căutăm mai multe elemente de legătură spre Oltenia, deoarece în sudul acestei provincii, Dunărea primeşte apele Timokului, vale prin care se face legătură cu căile tradiţionale de legătură comercială şi culturală a neoliticului. Sigur că această observaţie ne este sugerată şi de apariţia în staţiunile ardeleneşti a unor elemente culturale policrome, de multe ori neobservate sau încorporate unor manifestări periferice.
În consecinţă, constatăm existenţa unui orizont cronologic vincian timpuriu (Vinča AlB 1) în Transilvania, cu manifestări cronologice şi culturale asemănăloare până la identitate cu cele din zona iniţială de definire şi formare a culturii. Poate că reinterpretarea unor materiale arheologice provenite din cercetările mai vechi ale acestei regiuni vor readuce la lumină materiale de acelaşi orizont interpretate până acum eronat.”

Vom aminti puţin despre culturile care s-au dezvoltat începând cu această perioadă istorică pe fondul culturii Vinča şi anume: cultura Turdaş, cultura Iclod şi cultura Banatului.

A1. Cultura Turdaş

În lucrarea lui Dragoş Diaconescu „Despre Cultura Turdaş şi poziţia sa cronologică„, publicată în „Analele Banatului. Seria Nouă. Arheologie – Istorie” XXII, 2014, pag. 69-90, scrie:

„Pentru prima dată, în 1965, este propusă terminologia de cultură Turdaș, când Iuliu Paul afirma următoarele: „Prin urmare, credem că nu greșim dacă afirmăm că, pe teritoriul Transilvaniei, mai precis pe valea Mureșului central și într-o regiune limitrofă, avem de-a face cu un aspect cultural care prin totalitatea formelor sale de manifestare de pe acest teritoriu justică folosirea unui termen diferit. De aceea opinăm pentru folosirea termenului de Turdaș, pentru denumirea acestui aspect cultural, fără a pune însă semnul egalităţii între acesta și cultura Vinča în ansamblul ei.” În 1981 și 1992, același autor precizează și mai clar opinia sa privitoare la această cultură, oferind și o periodizare internă în trei faze . Această terminologie este uzitată și de alţi cercetători, chiar dacă uneori fondul cultural sau terminologic este văzut, mai mult sau mai puţin, diferit.
[…] Sfârșitul culturii Turdaș este pus în legătură cu pătrunderea în Transilvania a elementelor de tip Foeni ce transformă mediul cultural turdășean în cel de tip Petrești, fără dispariţia elementelor de tip Turdaș. Debutul culturii Petrești este văzut la nivel de Vinča C2 (cronologie Lazarovici). O altă opinie, mai tranșantă, vede finalul culturii Turdaș (numit de autor grup Turdaș) marcat și cauzat de apariţia fazei A a culturii Petrești, sfârșitul fazei finale (III) a culturii Turdaș fiind demonstrat a fi sincron cu Vinča C3-D21. În 1997 S.A. Luca oferea prima încercare de repertoriere a siturilor culturii Turdaș/situri ce conţin materiale de tip Turdaș, numind 61 de obiective. La acest moment, repertorierea siturilor aparţinând culturii Turdaș sau a celor ce conţin materiale de tip Turdaș, sunt reprezentate în Harta1, anexată acestui studiu, hartă ce conţine 74 de situri (vezi Anexa 1), colorate în funcţie de apartenenţa culturală declarată în literatura de specialitate (explicaţiile sunt disponibile în legenda hărţii).”

Redăm mai jos harta siturilor culturilor Vinča, Foeni, Turdaş, Iclod, Suplacu de Barcău şi Herplaz, hartă aflată la pagina 84 a lucrării mai sus amintite.

În lucrarea lui Sabin Adrian Luca „Săpătura sistematică din anul 2019 în situl arheologic de la Tărtăria-Gura Luncii (Jud. Alba, România). Datarea radiocarbon a stratigrafiei zonei de nord-vest„, publicată în revista Muzeului Național al Unirii Alba Iulia „Apulum Series Archaeologica et Anthropologica”, LVII, 2020, pag. 1-44 scrie:

„Cât privește cultura Turdaș, aceasta este total diferită de cea numită Vinča și are – în fazele I-III un areal de locuire clar constituit și ocupat în totalitate, independent cu siturile cele mai îndepărtate de situl eponim la aproximativ 60 km spre vest, sud și est. Situl-mamă are de la începuturile sale caracteristicile unui oraș (pentru acea epocă) și este dispus în partea cea mai de nord a arealului turdășan de locuire. De altfel, și situl eponim al culturii Vinča este numit – mai nou – „metropolă”. Două lucruri sunt demne de a fi amintite. Primul este legat de „dopul” creat de turdășeni între Banat și Transilvania în comunicarea vinčienilor din cele două regiuni. Tocmai de aceea caracteristicile culturii Vinča din Transilvania se diferențiază de cele din Banat. Al doilea moment important este legat de redeschiderea acestui dialog o dată cu faza III de sfârșit, când orașul Turdaș este părăsit și începe o „diaspora” turdășană spre vest, nord și nord-vest (Turdaș III final-IV). Acum se fac și dese schimburi culturale între comunitățile de la vest de Apuseni și Banat cu Turdașul târziu și cultura Petrești. Acum vedem influențele petreștene spre vest, cea mai nouă și frumoasă fiind cea (vasul pictat pe interior) din „metropola” de la Vinča.”

În lucrarea lui Sabin Adrian Luca „Aşezări neolitice pe valea Mureşului (II). Noi cercetări arheologice la Turdaş-Luncă. Campaniile anilor 1992-1995„, Editura Economică 2001, publicată sub egida Muzeului Național al Unirii Alba Iulia, scrie:

„Cele mai importante descoperiri din aşezarea preistorică de la Turdaş–Luncă aparţin, fără îndoială, nivelurilor cu descoperiri turdăşene. Tocmai de aceea vom încerca să discutăm, în acest volum, cu precădere descoperirile de artefacte ce se asimilează culturii Turdaş.
Prima problemă importantă este cea a genezei culturii Turdaş, mai cu seamă că nivelul I din descoperirile noastre este cel mai timpuriu orizont cronologic turdăşean cunoscut.
După cum arătam într-un subcapitol anterior, comunităţile vinciene timpurii din Transilvania au fost „alimentate” cultural dinspre lumea de origine, printr-un sistem de legături speciale, care au permis perpetuarea elementelor timpurii – din punct de vedere cronologic – mult mai mult timp decât în Banat, unde acestea s-au transformat în aşa numita cultură a Banatului.
A existat ipoteza unui posibil al doilea val vincian timpuriu (PAUL 1992, 125), independent de primul, care ar fi dus la formarea aşezărilor vechi Turdaş. Cercetările din Banat au demonstrat însă că până la purtătorii fazei C a culturii Vinča, nu există un astfel de proces – în sensul celor spuse de I. Paul –, care ar putea corespunde fenomenului ce a imprimat evoluţia, din vremea sfârşitului fazei B2 în valea Mureşului (DRAŞOVEAN 1996, 96, 99), căzând astfel ipoteza unui alt val timpuriu, responsabil de formarea culturii Turdaş, ştiut fiind faptul că în drumul lor spre Transilvania, comunităţile vinciene ar fi trebuit să treacă şi prin Banat.
În legătură cu raporturile culturii Turdaş cu aria vinciană am făcut suficiente precizări la momentul discutării formelor şi ornamentelor, motiv pentru care nu mai insist aici asupra acestei probleme. Trebuie precizat doar că nivelul intermediar de la Turdaş prezintă materiale Vinča C, inclusiv în complexe închise (la fel ca la Orăştie: LUCA 1997b, 74), dar nu într-o cantitate care să definească acest nivel ca fiind Vinča C (LUCA 1997a, 257).
De un nou val vincian – esenţial pentru explicarea naşterii culturii Turdaş – se poate vorbi la nivelul cronologic Vinča C, proces migraţionist numit de Gh. Lazarovici şoc (LAZAROVICI 1987; 1994), datorită schimbărilor pe care le determină, inclusiv în arealul culturii Turdaş, aflată deja în fază de formare (LUCA 1997b, 73).
Termenul de şoc desemnează, din punct de vedere etimologic (DEX 1975, 927), o ciocnire violentă şi bruscă. Din punct de vedere cultural, aplicarea acestui termen presupune încetarea vieţuirii unor culturi sau grupe culturale şi apariţia în loc a unor manifestări culturale specifice comunităţilor ce au provocat şocul sau, în cel mai bun caz, asimilarea vechilor valori culturale în cadrul celor noi apărute, cu predominarea celor din urmă. Din punct de vedere antropologic, şocul presupune apariţia unor populaţii diferite etnic, ce se impun – fie datorită numărului, fie datorită forţei – în arii culturale ale altor populaţii.
Distrugeri violente de aşezări în spaţiul în care îşi fac apariţia primii purtători ai fazei Vinča C din Transilvania sunt greu de constatat (cel puţin deocamdată), ceea ce face ca termenul de şoc să fie oarecum prea radical şi, poate, neadecvat. Impactul asupra culturilor locale este totuşi foarte mare, în urma acestor mişcări de populaţie rezultând noi fenomene etno–culturale, manifestate mai ales prin înlocuirea şi dezvoltarea tehnologiilor dezvoltate anterior.
Şi termenul de val este într-o oarecare măsură neadecvat fenomenului petrecut în vremea fazei Vinča C, deoarece presupune năpustirea unor mase mari de populaţie (DEX 1975, 1006), ce nu pot fi oprite din năvala lor.
Ar fi de preferat folosirea termenului de migraţie (DEX 1975, 548), care desemnează deplasarea unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali.
Un alt termen preferabil este acela de roire (DEX 1975, 813), care defineşte grupuri de oameni în mişcare care se răspândesc, pornind din acelaşi loc.
[…] În legătură cu denumirea care ar trebui folosită pentru cultura arheologică cea mai reprezentativă de la Turdaş–Luncă au existat opinii diferite, datorită şi faptului că materialele descoperite – fortuit sau nu – în aşezarea eponimă, au fost publicate, în majoritate, fără observaţii stratigrafice şi au generat o serie de speculaţii şi teorii care nu au fost benefice creării unei imagini clare asupra conţinutului cultural şi cronologic al culturii Turdaş (DRAŞOVEAN 1996, 93).
În timp au apărut astfel termenii de cultura Vinča–Turdaş, Turdaş–Vinča, pe lângă cele de aspect, facies, grup cultural sau cultură Turdaş (vezi mai ales VLASSA 1967; 1976; LAZAROVICI 1977a, 28-29; 1977b, 223-224; DRAŞOVEAN 1996, 93-94; LUCA 1997a, 252; 1997b, 72-74; 1998a, 103; 1998b, 165). Uneori s-a căutat absolutizarea rolului culturii Vinča în geneza şi evoluţia culturii Turdaş, mai ales prin adoptarea unor periodizări specifice aşezărilor vinciene, după cum s-a putut constata şi în paragrafele anterioare (MILOJČIĆ 1949; GARAŠANIN 1993).
Noi preferăm folosirea denumirii de cultură Turdaş deoarece există, în mod evident, stratigrafii, aşezări pure sau de sinteză, necropole şi toate categoriile de artefacte care îndreptăţesc folosirea termenului definitoriu de cultură.”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Periodizarea culturii Vinča în România” publicată în revista Muzeului de Istorie al judeţului Caraş-Severin „Banatica”, Reşiţa, IV, 1977, pag. 19-44 scrie:

„O rupere de grupul vinčian are loc la sfîrşitul fazei B1, fapt precizat de Berciu şi Vassa şi abia după aceea se poate vorbi de un grup, aspect sau cultură Turdaş. Din păcate, trăsăturile nu au fost exact precizate deşi ele sînt mai clare specialiştilor pe cît s-a scris. Formarea grupului Turdaş se încadrează într-un fenomen mai larg în care, după cele cîteva epicentre aflate pe spaţii largi din faza Vinča A sau Proto- Vinča în accepţiunea lui Srejović, diferită de cea a lui Makkay, din „explozia” din faza Vinča B1 – „explozie” culturală şi demografică – se vor naşte grupe şi civilizaţii, vor fi asimilate civilizaţii sau grupuri sau vor dispare cultural ori fizic.
În Transilvania, la sfîrşitul fazei B se constată mai multe fenomene: unul, în parte precizat, separarea grupului Turdaş; un altul caracterizat prin ceramică pictată, a cărui origine noi o considerăm încă incertă, intră în contact cu cultura Vinča, la momente diferite, în proporţii şi condiţii diferite, dînd naştere la complexul Lumea Nouă, aspectul Turdaş-Tăulaş sau faciesul Tărtăria-Tăulaş, grupul Iclod – fenomen pe care recent l-am analizat. La separarea grupului Turdaş nu a contribuit numai cercul cu ceramică pictată, ci şi culturi ori grupe liniarbandkeramice ca Alföld, Szakálhát, Bükk, Tiszadob şi altele cu ceramică incizată. Care va fi fost mecanismul este greu de precizat din lipsa unor cercetări sistematice în sudul Crişanei, dar mai ales pe Mureş. Cultura Szakálhát, atestată la Păuliş, pătrunde în Transilvania, desigur, pe valea Mureşului. Alte relaţii sînt cu civilizaţii sud- şi est carpatice – Boian-Giuleşti, după unii, Precucuteni, după alţii. Cert este că aceasta din nrmă o avem, în grupul Iclod, în nord, lucru care nu ne surprinde deoarece şi Notenkopful apare de asemenea în Cîmpia Transilvaniei, venind, designr, tot din Moldova ca şi alte fenomene mai tîrzii.
La formarea grupului Turdaş au stat elemente liniarbandekeramice, aceleaşi care an stat şi la formarea culturii Tisa I. Aşa credem noi că se explică marea asemănare de forme şi motive comune celor două cercuri, doar că în Transilvania componenta vinciană are o altă structură decît în Ungaria. Credem dt grupul Turdaş îşi începe separarea mai de timpuriu decît Tisa I – în gennl celor arhicunoscute de la Dudeştii Vechi (Ikşenova Veche), Cenad şi Čioka, ceea ce explică lipsa etapei Tisa I din Transilvania (ca factura şi forme, nu numai motivistică).
Anumite referiri privind încadrarea unor materiale sau nivele din asezările de la Turdaş şi Tărtăria au fost adeseori făcute dar fără o analiză atentă a întregului material nu credem că se poate aduce ceva nou.”

A2. Cultura Iclod

În lucrarea întocmită de Gheorghe Lazarovici şi Zoia Kalmar „Discuţii pe marginea legăturilor cronologice şi culturale între grupul Iclod şi cultura Tisa” publicată în Acta Musei Napocensis , revistă a Muzeului de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, XIX/1982 pag. 221-245 scrie:

„Noile săpături sistematice de la Iclod, începute în anul 1973, continuate neîntrerupt, au dus la descoperirea unei întinse staţiuni neolitice şi a două cimitire contemporane ei. Săpăturile de salvare, precum şi supravegherea unor construcţii edilitare în zona centrală a municipiului Cluj-Napoca, unde se găseşte o întinsă staţiune , au adus noi materiale care au contribuit la înţelegerea mai clară a evoluţiei comunităţilor neolitice din bazinul someşan. Toate acestea au permis definirea unui grup cultural în bazinul Someşului şi în Cîmpia Transilvaniei, numit grupul Iclod, avînd ca bază de plecare cercetările de la Iclod şi Cluj. Grupul Iclod a fost definit ca rezultatul unui „fenomen de sinteză între cultura Turdaş şi un grup cultural cu ceramică pictată”. Trăsăturile sale caracteristice au fost precizate în funcţie de materialele de la Iclod şi Cluj (mai ales de la Arhive, Biblioteca Academiei şi Piaţa Victoriei ). În ultima vreme au apărut tot mai numeroase descoperiri care completează aria de răspîndire sau definesc mai clar evoluţia ori trăsăturile acestui grup cultural sau a civilizaţiei din care face parte. Nu toate descoperirile pe care le amintim aparţin acestui grup cultural, ele au fost definite ca Tisa, Lumea Nouă, Turdaş ş.a., dar ele precizează mai bine problema pe care ne-am propus să o dezbatem, privind sfîrşitul neoliticului mijlociu şi evoluţia neoliticului tîrziu. Momentul cronologic al începutului acestui grup cultural este încă insuficient cunoscut. Nu se cunoaşte aspectul şi evoluţia comunităţilor neolitice după încheierea evoluţiei culturii Starcevo-Criş şi pînă la apariţia grupului Iclod – aşa cum a fost definit pînă acum. Tot mai numeroase descoperiri vin să precizeze prima fază a grupului Iclod. Asemenea materiale au fost semnalate, nu de mult, la Cluj – Arhive (mormintu!), Viişoara, Iclod – Aşezarea B, nivelul I şi Cluj – Piaţa Ştefan cel Mare. Aceste din urmă descoperiri sînt de la sfîrşitul fazei I şi începutul fazei II. Ceea ce poate fi mai clar, de pe acum, precizat este sfîrşitul fazei Iclod I, care, în raport cu Vinča, se încadrează în faza B2 – foarte probabil către sfîrşit – nu însă mai tîrziu. Începutul fazei Iclod I sau a civilizaţiei din care face parte grupul Iclod sînt încă insuficient cunoscute. Deosebit de importante pentru precizarea fazei I a grupului Iclod sînt cercetările de la Zaul de Cîmpie, Cluj – Biblioteca Academiei, nivelul I (sau Arhive 1) şi Cluj – Piaţa Ştefan cel Mare, nivelul I.
[…] Orizontul cronologic al ornamentelor pictate este asigurat de asocierea lor cu ornamente incizate şi caneluri, în descoperirile din complexul Lumea Nouă (fig. 1/11), cu analogii în Vinča B2 – Bucovăţ II. Acestea pledează pentru o datare contemporană cu Vinča B2 a descoperirilor din nivel Iclod I şi a celor mai vechi din orizontul Lumea Nouă – Cheile Turzii. Stilul ornamentaţiei, formele pe care apar, individualizează grupul Iclod. Acestea apar, la acelaşi orizont, şi în civilizaţiile înrudite. Pe măsura descrierii le precizăm şi analogiile, care ne oferă o bază mai sigură pentru discuţiile cronologice şi culturale.
[…] Din analizele de materiale şi unele precizări cronologice relative se desprind cîteva scurte concluzii:
– Existenţa mai multor grupe culturale în zonele nordice şi nordvestice ale Transilvaniei, insuficient precizate şi cunoscute.
– Formarea unei civilizaţii în Cîmpia Someşului, între etapele Vinča A – Starcevo-Criş IV, pînă în vremea neoliticului tîrziu, civilizaţie înrudită cu Vinča sau, mai bine zis, influenţată de ea; sau este vorba de un număr de grupe culturale eterogene, formate pe baza unor interferenţe etno-culturale.
– Existenţa unei civilizaţii premergătoare, din care se desprinde grupul Iclod şi alte grupe sau faciesuri: Lumea Nouă, Tăulaş, Turdaş ş.a. în sud, şi formarea unor grupe socotite Tisa sau tisoide în nord şi vest.
Din aceste cercetări se ridică cîteva probleme pe care socotim necesar a le preciza:
– Nu se cunoaşte rolul şi influenţa ceramicii liniare timpurii în bazinul mijlociu şi superior al Someşului, în prima parte a neoliticului mijlociu.
– Care este relaţia acestor grupe culturale cu ceramica liniară cu ,,capete de note muzicale” din centrul şi sud-estul Transilvaniei?
– Care este rolul şi legăturile cu cultura Petreşti, mai ales în fazele timpurii ale culturii Petreşti?
– Care sînt relaţiile cronologice şi culturale exacte ale acestor grupe faţă de Vinča?
Ar mai fi şi alte probleme. Nu este în intenţia noastră a le enumera. Din toate acestea se desprinde însă cu claritate caracterul lacunar al cercetărilor din aceste zone, necesitatea cercetării şi aprofundării acestor probleme, pentru a înţelege evoluţia etno-culturală a comunităţilor şi a civilizaţiei materiale, locul şi rolul acestor zone între civilizaţiili lumii străvechi.”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Şantierul arheologic Iclod (1977-1981) ” publicată în revista Materiale şi cercetări arheologice, Nr. 15/1983. A XV-A sesiune anuală de rapoarte, Muzeul jedeţean Braşov – 1981. pag. 50-61 scrie:

„Într-o serie de studii apărute între anii 1975-1977 am analizat, pe baza observaţiilor stratigrafice de la Iclod, alte descoperiri cu asemenea materiale şi făceam o serie de observaţii cronologice şi culturale, comparam şi încadram descoperirile noastre în raport cu evoluţia culturilor Turdaş, a facie-surilor Tărtăria-Tăulaş, Lumea Nouă, cu descoperirile de la Cluj-Napoca (în mai multe puncte ale oraşului), Aiton, Viişoara, Zău de Cîmp. Într-un studiu ulterior privind noi descoperiri de la Cluj-Napoca încercam o periodizare a grupului Iclod definind atunci o etapă timpurie, una mijlocie şi una târzie. Noile descoperiri de la Cluj-Napoca, Piaţa Ştefan cel Mare, cercetările lui M. Grozav de la Yău de Cîmp, analiza unor descoperiri neolitice mijlocii şi tîrzii din nordul Transilvaniei, ne permit să definim astăzi grupul Iclod ca o etapă tîrzie a unui complex cultural dezvoltat în neoliticul evoluat şi tîrziu din nordul şi centrul Transilvaniei.
Acest complex cultural în ultima sa etapă cunoaşte o evoluţie aparte, marcată, la orizonturi cronologice diferite, de grupe culturale de faze sau stiluri care individualizează descoperiri de genul celor de la Iclod, Suplacul de Barcău, zău de Cîmp şi altele”

În lucrarea întocmită de Gheorghe Lazarovici, zoia Maxim, Crina Lazo şi Mihai Meşter „Şantierul arheologic Icod. Campania 1994” publicată în revista „Acta Musei Napocensis: Preistorie, istorie veche, arheologie” Nr. 32/1995 pag. 507-540 scrie:

„Cronologia relativă şi absolută a grupului Iclod este o problemă adesea dezbătută în literatura de specialitate (Lazarovici 1991; 1991 a, vezi acolo bibl. mai veche). Cronologia relativă nu este o problemă deosebită, materialele arheologice au permis emiterea unor ipoteze. Acestea au un grad mai mare sau mai mic de probabilitate, date fiind metodele de investigare, comparare, clasificare şi ordonare. Acestea se bazează pe emiterea unor ipoteze asigurate de stratigrafii orizontale şi stratigrafii comparate. Ele au fost descrise, adesea, de noi în studiile de sinteză sau în rapoarte. Acestea au însă un mare grad de probabilitate având în vedere că s-a operat cu „importuri”, ,,influenţe”, ,,identic”, ,,asemănător”, autorii referindu-se la un număr limitat de atribute şi descriptori, cel mai adesea forma şi ornamentul obiectelor. în cele mai bune cazuri se aprecia şi pasta. Nu s-a avut în vedere că aceste clasificări operau cu un număr redus de atribute, dintr-un număr foarte mare de obiecte cu numeroase atribute (formă, decor, categorie, culoare, amestec, ardere, netezire). Sigur, nu avem pretenţia că trebuie operat cu toţi aceşti decriptori, dar s-a operat mai ales prin asemănare şi mai rar prin deosebire, fără a fi luate în considerare şi alţi parametrii (corelaţia, varianta ş.a.).
Până nu demult aceste clasificări erau dificil de realizat, arheologul fiind nevoit a opera cu tabele sau grafice ce corelau 2-3 dimensiuni. Aceştia mergeau pe intuiţie şi deducţie, luând drept ca sigur unele observaţii. Nu se aveau în vedere procese de retardare, sinteză, ateliere, preferinţe ale unei comunităţi ş.a. Pentru moment nu avem date statistice şi baze de date decât pentru un număr limitat de staţiuni din Transilvania (Iclod, Cluj – Piaţa Libertăţii, Baciu – str. Nouă, Cheile Turzii – Peştera Ungurească sau Caprelor şi Turdaş, săpăturile vechi ale lui M. Roska), bazate pe cercetări moderne. Privind opiniile referitoare la orizontul cronologic, ele pot fi condensate în tabelul sinoptic, în care analizăm importurile, influenţele, sintezele, retardările şi dăinuirile. Acestea au un caracter calitativ, nefiind asigurate de date cantitative şi nici de clasificări moderne. Cele mai apropiate date despre materialele de la Iclod provin din grupul Suplac, din Crişana. Publicarea acestor date va permite discutarea unor probleme noi. Mai precizăm că pentru multe din săpăturile vechi se poate opera doar cu date calitative.”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Cronologia absolută, relativă şi evoluţia culturii Zau” pblicată online pe „https://www.academia.edu/9436811/Cultura_Zau” scrie:

„Civilizaţie a neoliticului dezvoltat (începutul faza I este în neoliticul timpuriu, faza II în neoliticul mijlociu, iar faza a III în neoliticul târziu), cultura Zau a avut pe măsura evoluţiei cercetărilor arheologice și valorificării săpăturilor vechi, diferiţi termeni care la acea vreme acopereau realităţi ale cunoașterii. Termeni mai vechi care se refereau la această civilizaţie erau: ceramica pictată transilvăneană, ceramica pictată vest transilvăneană (în care era inclusă și cultura Petrești), complexul Lumea Nouă (Lumea Nouă = numele unui cartier din Alba Iulia), Tisa pictată, Tisa II și o serie de grupe care defineau diferite aspecte zonale sau cronologice ca grupul Iclod, grupul Cluj-Pericei, grupul Tăulaș, grupul Suplac, grupul Cheile Turzii, Lumea Nouă – Cheile Turzii ș.a. Greutatea definirii exacte se datora faptului că materialele nu suficient cunoscute, publicate sau datate.”

A3. Cultura Banatului

Dacă întrebi un român interesat de cultura poporului său despre cultura Banatului, cu certitudine că nu poate spune că ar şti multe lucruri, evident, dacă nu este bănăţean sau pregătit într-ale istoriei. Dacă îl întrebi însă de sanctuarul de la Parţa, cu siguranţă îşi aminteşte că este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din România iar cine a văzut „altarul” reprezentat de statuia dublă cu doua capete, unul de femeie şi unul de taur, nu-l mai poate uita. Redăm o poză din Muzeul Naţional al Banatului cu incinta în care a fost refăcut sanctuarul. Sursa: „http://timisplus.ro/wp-content/uploads/2019/05/sanctuar-neolitic.jpg”.

