^A. Contextul intern și internațional al unirii Principatelor Române

Dacă lucrările precursorilor sociologiei românești, cu rare excepţii aveau un caracter descriptiv, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea lucrurile se schimbă şi observaţiile asupra stării societăţii sunt însoţite şi de propuneri de soluţii pentru dezvoltarea socială, pentru rezolvarea disfuncţiilor constatate. Excludem lucrările sociografilor, adică a celor care consideră că sociologia trebuie să se limiteze la a consemna particularitățile societății concrete, fără a elabora concluzii despre calea de urmat către o societate mai bună.

Un salt relevant în construirea unui model de societate modernă l-a făcut generaţia paşoptiştilor, sub influenţa directă a curentului european izvorât din principiile revoluţiei franceze. Astfel, valorile susţinute intrau în conflict major cu modelul societăţii româneşti, reclamând o schimbare structurală care, după părerea paşoptiştilor nu se putea face decât printr-o revoluţie.

Chiar dacă revoluţia a fost înfrântă, cursul societăţii către alt fel de practici sociale a fost stimulat, în afara influenţei economice şi politice internaţionale, de apariţia burgheziei româneşti, care a generat noi realități, noi relaţii, mai ales în zona finanțelor, a economiei agricole şi industriale, precum şi în utilizarea capitalului comercial. Vom lua cunoștință pe parcursul lucrării cu anumite aspecte ale realității sociale, economice și politice din acele vremuri și vom constata cum au influențat ele apăriția diverselor teorii, paradigme, curente și doctrine sociologice.

Un moment propice pentru o modificare structurală fundamentală în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti l-a constituit Războiul Crimeii, încheiat prin Tratatul de pace de la Paris.

Principala prevedere a Tratatului referitoare la Principatele Române era convocarea pentru fiecare din cele două principate a câte unui divan sau adunare ad-hoc. Acestea aveau drept scop consultarea voinţei locuitorilor privind organizarea viitoare a fiecăruia în parte și a lor împreună. Detalii despre aceste aspecte am tratat mai pe larg în lucrarea noastră „Scurtă povestire despre unirea sub Cuza” publicată acum vreo zece ani pe https://altmarius.ning.com/

Chiar dacă reprezentarea populaţiei în adunările ad-hoc se făcea după stare, în 5 categorii electorale (cler, boierime, mici proprietari, moşneni, răzeşi, ţărănime şi burghezia orăşenească) iar numărul reprezentanţilor era stabilit la 103 pentru Muntenia şi 90 pentru Moldova, orientarea către drepturile civile ale cetăţenilor era clar trasată, nimeni şi nimic nu o mai putea împiedica. Era o certitudine că toate analizele pentru stabilirea căilor de urmat trebuiau să plece de la acestă nouă realitate.

Unirea personală a celor două principate a fost prima etapă a realizării depline a unirii. Domnia lui Cuza, deşi sub semnul provizoratului şi sub presiunea tensiunilor politice, prin reformele politice, economice, sociale şi culturale înfăptuite, a creat bazele României moderne.

Principala problemă care trebuia rezolvată era reforma agrară, privită ca împroprietărire a ţăranilor şi eliberarea lor de relaţiile de tip feudal în care erau ţinuţi. Prin împroprietărirea cu loturi de teren agricol a peste 400000 de ţărani şi cu loturi pentru case şi grădină a circa 60000 de ţărani, chiar dacă reforma a fost deficitară din multe puncte de vedere, a constituit baza tipului de producţie agricolă care a dus la formarea societăţii de tip capitalist în România.

Aşa cum vom vedea din analiza societăţii româneşti de după reforma agrară, aceasta nu a rezolvat decât în mică parte problema ţăranilor, datorită şi lipsei de educaţie a noilor proprietari, pe lângă alţi factori economici, legislativi şi organizaţionali pe care i-am putea considera obiectivi.