În volumul 1 din „Istoria Românilor” întocmită de Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice , 2001, la pag. 139 scrie:

„Începând cu sfârşitul subfazei Vinča A2, se constată pe tot teritoriul Banatului (şi îdeosebi în regiunile de câmpie) un accentuat proces de sinteză cu comunităţile ultimei faze (IV) a culturii Starčevo-Criș, ceea ce după opinia lui Gheorghe Lazarovici, ar fi dat naştere unei culturi cu caracter mixt, pe care a denumit-o „cultura Banatului” (fig. 15).
[…] În cadrul „culturii Banatului” se pot sesiza şi particularităţi locale, cum ar fi cele din grupurile Parţa şi Bucovăţ. Îndeosebi aşezarea de la Parţa (jud. Timiş), în care s-au efectuat ample cercetări, a dezvălui că în cadrul „culturii Banatului” se atinsese un grad remarcabil de civilizaţie, cu elemente de arhitectură elevate (inclusiv construcţii cu etaj) şi cu viaţă spirituală complexă. În centrul aşezării de la Parţa se află o zonă sacră, în care a fost descoperit cel mai vechi sanctuar din neoliticul României (recinstruit în Muzeul Banatului din Timişoara) (fig. 14).”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Sincronisme etno-culturale în neoliticul timpuriu din Sălaj şi din vestul României” publicată în revista Muzeului de Istorie şi Artă din Zalău, „Acta Musei Porolissensis”, IX, 1985, pag. 69-92 scrie:

„O problemă importantă care stă în faţa cercetătorilor jugoslavi, români şi maghiari este precizarea genezei, apartenenţei etnice şi culturale a grupelor ceramicii liniare (mai corect ar fi bandliniare – Bandkeramik sau Linienbandkeramik – prescurtat LBK), din Banat, Crişana şi Alföldul de est.
Probleme de geneză. În aceste zone, la sfîrşitul neoliticului timpuriu, prin venirea purtătorilor culturii Vinča, prin sinteza dintre cele două componente se nasc două civilizaţii înrudite: cultura Banatului şi cultura Alföld.
Precizăm de la început că sensul pe care îl dăm noţiunii de cultura Banatului este diferit de terminologia folosită pînă acum. Adeseori am negat sensurile diferite care s-au dat acestei civilizaţii deoarece el cuprindeau sau se refereau la Vinča timpurie (Banner 1940, 40); a unei sinteze Vinča-Criş-Tisa (Vlassa 1964, 351, 366; 1966, 34; 1967, 207-208); a unei sinteze Vinča-Tisa-Lengyel (Peters 1954, 158); – deoarece în accepţiunea noastră fiecare din acele elemente aveau sensuri clare – mai ales Vinča (Lazarovici 1979, 70-71, 165, 221 vezi aici şi bibliografia) iar noţiunea de cultura Banatului ar fi trebuit să cuprindă elemente precise. În momentul în care noi analizam problemele nu mai era posibilă susţinerea unui contact Criş-Tisa, aceste lucruri fiind separate prin cultura Alföld şi grupul Szakálhát.
Cei care au folosit termenul au acoperit în parte unele elemente sau caracteristicile pe care acum le au unele etape ale culturii Banatului.
Definim prin termenul de cultura Banatului evoluţia culturii materiale şi spirituale a comunitiiţilor neolitice care se nasc la zona de contact dintre două cercuri de civilizaţie: unul balcanic al neoliticului dezvoltat, de origine sudică, marcat de cultura Vinča sau elementele care însoţesc chalcoliticul balcano-anatolian; şi un altul rezultat al influenţei vinciene sau al chalcoliticului balcano-anatolian, în stare născîndă.
Durata de timp pe care o acoperă aceastâ civilizaţie este cea a neoliticului mijlociu, iar sfirşitul cuprinde o bună parte a neoliticului tîrziu (un studiu mai larg asupra acestor probleme de Gh. Lazarovici şi N. Ursulescu 1984 m.s.).
Aria de răspîndire a acestei civilizaţii cuprinde limita nordică a culturii Vinča, din etapele A. Aceasta acoperă centrul şi nordul Banatului, poate Bačka sudul Ungariei şi Crişana – la sud de Crişuri -, bazinul inferior al Mureşului, nefiind însă exclusă o arie mai largă.
Evoluţia acestei civilizaţii cuprinde trei mari faze: faza I-a, timpurie, cu două etape, IA – de formare, IB – de cristalizare; faza a II-a – de înflorire, cu trei etape: IIA, IIB. IIC cu mai multe grupe (facem nuanţări între termenul de grupă sau aspect – mai restrîns din punct de vedere cultural şi cronologic – şi grupă sau facies, mai larg, cu oarecare independenţă): grupele: Bucovăţ, Pişchia, Chişoda; grupul Szakálhát, grupurile „tisoide”, etc. Faza a III-a, tîrzie cu etapele IIIA etapa finală, iar IIIB cuprinde fenomene izolate de retardări, dăinuri.
Originea culturii Banatului este rezultatul sintezei dintre cultura Vinča şi etapele tîrzii ale culturii Starčevo-Criș. Acest proces se deosebeşte de fenomenul „ Starčevo IV” care reprezintă comunităţi Starčevo-Criș influenţate de Vinča. Momentul cronologic în care se petrece fenomenul genetic este contemporan cu Vinča A3 – Starčevo-Criș IVB. Aceasta este demonstrată de prezenţa elementelor caracteristice pentru fiecare dintre cele două componente: cea starceviană şi cea vinciană. Aceste elemente au un caracter eterogen, apar asociate fiind sesizabile atît în ceramică (fig. 3-8) (factură, amestec, netezire, ardere, forme, ornamente) cît şi în tipurile de unelte (microlite, de mărime mijlocie, obişnuită) cu o mare varietate a materiei prime folosite la confecţionarea uneltelor (fig. 1). Aceleaşi trăsături se observă la plastică (la figurine, altare, vase antropomorfe, fig. 2). Această etapă, cea în care se petrece procesul genetic, a fost marcată ca etapă de formare, IA.
[…] În acest fel avem asigurate două componente care stau la baza ceramicii liniare de tip Alföld: cultura Starčevo-Criș, faza IV A şi cultura Vinča, faza A2. Spre deosebire de fenomenele din cultura Banatului, unde componenta de bază este cea vinciană, în cultura Alföld componenta de bază este cea Starčevo–Körös (sau Criş) – numită de colegii maghiari Proto-Vinča -, iar cea vinciană joacă un rol secundar, dar prezenţa ei arată o asociere, o influenţă în materialele de tradiţie Starčevo-Criș IIIB-IV A. Deosebiri esenţiale între culturile Alföld şi Banatului constau în faptul că în cultura Alföld elementele vinciene sînt rezultatul unei difuziuni culturale, pe cînd în cultura Banatului o migraţie.
[…] Între culturile Banatului, Alföld şi alte grupe culturale, în fazele timpurii, există strînse legături cronologice şi culturale. Caracterul acestor legături este genetic. Evoluţia lor ulterioară le va deosebi tot mai mult, deşi vor rămîne contacte permanente prin intermediul unor grupe culturale. Mai mulţi factori permit susţinerea unor contacte sau existenţa unor elemente comune…
[…] Desigur, mai sînt şi alte elemente care ar permite precizarea unor contacte culturale între cultura Banatului, Alföld şi alte grupe liniare. Din analizele de mai sus se desprind cîteva idei:
– Originea culturii Banatului este rezultatul unei migraţii şi difuziuni petrecute în zonele de margine ale cercului vincian de fază A, în urma unui contact Starčevo-Criș – Vinča A.
– Originea culturii Alföld, prin prisma fenomenelor şi contactelor din cultura Banatului, este rezultatul unei difuziuni culturale a influenţelor vinciene şi a transformărilor petrecute în comunităţile Starčevo-Criș Urzii, deja influenţate de Vinča, numite de colegii maghiari „Protovinča”. „

B. Cultura Dudeşti

În volumul 1 din „Istoria Românilor” întocmită de Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice , 2001, la pag. 143 scrie:

„Cultura Dudeşti (fig. 16) (numită după un cartier al Bucureştilor) reprezintă vecinul răsăritean al culturii Vinča, cu care se interferează, de altfel, în zona Olteniei, dând naştere unui aspect cultural mixt. De asemenea, comunităţile cu ceramică tip Dudeşti au cuprins şi aproape întreg teritoriul Munteniei, unde au asimilat comunităţile Starčevo-Criș iar în Oltenia pe cele ale grupului Cârcea târziu.
Punctul de plecare al comunităţilor Dudeşti se află în nord-vestul Anatoliei (în aşezări de tip Demircihöyük), răspândirea făcându-se prin estul Bulgariei (zona Varna). Începutul culturii Dudeşti în Muntenia (faza Malu Roşu) se poate paraleliza cu ultima fază a culturii Starčevo-Criș, existând o serie de importuri şi influenţe reciproce. Următoarele două faze (Fundeni şi Cernica) sunt contemporane cu comunităţile culturii ceramicii liniare (din faza denumită „cu capete de note muzicale”) din Moldova, care au încercat mereu să se infiltreze spre sud. De altfel, din amestecul triburilor liniar-ceramice cu cele Dudeşti târzii se va naşte, prin intermediul aspectului Sudiţi, din nord-estul Munteniei, prima fază a noii culturi Boian, din eneoliticul timpuriu.”

În lucrarea lui Marian Neagu: „Primele populaţii de pe teritoriul judeţului Călăraşi„, publicată în revista „Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos” a Muzeului Judeţean Călăraşi, 1985, pag. 9-16 scrie:

„Cultura Dudeşti s-a format dintr-un vechi fond local de tradiţie tardenoasiană pe care s-au grefat importante elemente sudice care introduc, în decorare a ceramicii, canelura. Comunităţile Dudeşti au preferat cîmpia, întemeindu-şi aşezările pe marginea teraselor joase ale diferitelor cursuri de apă sau pe văile aflate în imediata lor apropiere. Astfel de aşezări au fost descoperite la Căscioarele – „D-aia parte”, Vasilaţi – ” Moş Neagu”, Gurbăneşti, şi Fundeni. Excepţie face doar staţiunea de la Radovanu aflată pe terasa înaltă a Argeşului şi cea situată pe insula, „Grădiştea Ulmi lor” – Vărăşti din fostul lac Boian, astăzi, desecat. Informaţiile de natură antropologică lipsesc aproape cu desăvîrşire, pînă în prezent nefiind descoperită nici o necropolă aparţinînd populaţiei Dudeşti.
Dinamica raportului dintre teritoriul locuit de comunităţile Dudeşti şi întinderea aşezărilor este invers proporţională. Astfel, dacă la începutul evoluţiei acestei populaţii teritoriul locuit era destul de întins, pe măsură ce înaintăm în timp el îşi restrînge aria ajungînd să ocupe doar sudul şi sud-estul Munteniei, sud-estul Olteniei şi nordul Bulgariei. Aşezările suferă însă un fenomen invers, la început erau destul de restrînse ocupînd o suprafaţă de cîţiva zeci de metri, pentru ca, apoi, să se ajungă la teritorii de cîteva sute de metri. Deci , în timp ce arealul se micşorează, probabil sub presiunea altor comunităţi, aşezările se dezvoltă şi ajung să ocupe suprafeţe din ce în ce mai mari. De aici tragem concluzia că impactul cu alte populaţii nu a fost violent, de natură să impiedice dezvoltarea internă a civilizaţiei Dudeşti sau să-i pună capăt. Locuinţele spaţioase de suprafaţă iau locul bordeielor mici, ceea ce determină o expansiune spectaculoasă a aşezărl lor. Credem că acest din urmă fenomen reflectă o creştere demografică a populaţiei Dudeşti , fapt atestat din plin de numărul tot mai mare de unelte de silex şi os care, alături de alte materiale arheologice, probează preocupările economice ale populaţiei, dintre care desprindem cultivarea plantelor şi creşterea animalelor în special a bovinelor. Datorită unor factori externi s-a petrecut un fenomen paradoxal: în timp ce numărul indivizilor a crescut, aria de răspîndire a acestora s-a restrîns. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă şi un alt aspect referitor la durata aşezărilor Dudeşti . S-a observat că majoritatea aşezărilor au un strat subţire de cultură, ceea ce înseamnă că ele nu au fost locuite vreme îndelungată, ci, temporar. S-a avansat ipoteza unei locuiri sporadice, probabil sezoniere, ceea ce ar identifica populaţia Dudeşti cu o comunitate de pescari.
Considerată de specialişti ca prima fază a culturii Boian, populaţia Bolintineanu succede, în timp, civilizaţiei Dudeşti. Săpăturile arheologice din ultimii ani ne fac însă să propunem ipoteza existenţei de sine stătătoare a acestei populaţii şi nu ca fază evolutivă a culturii Boian, de aceea o vom trata separat de această civilizaţie. Se presupune că populaţia Bolintineanu s-a format ca urmare a impactului triburilor dudeştene cu purtătorii culturii ceramici liniare, cu menţiunea că majoritatea elementelor ce o compun sînt de origine balcanică. Populaţia Bolintineanu a locuit în centrul, sudul şi nord-estul Munteniei într-un teritoriu de formă triunghiulară. Aşezările acestei populaţii au fost construite pe marginea unor terase joase sau înalte aflate întotdeauna în imediata apropiere a unei surse de ape. În judeţul Călăraşi s-au descoperit aşezări Bolintineanu pe Mostiştea, la Sultana com. Mînăstirea şi Lunca, comuna Valea Argovei, pe lacul Gălăţui la Andolina şi Bogata, comuna Ciocăneşti, Gălăuţi, comuna Al. Odobescu, pe malul vechii albii a Argeşului la Radovanu şi Chirnogi.”

În lucrarea lui Iohana Nichita „Cronologia relativă a culturilor neolitice din zona Olteniei” publicată în Revista Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, din Deva, „Acta Musei Devensis. Sargenţia. XXXV-XXXVI, 2007-2008”, la pag. 33 şi următoarele scrie:

„Pe baza descoperirilor de la Cârcea „Viaduct” se poate afirma că cele mai vechi elemente de tip Dudeşti au legătură cu orizontul Starčevo-Criș IV A. Eugen Comşa analizând descoperirile arheologice de tip Dudeşti din Oltenia, marca trei faze de evoluţie: Malu Roşu, Fundeni şi Cernica. Cercetările de astăzi contrazic împărţirea culturii Dudeşti. Stratigrafic, existând numai două niveluri de locuire în aşezările eponime de la Radovanu şi Drăghiceanu. Marin Nica, pentru zona Olteniei propunea patru faze de evoluţie culturală I-IV. Fiecare este divizată după specificul ceramic în: IA, B,C; II A,B,C; III A,B,C; IV A,B,C. Astfel, etapa Fundeni este similară, în Oltenia, cu faza Dudeşti III, iar fazei Crnica, Dudeşti IV, cu Vădastra I (aşa cum afirma Dumitru Berciu).
Analogiile crono-culturale Dudeşti sunt realizate prin raportarea la culturile sud-dunărene, precum şi la aspectele neolitice locale. Aspectul plastic al culturii Dudeşti are asemănări în vestul Asiei Mici precum şi în Creta, Bulgaria. Figurinele antropomorfe din faza I Dudeşti au elemente asemănătoare sub aspect plastic cu cele de la Gradesnica, Banat, Cornea, etapa Vinča A. Din ansamblul cultural balcano-anatolian, cu ceramică neagră şi canelată fac parte două aspecte de tip Dudeşti, unul în Muntenia centrală şi altul în Oltenia (distingându-se prin elemente specifice) conform cercetărilor realizate de Marin Nica. De asemenea, cele două aspecte de tip Dudeşti fac trimiteri la Azmak, Asparuhovo, precum şi cu cele de la Beycesultan, Can Hasan, Paradiminoi. Paralelismul cultural dintre comunităţile neolitice din Balcani – Anatolia duc în viziunea lui H. Parzinger la stabilirea unei cronologii susţinute de cercetările arheologice din vestul Anatoliei, reieşind că aşezările culturii Dudeşti sunt încadrate cronologic 4-5 a/b.
[…] După părerea lui Eugen Comşa, faza iniţială a culturii Dudeşti – Malul Roşu, corespunde în timp cu sfârşitul culturii Starcevo-Criş, apoi cu faza timpurie a culturii Vinča .
Ultima fază a culturii Dudeşti, Cernica din cele douăzeci şi cinci de aşezări aparţinând acesteia, numai două sunt dincolo de Dunăre: Kadikioşi Hotniţa.”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Difuziunea unor civilizații neolitice în regiunea Dunării de Jos” publicată în revista Pontica, anuar al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Nr. 4/1971, pag. 31-40 scrie:

„În sud-estul ţării, neoloticul mijlociu trebuie considerat ca începînd o dată cu formarea culturii Dudeşti. Asupra originii culturii Dudeşti sînt cîteva puncte de vedere comune: prezenţa unor elemente venite din sud, înrudite cu Vinča la care se adaugă influenţa culturii Criş. Credem necesar să stăruim din nou asupra ipotezei lui D. Srejović privind calea pe care au venit purtătorii culturii Vinča – pe care o vede din Tracia peste cîmpia Sofiei spre bazinul Dunării, iar de aci peste Oltenia spre Banat. Aceasta nu poate fi susţinută din motive cronologice. În primul rînd în Oltenia deocamdată nu se cunoaşte vreo aşezare care să poată fi atribuită, fără discuţii, fazei Vinča A. În al doilea rînd S. Morintz vede în sudul Munteniei un nivel Dudeşti 1 contemporan cu Vinča A din Oltenia. Cercetătorii olteni plasează la rîndul lor Dudeştiul timpuriu (Fărcaşu de Sus, 1 A) cu o Vinča A2. Mai prevăzător, Al. Păunescu plasează formarea culturii Dudeşti-Drăghiceanu în faţa Vinča A-B, iar E. Comşa – cunoscînd mai bine conţinutul culturii Vinča – preferă o cronologie relativă prin legături parţiale cu Verbicioara 1 a cărei datare ulterioară ar rezolva poate lucrurile. Astfel deci, şi datarea culturii Dudeşti se leagă de cronologia culturii Vinča din vest. Dovezi stratigrafice incontestabile pentru începuturile culturii Dudeşti nu sînt. Prezenţa unor fragmente Criş la baza nivelul de la Dudeşti nu este un argument deoarece acestea nu se ştie cui aparţin: fie unui orizont Starcevo IV – de care vorbeam mai sus – fie unui Criş întîrziat în genul celui din Moldova. Numai rezolvarea problemei evoluţiei culturii Starčevo-Criș în sud-estul României sau situaţii stratigrafice noi pot lămuri această problemă.
[…] Analizînd legăturile culturii Dudeşti cu cultura ceramicii liniare se constată relaţii reciproce, care însă, raportate la Cultura Vinča, se datează destul de tîrziu coborînd pînă în faza Vinča B2. Din cele de mai sus rezultă că cea mai timpurie datare a culturii Dudeşti nu poate fi urcată dincolo de Vinča B. Datarea materialelor de la Vădastra 1 Înainte de Vinča B1 este împiedicată de ornamentele canelate curboliniare. Tot astfel şi ipoteza lui D. Srejović privind calea prin Bulgaria – Oltenia, a culturii Vinča nu este posibilă, cum nu este posibilă nici datarea culturii Dudeşti în cursul fazei Vinča A. Ca ipoteză de lucru pentru formarea culturii Dudeşti poate fi acceptat un curent vest dunărean care străbate Porţile de Fier şi Oltenia şi care va da naştere· culturilor Dudeşti, Bolintineanu, şi Hamangia prin contribuţia şi a altor elemente. Această cale nu este ipotetică deoarece săpăturile de la Gornea, Liubcova, Gura Văii, Leu, Padea au arătat prezenţa unor comunităţi ce se leagă de cultura Vinča aparţinînd diverselor etape ce sosesc sub forma unor repetate ilmpulsuri.”

În lucrarea lui Marian Neagu „Neoliticul mijlociu la Dunărea de Jos cu privire specială asupra centrului Munteniei„, Călăraşi 2005, la pag. 31 şi următoarele scrie:

„Cultura Dudeşti a fost definită de Eugen Comşa în 1956. Nesiguranţa argumentaţiei şi caracterul ei incomplet au dat naştere la numeroase confuzii. Astfel, cercetători precum D. Berciu şi R. Florescu au descris cultura Dudeşti ca pe o componentă a marelui complex cultural cu ceramică neagră şi decor canelat legat de civilizaţia Vinča. Chiar şi cultura Vădastra I a fost interpretată ca o variantă locală a culturii Dudeşti. V.I. Dumitrescu făcea observaţia asimilării de către populaţia Dudeşti a elementelor Criş şi a anumitor elemente tardive tardenoisiene, cu trimitere directă la microlitele din silex şi obsidian. E. Comşa, caracteriza această civilizaţie ca pe o culturå neoliticå sud-carpaticå dezvoltată pe temeiuri epipaleolitice. Evoluţia culturii Dudeşti este împărţită, fără o bază documentată sau reală, în trei faze: Malul Roşu, Fundeni, Cernica. Argumentele stratigrafice lipsesc sau sunt incomplete, complexele analizate sunt prea puţine ca să reprezinte un eşantion semnificativ. Conţinutul şi manifestările fazelor Malul Roşu şi Fundeni nu sunt definite cu claritate, argumentele de ordin tipologic pentru ceramicå fiind precumpănitoare în faţa celor de ordin stratigrafic sau în lipsa acestora. Până în prezent nu s-a descoperit nici o aşezare Dudeşti care să conţină toate cele trei faze de evoluţie. Problemele dezvoltårii culturii Dudeşti sunt organic legate de procesul de geneză al acestei civilizaţii, care este departe de a fi elucidat. Ultimele descoperiri din Anatolia vestică de la Yarimburgaz şi Töptepe, care se adaugå cercetărilor mai vechi de la Can Hassan sau celor din nord-vestul Asiei Mici, pe ţărmul Mării Negre, de la Demircihüyük şi Dikili-Tash au demonstrat originea sudică a culturii Dudeşti. Analizele sporo-polinice din aşezarea de la Radovanu, coroborate cu analize similare din alte aşezåri Dudeşti din Oltenia au demonstrat o cultivare a cerealelor concomitent cu utilizarea gramineelor sălbatice, ceea ce constituie un alt argument important al unei pătrunderi meridionale a unor comunitåţi umane. Cercetările viitoare vor trebui să stabilească în ce măsură există şi o evoluţie locală a populaţiei Dudeşti sau să constate pătrunderi succesive de triburi ale aceleiaşi comunităţi (Grecia, Bulgaria, Oltenia, Muntenia).
În stadiul actual al cercetării arheologice nu se justifică îmăårţirea culturii Dudeşti în trei faze de evoluţie. În schimb, pentru zona centrului şi sud-estului Câmpiei Române, comunităţile Dudeşti-Cernica sunt o realitate istoricå. Lui Sebastian Morintz îi revine meritul de-a defini acest facies cultural pe care l-a numit Cernica. Cercetările arheologice efectuate la Cernica, în aşezarea Dudeşti între 1971 – 1973 de E. Comşa au conturat aspectele cele mai importante ale vieţii comunităţilor Dudeşti-Cernica.
[…] Evaluarea stadiului actual de cercetare al comunităţilor Dudeşti-Cernica nu poate fi declarat nici măcar satisfăcător. Pânå în prezent au fost descoperite 25 de aşezări care au aparţinut acestor comunităţi. Cele mai multe aşezări au fost identificate în urma unor sondaje (aprox. 68%), iar 6 staţiuni au fost depistate în urma unor cercetåri de suprafaţă (30%) – tab. I/1. Singura staţiune unde s-au întreprins cercetåri sistematice (2%) care au avut ca obiectiv o aşezare Dudeşti a fost cea de la Cernica. Pe teritoriul Munteniei nu a fost săpată exhaustiv nici o aşezare Dudeşti-Cernica, realitate care îşi pune o amprentă negativă asupra cunoştinţelor noastre referitoare la aceste comunităţi.
Teritoriul locuit de comunităţile Dudeşti-Cernica se întinde spre vest până în sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei (Roşiorii de Vede-Urlui, Ipoteşti II, Măgura, Plopii Slăviteşti), iar spre est până la Vărăşti-Grădiştea Ulmilor (lacul Boian) şi Rasa (malul estic al lacului Gălăţui). Limita sudică este formatå de zona Dunării, cu cele două aşezări cunoscute din Bulgaria, Kadikioi şi Hotnitza. Limita nordicå ne este dată de staţiunile de la Sudiţi, Ghinoaica, Târguşoru-Vechi şi Simnic (pl. II).”

În lucrarea „Tipuri de aşezări din epoca neolitică din Muntenia” publicată în revista „Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos” a Muzeului Dunării de Jos, Călăraşi, Nr 17/1998, pag. 144/164, Eugen Comşa scrie:

„În parte, paralel în timp cu fazele finale ale culturii Starčevo-Criș, în câmpia Munteniei, s-a desfăşurat evolutia comunităţilor culturii Dudeşti, împărţită în trei faze: Malul Roşu, Fundeni şi Cernica. Din datele de care dispunem, până în prezent, rezultă că majoritatea aşezărilor culturii Dudeşti se aflau pe marginea teraselor joase (având maximum 4 – 5 m înalţime deasupra văii), în preajma unor ape. Rare sunt aşezările din faza Cernica, aflate pe margini de terase înalte. Într-un singur caz, până acum se cunoaşte o asezare din această fază finală, situată pe un grind din mijlocul lacului Boian.
[…] Spre sfîrşitul evoluţiei culturii Dudeşti, dinspre sud-vestul Moldovei, în nord-estul Munteniei au patruns unele comunităţi târzii ale culturii cu ceramica liniară. Acestea s-au întins spre sud-vest aproximativ pâna la Lacul Turcului, localitate aflata lânga râul Ialomiţa, la circa 20 km spre sud-est de Ploieşti.
Despre aşezările acelor comunităţi, cercetate prin săpături s-au publicat puţine date, dar şi aşa, dacă avem în vedere tipul de aşezare din Moldova al purtătorilor culturii, este desigur vorba şi în Muntenia de aşezări modeste, aflate pe terasele joase ale râurilor. Nu dispunem încă de alte date despre astfel de aşezări din Muntenia, afară de faptul că la Sudiţi (Jud. Buzău) s-a găsit o groapă de bordei, cuprinzând numai materiale specifice culturii cu ceramică liniară.
În continuare, în Muntenia, pe fondul principal reprezentat de purtătorii culturii Dudeşti, dar cu un amestec cu comunitătile culturii ceramicii liniare din nord-estul Munteniei, s-a format cultura Boian, cu o evoluţie îndelungată, de-a lungul a patru faze, numite: Bolintineanu, Giulesti, Vidra si de tranzitie, fiecare s-a manifestat în chip deosebit, în privinţa arealului de răspândire, respectiv a contactelor cu comunităţile culturi lor vecine.”

În lucrarea lui Pavel Mirea „Consideraţii asupra locuirii Dudeşti din sud-vestul Munteniei” publicată în revista „Studii de Preistorie” a Asociaţiei Române de Arheologie, Nr.2/2005, pag. 75-92, scrie:

„Definită de Eugen Comşa şi caracterizată ca fiind “o cultură neolitică sud–carpatică dezvoltată pe temeiuri epipaleolitice” (E. Comşa 1956, p. 47–49), cultura Dudeşti era cunoscută în Muntenia mai ales prin descoperirile arheologice din sudul şi centrul provinciei, cercetările concentrându-se în special în jurul Bucureştiului (E. Comşa 1956, p. 41–49; idem 1959, p. 91–97; S. Morintz 1963, p. 30–41; S. Dolinescu–Ferche 1964, p. 113–119). Sud–vestul Munteniei apărea ca o zonă săracă în astfel de descoperiri în raport cu zonele învecinate, fapt ce putea avea anumite consecinţe negative cu privire la stabilirea ariei de răspândire a acestei culturi. Într–un studiu dedicat culturii Dudeşti, apărut în 1971 (E. Comşa 1971, p. 199–200), în sud–vestul Munteniei erau semnalate doar cinci puncte în care se făcuseră descoperiri specifice – Singureni, Drăghiceanu, Fundu Drăghiceanu, Roşiori de Vede–Urlui şi Ipoteşti II (fig. 1). Peste aproape trei decenii situaţia nu se modificase prea mult. Un nou articol referitor la această cultură menţiona alte două noi puncte cu descoperiri tipice Dudeşti, la Măgura şi Plopii Slăviteşti (M. Neagu 2000, p. 54–55). Se adăuga un alt punct aflat la limita de vest a teritoriului analizat, la Drăgăneşti Olt, unde în urma unor săpături de salvare, fusese identificată şi o aşezare Dudeşti (M. Nica, T. Zorzoliu 1992, p. 5–18). Cercetările efectuate în ultimii ani, dar şi prelucrarea unor materiale inedite aflate în patrimoniul Muzeului Judeţean Teleorman au conturat o nouă imagine a locuirii Dudeşti în această zonă a Munteniei (fig. 2). n momentul de faţă aici sunt atestate 20 de puncte în care au fost descoperite materiale Dudeşti. Se adaugă alte trei puncte ce pot fi atribuite, probabil, acestei culturi. În majoritatea cazurilor, descoperirile au fost făcute în urma unor cercetări de suprafaţă. Alte descoperiri au fost fortuite, iar în puţine cazuri au fost efectuate sondaje sau săpături de salvare. Din datele cunoscute şi din observaţiile făcute pe teren, se constată că nu există o anumită regulă pentru întemeierea aşezărilor Dudeşti din sud–vestul Munteniei. Cele mai multe aşezări se află pe terasa înaltă a unor cursuri de apă. Este cazul celor două aşezări de la Poroschia (La Râpe şi La Vii) şi a celei de la Alexandria, aflate pe terasa înaltă, estică, a râului Vedea sau a aşezării de la Valea Părului, situată pe terasa înaltă, estică, a râului Teleorman. La limita de vest se găsesc aşezările de la Ipoteşti II (E. Comşa 1962, p. 217), Beciu (Rusca Scărişoreanu), Dudu şi Plopii Slăviteşti, aflate pe terasa înaltă, estică, a Oltului. O situaţie aparte este întâlnită la Beciu. Aici, la o distanţă de cca. 300 m de aşezarea de la Rusca Scărişoreanu, se găsesc urme de locuire ce aparţin probabil tot culturii Dudeşti, amplasate însă pe terasa mijlocie a râului Olt. Într-o proporţie aproape egală se află aşezările situate pe terasele joase. Poate fi amintită aşezarea de la Măgura, de pe terasa joasă a Teleormanului, sau cele de la Schitu–Poenari, Siliştea şi Teleormanul, de pe terasa joasă a pârâului Vâjiştea. Pe terasa joasă a Oltului este amplasată şi aşezarea de la Drăgăneşti–Olt (M. Nica, T. Zorzoliu 1992, p. 5). Nu este deocamdată documentat faptul că aşezările comunităţilor Dudeşti ar fi fost amplasate şi în luncile inundabile ale unor cursuri de apă.
[…] Pe baza fragmentelor ceramice descoperite în aşezările Dudeşti din sud–vestul Munteniei se pot face anumite consideraţii preliminare cu privire la încadrarea lor cronologică în raport cu zonele învecinate. Aşezările aflate pe malul stâng al Oltului pot fi încadrate în fazele III–IV ale culturii Dudeşti, materialele ceramice descoperite prezentând analogii în ceea ce priveşte formele şi decorul cu cele descoperite în dreapta Oltului (M. Nica 1976, p. 85–99). Unele dintre ele prezintă elemente comune cu materialele de tip Dudeşti–Cernica descoperite în centrul şi sudul Munteniei. Descoperirile făcute în aşezări aflate în bazinele Vedei şi Teleormanului pot fi încadrate în cele trei faze de evoluţie ale culturii Dudeşti: Malul Roşu, Fundeni şi Cernica (E. Comşa 1971, p. 202–234). O serie de materiale pot fi încadrate în faza Malul Roşu, precum cele de la Lăceni, Siliştea, Schitu–Poenari şi Teleormanul. La Măgura au fost descoperite fragmente ceramice atribuite atât fazei Malul Roşu cât şi fazei Fundeni, fiind semnalate însă si elemente specifice fazei Cernica. O situaţia asemănătoare se întâlneşte în aşezarea de la Drăghiceanu. După unele opinii exprimate, materiale atribuite fazelor Malul Roşu şi Fundeni se regăsesc şi aici (E. Comşa 1971, p. 202–234). O opinie contrară are autorul descoperirilor, care denumeşte nivelul neolitic cercetat Dudeşti– Drăghiceanu (Al. Păunescu 1964, p. 304). Materiale Dudeşti–Fundeni şi Dudeşti–Cernica au fost identificate într-o serie de aşezări: Poroschia, Plosca, Roşiori de Vede–Urlui, Valea Părului. Există şi opinia potrivit căreia împărţirea în cele trei faze a culturii Dudeşti nu s-ar justifica (M. Neagu 2000, p. 53–54), pentru Muntenia fiind luat în consideraţie un facies cultural denumit Dudeşti-Cernica (S. Morintz 1963, p. 30–41). Lipsa săpăturilor sistematice din aşezările Dudeşti din această parte a Munteniei îşi pune o amprentă negativă asupra cunoaşterii specificului acestor comunităţi omeneşti. Este posibil, ca pe măsură ce se vor efectua cercetări de amploare, noi puncte Dudeşti să fie descoperite în partea de sud–vest a Munteniei1 . Cercetările viitoare ar putea lămuri şi problematica ridicată de evoluţia internă a culturii Dudeşti, precum şi legăturile cu zonele învecinate: estul Olteniei, centrul şi sudul Munteniei, dar şi teritoriul sud dunărean.”

În lucrarea lui Eugen Comşa „Date noi cu privire la relaţiile dintre cultura Dudeşti şi cultura ceramicii liniare” publicată în „Studii și Cercetări de Istorie Veche”, tomul 20, nr. 4, 1969, pag. 573-587, scrie:

„Importanţa complexului închis cercetat la Dudeşti constă nu numai în aceea că s-au precizat elementele specifice ceramicii din faza amintită, ci şi în faptul că printre numeroasele fragmente ceramice (de tip Dudeşti) scoase la iveală din pământul de umplutură al gropii, erau şi cîteva cioburi specifice (prin pastă, formă şi decor) vaselor aparţinînd culturii ceramicii liniare. Astfel de fragmente s-au găsit numai în umplutura gropii. Ele lipsesc cu desăvîrşire din cuprinsul şanţului săpat în 1968. În consecinţă nu poate fi vorba de un amestec de materiale din perioade şi straturi deosebite. Fragmentele de vase cu decor liniar amintite provin de la vreo trei vase caracteristice, în forrmă de pahare (fig. 4). Ele au fost modelate din pastă amestecată cu pleavă măruntă (în cantitate redusă).
[…] Descoperirea în condiţii clare, în cuprinsul aşezării de la Dudeşti, în pămîntul de umplutură al unei gropi (complex închis) a materialelor aparţinînd unei faze mijlocii a culturii Dudeşti, împreună cu cîteva fragmente de pahare specifice culturii ceramicii liniare din faza a. IV -a, dovedeşte contemporaneitatea celor două faze şi culturi. Între comunitîţile lor au avut loc legături prin intermediul cărora unele materiale din aria locuită de purtătorii culturii ceramicii liniare au ajuns în Muntenia sudică, la Dudeşti, în aria locuitiă de comunitîţile culturii Dudeşti. Cioburile de la. Dudeşti, aparţinînd culturii ceramicii liniare, au analogii în unele aşezări din Moldova. Astfel fragmentele de la. Dudeşti, prin decorul compus din semicercuri îmbucate, se aseamănă cu ornamentele cunoscute pe vase şi cioburi descoperite la Găvăneştii Vechi. Linii similare semicirculare îmbucate sînt documentate şi în cadrul complexelor de la Perienie şi de la Traian. Lotul de fragmente studiat aici se deosebeşte însă de materialele din cele trei aşezări prin aceea că în cadrul lui nu s-a gîsit nici un ciob cu decor compus din meandre, grupuri de linii drepte, paralele, sau din linii verticale, izolate.
[…] Datele privind cultura Dudeşti se îmbogăţesc tot mai mult, iar descoperirile din cartierul Dudeşti, din anul 1968, au contribuit la lămurirea unei probleme larg dezbătute de specialiştii români şi de cei străini cu privire la raporturile de contemporaneitate parţială dintre cultura Dudeşti şi cultura ceramicii liniare.”

Vom povesti despre două culturi dezvoltate pe fondul culturii Dudeşti: cultura Boian şi cultura Vădastra.

B1. Cultura Boian

În lucrarea lui Eugen Comşa „Culturile neolitice din zona Dunării inferioare, intermediare între sud şi nord” publicată în revista „Acta Musei Apulensis. Apulum. Arheologie-Istorie-Etnografie” XI, Alba Iulia, 1973, pag. 16-24, scrie:

„La sfîrşitul neoliticului timpuriu, datorită pătrunderii dinspre nord în Moldova a comunităţilor culturii ceramicii liniare, s-au produs modificări importante culturale şi, în parte, de caracter etnic. Este de presupus că în înaintarea lor spre sud, pe teritoriul Moldovei, ele au întîlnit comunităţile tîrzii ale culturii Criş, atît în Moldova cît şi în sud-estul Transilvaniei, unde au pătruns prin trecătorile Carpaţilor răsăriteni dinspre Moldova. Rolul lor ulterior în istoria Transilvaniei încă nu a fost analizat. În schimb, pătrunderea comunităţilor lor cu forţa, în nord-estul Munteniei,(probabil pînă în preajma oraşului Bucureşti), a avut o importanţă deosebită în istoria neoliticului de la Dunărea inferioară. Comunităţile culturii ceramice liniare în Muntenia au venit în contact cu comunităţile unei faze mijlocii a culturii Dudeşti. În timp ce în sud-vestul Munteniei, în Oltenia sudică şi în nord-estul Bulgariei s-a continuat evoluţia normală a culturii Dudeşti-Hotniţa I, în zona centrală a Munteniei, datorită contactului menţionat, comunităţile Dudeşti au asimilat unele din comunităţile culturii ceramicii liniare pătrunse acolo, din acest amestec a rezultat un nou aspect cultural: faza Bolintineanu a culturii Boian.
Odată cu formarea culturii Boian s-au pus bazele unui centru cultural şi etnic deosebit de activ în regiunea Dunării inferioare. Acest centru cu evoluţie îndelungată (pînă la sfîrşitul neoliticului), independent (dar receptiv la toate inovaţiile tehnice ale perioadei) va influenţa în chip deosebit istoria neoliticului din regiunile vecine.
[…] Comunităţile fazei Bolintineanu s-au răspîndit, în cursul evoluţiei lor, din centrul Munteniei spre nord-estul ei, ocupînd o mare parte din suprafaţa jumătăţii estice a Munteniei. Este de asemenea posibilă şi pătrunderea izolată, de scurtă durată, în sud-estul Transilvaniei, după cum o atestă cîteva cioburi de tip Bolintineanu descoperite la Hărman (jud. Braşov).
În jumătatea vestică a Munteniei, în sudul Olteniei şi în nordul Bulgariei continuau să vieţuiască comunităţile culturii Dudeşti. De altfel în Oltenia cultura Dudeşti a constituit fondul principal pe care s-a dezvoltat apoi cultura Vădastra.
Aceeaşi situaţie s-a menţinut în zonă şi la începutul fazei Giuleşti a culturii Boian. În cursul etapei finale a fazei au avut loc evenimente istorice al căror rezultat a fost răspîndirea comunităţilor Giuleşti în vestul Moldovei şi în sud-estul Transilvaniei. Din datele cunoscute reiese că în Moldova sudică ele au ajuns în contact strîns cu comunităţi tîrzii, aparţinînd culturii ceramicii liniare. Din îmbinarea acestor două elemente, dintre care cel de origină Boian a fost mai puternic, s-a ajuns la formarea aspectului Zăneşti (dacă ţinem seama de originea Boian a unei serii de elemente), sau faza Precucuteni I (dacă avem în vedere numai situaţia din Moldova). În estul Moldovei şi în sud-estul Transilvaniei această ramună sudică a început o evoluţie proprie, devenind un al doilea centru cultural şi etnic, activ.”

În lucrarea lui Iohana Nichita „Cronologia relativă a culturilor neolitice din zona Olteniei” publicată în Revista Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, din Deva, „Acta Musei Devensis. Sargenţia. XXXV-XXXVI, 2007-2008”, la pag. 34 şi următoarele scrie:

„Cultura Boian s-a dezvoltat într-un spaţiu geografic favorizat de cursurile de apă ale Jiului, Isker, Osăm, Olt, Argeş, Dunăre. Este împărţită în patru faze de evoluţie culturală: Bolintineanu, Giuleşti, Vidra şi o etapă de tranziţie, Spanţov.
Faza Bolintineanu a apărut înaintea transformării culturii Dudeşti în cultură Vădastra, în timpul fazei Dudeşti IV B, acest fapt fiind susţinut de descoperirile de la Fărcaşele. Conform cronologiei relative, ultima fază a culturii Boian, a avut asemănări cu ultima etapă a culturii Mariţa de la sud de Balcani, încadrarea fazei Spanţov fiind în intervalul 4000 – 3800. Cea mai veche fază a culturii Boian s-a format pe fondul Dudeşti, adăugându-se elemente ale culturii liniare târzii. Sincronismele dintre comunităţile Bolintineanu şi cele de tip Vădastra I au fost certificate prin descoperirile de la Piatra-Olt, Vădastra, punctul „Măgura Fetelor”, iar cele de la Radovanu II au pus în evidenţă legătura dintre grupurile de tip Vădastra II cu cele Bolintineanu târzii. Faza Bolintineanu este stabilită după debutul fazei Vinca BI, pooate chiar în timpul fazei Vinca C. Legăturile cronologice între comunităţile Bolintineanu, Vădastra I s-au manifestat şi la sud de Dunăre, cu excepţia aşezărilor de la Homiţa şi cele de la Rusenski Lom sunt anterioare celor întemeiate în Muntenia.
În timpul fazei Vidra, subîmpărţită în trei etape, grupurile culturii Dudeşti trec la sud de Dunăre şi intră în contact cu cele de tip Mariţa, Vinča sau Vădastra II. Orizontul cronologic al cincilea al lui H. Parzinger, cuprinde faza de început a culturii Boian, aşezările de la Crnica II, Radoveanu II având analogii cu cele de la Fărcaşele IIA, Vădastra I, Padea, dar şi cu siturile sud-dunărene de la Ezro III, Nova Zagora, Hotniţa I.
Comunităţile Boian – Giuleşti situate în Câmpia Română, sunt contemporane cu cele aparţinând fazei Bolintineanu târziu. Influenţele ceramicii liniare de tip Zeliezovce prezente în aceeaşi perioadă, au dus la dezvoltarea neoliticului la Dunărea de Jos.”

În lucrarea lui Gheorghe Lazarovici „Difuziunea unor civilizații neolitice în regiunea Dunării de Jos” publicată în revista „Pontica” nr. 4/1971 pag. 31-40, scrie:

„Lăsăm la o parte problemele evoluţiei culturii Dudeşti pentru a ne opri asupra momentului formării culturii Boian. Ocolind discuţiile privind locul de formare al culturii Boian – faza Bolintineanu – în sud-estul Munteniei, după E. Comşa, sau nord-est, după S, Morintz – constatăm participarea la procesul de formare a unor elemente: balcano-anatoliene – ceramica neagră, canelurile şi pliseurile – preluate după părerea cercetătorilor prin filiere Vinča, Dudeşti sau Hamangia; şi locale – barbotina , ceramică cu pleavă, ornamente liniare preluate prin intermediul Dudeşti, liniarului cu note şi poate Criş. Datele stratigrafice de la Boian – Grădiştea Ulmlior şi Cernica precizează poziţia secundară a culturii Boian în raport cu Crişu1; mai mult, ele nu sînt în legătură nici măcar cu Dudeştiul cel mai timpuriu. Semnificativ pentru nivelul Vădastra 1 de la Vădastra şi nivelul B de la Cernica sînt pliseurile pe partea superioară a vaselor de forma unor valuri care au analogii în fazele Vinca B2-C . De altfel pentru faza următoare Boian Giuleşti s-au arătat sincronismele cu Vinča C sau Vinča-Pločnik. Legăturile genetice cu liniarul transilvănean sau cronologice cu aspectul Sudiţi arată nivelul cronologic coborît pentru formarea culturii Boian.
[…] Naşterea culturii Boian prin contribuţia culturii ceramice liniare şi a culturii Dudeşti, legăturile dintre Dudeştiul tîrziu şi Hamangia timpurie pun o întrebare: cînd are loc acest fenomen?”

În lucrarea lui Eugen Comşa „Tipurile de aşezări din epoca neolitică din Muntenia” publicată în revista Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos Nr. 17/1988, pag. 144-164, scrie:

„În continuare, în Muntenia, pe fondul principal reprezentat de purtătorii culturii Dudeşti, dar cu un amestec cu comunitătile culturii ceramicii liniare din nord estul Munteniei, s-a format cultura Boian, cu o evoluţie îndelungată, de-a lungul a patru faze, numite: Bolintineanu, Giulesti, Vidra şi de tranziţie, fiecare s-a manifestat în chip deosebit, în privinţa arealului de răspândire, respectiv a contactelor cu comunităţile culturi lor vecine. Comunităţile fazei Bolintineanu şi-au ales locuri de aşezare destul de variate, căci ele au fost răspândite, mai ales, în câmpie, dar şi în zona de dealuri (nord-estul provinciei). Majoritatea aşezărilor din faza Bolintineanu, cunoscute, până acum în câmpie, se aflau pe marginea teraselor joase, pe porţiuni din preajma unor coturi mai pronunţate (de exemplu aşezarea de la Căţelu). Aşezarea de la Căţelu (fig. 1) a avut circa 100 m lungime şi aproximativ 50 m lăţime, fiind alcătuită dintr-un număr destul de mic de bordeie. Materiale, de tot felul, găsindu-se mai ales, în vecinătatea locuinţelor. Menţionăm că în pământul de umplutură al gropii bordeiului cercetat, s-au găsit şi bucăţi mari, răzleţe, de lipitură arsă, provenite din construcţia de deasupra solului. Alte aşezări, mai puţine, s-au găsit pe coturi mari ale teraselor înalte, mărginite de maluri abrupte, mai uşor de apărat (de exemplu Piscul Crăsani).
Se cunoaşte o aşezare aflată pe grindul Grădiştea Ulmilor, din mijlocul lacului Boian, de lângă Dunăre. Resturile de locuire din faza Bolintineanu s-au găsit în partea de mijloc a grindului, formând un strat de cultură subţire. Astfel de resturi s-au găsit pe o suprafaţă de circa 80 m lungime şi circa 60 m lăţime. Reţinem că peste acest complex s-a ridicat, mai târziu tellul gumelniţean Boian B.
Un complex Bolintineanu, mai deosebit, s-a găsit şi a fost cercetat în zona de dealuri din nord-estul Munteniei, aproape de localitatea Fulga (jud. Buzău). Resturile de locuire s-au găsit pe o suprafaţă restrânsă, în jurul unei vetre, pe panta lină a unui bot de deal. Din cauza întinderii reduse a săpăturii nu putem preciza dacă ne aflăm în fata unei asezări cu o suprafată modestă sau dacă este vorba numai de o locuintă, din preajma căreia am adunat o cantitate apreciabilă de felurite materiale.
În cursul fazei Giuleşti s-au produs schimbări importante în domeniul economic şi social. Atunci s-a făcut, pe teritoriul Munteniei şi în ţinuturile vecine, trecerea de la cultivarea grânelor cu săpăliga la folosirea unui plug pimitiv cu tracţiune animală, cu urmarea firească trecerea de la viata semi-stabilă la cea sedentară şi la schimbări în domeniul organizării sociale, trecerea, cu timpul, la patriarhat.
[…] În sudul câmpiei, în perioada de sfârşit a fazei, a început schimbarea tipului de aşezare, au fost alese, anume, prelungiri înguste, de terase înalte, mărginite de pante , abrupte, deci locuri mai uşor de apărat, în caz de atac, un indiciu de perioadă mai frământată. De altfel, spre sfârşitul fazei se constată răspândirea, evident, cu forţa, a comunitătilor Giuleşti în sud-estul Transilvaniei şi sudul Moldovei.
Din rezultatele cercetărilor de până acum, rezultă că începând din acea perioadă, evoluţia comunităţilor culturii Boian a fost inegală. Cele din sud au evoluat la faza Vidra, în timp ce în nord-estul provinciei, s-a continuat în timp dăinuirea fazei Giulesti, cu aşezări aflate în lunca râurilor şi în zona de dealuri.”

În lucrarea lui Eugen Comşa „Istoria comunităţilor culturii Boian” Editura Academiei, Bucureşti, 1974, la pag. 228 scrie:

„Ţinînd seama în primul rînd de observaţiile stratigrafice şi apoi de elementele de caracter tipologic am ajuns la concluzia că la formarea fazei Bolintineanu şi deci a culturii Boian în ansamblu au avut un rol deosebit de important comunităţile culturii Dudeşti, care au locuit pe acelaşi teritoriu din sudul Munteniei, ca şi oamenii fazei Bolintineanu.
De la oamenii culturii Dudeşti, oamenii culturii Boian au pastrat prin tradiţie tipurile de aşezare şi d locuinţe, unele categorii de unelte şi mai ales doua categorii ceramice principale, cea de uz comun şi cea din pastă fină. Cu alte cuvinte au păstrat majoritatea elementelor culturii materiale, fapt care oglideşte că în realitate este vorba de aceeaşi populaţie care a vieţuit în regiune vreme îndelungată. Dacă şi cea de a treia categorie ceramică din faza Bolintineanu ar prezenta elemente de tradiţii comune cu cea a culturii Dudeşti am fi admis că avem de-a face cu evoluţia neîntreruptă, obişnuită, a aceloraşi comunităţi, dar, după cum am arătat, cea de-a treia categorie ceramică, deşi păstrează unele elemente din tradiţia mai veche, se deosebeşte în stadiul actual al cercetărilor-în elementele esenţiale-şi de aceea admitem că în regiunea din sudul Munteniei locuite de comunităţile Dudeşti s-au produs unele evenimente oglindite prin apariţia pe vasele din a doua categorie a unor elemente decorative mult deosebite de cele folosite mai înainte. Încercăm să explicăm faptul printr-o intervenţie din afară.
[…] În sfîrşit, în toamna anului 1968, în pămîntul de umplutură al unei gropi de la periferia aşezării de la Dudeşti, au fost descoperite materiale aparţinînd fazei mijlocii din evoluţia culturii Dudeşti la un loc cu mai multe fragmente ceramice tipice culturii ceramicii liniare.
[…] Descoperirea amintită de la Dudeşti dovedeşte contactul dintre comunităţile celor două culturi şi sperăm că în curînd, pe baza cunoaşterii unei cantităţi mai mari de materiale vom fi în măsură să studiem mai amănunţit procesul de asimilare ce a avut loc, proces în care triburile locale Dudeşti s-au dovedit a fi mai tari asimilînd numai unele elemente de cultură materială ale noilor veniţi.”

B2 Cultura Vădastra

În lucrarea lui Eugen Comşa „Raporturile dintre cultura Boian și cultura Vădastra” publicată în „Cercetări arheologice”, XI, 1998-2000, pagina 299-303, scrie:

„Comunităţile celor două culturi, care datează din perioada neoliticului mijlociu, şi-au desfăşurat evoluţia în sudul ţării şi anume cultura Boian pe teritoriul Munteniei şi, în parte, în sud-estul Transilvaniei, iar cultura Vădastra în sud-estul Olteniei, între Olt şi Jiu.
[…] Considerăm că tot în cadrul acestui proces de extindere, treptată unele comunităţi de la începutul fazei Giuleşti, caracterizate prin vase de decor excizat, cu unele elemente de tradiţie Bolintineanu, au pătruns atunci şi în sud-estul Olteniei, unde s-au stabilit, constituind, de fapt, o variantă regională a culturii Boian, dar cu o evolutie deosebită, pe un teritoriu modest ca întindere, numită cultura Vădastra.
Prin descoperirile făcute de prof. D. Berciu şi de Marin Mica, se dovedeşte, că în realitate, cultura Vădastra avut o evolutie nu atât de scurtă cum părea a fi în urma primelor săpături de la Vădastra, ci mult mai lungă, paralelă în timp cu o mare parte din perioada de evolutie a fazelor culturii Boian. Unele fragmente ceramice de tip Vădastra, cu decor excizat caracteristic, găsite în stratul de cultură din aşezarea cercetată de noi, din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa, de la Ipoteşti, de pe malul estic al Oltului, dovedesc evident că unele comunităţi Vădastra au dăinuit până în timpul acelei faze, când se produce un nou proces de dinamizare a comunităţilor culturii Boian.
[…] Resturile unor aşezări din sud-estul Olteniei, datând din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa, fără amestec Vădastra, dovedesc faptul că în timpul acelei faze s-a produs şi o extindere a teritoriului locuit de acele comunităţi înspre vest. Ele au trecut Oltul, în sud-estul Olteniei, unele din ele ajungând până la cursul inferior al Jiului. Din cauza pătrunderii lor, desigur, cu forţa, a încetat evolutia comunităţilor culturii Vădastra.”

În lucrarea lui Corneliu Mateescu „Săpături arheologice la Vădastra (r. Corabia, reg. Craiova) ” publicată în revista „Materiale şi cercetări arheologice”, Nr. 5 /1959, pag. 61-74, scrie:

„În linii mari, după săpăturile din 1946 şi 1948, stratigrafia aşezărilor de pe Măgura Fetelor se prezintă astfel: desupra pământului viu se află stratul paleolitic, despărţit printr-un strat intermediar de stratul neolitic Vădastra I, suprapus de stratul Vădastra II stratul Sălcuţa . În acest strat sînt infiltraţii ce aparţin altor culturi mai noi ( Coţofeni , Glina III, Hallstatt), toate la un loc cu elemente medievale şi moderne.
[…] Rădăcinile culturii Vădastra , dezvoltată ca şi cultura Vinča pe baze mai vechi Criş- Starčevo , încep a fi cunoscute prin săpăturile de la Vădastra unde s-au descoperit elemente de tip Criş şi Boian.”

În lucrarea lui Cristian Eduard Ştefan „O locuinţă Vădastra de la Slatina, jud. Olt” publicată în revista Academiei Române.
Institutul de Arheologie Vasile Pârvan „Materiale şi cercetări arheologice”. Serie nouă XI. 2015. Editura Academiei Române, Bucureşti 2015, pag. 127-138 scrie:

„Datele chorologice privind cultura Vădastra ne arată o concentrare a descoperirilor în bazinele Oltului şi Jiului la nord de Dunăre, iar la sudul Dunării mai ales în bazinele râurilor Iskăr, Vit, Osăm, Yantra şi Lom. Un repertoriu relativ recent adună 34 de descoperiri cu materiale de tip Vădastra în sud-estul Olteniei şi vestul Munteniei (28 sigure şi 6 incerte). Informaţiile privind cronologia absolută a culturii Vădastra sunt încă foarte puţine pentru a trage concluzii definitive în această privinţă. Trei date de la Măgura Buduiasca, calibrate, se grupează în intervalul 5200–5000 BC. O a patra dată, provenind de la Vădastra, jud. Olt (faza a II-a), este inoperantă, fiind plasată în intervalul 5370–4950 BC, cu probabilitatea de 95,4%22. Un calcul simplu ne arată că, din cele 28 de puncte sigure cu descoperiri Vădastra de la nordul Dunării, numai 8 au structuri de locuire menţionate, ceea ce înseamnă puţin peste un sfert (28,57%). Au fost descoperite atât bordeie, cât şi locuinţe de suprafaţă, cu structuri de combustie şi inventare mai mult sau mai puţin consistente. Cele mai bune observaţii s-au putut face în cazul locuinţei de la Vădastra, dar şi cea de la Sucidava a fost descrisă cu destul de multe detalii. Din păcate, pentru niciuna dintre aşezări nu avem săpături arheologice efectuate pe suprafeţe mari, care să ne dea o idee asupra poziţionării locuinţelor una în raport cu cealaltă.”

În lucrarea lui Iohana Nichita „Cronologia relativă a culturilor neolitice din zona Olteniei” publicată în Revista Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, din Deva, „Acta Musei Devensis. Sargenţia. XXXV-XXXVI, 2007-2008”, la pag. 36 şi următoarele scrie:

„Cultura Vădastra a fost intens discutată de către specialişti, atât din punct de vedere al cronologiei cât şi al periodizării interne. Cultura Vădastra a fost studiată de către C.N. Mateescu, un studiu axat pe cercetările din situl eponim, punctul „Măgura Fetelor”. Mateescu împărţea această cultură în două faze: Vădastra I şi II. Marin Nica, pe baza săpăturilor arheologice efectuate la „Hotărani” şi ,,Fărcaşele”, notează existenţa a patru faze I-IV şi o serie de etape. Vladimir Dumitrescu, sintetizând cronologia absolută a eneoliticului românesc, afirma că faza Vădastra I propusă de C.N. Mateescu şi confirmată de Marin Nica, se identifică ca şi trepte de dezvoltare anterioare culturii Vădastra, în realitate, fiind un accent al culturii Dudeşti cu elemente vechi Vinča. Faza Vădastra II, care se găseşte la sfârşitul fazei Vinča B 1 sau începutul fazei Vinča C, s-a dezvoltat în paralel cu etapele III şi IV ale culturii Boian, chiar dacă la Vădastra au fost descoperite fragmente ceramice de tip Bolintineanu, având de asemenea, analogii cu faza Vinča C. Pe baza analizei plasticii antropomorfe de la „Hotărani” şi „Fărcaşele” i s-a permis lui Marin Nica să noteze faptul că prima etapă identificată este la Hotărani punctul ,,La turn”, putând fi constatat astfel momentul trecerii de la cultura Dudeşti la Vădastra, dar şi la apariţia unor aspecte de tip Giuleşti. Marin Nica, pe baza săpăturilor de la Fărcaşele de Sus, punctul „La şcoală”, a stabilit legăturile cu faza Dudeşti – Cernica, de asemenea, a fost clarificat şi momentul apariţiei comunităţilor Boian V, luând astfel sfârşit cultura Vădastra. Prin urmare, modalitatea prin care este reprezentat chipul uman, care se găseşte în fazele II-IV, este întâlnită şi în plastica culturilor Karonovo IV, Vinča, etapele C-D.
[…] Aşezările de la Fărcaşele IIA, Leu III, Padea erau sincrone, după opinia lui H. Parzinger cu siturile de la Usoe I, Ezero III, Botniţa din Bulgaria, toate acestea fiind încadrate cronologic în 5 a. Aşezările de la Vădastra II, Cruşovu I, Hotărani I prezintă asemănări cu Brenica I-II şi Karanovo IV, corespunzând orientului cronologic 5 b.”

C. Cultura Hamangia

Aproape orice român care a trecut pe la şcoală, când aude ceva despre „Gânditorul de la Hamangia” face corelaţia cu o cultură preistorică din Dobrogea. Gânditorul de la Hamangia, împreună cu frumoasa lui parteneră numită „femeia lui” sau „femeie şezând” reprezintă un complex de două statui celebru în toată lumea. Ideea artistică a autorului este dublată de o realizare de un înalt nivel tehnic şi tehnologic, în condiţiile în care „Cultura Hamangia” nu are o ceramică foarte dezvoltată în comparaţie cu a altor culturi contemporane ei..

Facem o completare legată de altă statuetă antropomorfă creată aproximativ în aceeaşi perioadă: „Gânditorul de la Târpeşti”. Aceasta aparţine culturii Precucuteni şi dovedeşte aceeaşi măiestrie artistică, tehnică şi tehnologică. Vom povesti mai târziu şi despre influenţele reciproce ale celor doua culturi, evident, redând excerpte din lucrările cercetătorilor care s-au ocupat de acest aspect.

În lucrarea lui Vladimir Dumitrescu „În legătură cu vechimea Culturii Hamangia” publicată în Revista „Peuce. Studii şi comunicări de Istorie” a Muzeului Delta Dunării Tulcea, II/1971, pag. 3-9, scrie:

„Cele mai vechi paralele (şi de altfel foarte sporadice) care pot fi stabilite între cultura Hamangia şi o altă cultură neolitică din România-lăsînd la o parte ceramica cu barbotină, neconvingătoare în această privinţă-se situează nivelul fazei Bolintineanu a culturii Boian. Printre fragmentele descoperite la Cernavodă, unele pot fi considerate foarte apropiate de ceramica Bolintineanu, dintre acestea făcînd parte şi acelea decorate cu pliseuri. Totodată în aşezarea de la Techirghiol aparţinînd culturii Hamangia a fost găsit un fragment ceramic despre care descoperitorii spun că „prin decor se aseamănă cu materialele din faza Bolintineanu”, pe lîngă alte piese care prezintă analogii frapante cu ceramica fazei următoare-Giuleşti-a culturii Boian. După cum m-a informat colegul S. Morintz aceste paralelisme au fost confirmate prin descoperirile sale încă inedite de la Coslogeni (pe Dunăre, în jud. Ialomiţa), unde s-au putut observa relaţii foarte strînse între materialele aparţinînd fazei vechi a culturii Hamangia şi acelea ale fazei Bolintineanu.”

În lucrarea lui Eugen Comşa „Neoliticul judeţui Tulcea” publicată în Revista „Peuce. Studii şi comunicări de Istorie” a Muzeului Delta Dunării Tulcea, II/1971, pag. 11-18, scrie:

„Ca ipoteză de lucru-în stadiul actual al cercetărilor-sîntem nevoiţi să admitem, că în această zonă au pătruns de dincolo de Dunăre, într-o fază tîrzie de evoluţie, purtătorii culturii Criş ale cărei comunităţi sînt documentate în prezent prin cîteva aşezări situate la circa 90 km distanţă de teritoriul jud. Tulcea. De asemenea, în perioada de la sfîrşitul neoliticului timpuriu nu este exclusă şi o extindere parţială, restrînsă tot dincolo de Dunăre, a purtătorilor culturii ceramicii liniare. Ne referim în mod special la zona din nord-vestul judeţului Tulcea.
Mai tîrziu, în cursul perioadei mijlocii a epocii neolitice, mare parte din întinderea judeţului-din sudul lui şi după toate probabilităţile (mai ales în est) pînă la Delta Dunării, poate chiar şi zona de dincolo de fluviu, în împrejurimile Ismailului-a fost locuită de purtătorii culturii Hamangia. În acelaşi timp, în sud-vest (în apropiere de vadul de la Hîrşova) şi în nord-vest în zona din preajma Măcinului (în apropierea vadului de la Brăila) este posibilă o stabilire restrînsă ca durată şi intensitate a purtătorilor culturii Boian (din faza Giuleşti). Aceştia sunt documentaţi prin cîte o aşezare, pe ambele maluri ale fluviului, în dreptul vadului de la Hîrşova şi printr-un grup de aşezări de la începutul şi sfîrşitul fazei Giuleşti, la Brăila.
[…] Din observaţiile făcute pînă acum rezultă că în cursul unei perioade îndelungate, corespunzătoare aproape întregii lor evoluţii, comunităţile culturilor Hamangia din Dobrogea şi cele Boian din Muntenia, au fost în relaţii bune, paşnice, în decursul unor perioade scurte au existat chiar întrepătrunderi între ariile lor de răspîndire.
Spre sfîrşitul evoluţiei lor s-au produs însă evenimente care au dus la înăsprirea raporturilor şi la pătrunderea cu forţa a comunităţilor fazei de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa, peste Dunăre şi la înfrîngerea şi supunerea comunităţilor unei faze tîrzii a culturii Hamangia. Drept urmare acestor evenimente se remarcă pe tot întinsul Dobrogei schimbarea culturii materiale. Locul culturii Hamangia a fost luat de cultura Gumelniţa. Studiere elementelor specifice din domeniul ceramicii a dus la concluzia că elementele principale sînt gumelniţene, iar o parte işi au originea în cele caracteristice culturii Hamangia. Aceste constatări au permis să se ajungă la precizarea că în urma pătrunderii în Dobrogea a comunităţilor din faza de tranziţie la cultura Gumelniţa, o parte din vechea populaţie Hamangia a fost asimilată de noii veniţi.”

În lucrarea „Începutul eneoliticului în Dobrogea: între prejudecăţi şi certitudini” întocmită de Valentina Voinea şi George Neagu, publicată în Revista Studii de Preistorie Nr. 3/2005-2006, Editura Renaissance, Bucureşti, 2006, pag. 149-161 scrie:

„Teoria evoluţiei liniare permanent ascendente a umanităţii, fără sincope sau aculturaţii a fost îmbrăţişată, conştient sau inconştient, de numeroşi cercetători, ajungându-se la imaginea stereotipă a fazelor sincrone, fără o argumentare stratigrafică coerentă. Pornindu-se de la aceste prejudecăţi de interpretare, s-au definit culturi, faze şi subfaze doar pe baza unor fragmente ceramice descoperite întâmplător sau selectate mai mult după criterii artistice decât după contextul stratigrafic. Calitatea ceramicii, determinată atât de resursele naturale specifice fiecărei microregiuni cât şi de talentul meşterilor olari, nu trebuie să constituie un criteriu de datare relativă. Subliniem acest aspect deoarece, în lipsa datelor absolute, multe faciesuri regionale contemporane au fost considerate succesive în timp, segmentându-se artificial fenomene culturale manifestate pe arii geografice întinse. Situaţia devine cu atât mai complexă în zonele de contact unde s-au născut aspecte culturale mixte, greu de atribuit uneia sau alteia dintre culturile vecine. Dobrogea, datorită poziţiei geografice, a reprezentat o zonă de interferenţe culturale şi, implicit, un spaţiu în care dinamica locuirii nu poate fi surprinsă doar pe baza unor importuri ceramice. De aici numeroasele incertitudini şi erori de interpretare, sincronisme stabilite artificial, periodizări şi concluzii neargumentate. Din mulţimea formulărilor de acest gen ne oprim doar asupra câtorva. D. Berciu periodiza cultura Hamangia astfel „Studiul tipologic şi observaţiile stratigrafice nu ne îngăduie încă să deosebim clar perioada a IV-a de perioada a III-a şi nici de perioada V-a. Astfel, perioada a IV-a rămâne încă o problemă deschisă, deşi există elemente pe baza cărora am şi putut sesiza răstimpul tipologic-cronologic dintre perioadele a III-a şi a V-a, care a fost ocupat de perioada a IV-a” (D. Berciu 1966, p. 110). În lipsa unor argumente stratigrafice, singura explicaţie a acestei împărţiri ar fi echivalarea rigidă cu cele cinci faze ale culturii Boian, stabilite de acelaşi autor. Divizarea sterilă a culturii Hamangia o regăsim în periodizarea propusă de arheologii bulgari în care există un sincronism perfect între cele patru faze ale culturilor Hamangia/Sava, Poljanica, Marica şi Gradenica. De altfel, sistemul este generalizat pentru toate culturile neoeneolitice de pe teritoriul Bulgariei (Anexa 1). Carenţele acestui sistem transpar şi din încadrarea culturală a mormintelor de la Durankulak: aceeaşi incertitudine în separarea fazelor Hamangia I-II, Hamangia IV – Varna I şi Varna II – III (Anexele 2-3). Incertitudinea încadrării cronologice se explică şi prin modul de stabilire a sincronismelor culturale – pe baza unor importuri ceramice provenind, cel mai adesea, din contexte arheologice deranjate sau neprecizate. Deoarece analiza noastră se limitează la etapa de început a eneoliticului în Dobrogea, prezentăm, în continuare, datele de care dispunem, până în prezent, cu privire la sincronismele culturale pentru acest segment de timp.
[…] Numărul redus al datelor absolute de care dispunem, până în prezent, pentru eneoliticul timpuriu din Dobrogea, nu ne permite stabilirea unor raporturi cronologice precise (Anexa 4). În limita lor vom încerca conturarea unui tablou general, urmând ca cercetările viitoare să permită o delimitare mai fină.
Pentru cultura Hamangia au fost publicate şase date absolute:
– 4530±95 B.C., 4090±60 B.C. şi 4060±160 B.C., fără precizarea sitului (Vl. Dumitrescu et
alii 1983, p. 99);
– 5990±100 B.P., probă prelevată din Lacul Şabla, marcând momentul apariţiei primelor
plante cultivate în zonă, în strânsă legătură cu aşezarea Hamangia II din apropiere (J.
Bojadžiev 1992, p. 11);
– 5830±70 B.P. (Grn-1986), din aşezarea eponimă, nivel Hamangia III (D. Berciu 1966, p.
114);
– 5840±200 B.P. (Hv-12759), mormântul M. 536 din faza Hamangia IV (Durankulak I,
2002, p. 67).
Simpla analiză a datelor de mai sus ne determină să considerăm ca reper cronologic sigur pentru faza Hamangia III doar 5830±70 B.P. Anterioritatea datei absolute din necropola Durankulak pote fi explicată prin marja de eroare (±200) şi evoluţia scurtă a fazei Hamangia IV pe un areal restrâns (zona litoralului vest-pontic). În timp ce comunităţile din zonele intens circulate (zona lacurilor Varna – Beloslav – Durankulak) trăiau adevărate simbioze culturale, cel mai sensibil sesizate în formele şi decorul ceramicii precum şi în inventarul funerar, regiunile marginale conservau vechi tradiţii, elementele alogene, destul de rare, fiind uşor de identificat prin importurile ceramice Boian-Vidra şi Boian-Spanţov. Magnetismul pe care îl exercitau aşezările din zona litoralului vest-pontic este lesne de înţeles dacă avem în vedere numai dimensiunile şi tipurile de construcţii, diversitatea şi calitatea materialului arheologic descoperit la Durankulak.
[…] În concluzie, teoria sincronismului liniar între fazele culturilor Hamangia – Marica – Sava – Poljanica/Boian se dovedeşte a fi doar o prejudecată de interpretare şi nu o certitudine, teorii fiind argumentate, de cele mai multe ori, cu importuri „fabricate” sau citate din surse îndoielnice. „

În lucrarea lui Eugen Comșa „Date cu privire la răspândirea comunităților fazei de tranziție de la cultura Boian la cultura Gumelnița, pe teritoriul Dobrogei„, Publicată în revista Pontica, anuar al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, nr. 5/1972, pag. 39-44, scrie:

„După cum se ştie, încă de la începutul neoliticului mijlociu, a existat un paralelism între comunităţile culturilor Boian şi Hamangia. Dovezile contemporaneităţii lor şi a raporturilor dintre ele sînt din ce în ce mai multe. Observaţiile făcute pe teren dovedesc că diverse contacte dintre comunităţile lor au avut loc încă din timpul fazei Bolintineanu. Atrage în special atenţia descoperirea la Hîrşova , în cuprinsul tellului de acolo, la bază, fiind resturi de locuire din timpul fazelor Giuleşti şi Vidra, iar după o scurtă întrerupere locuirea purtătorilor culturii Boian a continuat pe acel loc pînă la sfîrşitul fazei de tranziţie şi mai tîrziu pînă la încheierea procesului de evoluţie a comunităţilor culturii Gumelniţa din zona respectivă. Prin urmare, la Hîrşova (poate şi în împrejurimi, mai ales spre nord) a existat un cap de pod al purtătorilor culturii Boian, de la stabilirea lor (în dreptul importantului vad de peste Dunăre) şi pînă la sfîrşitul evoluţiei culturii. În tot acest timp ei menţinînd contactul cu comunităţile învecinate aparţinînd culturii Hamangia.
În perioada de maximă înflorire a comunităţilor culturii Hamangia, din faza Ceamurlia de Jos, astfel de materiale sînt documentate de-a lungul malului Dunării dobrogene, din preajma Hîrşovei şi pînă aproape de Ostrov. Pe teritoriul menţionat au fost cercetate aşezările purtătorilor culturii Hamangia de la Cernavodă şi se cunosc fragmente ceramice de acelaşi tip, izolate, descoperite întîmplător în cîteva puncte. În aceeaşi regiune se cunosc unele loturi găsite întîmplător, izolate, de fragmente ceramice de tip Vidra. Cel mai important este cel de la Cernavodă, unde pe Dealul Sofia s-au cercetat rămăşiţele unei locuinţe de suprafaţă, incendiate. Sub stratul de lipitură arsă s-au găsit numai fragmente ceramice de tip Hamangia, faza Ceamurlia de Jos, iar printre dărîmăiurile locuinţei şi în nivelurile de deasupra ei, împreună cu materiale majoritare de tip Ceamurlia de Jos, s-au găsit fragmente ceramice tipice din faza Vidra.
[…] Astfel în prezent se cuvine să admitem că pe teritorii deosebite, în perioada dintre faza Ceamurlia de Jos şi faza Hîrşova , pe întinsul jud. Constanta au trăit două populaţii diferite, în nord comunităţile din faza de tranziţ de la cultura Gumelniţa, iar în sud cele aparţinind sfîrşitului culturii Hamangia, cărora D. Berciu le-a dat denumirea de Hamangia V.
Dacă ţinem seama de faptul că oamenii fazei de tranziţie au ajuns în vecinătatea malului Mării Negre atît în regiunea din nordul jud. Constanta, cît şi in estul R. P. Bulgaria , în zona de la sud de Varna , este de presupus că, deşi răspîndirea lor spre est (atît în zona Hîrşova, cît şi în nord-estul R. P. Bulgaria) a început încă din cursul etapei Spanţov, ei au ajuns să, ocupe tot ţărmul mării: în regiunea lor de răspîndire, de-abia la sfirşitul fazei de tranziţie, adică în perioada de formare a fazei Hîrşova. Faptul că aşa după cum arată Doina Galbenu majoritatea elementelor din domeniul ceramicii fazei Hîrşo a sînt de origine Boian, dovedeşte că nu avem de a face cu o întrepătrundere sau asinmilare a unor elemente Boian de către comunilăţile tîrzii ale culturii Hamangia, ci de o pătrundere şi răspîndire efectivă a comunităţilor fazei de tranziţie pe teritoriul Dobrogei sudice şi de asimilarea de căt e membrii lor a resturilor populaţiei Hamangia, de la care s-a păstrat numai unele elemente din cadrul ceramicii.”

În lucrarea lui Puiu Haşotti „Noi date privind difuziunea culturii Hamangia” publicată în revista „Pontica” Nr. 17/1984 a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, pag. 25-36, scrie:

„Este unanim acceptat faptul că purtătorii culturii Hamangia au migrat în cadrul unui curent de litoral, datorită unor cauze car e la ora actuală ne scapă, de undeva din vestul Anatoliei, ei ajungînd în Dobrogea cu elementele lor de cultură materială şi spirituală deplin formate. Este deci normal ca cele mai vechi aşezări ale culturii să le găsim în sudul Dobrogei sau în nord-estul Bulgariei.
[…] Cele mai sudice descoperiri sînt cele de la Burgas – punctul Kableş-kovo (nu putem fi siguri că vasul de aici apa ţine culturii Hamangia) si Varna – tellul Sava . Cea mai nordică descoperire sigură aparţinînd culturii Hamangia s-a făcut pe o insulă situată la nordul lacului Razelm, în punctul numit „Popina”. În judeţul Tulcea mai sînt patru puncte: General Dragalina, Greci şi Măcin, cu descoperiri neolitice a căror încadrare culturală este neprecizată. S-a presupus, şi nu fără temei, că spre nord cultura Hamangia ar fi putut fi prezentă, adăugăm noi, spre sfîrşitul sau în perioada de maximă înflorire a ei, pînă dincolo de braţul Chilia al Dunării, în R.S.S. Moldovenească. Ipoteza se bazează pe unele analogii cu o serie de materiale din aria culturii Tripolie A. Spre vest, răspîndirea culturii este marcată de singurele descoperiri din stînga Dunării : Grădiştea Coslogeni, punctul situat la borna kilometrică nr. 4 a şose Călăraşi-Ostrov Regie, Pietroiu şi I.A.S. Roseti, precum şi de descoperirile de la Hîrşova. La est, arealul culturii Hamangia este pus în evidenţă de descoperirile de pe litoralul mării Negre: Mangalia, Limanu, Techirghiol, Zarguzan, Agigea, Istria, şi Popina din nordul lacului Razelm. Din cîte se observă , aria de răspîndire a culturii Hamangia cuprinde aproape întreaga Dobroge. Nu este deloc exclus ca viitoarele descoperiri să umple zonele din nordul şi în bună parte din sudul Dobrogei, să se înmulţească în stînga Dunării şi să apară pentru prima dată la nordul braţului Chilia.
[…] La ora actuală, cei mai mulţi dintre cercetători înclină să împartă evoluţia culturii Hamangia în trei faze: Goloviţa, Ceamurlia de Jos şi Mangalia. Ultima, care este şi foarte puţin cunoscută, are în acelaşi timp o denumire oarecum neadecvată, iar primele două sînt, după părerea noastră, susceptibile de subîmpărţiri, aspecte ce nu fac însă obiectul acestui articol decît tangenţial. Pentru o mai bună observare a difuziunii culturii Hamangia prezentăm în continuare pe lîngă harta respectivă, punctele în care ea a fost identificată, cu încadrarea lor în fazele de evoluţie ale culturii.”

D. Cultura cu ceramică liniară

În lucrarea lui Cristian Virag „Problematici ale neoliticului din nord-vestul României şi zonele învecinate” publicată în „Satu Mare. Studii şi Comunicări – Seria Arheologie Anuarul Muzeului Judeţean Satu Mare”, XXII/1, 2005, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2005, pag. 13-26, scrie:

„Originea culturii ceramicii liniare a Alföldului (în maghiară AVK) se află în fondul vechi starčevian precum şi în rezultatul unei difuziuni culturale a influenţelor vinčiene şi a transformărilor petrecute în comunităţile Starčevo–Criş târzii, deja influenţate de Vinča, numite de colegii maghiari „Protovinča”11. Aceste fenomene se petrec la nivel Starčevo–Criş IIIB/IVA–Vinča A2. Cercetătorii maghiari susţineau formarea culturii AVK în N., dincolo de Valea Barcăului, unde nu erau atestate comunităţi de tip Starčevo–Criş, fiind considerate drept o componentă de bază comunităţile tardenoasiene, ipoteză preluată şi susţinută şi pentru alte grupe liniare: Ciumeşti, Szatmár, ceramica liniară est-slovacă.
Gheorghe Lazarovici identifică zona de formare a celor mai timpurii elemente liniare în Moravia de Sud, Slovacia, NE Ungariei, Transdanubia, identificând elemente Starčevo Criş evoluate la Bíńa, Hurbanovo precum şi în staţiunile celei mai vechi faze a ceramicii liniare din cronologia lui Pavuk–Älteste Linienbandkeramik.
Cele mai timpurii staţiuni ale liniarului timpuriu sunt la Michalovce–Hrádok, Barca–Svetla III, Barca III. Pentru geneza liniarului timpuriu din Pannonia, Gh. Lazarovici identifică două elemente sudice: elemente directe ale şocului vincian şi elemente de sinteză de tip Starčevo IV, la care se adaugă două componente pannonice vechi, un orizont Körös evoluat şi o componentă mezolitică, tardenoasiană. Geneza acestor fenomene liniare este cauzată de presiunea celor mai timpurii elemente vinčiene (Vinča A1 şi Starčevo Criş IIIB) iar momentul cronologic al celor mai timpurii descoperiri liniare se plasează la un orizont Starčevo Criş IVA–Vinča A2, atestat prin importuri liniare în mediul vincian.
N. Kalicz şi J. Makkay consideră limita nordică de răspândire a culturii Körös pe linia Kunhegyes–Beretteyóújfalu (V. Barcăului sau Beretăului). În percepţia autorilor, comunităţile Körös au dat un impuls în neolitizarea zonelor nordice, care a dus la naşterea culturii ceramicii liniare a Alföldului (AVK), cu noi tipuri de aşezări şi forme de “gospodărire”, şi care va sta ulterior la baza dezvoltării comunităţilor din neoliticul mijlociu. Săpăturile lui N. Kalicz şi J. Makkay de la Méhtelek au dovedit prezenţa în Bazinul Tisei Superioare a unor comunităţi de tip „Körös-variantă transilvăneană”, şi care-i determină pe autori săşi revizuiască părerile despre grupul Szatmár. În percepţia celor doi autori citaţi anterior, originea grupului Szatmár II se află în fenomenele rezultate în urma contactelor dintre AVK şi Körös (Protovinča). Săpăturile de la Kőtelek–Huszársarok şi Tiszavolk–Négyes au adus noi elemente în clarificarea fenomenelor din Câmpia Tisei. Astfel, săpătura de la Kőtelek–Huszársarok a relevat prima stratigrafie orizontală care a oferit relaţii între cultura Szatmár II şi AVK22, pe lângă formele specifice culturii Körös, fiind vorba de forme şi ornamente care pot fi explicate, după părerea autorului, doar printr-o influenţă de origine transilvăneană. Diverse forme: ceramica neagră lustruită, farfurii biconice profilate, fructiere cu piciorul înalt sunt fără analogii în Körös–Starčevo-Criş–Cârcea–Anza– Kremicovci–Karanovo I-II–Protosesklo–Sesklo, în schimb îşi găseşte analogiile în Ciumeşti–Pişcolt– Vinča A –Dudeşti I –Karanovo III –Zlatorski–Porodini–Dimini I (Tsangli)–Protokokanj (Kokanj)– Danilo. La Kőtelek–Huszársarok şi Tiszavolk–Négyes apar forme de vase considerate de Raczky specifice pentru AVK: farfurii patrulatere, piciorul înalt, fiind întâlnite ornamente prin incizie, ornamente prin lustruire, motive pictate. Ca şi în aşezările Szatmár II, pe unele fragmente ceramice apar ornamente pictate cu linii vălurite combinate cu incizie. Ceramica uzuală este ornamentată cu ciupituri de tip Starčevo–Criş, combinate cu ornamente incizate.
Apar, de asemenea, idoli antropomorfi, cu faţa triunghiulară, cu perforaţii în colţurile superioare ale feţei, consideraţi specifici pentru AVK24, fiind întâlniţi în aşezările de tip Szatmár II, la Ebes–Agyagbánya, Tiszabezded–Servapa. Fragmentele ceramice cu reprezentări antropomorfe sunt frecvente în grupurile culturale mai târzii ale AVK – Tiszadob, Esztár. Raczky consideră Szatmár II mai degrabă un grup cultural în cadrul culturii AVK, faza timpurie, de formare a culturii, la un orizont Ciumeşti–Vinča A–Dudeşti I–Karanovo III– Zlotarski–ProtoKakany–Danilo I–DVK timpuriu. Prin urmare, Szatmár II este similar cu AVK I (în Bazinul Tisei Superioare), cu legături directe cu descoperiri de tip Ciumeşti–Pişcolt, prin care se pot stabili legături genetice cu Vinča A din Banat şi cu Dudeşti I (Muntenia, Oltenia).
Evident, Raczky trage această concluzie pe baza materialelor publicate în 1983 de Lazarovici, Nemeti însă la o analiză mai atentă materialele de la Ciumeşti şi Pişcolt se diferenţiază de cele de la Kőtelek–Huszársarok şi Tiszavolk–Négyes. La Pişcolt–Lutărie, Tiream, Moftinu Mic, Urziceni, care sunt aşezări contemporane, materialele pictate cu motive ornamentate prin cruţare, motive pictate perlate, motivele incizate combinate cu pictură, ciupiturile, sunt extrem de puţine, reprezentând sub 5% din procentul materialului ornamentat. Astfel, la Pişcolt–Lutărie, în gr. 2/1980, ciupiturile reprezintă doar 2%, inciziile sunt în proporţie de 3,6% iar la Urziceni–Vamă aceste elemente reprezintă 5% din totalul ceramicii ornamentate. Prin urmare, aceste ornamente reprezintă mai degrabă reminiscenţe, fiind necesară o datare mai târzie a acestor materiale. Astfel, dacă materialele de tip Ciumeşti sunt încadrate în Szatmár II/AVK I, materialele de tip Pişcolt–Lutărie, Tiream, Moftinu Mic, Urziceni trebuie încadrate în AVK IIA.
[…] O percepţie total diferită de cele exprimate anterior o reprezintă cea a lui O. Trogmajer care, pe baza săpăturilor de la Szolkszentmárton şi Gyálarét–Szilágyi, consideră că ceramica liniară apare simultan cu cultura Körös, ambele având la bază comunităţile tardenoasiene. La Gyálarét–Szilágyi, în groapa nr. 1, O. Trogmajer observă materiale Körös timpurii alături de ceramică liniară, de unde autorul concluzionează că cele două fenomene diferite apar concomitent şi evoluează în paralel. Evident, această ipoteză este total eronată şi are la bază necunoaşterea temeinică a acestor materiale, cel puţin la vremea respectivă. ”

În lucrarea întocmită de Sabin Adrian Luca, Horia Ciugudean, Aurel Dragota şi Cristian Roman „Faza timpurie a culturii Vinča în Transilvania. Repere ale orizontului cronologic şi etnocultural” publicată în revista „Augustia. Arheologie” a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, Nr. 5, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 2000, la pag. 53 şi următoarea:

„Calea cea mai plauzibilă de pătrundere a influenţelor culturale liniare spre centrul Transilvaniei este dinspre nord-estul teritoriului actual al României (grupul Szatmar-Berea Ciumeşti-Săcuieni) unde se constată o puternică dezvoltare a culturii Stareevo-Criş târzii (LUCA-IERCOŞAN 1998, 153-159) din care se naşte această grupă liniară veche ( COMŞA 1963; PĂUNESCU 1963; 1964; LUCA-IERCOŞAN 1997; DUMITRAŞCU-LUCA 1991, 289-291, Fig. 1). Ceramica pictată cu negru asociată, uneori, cu aceste descoperiri pare a fi la baza formării grupului cultural Pişcolt (LAZAROVICI-NEMETI 1983; NEMETI 1986-1987). Aceste elemente ar pătrunde spre izvoarele râului Someş, dând aspecte culturale înrudite (KALMAR 1 987; 1990). După scurta trecere în revistă a materialelor ccramice din Transilvania încadrate acestui orizont cronologic şi cultural se constată că, cel puţin pc culoarul Mureliului, nu avem argumente pentru existenţa unor comunităţi ce se pot încadra ferm acestui orizont cultural, în sensul descoperirilor din nord-vestul României sau din sudul câmpiei Tisei, lucru ce se întâmplă şi datorită evoluţiei în sens vineian al comunităţilor omeneşti de pe valea Mureşului, extrem de dens locuită în perioadă.
Unii cercetători au încercat să insinueze că elementele liniare vechi ar pătrunde spre Transilvania pe valea Mureşului şi acestea ar veni dinspre liniarul vechi de tip Alfăld. Influenţa acestor elemente culturale se simte foarte bine în nordul Banatului, în aşezări precum Fratelia, Freidorf I, Freidorf IV, Sat Chinez şi Băile Călacea (LAZAROVICI 1979, 266-268; LAZAROVICJ-GHERMAN-RESCH 1983; LAZAROVICI şi colab. 1991, 32, 41-49, Fig. 12/1- 2, 8; 13/1-2, 8-9; 14-15; DRAŞOVEAN 1989 (1990)), Bodrogu Nou-Către Vale (LUCA 1985, Fig. 1-2, 3/2, 4, 6-13; 4/1-8, 1 1-18; 5) sau SiriaGropile nemţeşti (LUCA 1985a, 457, Pl. I/4), fiecare dintre acestea arătând un grad diferit de integrare culturală a elementelor liniare.
Dacă această pătrundere ar fi avut loc pe valea Mureşului, sigur că am fi avut descoperiri liniare vechi necontestabile la Turdaş, de exemplu, nu aşa cum rezultă din critica noastră. De asemenea, şi alte aşezări ar fi avut atribute liniare mult mai bine evidenţiate, nu doar elemente, nivel la care ne aflăm acum cu cunoaşterea materialelor ceramice. Cert este că pătrunderea vinciană timpurie este mult mai puternică şi veche decât s-a sesizat până acum, fapt ce a influenţat negativ prezenţa comunităţilor liniare timpurii în Transilvania, acestea pătrunzând pe Someşuri, dinspre N-V-ul provinciei şi exteriorizându-se timid în Secuime şi mai puternic pe văile laterale ale Mureşului, cum ar fi valea Târnavelor.
Pătrunderea unor elemente şi – poate comunităţi – liniare în Transilvania se întâmplă mai târziu, o dată cu elementele Szakálhát, ca şi în Câmpia Aradului (LAZAROVICI-PĂDUREANU 1982) sau tisoide, ca Ia Lipova-Hodaie (LUCA 1986). Existenţa unor aşa-zise elemente liniare vechi la Turdaş arată, în condiţiile cunoştinţelor actuale asupra racordării stratigrafice a unor asemenea materiale arheologice, faptul că reprezintă ornamente specifice momentului timpuriu al culturii Petreşti (grup Foieni-Mintia: DRAŞOVEAN-LUCA 1990; DRAŞOVEAN 1994; 1994a; 1994b; 1996, 84-86, 93- 100), aşa cum este cunoscut la Mintia-Cierhat sau Petreşti-Groapa galbenă.
[…] Evoluţii locale, spre liniar, la orizont cronologic şi cultural Vinča A3-Bl, se constată în zonele marginale, izolate, unde există progrese, sub influenţă vinciană, spre procese culturale de tipologie liniară. Aceste evoluţii sunt fireşti în condiţiile unor procese locale de recesiune tehnologică şi culturală datorate izolării excesive a comunităţilor şi, unnării fireşti a acesteia, dispariţia culturii caracteristice orizontului mai vechi. Această transfonnare este influenţată de pătrunderi dinspre culoarul Someşurilor spre câmpia Transilvaniei.”

În lucrarea lui Alin Frînculeasa „Repere cronologice privind cultura cu ceramică liniară la sud de Carpaţi” publicată în revista „Mousaios”, Buletin al Muzeului Judeţean Buzău, Nr. XII, 2007, pag. 27-56. scrie:

„Definită pe baza decorului cu linii incizate zis şi „bandat”, cultura cu ceramică liniară se manifestă pe o zonă foarte întinsă din Europa centrală şi de vest, iar în est ajunge până la Bug. Au fost identificate două variante ale culturii ceramicii liniare, una răspândită în bazinul Tisei, definită de ceramica cu linii larg incizate şi puţin profunde (albiate), dispuse adeseori vălurit sau meandrat. În schimb în varianta central-europeană s-au trasat linii înguste, adânc incizate, care în fazele evoluate sunt întretăiate de mici alveole numite „note muzicale”.
[…] Pe teritoriul României se manifestă ambele variante, deşi prima apare foarte rar în zona de vest şi nord-vest. S-a remarcat că primele pătrunderi ale comunităţilor liniare pe teritoriul României, în zona Moldovei, ulterior în Transilvania şi Muntenia, se petrec imediat anterior ultimei perioade a evoluţie acestei culturi, etapă caracterizată de ceramica cu „note muzicale”- tipul Želiežovce. La sud de Carpaţi nu au fost descoperite aşezări propriu-zise, ci numai fragmente ceramice încadrate în faza „cu note muzicale” ce au apărut în diferite contexte culturale cum ar fi Vădastra I, Dudeşti şi Boian-Bolitineanu. În Muntenia în zona de nord-est contactul liniarului cu comunităţile culturii Dudeşti a dat naştere aspectului Sudiţi. După V. Teodorescu liniarul „de tip Sudiţi” a stat la baza formării culturii Boian-Bolintineanu. Influenţele ceramicii liniare au fost remarcate şi în culturile Vădastra I, Vinča B2-C1, Boian, Precucuteni şi Hamangia.
[…] Referitor la relaţiile culturale dintre liniar şi Hamangia, P. Haşotti apreciază că prima faza a culturii Hamangia este posterioară finalului culturii cu ceramică liniară, neexistând raporturi de contemporaneitate între aceste două culturi (Haşotti 1997, p. 22). Constată că în aşezările cele mai timpurii ale culturii Hamangia nu s-a identificat influenţe liniare sau de tip Sudiţi, dar nu exclude (oarecum contrazicânduse), posibilitatea unui curent invers dinspre Hamangia spre liniar (Haşotti 1990, p. 21). După N. Ursulescu influenţele ar putea fi indirecte la nivelul fazei Ceamurlia de Jos a culturii Hamangia, neexcluzând posibilitatea existenţei unor raporturi directe la începutul evoluţiei culturii Hamangia (Ursulescu 1997, p. 140-141).
[…] Apariţia unor materiale liniare asociate cu ceramică Boian-Giuleşti, marchează contacte ce sunt anterioare formării culturii Precucuteni I, la originea cărei se află aceste două manifestări culturale (Marinescu-Bîlcu 1974). Probabilitatea unor contacte Boian-Giuleşti-liniar ceramic cel puţin pentru sudul Moldovei a fost admisă de E. Comşa în studiile mai vechi (Comşa 1960, p. 240). Materiale liniare au fost descoperite în aşezările Boian-Giuleşti (etapa Greaca) la Baldovineşti, Siliştea, Lişcoteanca, Ipoteşti, posibil Piatra-Sat „Nucet”. Aceste descoperiri par să indice momentul terminus ante quem al acestor contacte.
[…] Descoperirile fragmentelor ceramice liniare de la sud de Carpaţi marchează o perioadă de contacte culturale, delimitată la limita inferioară de culturile Dudeşti faza Fundeni, Vinča B2, posibil finalul culturii Starčevo-Criş în Moldova şi la cea superioară de culturile Boian-faza Giuleşti, etapa Greaca, Vinča C1, Turdaş II, cel mai probabil anterior sau cel târziu contemporan cu formarea culturii Precucuteni I în Moldova. La un nivel maxim al acestor contacte pe direcţia nord-sud, plasat cronologic între culturile Dudeşti final/Vădastra I şi Bolintineanu, i-a naştere „aspectul Sudiţi” ce v-a evolua, local, probabil pe o perioadă foarte scurtă. Nu excludem ca descoperirile de la Sudiţi să reprezinte o aşezare de tip liniar ceramic, marcând alături de descoperirile de la Vadu Soreşti, Ghinoaica, Tohani, etc, aria maximă de răspândire a liniarului în zonă. Direct sau indirect au fost precizate influenţe ale culturii liniare asupra ceramicii/formării culturilor Dudeşti, Vădastra, Boian-Bolintineanu, Boian-Giuleşti, Hamangia, Precucuteni, Vinča B2-C. S-au precizat şi observat tradiţii sau influenţe ale ceramicii liniare posterior apariţiei culturii Precucuteni, prin descoperirea inclusiv a unor vase cu atribute antropomorfe la Dodeşti-aspectul cultural Stoicani-Aldeni (Niţu 1973-1974), Isaiia-cultura Precucuteni II-III (Ursulescu, Tencariu 2004), sau în mediu cultural Bucovăţ (Lazarovici 1979; Maxim 1999). Nu putem să nu remarcăm pentru acest interval cronologic lipsa unei omogenizări culturale în Muntenia, numeroasele contacte directe sau indirecte, puternicele influenţe reciproce, datorate unei „circulaţii” intense a ceramicii sau a unor mode ceramice, şi a contactelor umane, ce au generat sinteze culturale regionale.”

D1. Cultura Tisa

În lucrarea lui Dorin Popescu „Cercetări arheologice în Transilvania. II Săpăturile de la Vărşand” publicată în revista „Materiale şi cercetări arheologice”, nr. 2/1956. pag. 89-103, în partea dedicată săpăturilor de la movila „Viezurişte” scrie:

„După cum am arătat mai sus, materialul descoperit în movila Viezurişte se integrează în cultura materială de tip Tisa, numită astfel deoarece ea este răspîndită mai ales pe cursul rîului Tisa, de unde se întinde însă pînă departe. Materialul de la Vărşand se aseamănă mai mult cu materialul descoperit la Kökénydomb, lîngă Kopáncs, şi la Szakálhát, lîngă Seghedin.
În ce priveşte felul de viaţă al oamenilor de la Viezurişte, în afară de materialul descoperit la Viezurişte, avem ca documente observaţiile făcute în săpăturile de pe teritoriul R. P. Ungară , unde cultura de tip Tisa a fost studiată în numeroase locuri. În primul rînd ştim că ne găsim în epoca neolitică sau a pietrei şlefuite. În această vreme triburile diferitelor culturi depăşiseră stadiul în care ăşi procurau hrana numai ca vînători şi culegători şi începuseră să practice cultivarea plantelor şi creşterea vitelor completîndu-şi hrana, acolo unde li se oferea prilejul, prin vînat şi pescuit.
[…] Arheologul maghiar J. Banner, care s-a ocupat mai pe larg cu epoca neolitică în ţinutul dintre Tisa-Criş si Mureş spune că aproape aşetările culturii Tisa sînt situate pe înălţimi. În această privinţă, Viezuriştea face excepţie, movila fiind aşezată pe şes şi formată din resturile aşezărilor succesive.
[…] În afară de uneltele descoperite la Viezurişte, cultura Tisa mai cunoaşte harpoane de corn de cerb pentru prins pşti mai mari; tot la pescuit serveau greutăţile de lut, despre care am vorbit, dar parte din ele puteau fi întrebuinţate şi la întinderea firelor la războiul de ţesut, care era vertical. Uneltele de os serveau, de sigur, la prelucrarea pieilor. Nu vor fi lipsit nici uneltele din lemn. Ornamentele unor vase vor fi fost inspirate din motive scobite în lemn.
[…] Hainele oamenilor culturii Tisa se fac, tot după J. Banner, din piei de animale şi din fibre de plante.O dovadă că ţesutul era cunoscut sînt prîsnelele (fusaiolele) de fus făcute din lut sau din cioburi. De asemenea se cunosc şi imprimări de rogojini.
După cum ne arată mormintele descoperite în regiunea Hódmezővásárhely, morţii erau îngropaţi în poziţie chircită, bărbaţii pe partea dreaptă, femeile pe partea stîngă.
Am spus că materialul de la Viezurişte seamănă sau, mai bine zis, este identic cu cel de la Kökénydomb. Găsim în ambele locuri aceleaşi proeminenţe caracteristice şi aceleaşi ornamente cu linii incizate, care apar însă mult mai rar la Viezurişte, unde nu găsim nici benzile umplute cu puncte.
[…] După F. Tompa, în faza I-a a culturii Tisa predomină ornamentele incizate, în timp ce în faza a II-a, această ornamentaţie dispare încetul cu încetul, cedînd locul proeminenţelor şi adînciturilor în formă de bob de linte.
Nu vom intra în discutarea poziţiei pe care o ocupă cultura Tisa din punct de vedere cronologic în mijlocul celorlalte culturi neolitice din aceleaşi ţinuturi sau din cele învecinate. Părerile în această privinţă sînt încă împărţite. Un lucru pare a fi stabilit: această cultură nu derivă, după cum s-a crezut mai demult, din cultura tip Bükk, ci are o existenţă paralelă, cel puţin o parte a acesteia.
În ce priveşte poziţia culturii Criş faţă de cultura Tisa, se poate că aceasta din urmă este mai nouă. Oamenii culturii Tisa s-au stabilit în ţinuturile ocupate de cultura Criş, alegîndu-şi locurile de aşezare în apropierea celor vechi.
[…] Cultura Turdaş răspîndită mai spre est, în Transilvania şi în Oltenia este paralelizată de obicei cu cultura Tisa I sau considerată chiar identică cu aceasta. Credem însă că observaţiile lui P. Patay în această privinţă nu sînt lipsite de valoare. După ce constată că în cultura Turdaş apare foarte rar ornamentaţia caracteristică a culturii Tisa şi anume liniile meandrice repetate-aşa numitul stil textil-iar în cultura Tisa apare foarte rar ornamentul în benzi punctate-care caracterizează cultura Turdaş-ajunge la concluzia că rădăcinile acesteia nu rezidă în cultura Tisa, iar asemănarea unor forme trebuie explicată prin vecinătatea celor două culturi.”

În lucrarea lui Botond Bartók „Periodizarea şi cronologia descoperirilor eneolitice târzii din sud-estul Transilvaniei” publicată în revista Muzeului Naţional Secuiesc „Acta Siculica”, Sf. Gheorghe, 1997, pag. 163-172, scrie:

„Materialul arheologic aparţinând culturii Tisa în fazele sale târzii descoperit în sud-estul Transilvaniei, are un caracter relativ unitar. Periodizarea, precum şi încadrarea cronologică şi culturală se poate face în principal pe baza pieselor ceramice descoperite, care domină cantitativ. Alături de acestea, piesele litice, din os şi în special cele din metal, în speţă din cupru, ce-i drept în cantităţi mai mici, îşi au şi ele rolul important în încadrarea cronologică a descoperirilor. În analiza materialului ceramic, în privinţa încadrării lui cronologice şi culturale ne sunt de un real folos analogiile de la Bodrog – keresztúr, Pusztaistvánháza, Hódmezővásárhely Kotacpart, Deszk, Jászladány, Hódmezővásárhely-Kökénydomb, Tiszadomb, Tiszapolgár-Basatanya, Polgár-Bacsókert etc.
[…] La încadrarea cronologică a aşezărilor din sud-estul Transilvaniei ne serveşte şi materialul ceramic, care din punct de vedere al for melor şi al decorului format din benzi cu câmpul liber sau acoperite cu haşuri este caracteristic culturii Tisa în fazele Tiszapolgár şi Bodrog – keresztúr. Decorul meandric din bronz incizate, umplute cu pătrăţele este ornamentarea cunoscută la vasele din cimitirul de la Puszta – istvánháza, iar cel realizat prin împunsături succesive din aşezarea de la Hódmezővásárhely.
[…] Poziţia cronologică relativă a materialului aparţinând culturii Tisa în fazele sale Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr e dată de aflarea lui împreună cu materialele pictate de tip Ariuşd, din faza Cucuteni A-B şi B. Aceastã situaţie se regăseşte şi în aşezările din sud-estul Transilvaniei cunoscute prin cercetări sistematice. Prezenţa în aceeaşi locuinţă de la Reci a materialului ceramic decorat cu împunsături succesive, ori cu decor din benzi cu câmpul liber sau acoperit cu haşuri, împreună cu vase şi fragmente ceramice care aparţin culturii Ariuşd din etapa Cucuteni A-B şi poate B, poate arăta şi contemporaneitatea celor două faze ale culturii Tisa şi Ariuşd.”

În volumul autorilor Florin Draşovean, Marius Muntean şi Dumitru Ţeicu „Hodoni. Locuiri neolitice târzii şi necropola medievală timpurie”, editată de Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1996, la pag. 24-33 se află lucrarea lui Florin Draşovean „Locuirea Tisa”, din care spicuim:

„Cercetările arheologice au condus la descoperirea a şapte locuinţe de suprafaţă care aparţin purtătorilor culturii Tisa, dintre care au fost cercetate integral doar trei (LI, L3 şi L4). In ceea ce le priveşte pe celelalte intenţionăm să le cercetăm în campaniile viitoare (după 199I), dar lipsa de înţelegere a factorilor de decizie privind aplicarea legii fondului funciar şi, nu în ultimul rând, a proprietarilor pământului pe care se află situată locuirea, ne-a determinat să stopăm cercetările de aici.
[…] În zona Tisei, la nord de Mureş şi la sud de Crişul Alb, la acelaşi orizont cronologic, evoluează grupul Gorzsa, care se naşte pe baza fazei C a culturii Vinča şi conţine o foarte puternică componentă vinciană materializată în tehnologia de confecţionare a unor vase, unele forme şi decoruri (KUTZIAN 1966, 249 şi urm.; HORVATH 1985, 89- 94). Pentru materialele de la Hodoni, datorită arderii secundare la care au fost supuse acestea, este dificil de precizat dacă amintitele descoperiri cu atribute vinciene sunt importuri sau acestea se încadrează organic în contextul Tisa. Dacă acestea nu sunt importuri, aşa cum suntem înclinaţi să optăm, locuirea de la Hodoni poate fi încadrată în grupa Gorzsa.
In stratul Tisa şi în locuinţele conţinute de acesta a fost descoperit în locuinţa nr. 1 un vas miniatural (pl. XLIV /5) care este un import din cadrul culturii Vinča, cu analogii în aşezarea eponimă la adâncimile de 5,4 m 5,8 m şi 6 m (VASIC 1932, fig. 120-122), la Chişoda Veche, niv. III (RADU 1979, fig. 1/5), Borias şi Tape Leoo. Alături de acesta cercetările au condus la descoperirea unui vas in stare fragmentară decorat cu incizii subţiri grupate câte două dispuse vertical (pl. XLIV /3) care se regăseşte în cultura Lengyel, faza I (KALICZ 1985). Materialele vinciene şi, în special, vasul miniatural din locuinţa nr. 1 ne conducea la o cronologizare a locuirii Tisa la secvenţa cronologică a culturii Vinča. Astfel, vasul miniatură, prin adâncimile la care au fost descoperite ne sugerează, raportat la adâncimile stratigrafice ale staţiunii eponime, un orizont cronologic Vinča C. la Chisoda Veche, nivelul III a fost paralelizat cu sfârşitul etapei Cl, fără a putea preciza cu exactitate dăinuirea în timp a acestuia (DRAŞOVEAN 1994 a). La Hodoni, stratul Tisa suprapune unul Vinča Cl, şi luând în considerare şi cele enumerate mai sus, considerăm că începutul locuirii Tisa clasică de la Hodoni are ca „terminus post quem” sfârşitul etapei Vinča Cl şi îşi continuă, probabil, evoluţia în etapa C2, orizont la care este plasat şi importul care aparţine culturii Lengyel, faza I.
Aşezarea de la Hodoni se încadrează în fenomenul tisoid, fiind, la acest stadiu al cercetărilor cea mai sudică locuire Tisa din Banatul românesc. Aceasta se aliniază alături de alte descoperiri care aparţin acestei culturi, cum ar fi cele de la Cenad (LAZAROVICI 1975; 1979), Lipova-Hodaie (LUCA 1986), Chesint şi Vinga care marchează partea sud-estică a arealului de răspândire a culturii Tisa. La sud-est, aceasta se învecinează cu zonele locuite de purtătorii grupului Foeni şi cu ultimele dăinuiri ale grupului Bucovăţ. In sudul Banatului, la acest orizont cronologic evoluează cultura Vinča, faza C2.”

D2. Cultura Pişcolt sau Grupul Ciumeşti-Pişcolt

În „Istoria Românilor. Vol. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate„, Editura Enciclopedică Bucureşti, 2001, publicată sun egida Academiei Române, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, la pag. 132 scrie:

„Grupul Ciumeşti-Pişcolt (fig.11) (numit astfel după două localităţi din jud. Satu Mare, cercetare de Eugen Comşa şi Gheorghe Lazarovici) reprezintă tocmai expresia acestei sinteze din partea de nord-vest a ţării. Grupul face parte din aria culturală mai largă a ceramicii liniare vechi din bazinul superior şi mijlociu al Tisei (Alföld), având strânse legături cu sud-estul Slovaciei şi nord-estul Ungariei. Ceramica, deşi prezintă multe afinităţi cu cea starceviană, se deosebeşte totuşi de aceasta prin larga utilizare a unui decor de linii, incizate destul de superficial, cu ajutorul unui instrument cu vârful bont.”

În lucrarea lui Cristian Virag „Problematici ale neoliticului din nord-vestul României şi zonele învecinate” publicată în „Satu Mare. Studii şi Comunicări – Seria Arheologie Anuarul Muzeului Judeţean Satu Mare”, XXII/1, 2005, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2005, pag. 13-26, scrie:

„Grupul Pişcolt a fost definit pentru prima dată, sub denumirea de cultura Ciumeşti de E. Comşa pe baza colecţiei Kovács şi a sondajelor de verificare efectuate la Ciumeşti–Berea, fiind stabilite, în primul rând, pe baza clasificării tipologice a ceramicii, două faze evolutive: prima, mai veche, surprinsă la Berea I şi alta, evoluată, caracterizată prin mai multă ceramică pictată surprinsă la Berea IX. Acestor materiale li se adaugă cele de la Săcuieni–Horo, clasificate tipologic pe trei loturi.
Eugen Comşa explică geneza culturii Ciumeşti prin elemente de origine sudică, de tradiţie Starčevo–Criş, relevate prin pasta ceramicii, ornamentarea prin ciupituri, la care se adaugă contribuţia comunităţilor tardenoasiene. În ceea ce priveşte aportul comunităţilor locale, tardenoasiene, la geneza acestui grup, acesta este sesizabil prin caracterul microlitic al materialului litic. Astfel de comunităţi sunt atestate în nord-vestul României, unde, în zonele de dune de lângă Ciumeşti s-au descoperit resturi de sălaş tardenoasian, caracterizat prin unelte microlite specifice, lucrate în principal din obsidian. Este vorba de grupuri de vânatori nomazi care, prin tipurile de utilaje litice descoperite la Ciumeşti, fac parte dintr-o variantă a culturii tardenoasiene din Europa Centrală. Zona de constituire a acestui fenomen este plasată în N Crişanei, V Maramureşului şi NE Ungariei, cândva la sfârşitul neoliticului timpuriu, prima fază a culturii Ciumeşti fiind contemporană cu Starčevo–Criş IIIB/IVA. În Ungaria, acest fenomen este împins până la Tisa, unde este definit ca grupul Szatmár în zona Someşului Inferior. Descoperirile mai târzii au fost încadrate în Cultura ceramicii liniare a Alföldului care, s-a continuat în zonă prin câteva grupe cu ceramică pictată iar în Slovacia cu Ceramica liniară est-slovacă. Primei faze a culturii Ciumeşti, E. Comşa îi atribuie descoperirile de la Berea I, caracterizate printr-o ceramică degresată cu pleavă şi decor realizat prin barbotinare şi linii ondulate largi şi trasate. Pentru faza a doua a culturii, Comşa atribuie descoperirile de la Berea IX – caracterizate prin vase cu picior şi decor pictat şi cu analogii în grupul Tiszadob, Săcuieni–Horo lotul A, Peştera Devenţului, Satoralyiauyhely. Pentru faza a treia a culturii, Comşa îi atribuie Lotul B de la Săcuieni–Horo, cu analogii în Cultura ceramicii liniare a Alföldului în timp ce lotul C de la Săcuieni este atribuit unor fenomene de tip Tisa. De altfel, pentru Comşa, cultura Ciumeşti este diferită de ALP (AVK) considerând un contact între cele două culturi foarte târziu şi numai în zona cursului mijlociu al Mureşului. În urma a numeroase noi descoperiri, cultura Ciumeşti a fost redefinită de către Gh. Lazarovici drept Grupul Pişcolt deoarece cele mai reprezentative şi mai numeroase materiale au fost descoperite la Pişcolt şi nu la Ciumeşti.
Cercetările din ultimele două decenii îşi păstrează caracterul unor săpături de salvare, singurele cercetări sistematice fiind efectuate, începând din 1995, de către Janos Németi la Pişcolt, fără însă ca descoperirile să fie publicate. La acestea adăugăm săpăturile de la Halmeu–Vamă şi Urziceni–Vamă efectuate în ultimii cinci ani.
Grupul neolitic Pişcolt este un grup cultural care se desfăşoară în nord–vestul României şi care se încadrează în orizontul mai larg a unei civilizaţii cu ceramică pictată (Painted Pottery Culture – PPC). Acest orizont este atestat atât în Transilvania cât şi în estul Ungariei, precum şi în zona învecinată din Slovacia şi Ucraina Subcarpatică. Pentru teritoriul României, acest grup a fost cuprins în Complexul Cluj–Cheile Turzii–Lumea Nouă–Iclod (CCTLNI) care a fost definit ca o civilizaţie a neoliticului dezvoltat, formată din grupe cu aspecte culturale înrudite. Grupul Pişcolt se încadrează cronologic la nivel Vinča A2/A3–B, contemporan cu grupele Cluj–Cheile Turzii, Lumea Nouă. În urma unor descoperiri de genul celor de la Sântandrei, Oradea, Săcuieni, Vărzari, şi care prezintă bune analogii cu cele de la Ciumeşti, Berea, Pişcolt, Tiream, D. Ignat a propus denumirea de grupul Sântandrei–Săcuieni–Vărzari, argumentând propunerea prin existenţa unui grup Pişcolt la nivelul epocii bronzului, fapt care, potrivit autoarei ar putea crea confuzie. Originea acestui grup cultural se află în fondul vechi starčevian, peste care se suprapun elemente noi, de tip vinčian, caracterizate prin policromie, precum şi contribuţia manifestărilor de tipul celor de la Szolnok–Szanda, Öcsöd–Kitiro, Kőtelek, Tiszavolk–Négyes şi într-o mai mică măsură elemente aparţinând orizonturilor anterioare, de tip tardenoasian. Răspândirea acestui grup cultural pe teritoriul României este relativ bine delimitată de existenţa unor staţiuni în spaţiul cuprins între Bazinul Turului şi Crişul Repede, respectiv pe câmpiile din nord-vestul României: Câmpia Someşului şi a Barcăului; Câmpia Crasnei; Câmpia Ecedea; Câmpia Ierului; Câmpia Careiului şi Câmpia Nirului. Ulterior, arealul grupului Pişcolt (cultura Ciumeşti, după E. Comşa) s-a extins spre sud, acoperind o mică parte din cel al purtătorilor culturii Starčevo–Criş. Astfel de descoperiri ale grupului Pişcolt avem atestate la Berea, Carei, Ciumeşti, Dindeşti, Moftinu Mic, Pişcolt, Sanislău, Săcuieni, Tiream, Văşad, etc. Aceste realităţi culturale sunt prezente şi în nord–estul Ungariei, respectiv în bazinul inferior al Someşului şi în cotul Tisei, precum şi în zona învecinată din Slovacia şi Ucraina Subcarpatică.
Acest grup cultural are trei faze de evoluţie stabilite, în principal, pe baza materialului ceramic, urmărindu-se anumite elemente cum ar fi ciupiturile, inciziile meandrice, buzele cu Lippenrand precum şi tehnica arderii, lustruirii, stilul ornamentaţiei, fazele fiind contemporane cu celelalte grupuri culturale din CCTLNI.
1. Faza veche. În această primă fază evolutivă a grupului Pişcolt sunt destul de pregnante elementele din fondul vechi starcevian la nivel IIIB–IVA, şi anume: vasele bitronconice cu Lippenrand, castroanele bitronconice, oalele bitronconice cu buza scurtă, ornamente lustruite, barbotina organizată şi stropită, ciupiturile, altăraşele precum şi microlitismul pieselor litice. Această fază se desfăşoară la nivelul neoliticului timpuriu şi a fost surprinsă în descoperiri arheologice într-o serie de puncte: la Berea–Ciumeşti (Stavilă Mică; Stavilă Mare; Viile Berei; Grădina Florilor; Berea I), la Ciumeşti–La Silozuri (Ciumeşti III), la Sântandrei, la Tiream, la Urziceni–Crucea Vada. Aspectul ceramicii în această perioadă este moale datorită amestecului cu mâl şi resturi organice, fenomen care pentru ceramica uzuală începe încă din Starčevo–Criş IVA–IVB însă tot acum apare şi o ceramică degresată cu mâl şi pleavă foarte mărunt tocată, dintr-o pastă bine aleasă, bine lustruită şi foarte bine arsă, care deseori prezintă urme de pictură. Se pictează direct pe fondul vasului. Motivistica ornamentelor pictate şi incizate cunoaşte o mare varietate. Lipsa sau rărirea formelor cu Lippenrand şi a ciupiturilor indică o trecere spre etapa mijlocie. Ceramica pictată continuă o motivistică cunoscută în fazele târzii ale culturii Starčevo–Criş din regiunea dunăreană, dar şi din orizonturi contemporane din sud-estul european. Astfel, motivul din linii din puncte, realizat prin pictură precum şi liniile punctate cu motive în val sau zig-zag realizate în pozitiv, sunt întâlnite în fazele timpurii ale culturii Dimini. Benzi largi, pictate cu negru sau brun, cu spaţiile dintre ele umplute cu linii din puncte, prezintă numeroase analogii în grupul Szatmár, la Tiszacsege–Sandgrube şi Rétközberencs–Paromdomb. Ornamentele incizate din benzi în zig-zag sau ciupituri marcate de linii în zig-zag, precum şi ornamente incizate combinate cu spaţii largi pictate cu negru apar în grupul Szatmár la Rétközberencs –Paromdomb.
[…] O problemă majoră a arheologiei româneşti este că orice cercetare exhaustivă a unui sit arheologic tinde să se transforme într-un facies cultural, aspect cultural, grup sau cultură. Bunăoară, S. Dumitraşcu, în cadrul săpăturilor de la Biharea descoperă material ceramic pictat cu roşu crud şi cu bitum, „încadrat în neoliticul mijlociu, … într-un grup de sine stătător în Crişana centrală, în Bihor, ….Grupul Ceşmeu”, pe care autorul nu-l include „nici în cele de tip Criş şi nici în cale de tip Tisa”99 . Autorul observă influenţe de tip Vinča–Turdaş, afirmând că „ceramica de tip Sântana–Holumb are un înaintaş mai vechi în ceramica cu butoni găuriţi de tip vincian din grupul Ceşmeu”.
[…] Doina Ignat defineşte un nou grup cultural pe baza descoperirilor de la Corău, şi anume Grupul cultural Suplacu de Barcău, care, potrivit lui S. Luca, şi căruia tindem să-i dăm dreptate, este un grup cultural ce cuprinde descoperiri de tip Pişcolt precum descoperiri de tip Herpály. Sunt două fenomene distincte, descoperirile de tip Pişcolt se încadrează în neoliticul mijlociu în timp ce, cele de tip Suplac îsi găsesc analogiile la Herpály. De altfel, autoarea include în grupul cultural Suplacu de Barcău şi descoperirile de la Vărzari, definite ca un grup sau aspect aparte şi care mai probabil ţine de fenomenele de tip Pişcolt decât de cele de tip Herpály.
[…] Fără a urmări să propunem o nouă definire a unei culturi sau grup cultural, considerăm necesar utilizarea unei denumiri unitare pentru fenomenele culturale de acelaşi tip, de preferabil denumirea de Herpály sau, în definitiv, Salca–Herpály.”

În lucrarea lui Attila Nándor Hágó „Descoperiri funerare din culturile Pişcolt şi Szatmár” publicată în revista Muzeului Judeţean Satu Mare „Satu Mare. Studii şi Comunicări seria Arheologie XXX/1, 2014, Editura Muzeului Sătmărean Satu Mare”, pag. 19-38 scrie:

„În nord-vestul ţării şi în teritoriile învecinate avem relativ puţine descoperiri mortuare din epoca neolitică, şi mai puţine din epoca neolitică mijlocie/dezvoltată în care se încadrează cultura Pişcolt și grupul Szatmár (Planșa I/1-3). Însă datorită cercetărilor de mare amploare (săpăturile preventive, mai ales cele ocazionate de construirea autostrăzilor), descoperirile s-au înmulţit în ultima vreme, şi o bună parte din aceste descoperiri au fost prezentate de cercetători români şi maghiari6 , în unele cazuri publicând şi rezultatul analizelor antropologice.
În aria de răspândire a culturilor Pişcolt şi Szatmár, chiar dacă avem de-a face cu peste o sută de situri arheologice într-o arie de răspândire relativ mare, care include teritoriul a patru ţări actuale, avem de-a face cu un număr relativ mic de situri arheologice din care avem descoperiri funerare. Din păcate, în stadiul actual al cercetărilor nu deţinem date despre descoperiri funerare de pe teritoriul Ucrainei Subcarpatice sau din Slovacia de Est. Descoperirile funerare din partea nord-vestică a României încadrate în cultura Pişcolt au fost enumerate în articole diferite sau în repertorii, iar la unele dintre descoperiri au fost efectuate şi analizele antropologice. În acest studiu dorim să adunăm toate descoperirile mortuare din aria de răspândire a culturilor mai sus menţionate.
[…] În acest studiu am adunat toate complexele funerare din aria de răspândire a culturii Pișcolt, respectiv a grupului Szatmár. Din 16 situri avem 94 complexe cu 80 indivizi, de pe teritoriul Ungariei și 14 de pe teritoriul României. În stadiul actual al cercetării nu deținem informații despre mormintele din Slovacia de Est sau din Ucraina Subcarpatică. Numărul relativ mic a descoperirilor de pe teritoriul țării noastre se datorează lipsei cercetărilor de mare amploare (săpături pe suprafețe mari) în aria de răspândire a culturilor mai sus menționate.”

E. Cultura Precucuteni

În lucrarea lui Daniel Garvăn „Contribuţii la cunoaşterea culturii Precucuteni” publicată în Bibliotheca Memoriae Antiquitatis XXX, a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, Editura „Constantin Matasă” Piatra Neamţ 2013, scrie:

„De la publicarea monografiei culturii Precucuteni, realizată de către dr. Silvia Marinescu-Bîlcu (1974), până în prezent s-au acumulat destul de multe informaţii despre această civilizaţie, în ciuda unei activităţi de cercetare puţin susţinută şi lipsită de constanţă. În această situaţie, constatând că în ultimele decenii au fost identificate mai multe situri aparţinând acestei civilizaţii, am considerat ca fiind un util instrument de lucru un nou repertoriu al descoperirilor precucuteniene de pe teritoriul României. În realizarea acestuia ne-am bazat în primul rând pe datele publicate, pe materialele aflate în colecţiile unor muzee şi, nu în ultimul rând, pe cercetările proprii.
[…] Textului repertoriului i-am anexat un capitol ce se include în categoria restituirilor istoriografice. Este vorba despre rapoartele săpăturilor arheologice de la Traian-Dealul Viei întocmite de către Constantin Matasă, o scrisoare către redacţia SCIV semnată, de asemenea, de C. Matasă şi trei scrisori adresate de către Vladimir Dumitrescu Muzeului de Istorie din Piatra Neamţ. Toate aceste materiale provin din arhiva Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, iar publicarea lor în cadrul de faţă am considerat-o necesară pentru completarea informaţiilor referitoare la săpăturile dintr-una din cele mai cunoscute aşezări precucuteniene (Traian-Dealul Viei), şi la istoricul acestor cercetări.
Odată cu reluarea săpăturilor de la Traian-Dealul Fântânilor (jud. Neamţ), în anul 1951, pe teritoriul aceleiaşi localităţi a fost identificată şi aşezarea din punctul Dealul Viei. Săpăturile de aici aveau să aducă noi date privind evoluţia culturii Precucuteni. Descoperită de către preotul şi arheologul amator Constantin Matasă, staţiunea de pe Dealul Viei a fost cercetată de către acesta în anii 1951 şi 1953 şi de către Hortensia Dumitrescu şi Vladimir Dumitrescu, între anii 1954 şi 1961 (H. Dumitrescu, 1954, Eadem, p. 48-55; Eadem, 1955, p. 474-478; Eadem, 1957b; Eadem, 1959, p. 197-199). Aici avea să fie identificată cea mai veche fază a acestei culturi, acest lucru provocând … cea mai vie dispută din întreaga istorie a unei aşezări preistorice româneşti … (S. Marinescu-Bîlcu, 1974, p. 13). Caracteristicile noilor materiale, considerate ca aparţinând primei faze a culturii Precucuteni, având trăsături mai apropiate de cele ale culturii Boian-faza Giuleşti au determinat pe unii cercetători să aibă îndoieli în privinţa încadrării lor în Precucuteni, considerând că de fapt locuirea aparţine culturii Boian (E. Comşa, 1954, p. 371, 388; Idem, 1957, p. 44-45; D. Berciu, 1961, p. 65-68). Disputele privind această staţiune aveau să depăşească cadrul ştiinţific, ducând la întreruperea unei colaborări vechi, cea dintre Vl. Dumitrescu şi C. Matasă (Vl. Dumitrescu, 1993, p. 184). Totuşi, după episodul petrecut în toamna anului 1951, când C. Matasă descoperă şi face primele săpături pe Dealul Viei (Ibidem), îl vom regăsi pe acesta în colectivul de cercetare de la Traian, chiar responsabil al săpăturilor de aici din anul 1953 (H. Dumitrescu, 1954, p. 51). Este, de altfel, ultimul an în care arheologul amator C. Matasă, care împlinise vârsta de 75 de ani, participă la cercetări arheologice în afara oraşului Piatra Neamţ. Nu ştim dacă această răcire a relaţiilor a dus la întârzierea valorificării ştiinţifice a materialului din cele două staţiuni, dar ştim că prelucrarea acestuia a fost în atenţia reputaţilor cercetători Vladimir şi Hortensia Dumitrescu mult timp după încheierea săpăturilor, lucru dovedit de trei scrisori identificate în arhiva Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.
În cei peste 75 de ani trecuţi de la identificarea culturii Precucuteni, într-un număr mic de aşezări s-au efectuat cercetări sistematice de amploare. Dintre acestea amintim Izvoare şi Târpeşti (singurele care au beneficiat până în prezent şi de o publicare monografică), Traian-Dealul Fântânilor şi Dealul Viei, Poduri-Dealul Ghindaru, Târgu Frumos-Baza Pătule, Isaiia-Balta Popii, Costişa-Cetăţuia sau Olteni-Cariera de Nisip (jud. Covasna), – ultimele cunoscute mai mult din rapoartele de săpătură sau din unele studii legate de descoperirile mai spectaculoase, aparţinând altor epoci. În ceea ce priveşte originile şi începutul culturii datele nu s-au modificat de la primele discuţii născute în jurul descoperirilor de la Traian-Dealul Viei, acceptându-se ca arie de formare sud-estul Transilvaniei şi partea central-vestică a Moldovei, şi elemente componente principale ca fiind cele Boian-Giuleşti şi ceramice liniare. Săpăturile de la Olteni-Cariera de Nisip, jud. Covasna (V. Cavruv et al., 2005; V. Kavruk, D. Buzea, 2006) şi cele mai recente de la Baia-În Muchie, prin materialele descoperite, pot constitui baza unei discuţii viitoare referitoare la originea precucutenianului. În ceea ce priveşte finalul acestei culturi, mai ales trecerea de la ceramica incizată şi canelată la cea pictată, lucrurile nu sunt deloc mai simple. Subiectul este abordat odată cu publicarea materialelor de la Izvoare când se vorbeşte despre un nivel Protocucuteni, cu ceramică bicromă (R. Vulpe, 1957). Mai nou, ultimele campanii arheologice de la Poduri-Dealul Ghindaru (jud. Bacău), au readus în discuţie această etapă (D. Monah et al., 2003 şi cu toată bibliografia anterioară), fără a oferi un răspuns definitiv. Neclaritatea rezidă din dificultatea comparării descoperirilor din cele două staţiuni: dacă în orizontul de la Izvoare predomină ceramica bicromă, nivelurile în discuţie de la Poduri conţin o ceramică ce păstrează majoritatea elementelor precucuteniene, alături de un procent redus de fragmente de vase pictate.

[…] Până în prezent, pe teritoriul României au fost identificate 230 de puncte arheologice în care au fost descoperite materiale precucuteniene (harta 1). Aşa cum era normal, cele mai multe au fost descoperite în Moldova (harta 2), principala arie de dezvoltare, urmată de Transilvania (harta 4) şi Muntenia (harta 3). În spaţiul dintre Carpaţi şi Prut, din cele 156 puncte identificate (nu includem aici descoperirile din mediul Stoicani-Aldeni), doar în 41 au fost efectuate cercetări sistematice sau preventive / salvare. Cele mai multe au fost identificate în urma cercetărilor de suprafaţă sau au fost doar sondate. În 25 de situaţii au fost identificate resturile unor locuinţe, în aceste cazuri putându-se vorbi cu certitudine despre aşezări, acest număr reprezentând un procent de circa 16% din totalul descoperirilor. În alte cinci cazuri se menţionează prezenţa fragmentelor de chirpici, despre care putem presupune că provin de la locuinţe incendiate. În total avem un număr de 30 de aşezări precucuteniene, adică circa 20% din totalul descoperirilor. La acestea am mai putea adăuga cele şase aşezări sezoniere legate de exploatarea apei sărate (CucuieŃi-Slatina Veche, Gârcina-Slatina Cozla II-III, Lunca-Poiana Slatinei, Oglinzi-Băi I, Solca-Slatina Mare, łolici-Hălăbutoaia). Acestea sunt lipsite de orice urmă de structură de locuire, depunerea arheologică constând în fragmente ceramice, cenuşă şi vetre. În cele mai multe cazuri s-a descoperit doar ceramică, mai rar şi statuete antropomorfe, elemente ce nu indică automat şi existenţa unei aşezări, deşi este destul de greu de explicat prezenţa lor acolo. Nu puţine sunt cazurile (23 la număr) unde sunt menţionate doar „materiale precucuteniene”, fără alte precizări. Până în prezent putem vorbi de o singură aşezare cercetată exhaustiv şi care a beneficiat de o valorificare ştiinţifică deplină – cea de la Târpeşti-Râpa lui Bodai.
După încadrarea cronologică, cele mai multe descoperiri aparţin fazei finale (Precucuteni III), 71 din descoperiri, urmate de cele din faza Precucuteni II – 27 de cazuri şi cele mai puţine atribuite primei faze – 3. În cinci cazuri descoperirile au fost atribuite unei faze de tranziţie II-III. Însă, pentru un număr foarte mare de descoperiri (61) nu există nici o precizare privind încadrarea cronologică. În spaţiul de la sud şi sud-est de Carpaţi, în arealul culturilor Boian – Gumelniţa – Stoicani-Aldeni, materiale precucuteniene provin din 27 de puncte. Doar într-un singur caz se vorbeşte despre un nivel precucutenian – cel de la Homeşti (jud. Buzău), în toate celelalte fiind vorba despre „importuri” sau „influenţe”. Ne atrage atenţia descoperirea de la Pietrosu-La Arman (jud. Buzău), unde, într-o groapă, au fost descoperite materiale Boian-Giuleşti, Precucuteni I şi Vinča C35. Celelalte materiale de la sud de Carpaţi sunt atribuite în special fazei Precucuteni III, iar în două cazuri fazei II. Materialele presupus precucuteniene de la Gălăţui-Movila Berzei (jud. Călăraşi) au fost atribuite unei etape de tranziţie II-III.
În Transilvania materiale precucuteniene au fost identificate în 47 de puncte. O trăsătură a acestora este atribuirea lor primelor două faze ale culturii. Nu au fost identificate materiale care pot fi atribuite fazei III. Considerăm îndreptăţită teoria enunţată de M. Gligor care, într-un studiu referitor la prezenţa unor materiale precucuteniene în bazinul Mureşului mijlociu, consideră că este vorba mai curând de o „modă de ornamentare a ceramicii pentru comunităţile neoliticului târziu şi începutul eneoliticului” (M. Gligor, 2009, p. 241), autorul aducând şi argumente în acest sens. Cele mai multe descoperiri Precucuteni I au fost făcute în sud-estul Transilvaniei, în unele cazuri fiind vorba, fără îndoială, de aşezări (un bun exemplu în constituie descoperirile de la Olteni-Cariera de Nisip, Moacşa/Eresteghin-Fântâna cu Linte). Unele dintre aceste puncte au putut fi verificate prin săpături sau prin identificarea unor materiale în depozitele muzeelor din zonă. Se observă o densitate mai mare a materialelor din prima fază precucuteniană în sud-estul Transilvaniei decât în Moldova, această situaţie putând avea legătură şi cu descoperirile Boian-Giuleşti din zonă.”

În lucrarea „Cercetări interdisciplinare în aşezarea Precucuteniană de la Tg. Frumos (Jud. Iaşi). Aportul arheozoologiei„, întocmită de Nicolae Ursulescu, Dumitru Boghian, Sergiu Haimovici, Vasile Cotiugă şi Anca Coroliuc publicată în revista Universităţii ” Lucian Blaga” din Sibiu, Institutul pentru cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural transilvănean în context european, „Acta Terrae Septemcastrensis”, Sibiu 2002, la pag. 30 şi următoarele scrie:

„Cercetările începute în 1990 la Târgu Frumos şi care continuă şi în prezent au avut ca rezultat descoperirea celei mai vaste aşezări a culturii Precucuteni, cunoscută până acum pe teritoriul României.
Cultura Precucuteni (circa 4700-3700 b.c., date C14 necalibrate) a jucat un rol important la geneza celei mai reprezentative civilizaţii a eneoliticului european, Cucuteni-Tripolie. De-a lungul celor trei faze principale de evoluţie, comunităţile precucuteniene au cuprins un vast teritoriu, între SE-ul Transilvaniei şi interfluviul Bugul Sudic-Nipru (pe direcţia V-E) şi de la cursurile superioare ale Prutului, Nistrului şi Bugului până la contactul dintre silvostepă şi stepă în regiunile NV pontice (pe direcţia N-S) prfigurând nucleul principal al viitoarei arii de răspândire a complexului cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie… Pentru o reconstituire cât mai complexă a mediului natural şi a vieţii cotidiene a comunităţii precucuteniene de la Tg. Frumos s-a apelat, încă din primul an, la cercetări interdisciplinare, prin participarea unor specialişti din diverse domenii, la evaluarea şi interpretarea datelor rezultate. Am avut în vedere cercetări topografice, paleografice, pedologice, sedimentologice, arheozoologice, paleobotanice ş.a. Această abordare interdisciplinară a fost cu atat mai necesară cu cât la cercetarea sitului de la Tg. Frumos a participat în permanenţă un mare număr de studenţi practicanţi, îndeosebi de la facultăţile de istorie ale Universităţilor din Iaşi şi Suceava, Precum şi, pentru diferite perioade, de la Universităţile din Bari (Italia), Cernăuţi (Ucraina) şi Chişinău (Republica Moldova), fiind vorba, de fapt, de un şantier-şcoală, unde studenţii trebuie să deprindă tocmai metodologia unei cercetări arheologice moderne.”

În lucrarea „Relaţii între cultura Precucuteni şi aspectul cultural Stoicani-Aldeni reflectate în utilajul litic din aşezarea de la Târgu Frumos„, publicată în „Acta Musei Tutovensis” a Muzeului „Vasile Pîrvan” din Barlad, 2011, pag 7, Diana Măriuca-Vornicu scrie:

„Analiza materialului arheologic nu ne permite să identificăm cadrul (festiv sau nu) în care au avut loc aceste schimburi ci uneori doar obiectul schimbului, dar nu fără probleme. Macroscopic, fără analize chimice şi petrografice nu putem identifica obiectul schimbului dintre două comunităţi aparţinând aceleaşi arii culturale sau aceluiaşi cadru geografic, ci doar pe cele între diferite arii culturale datorită diferenţelor în trăsăturile definitorii pentru fiecare arie în parte. Astfel vorbim de importuri, adică ceea ce este altceva decât local. Pentru preistorie despre importuri se vorbeşte pe baza materialelor arheologice, singurii martori care au supravieţuit acelor vremuri. Cele mai grăitoare materiale arheologice în acest sens sunt de regulă ceramica şi plastica, ce pot reprezenta importuri din alte arii sau pot avea doar influenţe în modul de manufacturare, fără a fi importuri propriu-zise.”.

În lucrarea „Noi date privind complexele de cult din cultura Precucuteni„, elaborată de Nicolae Ursulescu, Dumitru Boghian, Vasile Cotiugă şi Vicu Merlan, se subliniază:

„Încă din momentul descoperirii ei, cultura Precucuteni a fost considerată, pe bună dreptate, ca o „prefaţă” a culturii Cucuteni – motiv pentru care i s-a dat acest nume1. Legătura organică dintre cele două culturi se evidenţiază nu numai sub aspectul manifestărilor materiale, ci deopotrivă şi pe planul vieţii spirituale, ceea ce are semnificaţii profunde în privinţa identităţii etnice a comunităţilor umane care le-au creat. Bineînţeles, la nivelul culturii Precucuteni nu a fost încă pe deplin atinsă larga paletă de exprimare a comunitătilor cucuteniene în domeniul magico-religios, dar se prefigurează clar cea mai mare parte a acestor credinţe. În afară de plastică, forma cea mai înaltă de expresie a acestor manifestări o reprezintă locurile special amenajate pentru derularea unor ceremonii de cult: altare şi chiar construcţii cu caracter de sanctuar.” (În Anuarul Muzeului din Deva „Acta Musei Devensis. Sargentia.” 2001-2002, pag. 61). La pagina 66 se concluzionează: „Datele recent furnizate prin cercetările de la Târgu Frumos şi Isaiia ne oferă o lărgire majoră a cunoştinţelor despre viaţa spirituală a comunităţilor precucuteniene, întrezărindu-se şi mai bine legătura intimă ce a existat între cultura Precucuteni şi civilizaţia cucuteniană, fiind vorba, în fond, de aceeaşi lume, aflată într-un proces firesc de evoluţie, materializat prin găsirea treptată a unor noi forme de exprimare a aceloraşi concepţii fundamentale.”

Referitor la viaţa spirituală a comunităţilor precucuteniene, se poate trage o concluzie asupra uniformităţii ei în arealul de răspândire şi din lucrarea întocmită de Constantin-Emil Ursu şi Constantin Aparaschivei „Vase cu reprezentări antropomorfe stilizate din arealul Precucuteni-Tripolie A„, publicată în volumul „Schola. Ars. Historia”, Editura Heruvim, Pătrăuţi, Jud. Suceava, 2014, pag. 45-85, în care scrie:

„Analiza asupra unor vase descoperite la Baia-În Muchie (jud. Suceava), similare cu altele din arealul Precucuteni-Tripolie A, decorate cu reprezentări antropomorfe stilizate, conduce la ipoteza că viața spirituală a acestor comunități era plină de semnificații rituale, poate adevărate „mituri”. Folosirea lor ca artefacte cu rol cultic este sugerată de dispunerea decorului, elementele simbolice cu care au fost înfrumusețate și, nu în ultimă instanță, volumele, care sunt multiplu de 0,5l. Abordarea simbolurilor în corelație cu istoria religiilor sugerează o lume bazată pe culte lunare, firească de altfel în mileniul V BC.
[…] O analiză a vaselor antropomorfe sau cu elemente antropomorfe, din arealul cultural Precucuteni-Tripolie A, arată că numărul acestora este redus, marea parte a descoperirilor încadrându-se în faza a III-a de evoluție…
[…] În 1994, Dmitri Ia. Teleghin, analizând două vase descoperite la Slobodka Zapadnaia și Timkovo, identifică un nou tip de decor antropomorf – reprezentări stilizate ale unei „zeițe cu chip de șarpe… gardian al vaselor cu cereale tripoliene”. Autorul amintește și de un vas similar descoperit la Traian-Dealul Viei (Dumitrescu, Dumitrescu 1968: fig. 11, 12), menționând că acesta este mult mai stilizat decât celelalte două (Телегин 1994: 74). Analiza noastră a dus la identificarea altor câteva fragmente la Trudești-Ghigoiești – fig. 5:2 (Marinescu-Bîlcu 1974a: fig. 39:9), Alexandrovka – fig. 5:4 (Burdo 2011: fig. 5:4) și Slobodka Zapadnaia – fig. 5:3 (Burdo 2011: fig. 5:1). În 2012 și 20132 , în cadrul cercetărilor arheologice de evaluare în situl BaiaÎn Muchie (jud. Suceava), au fost descoperite, întregi sau fragmentare, un număr important de vase cu decor similar celor analizate de Dmitri Ia. Teleghin; contextul descoperirilor și analiza detaliată a acestor vase pot oferi noi date referitoare la funcția acestui tip de inventar arheologic, precum și la viața spirituală a comunităților Precucuteni-Tripolie A. De la început precizăm că analiza noastră ne-a condus la concluzia că aceste reprezentări nu sunt ale unor zeițe-șarpe, motiv pentru care le vom denumi vase cu reprezentări antropomorfe stilizate.
[…] Analiza de mai sus, coroborată cu date ale istoriei religiilor, conduce la câteva concluzii de ordin general. De la început, menționăm că tratarea religiilor la Mircea Eliade este poate cel mai complex demers; multe alte lucrări ulteriore n-au făcut decât să confirme valabilitatea tezelor sale. Pe de altă parte, rămânem partizanii lui René Guénon, conform căruia „există simboluri care sunt comune celor mai diferite și mai îndepărtate forme tradiționale, nu ca urmare a <împrumuturilor>, imposibile în multe cazuri, ci pentru că aceste simboluri aparțin în realitate tradiției primordiale din toate formele care au provenit direct sau indirect” (Guenon 2008: 40), opinie formulată, de altfel și de Mircea Eliade – „miturile se degradează, iar simbolurile se laicizează, dar ele nu dispar niciodată… Simbolurile și miturile vin de mult prea departe: ele fac parte din ființa umană și este cu neputință să nu le găsim în oricare ipostază existențială a omului în Cosmos” (Eliade 1994).
[…] Volumele vaselor analizate sunt de asemenea interesante având în vedere arealul foarte larg (fig. 7) pe care sunt distribuite aceste piese (poate o practică religioasă a comunităților Precucuteni-Tripolie A; Ursulescu 2011:198; Niculescu 2011: 37). Toate fiind multiplu de 0,5l, nu excludem ca acestea să reprezinte unități sacre de măsură.
[…] Vasele cu reprezentări antropomorfe stilizate din arealul Precucuteni-Tripolie A, sunt piese standardizate și, implicit, ritualice, legate de fertilitate și fecunditate, probabil în cadrul unui cult lunar226 . O serie de ritualuri ce puteau avea loc în comunitate (Garfinkel 2003: 92; Erdogu 2009: 136), în anumite momente, au fost ilustrate pe aceste recipiente; în acest sens, zeițe înlănțuite în dansuri mistice protejau probabil anumite cantități sacre de grâne (Телегин 1994: 74), fie în perioada rece, fie pentru un ciclu agricol; în aceeași ordine de idei, nu este lipsit de importanță faptul că, în cazul pieselor descoperite la Baia-În Muchie, cu o singură excepție (fig. 4:6), toate se găseau în locuințe. Asocierea grânelor cu zeitățile feminine o găsim de altfel și la statuete; astfel, la Luca Vrublevetskaia, o serie de reprezentări antropomorfe aveau în pastă boabe de cereale şi/sau făină (Бибиков 1953: 206-209; Пассек 1953: 49; Пассек 1961: 50; Зиньковская 1976: 162; Погожева 1983: 115- 116), cel mai probabil moștenire liniar-ceramică (Höckmann 1987: 90-91), ritual interpretat ca posibilă prefigurare a doctrinei transsubstanțierii (Monah 2012: 236); această asociere a putut fi constatată până spre sfârșitul fazei Cucuteni A (Monah 2012: 74).”

În lucrarea lui Székely Zsoltan, „Contribuții la dezvoltarea culturii Boian în sud-estul Transilvaniei” publicată în revista „Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ. Memoria Antiqitas. II. Muzeul Arheologic Piatra Neamţ. 1970”, pag. 19-24 scrie:

„Materialul ceramic din punctul Sf. Gheorghe 1, decorat cu linii incizate, cu caneluri fine şi cu benzi înguste, se alătură ceramicii care este mai mult înrudită cu ceramica precucuteniană, decît cu ceramica culturii BOIAN – faza GIULEŞTI. Motivul din benzi înguste umplute cu liniuţe incizate e un ornarnent obişnuit în olăria de tip Izvoare. Deasemeni şi canelurile asociate cu incizii, precum şi decorul format din benzi de linii incizate adînc. Aceleeaşi culturi îi aparţin şi vasele descoperite în nisipăria lui Molnar Jeno. Din acest material ceramic vasul cu gît cilindric decorat cu butoni perforaţi cu proeminente încadrate cu decor spiraliform, ca formă se aseamănă cu vasul precucutenian de la Zăneşti. Iar decorul spiraliform format din linii incizate, în asociere cu caneluri sau fără, se află tot printre motivele de decor ale ceramicii de la Dealul Viei, din aşezarea precucuteniană de la Zăneşti. Paharele decorate cu linii paralele în asociere cu caneluri, aparţin tot acestei culturi. Ornamentul spiraliform şi triunghiuri incizate este un decor preferat în această cultură. Vasul cu decor excizat se poate încadra tot în cultura precucuteniană.
Vasele-castron decorate cu barbotină aparţin mai mult aspectului culturii Boian – faza Giuleşti. Iar vasul cu gît înalt şi cu pîntec bombat, prevăzut cu doi butoni plaţi, este o formă încă necunoscută pînă acum în acest orizont cultural. Castronul prevăzut cu butoni perforaţi vertical este cunoscut din aşezarea precucurteniană .de la Eresteghin. Descoperirile de la Sf. Gheorghe 1-II au fost considerate pînă nu de mult ca aparţinînd cullturii Boian. E. Zaharia cercetînd materialul publicat de Schroller, a ajuns la concluzia că acesta indică o fâză mai tîrzie şi încadrează Sf. Gheorghe 1-II în cultura precucuteniană – fază Zăneşti. Considerăm întemeiată această concluzie, iar acest material pe care îl publicăm în prezent, confirmă apartenenţa lui de această cultură. Avînd unele forme (paharul) şi ornamente caracteristice (decor spiralic din caneluri sau incizat) pentru cultura Boian faza Giuleşti trebuie să considerăm acest orizont cultural mai vechi decît cel de la Eresteghin. La Eresteghin, formele ceramicei sînt asemănătoare cu cele aparţinînd culturii precucuteniene, faza Zăneşti. Prin urmare descoperirile de la Sf. Gheorghe 1-II se pot considera ca ilustrînd o fază din evoluţia culturii Precucuteni.
Din cele relatate mai sus reiese că problema culturii Boian în Transilvania nu este încă rezolvată şi unele descoperiri considerate ale culturii Boian, aparţin de fapt culturii Precucuteni. Sînt de reţinut de asemeni pentru cercetările viitoare, acele elemente care indică o fază mai veche a culturii Precucuteni decît aceea pe care o cunoaştem prin descoperirile de la Traian-Zăneşti. S-ar putea ca regiunea sud-estică a Transilvaniei să fi fost locul de contact şi de unele împrumuturi între cultura Precucuteni şi Boian.”

În lucrarea întocmită de Silvia Marinescu Bîlcu „Începuturile şi etapele culturii Precucuteni şi relaţiile sale cu cultura Tripolie„, publicată în revista Muzeului de Istorie Piatra-Neamţ Memoria Antiquitatis IX-XI (1977-1979), Piatra-Neamţ, 1985, pag. 419-128 scrie:

„În 1936, la al doilea congres internaţional de ştiinţe preistorice şi protoistorice de la Oslo, Radu Vulpe comunica pentru prima dată că în săpăturile sale de la Izvoare (jud. Neamţ), în valea Bistriţei a fost precizată stratigrafic o fază culturală anterioară culturii Cucuteni, numită cu această ocazie, strat precucutenian. Opt ani mai tîrziu Vladimir Dumitrescu, tratînd într-un capitol special ceramica precucuteniană de la Traian – Dealul Fîntînilor, ajungea la concluzia că ea reprezintă nu numai cea mai veche fază a culturii Cucuteni, ci de fapt „o altă civilizaţie” pe baza căreia se va dezvolta cultura Cucuteni. De fapt acelaşi autor era înclinat încă din 1928 să admită ipoteza lui Ailio asupra existenţei unei faze anterioare ceramicii pictate tricrom de tip Tripolie. Începînd deci din 1936 şi apoi în 1944 se preciza pentru cultura Precucuteni (şi anume pentru ceea ce constituie astăzi faza Precucuteni III), atît locul său în succesiunea culturilor neo-eneoliticului românesc, cit şi contribuţia substanţială adusă de ea la formarea culturii Cucuteni. Luase astfel naştere conceptul de „cultură Precucuteni”, ale cărei caracteristici principale, componente şi conţinut vor fi apoi precizate treptat, treptat. „Stratul precucutenian” de la Izvoare şi Traian – Dealul Fîntînilor îşi va îmbogăţi conţinutul şi se va completa în mod fericit prin descoperirile făcute la Traian-Dealul Viei şi Larga Jijia.
Se cuvine subliniat faptul că, îndată după terminarea primei campanii de săpături întreprinse în staţiunea amintită de la Traian – Dealul Viei, Hortensia Dumitrescu preciza că la baza culturii precucuteniene şi pretripoliene stă aspectul cultural descoperit la Traian – Dealul Viei, care de fapt nu este altceva decît prima fază a culturii Precucuteni. Dar începînd cu apartenenţa culturală şi sfîrşind cu cele două componente principale (una liniar-ceramică, cealaltă Boian-Giuleşti) s-a contestat justa atribuire a aşezării de la Dealul Viei la cultura Precucuteni. Aceeaşi soartă au avut-o cîţiva ani mai tîrziu descoperirile de la Larga Jijia şi Floreşti.
Deşi treptat unii cercetători şi-au schimbat opiniile, mai există totuşi cercetători care consideră aşezările de la Dealul Viei şi Larga Jijia (ca şi pe acelea similare lor) ca aparţinînd culturii Boian, precum şi unii care exclud de la sinteza culturii Precucuteni cei doi factori etnico-culturali esenţiali (culturile liniar-ceramică şi Boian-Giuleşti) şi golesc astfel de conţinut această cultură, fără cel puţin să pună ceva în locul componentelor eliminate. Rezultatele obţinute prin săpăturile ante- şi postbelice întreprinse pe teritoriul Moldovei i-au permis lui Vladimir Dumitrescu să stabilească periodizarea culturii Preoucuteni, împărţind-o în trei faze:
Precucuteni I = Traian – Dealul Viei (la care se adaugă aşezările de la Borleşti – Moldova şi Eresteghin şi Bancu în Transilvania);
Precucuteni II = Larga Jijia, Izvoare I 1 (completate cu Trudeşti-Ghigoeşti, Mîndrişca, Vlădeni I, Iaşi, şi cu o serie de staţiuni din RSS Moldovenească cum ar fi de pildă Floreşti, Chetriş, Rogojani, Holercani, parţial Sabatinovka etc);
Precucuteni III = Izvoare I 2, Traian-Dealul Fîntînilor, (plus numeroase alte staţiuni din Moldova, RSS Moldovenească şi Ucraina dintre care le-am aminti pe acelea de la Tirpeşti, Andrieşeni, Ciorani, Tg. Negreşti, Luka Vrubleveţkaia, Darabani, Putineşti, Moghilna, Bernovo-Luka, Polivanov Iar I, Sabatinovka II, Haivaron etc. , ultimele opt încorporate de Tatiana Passek fazei Tripolie A)
[…] Punctul nostru de vedere în legătură cu originea şi evoluţia culturii Precucuteni a fost precizat cu ani în urmă cînd ne raliam părerilor Hortensei Dumitrescu şi ale lui Vladimir Dumitrescu potrivit cărora cele două componente principale care au stat la baza formării culturii respective au fost cultura ceramicii liniare pe de o parte şi aceea Boian-Giuleşti pe de altă parte. La acestea se adaugă anumite contribuţii ale culturilor Hamangia, Vinča, Bug-Nistru, Turdaş etc. Însă o serie întreagă de elemente ale acestor culturi, ca şi ale altora care au putut sta la baza genezei culturii Precucuteni sînt greu de depistat, întrucît triburile precucuteniene au modificat şi prelucrat într-un mod cu totul propriu atît formele şi decorul ceramicii culturilor care au intrat iniţial în sinteza lor, cît şi pe acelea împrumutate ulterior.
Este adevărat că mai există cercetători (foarte puţini la număr) care exclud contribuţia directă a culturii liniar-ceramică la formarea culturii Precucuteni, dar noi am avut prilejul să demonstrăm (mai ales pe baza materialului liniar-ceramic descoperit la Tîrpeşti) că cultura cu ceramică liniară a dăinuit în Moldova pînă la începutul fazei Precucuteni I, la sinteza căreia triburile liniar-ceramice vor juca un rol precumpănitor. Aceasta este singura explicaţie pentru o serie întreagă de caracteristici ale primei faze precucuteniene : arderea la cenuşiu a vaselor, o serie de ornamente, ca adînciturile triunghiulare, punctele dispuse pe portativ, benzile umplute cu puncte, „apexurile”, liniile punctate, reprezentările antropomorfe de pe vase, folosirea toporului calapod, a celui perforat, a microlitelor de silex şi obsidiană etc. Nu ar ii exclus ca şi obiceiul protejării aşezării cu ajutorul unui şanţ de apărare să se datoreze tot contribuţiei triburilor liniar-ceramice.
În privinţa celei de a doua componente principale a culturii Precucuteni I, anume aceea Boian-Giuleşti se detaşează două opinii.
Exponenţii primei (căreia ne-am raliat şi noi) Hortensia Dumitrescu şi mai apoi Vladimir Dumitrescu au atribuit culturii Boian un rol important la formarea primei faze a culturii Preucuteni. Cea de a doua opinie susţinută de Eugenia Zaharia, neagă culturii Boian orice contribuţie la formarea culturii Precucuteni, întrebindu-se dacă nu cumva decourul excizat din Moldova n-ar trebui căutat în ultimă instanţă la Tebaa Phtiotică sau în cultura Vinca. Dar după cum se ştie pe de o parte cultura Vinca nu cunoaşte tehnica decorului excizat, iar pe de alta din moment ce în Muntenia şi în sud-estul Transilvaniei (deci în imediata apropiere a Moldovei) tribunle culturii Boian foloseau intens ornamentul excizat nu este necesar să căutăm în Grecia originea acestui decor.
[…] În ceea ce priveşte aria de formare a culturii Precucuteni ea cuprinde sud-estul Transilvaniei şi zona de centru-vest a Moldovei singurelc zone în care există aşezări din prima fază. Pe de altă parte această cultură – rezultantă a unei sinteze etnice şi culturale între două elemente diferite, la care au venit să se adauge o seamă de alte influenţe secundure – va evolua independent, îmbrăcînd, cum era şi firesc, caractere proprii.
De-a lungul primei faze, cultura Precucuteni se păstrează aproximativ în limitele în care s-a format. Începînd cu faza Precucuteni II este părpsită zona sud-vestică ocupată în cursul fazei I, adică sud -estul Transilvaniei şi începe expansiunea din Moldova de centru-vest spre est, sud-est şi nord-est. În această fază (II), cultura Precucuteni se raspîndeşte astfel îtr-o bună parte din Moldova şi RSS Moldovenească, ajungînd în preajma Nistrului. În sfîrşit, în ultima fază (III), care se dezvoltă pe aria mai largă ocupată de faza II-a (fără însă de a-i depăşi limitele geografice), primind şi unele impulsuri coulturale de la triburile vecine, cultura Precucuteni se află în plină înflorire etnică şi artistică. Acum va incepe, desvîrşindu-se totodată, ceea ce se poate numai marea ei expansiune. Este perioada în care aria ei de răspîndire include şi Ucraina, trecînd Bugul pînă în preajma Niprului. Evident în această ultimă fază se constată în cuprinsul celor cîţiva zeci de mii de km2, ocupaţi de purtătorii marelui complex Precucuteni III-Tripolie A, existenţa unor faciesuri regionale care însă nu permit fragmentarea unităţii culturale şi nici acceptarea altor origini pentru acest complex. Aceste aspecte regionale se datoresc influenţelor exercitate atît de cultura materială a populaţiilor băştinaşe din zona în care s-a extins cultura Precucuteni III-Tripolie A, cît şi schimburilor culturale cu populaţii din vecinătatea mai apropiată sau mai îndepărtată.
Trebuie reţinut că absolut toate trăsăturile caracteristice fazei Precucuteni III îşi au originile în faza anterioară, care la rîndul ei evoluează organic din faza Precucuteni II.”

În lucrarea lui Székely Zsoltan „Contribuţie la studiul culturii Precucuteni în valea Oltului” publicată în revista „Muzeul Regional Braşov. Cumidava. Culegere de studii şi cercetări. I. 1967” pag. 75-84 scrie:

„La clarificarea problemei dacă la Eresteghin avem de-a face cu o cultură de tip Boian sau de tip precucutenian este important de stabilit raportul culturii Zăneşti faţă de cultura Boian.
V. l. Dumitrescu consideră descoperirile de la Zăneşti ca reprezentind o cultură precucuteniană de fază mai veche decît cea de la Izvoare.
Dintre cercetătorii care s-au ocupat cu această problemă, E. Comşa şi apoi D. Berciu încadrează aceleaşi descoperiri în cultura Boian, faza Giuleşti. Pe baza cercetării formelor şi a elementelor de decor ale culurii Zăneşti, sîntem de părere că această aşezare nu se poate integra în cultura Boian, faza Giuleşti, părere confirmată şi de materialul ceramic descoperit la Eresteghin. Pentru cultura Zăneşti încadrarea justă este cea stabilită de V. l. Dumitrescu, adică integrarea ei în culura Precucuteni. Acest fapt este confirmat şi de prezenţa materialului ceramic precucutenian de tip Izvoare în aşezarea de la Eresteghin, necunoscut în schimb în aria culturii Boian, faza Giuleşti
[…] Cultura precucuteniană pînă în ultimul timp a fost necunoscută în Transilvania. Primele vestigii ale acestei culturi au fost descoperite la Bancu. Aşezarea de la Eresteghin este un alt punct care confirmă faptul că în sud-estul Transilvaniei se află şi primele faze de dezvoltare ale complexului cultural Cucuteni-Ariuşd.
Se pune întrebarea: cînd şi cum s-a dezvoltat cultura Precucuteni în Transilvania? La rezolvarea acestei probleme trebuie să luăm în considerare poziţia cronologică a acestei culturi în aria ei de formare şi raportul ei cu cultura Boian. Radu Vulpe consideră stratul Izvoare I, contemporan cu fazele Boian-Vidra sau Boian-Petru Rareş; prin urmare în Moldova cultura precucuteniană s-a format după aspectul Boian II. La sud de Carpaţi elementele precucuteniene au pătruns în cultura Gumelniţa încă în faza ei timpurie, precucutenianul tîrziu fiind parţial contemporan cu Gumelniţa timpurie. Prin urmare legăturile dintre culturile Boian-Gumelniţa şi Precucuteni sînt destul de timpurii…În privinţa genezei culturii Precucuteni părerea lui E. Comşa, după care procesul de formare a acestei culturi s-a produs în parte şi în sud-estul Transilvaniei, ni se pare acceptabilă. În concluzie putem constata că la Eresteghin a fost descoperită o aşezare aparţinînd culturii Precucuteni faza Zăneşti, care reprezintă o etapă de dezvoltare posterioară fazei Boian-Giuleşti a neoliticului mijlociu din sud-estul Transilvaniei.
Purtătorii acestei culturi s-au aşezat pe terasele apelor, avînd aşezări neîntărite şi locuinţe de suprafaţă cu platformă. Această formă de locuinţă, cunoscută cel mai devreme din cultura Precucuteni, se generalizează în cultura Cucuteni-Ariuşd. Purtătorii acestei culturi au folosit unelte de silex, de andezit şi topoare plate trapezoidale, rîşniţa de mînă şi pietre de frecat grăunţele. Unelte din os şi din metal n-au fost găsite. Materialul ceramic, în privinţa formei şi a decorului, e variat, prezentind un aspect de tradiţie al culturii cu ceramica liniară.
Ocupaţiile principale au fost vînatul, pescuitul şi agricultura primitivă. Oasele de bovine descoperite sporadic arată creşterea redusă a vitelor. Importanţa descoperirii aşezării de la Eresteghin constă în faptul că a furnizat date noi referitoare la cunoaşterea dezvoltării culturii materiale care urmează cultura Boian-Giuleşti, arătînd totodată şi legăturile dintre Moldova şi Transilvania în neoliticul mijlociu şi tîrziu. Procesul de formare al culturii Cucuteni-Ariuşd pînă la constituirea ei, deocamdată nu e cunoscut. Prezenţa însă a culturii Precucuteni în sud-estul Transilvaniei arată că această cultură a avut aceleaşi etape de dezvoltare atît în Transilvania, cît şi în Moldova.”

În „Raportul de cercetare arheologică Nr. 133, Baia, com. Baia, jud. Suceava Punct: În Muchie„, întocmit de Bogdan-Petru Niculică, responsabil; Constantin-Emil Ursu, membru (Muzeul Bucovinei, Suceava), publicat în revista „Cronica cercetărilor arheologice din România Campania 2013”, editată de Institutul Naţional al Patrimoniului, 2014, la pagina 219 şi urmatoarele scrie:

„Inventarul precucutenian şi datarea aşezării. Inventarul complexelor precutetiene include litice, piese din os, ceramică şi unele descoperiri speciale cu caracter cultic. Utilajul litic precucutenian este preponderent microlit, lucrat din roca locală, diverse varietăţi de silex şi obsidian. Până în prezent au fost descoperite peste 500 de piese. Alături de acestea se remarca numărul mare de râşniţe. Utilajul osteologic se compune doar din trei piese.
Ceramica precuteniană se încadreaza în trei categorii: fină, în proporţie foarte mică, semifină, majoritară, (cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie) şi grosieră, mai slab reprezentată (cu nisip şi uneori cu pleavă în compoziţie. Tehnicile pentru decor sunt: excizie, incizie, barbotină organizată şi neorganizată, ciupituri, împunsături, crestături precum şi proeminenţe plastice. Motivele folosite pentru decorarea ceramicii sunt: „tabla de şah”, „dinţii de lup”, spiralele, apexurile, canelurile, motivele liniare şi punctiforme-unele inedite pentru arealul Precucuteni-Tripolie A. În toate cazurile se constată decorarea tectonica a vaselor. Lipseşte decorul de tip „tablă de şah imprimată” prezent din faza Precucuteni II. Între formele ceramice amintim: capace de forma unor calote semisferice, cu bază înaltă sau joasă, pahare de diferite tipuri, străchini cu umăr carenat, străchini cu picior, vase borcan, castroane, vase piriforme cu gât înalt, vase cu corpul arcuit şi cu buza usor evazată, strecurători, un vas etajat.
[…] Analiza ceramicii de la Baia-În Muchie ne conduce la concluzia că depunerea de aici de încadrează cronologic după Traian-Dl. Viei, dar înainte de Larga Jijia. Ca atare, încadrăm nivelul precucutenian din această staţiune în faza Precucuteni I finală.”

În lucrarea lui Silvia Marinescu Bîlcu „Unele probleme ale culturii Cucuteni-Tripolie„, publicată în revista Muzeului Judeţean Călăraşi „Cultura şi civilizaţie la Dunărea de Jos, III -IV, Călăraşi 1987”, pag. 39-48 scrie:

„Problemele variate şi deosebit de interesante ale culturilor materiale care au evoluat între Carpaţii Orientali şi Nipru în mileniile V – IV î.e. n. au atras, cum era şi firesc, atenţia multor cercetători. Studiilor ample ale specialiştilor români şi sovietici (al căror contact direct cu materialul arheologic se cere mereu avut în vedere), li s-au adăugat atît opere de referinţă scrise de cercetători străini, însă care au lucrat în aşezări ale culturii Cucuteni (ca de pildă H. Schmidt), dar şi unele lucrări al căror conţinut se cere analizat cu spirit critic.
Din această ultimă categorie face parte şi aceea, recent apărută, a Lindei Ellis „The Cucuteni-Tripolye Culture. A Study in Technology and the Origins of Complex Society” , lucrare ce se vrea o atotcuprinzătoare operă de sinteză asupra uneia dintre cele mai ample şi frumoase manifestări culturale eneolitice din Europa de est şi sud-est, dacă nu chiar din întregul nostru continent. De altfel, autoarea – asumîndu-şi încă din introducere întreaga responsabilitate a interpretărilor şi datărilor- nu ţine seama, cum ar trebui, de punctele de vedere ale cercetători lor care s-au ocupat direct şi îndelung de culturile respective, Precucuteni şi Cucuteni. Încă înainte de a intra în fondul problemelor, L. E. face cîteva afirmaţii neîntemeiate. Se susţine, pe de o parte, că numai în perioada eneolitică a început producţia de piese utilitare de aramă, fapt infirmat de descoperirea unor astfel de piese încă din neolitic, iar, pe de altă parte, că ceramica pictată Cucuteni -Tripolie a jucat un rol major la conservarea hranei populaţiei. Ciudat, dar după ştiinţa noastră vase mari de provizii se cunosc încă din cultura Starcevo-Criş şi ele nu lipsesc din nici una din culturile neo-eneolitice, caracteristica acestei epoci fiind sedentarismul şi implicit crearea şi conservarea rezervelor de hrană necesară comunităţii. L. E. foloseşte şi o terminologie inadecvată şi derutantă, căci tot ceea ce în accepţia normală reprezintă o fază este definită de ea perioadă, iar etapele unei faze sînt numite faze, creînd ea însăşi confuzia de care – fără temei – îi acuză pe cercetătorii români. Se ştie totuşi că, în general, epocile sînt acelea ce se împart în perioade (de exemplu perioada timpurie, mijlocie şi tirzie a bronzului), în timp ce culturile au faze, iar acestea din urmă etape.
Trecînd la problematica propriu-zisă a lucrării, surprinde în primul rînd faptul că L. E. neagă culturii Precucuteni caracterul de cultură de sine stătătoare, considerînd-o o simplă perioadă a culturii Cucuteni. După cum se ştie, fiecare cultură îşi are caracteristicile ei, printre cele mai definitorii fiind, alături de unele tipuri de unelte, ceramica şi plastica antropomorfă. Şi în timp ce în cultura Precucuteni domină ceramica cu decor excizat, incizat, imprimat şi canelat, cultura Cucuteni face parte dintre cele mai reprezentative culturi cu ceramică pictată. Desigur, se cunosc şi puţine vase cu decor pictat în inventarul culturii Precucuteni, dar ele sînt foarte rare şi nu sînt caracteristice, după cum şi cultura Cucuteni foloseşte decorul incizat şi canelat, moştenit de la precursorii precucutenieni. La rîndul lor statuetele sînt total diferite, chiar dacă acelea ale fazei Cucutenl A îşi au originea într-unul dintre tipuri le fazei Precucuteni III. Dacă aceste moşteniri constituie ( pe lîngă o serie de alte elemente) dovezi ale contribuţiei incontestabile a culturii Precucuteni la geneza culturii Cucuteni, ele nu ne îndreptăţesc să o considerăm pe prima drept o simplă fază veche ( ” perioadă” cum greşit spune L. E.) a celei de a doua. Pe de altă parte, autoarea dă dovadă de lacune serioase în cunoaşterea culturii Precucuteni. Pe motiv că numărul staţiuni lor Precucuteni I identificate pînă acum este limitat numai la cinci, ea consideră această fază o simplă variantă sincronă (fără să precizeze cu cine : cu Precucuteni II ?), şi susţine că nu constituia o unitate din punct de vedere cultural-cronologic („o unitate în timp”).”

În lucrarea lui Constantin-Emil Ursu „Precucuteni-cultură sau orizont cronologic? ” publicată în revista Complexului Muzeal Judeţean Neamţ „Memoria Antiquitatis” XXIX-XXX, (2013-2014), Editura „Constantin Matasă”, Piatra Neamţ, la pag. 7-18 scrie:

„Discutând originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie, Vladimir Dumitrescu, într-un studiu din 1963, considera „mult mai potrivit să vorbim despre complexul cultural Cucuteni-Tripolie atunci când vrem să încorporăm şi cultura Precucuteni, cu diferitele ei faze, şi să păstrăm numele de cultura Cucuteni-Tripolie exclusiv pentru aceasta, începând de la primele apariţii specifice ale ceramicii pictate” (Dumitrescu, 1963, p. 53). În acelaşi timp, pentru „cultura Precucuteni”, cercetătorul bucureştean sublinia că „se poate vorbi în chip valabil despre trei faze bine definite”: prima – ilustrată de materialele arheologice de la Traian-Dealul Viei; a doua – prin stratul Izvoare I1 şi Larga Jijia; a treia – prin stratul Izvoare I2 şi Traian-Dealul Fântânilor (Dumitrescu, 1963, p. 53). Această împărţire în trei faze de evoluţie va fi folosită, cu nuanţări privind etapele fiecărei faze, de către toţi cercetătorii preocupaţi de periodizarea acestei civilizații (Marinescu-Bîlcu, 1974; Маркевич, 1974; Petrescu-Dîmboviţa, 1978; Черныш, 1982; Погожева, 1983; Comşa, 1987; Збенович, 1989; Petrescu-Dîmboviţa et alii, 1995; Ursulescu, 2000; Burdo, 2005; Ursulescu et alii, 2005). În acelaşi studiu, Vladimir Dumitrescu menţiona că „datele de care dispunem până acum în legătură cu neoliticul mijlociu şi târziu din Moldova îndreptăţesc afirmaţia că între ultima fază precucuteniană şi cel mai vechi cucutenian există – aşa cum am mai spus – o legătură genetică şi cronologică directă. Totodată însă, tocmai faptul că în ceramica precucuteniană pare a lipsi decorul pictat înainte de ardere (cunoscându-se în genere numai pictura roşie crudă, aşternută după ardere), este considerat ca o dovadă incontestabilă că, dacă motivele decorative fundamentale şi cea mai mare parte a gamei formelor ceramice cucuteniene îşi au rădăcina în ceramica precucuteniană, în schimb tehnica superioară a picturii înainte de ardere, ca şi arderea însăşi a ceramicii în cuptoare oxidante cu reverberaţie la temperatură ridicată (circa 900 ºC) au fost adoptate la un moment dat în urma unei influenţe străine” (Dumitrescu, 1963, p. 60).
ncercând să argumentăm faptul că între Precucuteni şi Cucuteni există doar evoluţie liniară, am luat în considerare, foarte succint, câteva repere: sistemele de construcţie a locuinţelor, ceramica cu vasele speciale, plastica antropomorfă şi ritul funerar, acestea fiind până la urmă cele mai importante elemente care pot face diferenţa între evoluţia de la un stadiu la altul, sau diferenţa dintre o cultură şi alta.
[…] Literatura rusă, ucraineană şi din Republica Moldova tratează unitar, în cadrul culturii Tripolie (începând cu Tatiana Passek, 1949), cele două realităţi cronologice denumite de specialiştii români Precucuteni şi Cucuteni. O serie de cercetători români au menţionat de-a lungul timpului legăturile organice existente între cele două manifestări culturale (Dumitrescu et alii, 1954, p. 520, 534; Monah, 1993, p. 151-153; Ursulescu, 2007, p. 8, 9, 12; Monah, 2012, p. 25, 26). Mai mult decât atât, Gheorghe Lazarovici și Cornelia-Magda Lazarovici, referindu-se la rezultatele cercetărilor de la Poduri, amintesc de o problemă terminologică, „cea care ar explica mai bine termenul de o singură civilizaţie ar fi Precucuteni-Cucuteni-Tripolie” (Lazarovici, Lazarovici, 2010, p. 86). Mai recent, în literatura românească se foloseşte sintagma complexul cultural Precucuteni-Cucuteni / Tripolie (Boghian, Enea, 2013, p. 30-47; Heghea, 2013, p. 161-168).
În acest context, având în vedere evoluţia liniară a diferitelor aspecte ale vieţii materiale şi spirituale din Precucuteni în Cucuteni, considerăm că, din punct de vedere istoric, nu se poate vorbi de o cultură Precucuteni (decât doar din punct de vedere al accepţiunii arheologice a acestui termen), ci mai degrabă de un orizont cronologic distinct în cadrul Complexului Cultural Precucuteni-Ariuşd-Cucuteni / Tripolie, cu trei faze de evoluţie, dintre care prima, în acest stadiu al cercetărilor, se cunoaşte doar pe teritoriul României (Traian-Dealul Viei, Baia-În Muchie etc.). Ca atare, propunem folosirea termenului de orizont cronologic Precucuteni, în cadrul complexului cultural Precucuteni-Ariuşd-Cucuteni / Tripolie, echivalent, în linii generale, cu faza Tripolie A (din periodizarea Tatianei Passek).”

În lucrarea „Asupra unor aspecte ale raporturilor dintre culturile Precucuteni şi Hamangia„, întocmită de Silvia Marinescu-Bîlcu, publicată în revista „Pontica” nr. 5/1972 pag. 29-38 scrie:

„Problema raporturilor şi a influenţelor reciproce dintre culturile Precucuteni şi Hamangia a preocupat îndeaproape pe cercetătorii care şi-au îndreptat atenţia asupra originii şi evoluţiei acestor două culturi. Încă din 1955, D. Berciu arăta că există o serie de analogii şi afinităţi ale culturii Hamangia cu aspectul Zăneşti II în sensul că acesta din urmă a fost influenţat de cultura Hamangia. Mai apoi, discutînd problema genezei culturii Precucuteni. Hortensia Dumitrescu a considerat că unul dintre elementele constitutive ale acestei culturi trebuie legat de cultura Hamangia. Revenind din nou asupra aceleaşi probleme, D. Berciu subliniază participarea culturii Hamangia la formarea culturii Precucuieni şi a culturii Cucuteni-Tripole A, cu această ocazie fiind avute în vedere, mai ales unele a specte generale ale plasticii de la Traian-Dealul Viei „, Noi înşine, cu prilejul publicării replicii moldoveneşti a aşa-numitului „gînditor” de la Cernavoda , subliniam aportul şi influenţele culturii Hamangia, atît la geneza cît şi pe parcursul dezvoltării culturii Precucuteni, dar ne gîndeam totodată şi la influenţele exercitate de cultura mdovenească asupra celei dobrogene, precum şi la permanenţa în timp a acestor inter-influenţe reciproce.
De altfel, după părerea noastră, a fost mult exagerat rolul jucat de cultura Hamangia în geneza altor culturi, diminuîndu-se sau chiar neglijîndu-se total aportul adus de culturile Precucuteni şi Boian, dacă nu la geneza culturii Hamangia, cel puţin la dezvoltarea ei ulterioară. Descoperirile mai vechi şi mai noi din Dobrogea vin să confirme punctul nostru de vedere.
[…] Menţionăm doar în treacăt că materialele de aspect precucutenian din Muntenia nu credem că mai pot fi considerate ca rezultante ale influenţelor reciproce dintre culturile Hamangia, Boian, liniarceramică şi unele persistenţe îndelungate ale „substraturilor” ci ca impulsuri din mediul precucutenian. Una din rezultantele acestei judecăţi ar fi că geneza culturii Precucuteni s-ar fi putut petrece pe teritoriul Munteniei, fapt mai mult decit îndoielnic, cu atît mai mult cu cît aproape toate materialele precucuteniene din Muntenia aparţin fazei a III-a a acestei culturi şi s-au descoperit în medii Gumelniţa Al (deci la un nivel la care culturile Hanlangia, Boian şi iniară îşi încheiaseră evoluţia). Dar aceste prezenţe efective precucuteniene nu se limitează numai la teritoriul Munteniei şi am putea spune chiar că ele se dovedesc a fi mult mai viguroase în aria de răspîndire a culturii Hamangia.
[…] Ceea ce se desprinde, credem, limpede din toate aceste descoperiri făcute pe teritoriul Dobrogei, este – aşa cum subliniam la început – caracterul lor eterogen. Sîntem destul de probabil în faţa unor imbricaţii dintre sfîrşitul culturilor Hamangia şi Boian (poate chiar perioada de formare a culturii Gumelniţa) şi cultura Precucuteni III. Cele două probleme principale pe care le ridică descoperirile menţionate mai sus sînt, pe de o parte, aceea a nivelului la care au început aceste contacte, care ajung la un moment dat să transforme radical cultura Hamangia, şi pe de altă parte în ce măsură putem sau nu accepta o prezenţă etnică a precucutenienilor în aria culturii Hamangia, şi poate chiar mai departe, pînă în preajma oraşelor Varna şi Burgas. Aşa cum arătam cu altă ocazie pe baza unor analogii între decorul meandric al unui vas liniar- ceramic de la Tîrpeşti şi altul de tip Hamangia de la Cemavoda credem că un prim contact a avut loc între sfîrşitul culturii liniare cu ceramică decorată cu note muzicale şi începutul culturii Hamangia (notăm în treacăt că socotim că sfîrşitul culturii cu ceramică liniară din Moldova corespunde cu începutul fazei Precucuteni 1, echivalînd în Muntenia, cu Boian Giuleşti – etapa Greaca). Acest prim contact se va fi putut petrece fie în preajma Mării Negre sau a Dunării dobrogene, fie chiar la nord de Dunăre. El trebuie să se fi continuat, într-un fel sau altul şi între purtătorii culturii Hamangia şi cei ai culturii Precucuteni, culminînd, credem, în faza Precucuteni III, cînd ne putem gîndi i la o prezenţă efectivă a precucutenienilor în Dobrogea şi poate chiar la Varna. Chiar dacă nu am lua în considerare decît exogamia care ar fi putut avea loc într-o eventuală zonă de contact a celor două culturi şi tot credem că am avea o explicaţie mulţumitoare a acestui fenomen. Poate că descoperirile dobrogene jalonează chiar drumul parcurs de precucutenieni pînă la Varna. Căci trebuie avut în permanenţă în vedere, atunci cînd ne referim la materialele de caracter precucutenian din Dobrogea, că nu mai sîntem, ca la Vidra şi Tangiru, în faţa unor „importuri”, ci ne aflăm în prezenţa unei efective imbricaţii culturale şi eventual etnice.
Dacă ne-am oprit mai mult la influenţele exercitate de culturile Precucuteni şi Boian asupra culturii Hamangia, am făcut o mai ales deoarece întotdeauna s-a arătat în special rolul jucat de cultura Hamangia la geneza altor culturi, iar în ceea ce priveşte cultura Precucuteni ea a fost considerată numai tributară nu şi donatoare în raport cu cultura Hamangia. Dar este greu de admis că o cultură viguroasă, cu o vastă arie de răspîndire, cu o mare receptivitate şi cu un nivel de civilizaţie întru nimic inferior culturii Hamangia, să nu i fi exercitat la rîndul ei influenţa asupra culturilor vecine. Nu trebuie neglijat că în timp ce purtătorii culturii Hamangia locuiau în peşteri, bordeie sau colibe, în aşezări risipite şi probabil neîntărite, precuculenienii îşi construiau locuinţe solide din chirpici, în unele cazuri chiat cu platformă şi îşi întăreau aşezările cu şanţuri de apărare. Nu urmărim însă prin cele afinnate mai sus să diminuăm cu nimic rolul jucat de cultura Hamangia la geneza culturii Precucuteni sau influenţe e pe care triburile Hamangia le-au exercitat asupra culturii Precuculeni pe parcursul evoluţiei acestei culturi. S-a arătat atît de către Hortensia Dumitrescu cît şi de către D. Berciu contribuţia plasticii Hamangia la dezvoltarea plasticii de la Traian-Dealul Viei precum şi influenţa decorului împuns de tip Hamangia asupra celui Precucuteni I. Noi înşine am avut ocazia, publicînd replica precucuteniană a aşa zisului ,”gînditor” de la Cernavodă, să stăruim mai mult asupra acestor influenţe, arătînd că ele s-au exercitat mai puternic şi mai direct decît preconizaseră cercetătorii care se ocupaseră de această problemă. De altfel, pe lîngă piesa amintită de la Tîrpeşti, au mai fost descoperite şi alte figurine care ne îndreptăţesc să ne gîndim la un contact direct între purtătorii celor două culturi. Este vorba de un fragment de figurină cu un cap similar celui al statuetei feminine din acelaşi mormînt cu „gînditorul” de la Cernavoda si de o alta cu un braţ ridicat la cap. De altfel, însăşi maniera de tratare a capetelor figurinelor antropomorfe ale celor două culturi este asemănătoare; poate în cultura Precucuteni cu un plus de detalii – nas şi ochi uneori crestaţi. Dar cu toate că se dezvoltă şi sub impulsul culturii Hamangia, plastica fazei Precucuteni I dă dovadă totuşi de o mai mare libertate de expresie, căci – în timp ce sculptura precucuteniană n-a fost încă total îngrădită de „canoane” rigide, sculptura în lut a culturii Hamangia se abate rar de la o anumită şi invariabilă manieră de tratare a capetelor, sînilor, braţelor, abdomenului, etc. Nici chiar cele două bine cunoscute statuete – capodopere de la Cernavoda nu rup complet cu rigiditatea acestor „canpane”. Pe lîngă seria de trăsături comune plasticii celor două culturi, influenţe ale culturii Hamangia asupra culturii Precucuteni I se pot remarca şi în unele asemănări de forme (pahare cu gît înalt, străchini) şi tehnică decorativă a ceramicii. Cu toate acestea în stadiul actual al cunoştinţelor noastre nu se poate vorbi de o contribuţie esenţială a culturii Hanlangia la geneza culturii Precucuteni. Se pare că raporturi mai strînse s-au stabilit între cele două culturi mal ales pe parcursul evoluţiei lor.”

Încheiem aici a II-a parte a lucrării şi excursul nostru printre culturile din neoliticul dezvoltat de pe teritoriul României. Am încercat să prezentăm excerpte din lucrările care ni s-au părut cele mai reprezentative pentru fiecare dintre culturile din această perioadă. Prin ele am încercat să redăm puţin din marea complexitate a problemelor descoperirii şi valorificării istoriei acestor culturi. Am încercat să punem un accent pe culturile care au influenţat în vreun fel cultura Cucuteni, la care ne propunem să ajungem în finalul lucrării.

Am prezentat, în ordine:
A. Cultura Vinča
A1. Cultura Turdaş
A2. Cultura Iclod
A3. Cultura Banatului
B. Cultura Dudeşti
B1. Cultura Boian
B2. Cultura Vădastra
C. Cultura Hamangia
D. Cultura cu ceramică liniară
D1. Cultura Tisa
D2. Cultura Pişcolt sau Grupul Ciumeşti-Pişcolt
E. Cultura Precucuteni

Am aflat că din sud au pătruns pe teritoriul României grupuri de oameni aparţinând culturilor Vinča, Dudeşti şi Hamangia, toate de influenţă anatoliană. Din nord au pătruns grupuri de oameni aparţinând culturii cu ceramică liniară, principala cultură neolitică din acea perioadă dezvoltată în zona centrală şi nord-vestică a Europei.

Am mai aflat că prin contactul între ele a grupurilor culturilor nou pătrunse, cât şi din contactul cu grupurile culturilor existente pe teritoriul României, s-au creat alte culturi originale, pe care noi le-am prezentat ordonate şi notate în funcţie de marea cultură din care provin şi de la care au păstrat elementele principale de identificare.

Astfel:
-am prezentat cultura Turdaş, cultura Iclod şi cultura Banatului imediat după cultura Vinča, din care s-au dezvoltat
-am prezentat cultura Boian şi cultura Vădastra imediat după cultura Dudeşti, din care s-au dezvoltat
-am prezentat cultura Tisa şi cultura Pişcolt sau Grupul Ciumeşti-Pişcolt imediat după cultura cu ceramică liniară, din care s-au dezvoltat
-am prezentat cultura Precucuteni care s-a dezvoltat pe fondul culturii cu ceramică liniară „cu note muzicale” şi a culturii Boian, cu elemente ale culturii Hamangia şi Vinča.

Am constatat că unii specialişti vorbesc deja despre prezenţa etnică a unor populaţii purtătoare ale culturilor materiale, începând cu această perioadă. Chiar dacă nu poate fi dovedit, cu certitudine grupurile culturale şi-au dezvoltat pe lângă limbajul non-verbal şi un limbaj verbal de comunicare, ceea ce a consolidat comunitatea şi a crescut ritmul dezvoltării tehnice şi tehnologice.
Existenţa în acelaşi areal a două sau mai multe culturi nu constituia o problemă, atâta timp cât nu aveau interese contrarii, economice sau de alta natură. Există dovada schimburilor materiale între comunităţi culturale diferite, dar şi schimburi tehnice şi tehnologice prin care culturile avansate transferau informaţii celor care utilizau tehnici şi metode rudimentare de producţie.
Chiar dacă aceste grupuri aparţineau unor etnii diferite, cu limbaj diferit, este certă capacitatea grupurilor de a comunica non-verbal. Chiar şi în zilele noastre, comunicarea verbală în viaţa cotidiană este apreciată de specialişti ca având o pondere de câteva procente peste 5%.

Am insistat puţin asupra controverselor legate de „tăbliţele de la Tărtăria”, pentru interesul stârnit în rândul amatorilor de spectaculos.

Am aflat câte ceva despre figurinele de lut „Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui”, precum şi despre „Gânditorul de la Târpeşti”.

Am mai aflat despre primul sanctuar de pe teritoriul României, cel de la Parţa, cu celebrul ansamblu statuia dublă cu doua capete, unul de femeie şi unul de taur.

În partea a III-a a lucrării ne propunem să aducem în discuţie culturile atestate în eneoliticul timpuriu (între circa 5000-4500 a. Chr.) şi cele atestate în eneoliticul dezvoltat (între circa 4500-3700 a. Chr.), mai puţin cultura Cucuteni-Ariuşd, de care ne vom ocupa mai atent în partea a IV-a.