Sociologia a început parcursul său științific prin introducerea cursurilor universitare de sociologie. Astfel, primul curs de sociologie a fost ținut la Universitatea din București în 1893 de Constantin Dimitrescu-Iași. A urmat în 1899 cursul de sociologie ținut de Constantin Leonardescu. Dezvoltarea învățământului sociologic românesc a făcut un pas înainte prin angajarea lui Dumitru Drăghicescu la catedra de sociologie a Universității din București. Acesta obținuse doctoratul în sociologie la Paris, la Sorbona, sub conducererea renumitului sociolog Emile Durkheim. Urmează o etapă importantă, anul 1910, an în care Dimitrie Gusti este numit primul profesor titular al Universității din Iași. În acel moment, la Universitatea din București preda un curs de sociologie Ion Rădulescu-Pogoneanu.

O serie de specialiști români formați în alte domenii științifice au realizat studii pe probleme sociale. Îi amintim pe Spiru Haret, C. Rădulescu-Motru, C. D. Gherea, Simion Mehedinți, Nicolae Basilescu, Ecaterina Arbore, Gheorghe Scraba, A. D. Xenopol, Ștefan Antim, Mihail Manoilescu, Dumitru Drăghicescu etc. Asupra acestor aspecte vom reveni.

^B. Includere sau excludere opere sau autori. Punct de vedere

Nu vom putea aminti toți autorii care au avut vreo contribuție la dezvoltarea sociologiei românești, sau pe cei care au creat și pus în circulație lucrări cu impact asupra dezvoltării conștiinței sociale a românilor, dar nici nu vom exclude pe cineva care ne-a marcat prin lucrările sale, din motive ideologice sau de altă natură.

Ni se pare interesantă o scriere referitoare la includerea sau excluderea unor lucrări sau personalități relevante din domeniul studiat, aparținând lui Ciprian Iftimoaei formulată în lucrarea „Contributori hușeni la dezvoltarea științelor socioumane: Mihai Ralea, Paul Popescu-Neveanu și Petru Ioan” publicată în volumul colectiv „Colegiul Național „Cuza Vodă” din Huși – Centenar – 1918-2018” întocmit sub coordonarea lui Costin Clit, tipărit la Editura PIM, Iași, 2018, pag. 123-150. Iată ce ne mărturisește:

“Până să ajung student la Sociologie-Politologie, dacă m-ar fi chestionat cineva pe subiectul „Mihai Ralea” aş fi răspuns că celebrul huşean a fost scriitor, neavând o cunoaştere aprofundată a vieţii şi operei sale. Mărturisesc şi faptul că, până de curând, nu am fost curios „să răscolesc” activitatea politică a huşeanului Mihai Ralea. Din proprie experienţă ştiu ce înseamnă să te caute lumea la „dosarul politic”. Simplul fapt de a fi avut o funcţie politică /publică îţi poate anula, în ochii unora, toate meritele. Revenind la subiectul în cauză, mai târziu, am aflat că a fost un intelectual cu convingeri „de stânga” şi că a deţinut funcţii importante în regimul carlist şi în cel comunist. Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremuri, spunea cărturarul Miron Costin. Tot aşa şi cu Mihai Ralea, căruia soarta i-a hărăzit să activeze politic şi cultural în „secolul extremelor”. Apoi, am mai aflat că lucrarea sa Explicarea omului, apărută la „Cartea Românească” (Bucureşti, 1946), a fost publicată şi de Presses Universitaires de Frances (Paris, 1949), în traducerea marelui dramaturg Eugen Ionesco, membru al Académie française. Lucrarea în cauză a fost inclusă în topul primelor 111 scrieri de filosofie românească. Putem să-l evacuăm pe Mihai Ralea din cultura română pentru că a fost „de stânga”, pentru că a susţinut într-o anumită măsură, prin convingerile sale ideologice, instalarea regimului comunist în România şi pentru că a fost demnitar al statului din acea vreme, aşa cum sugerează unii? Din oferta generoasă a ştiinţelor social-politice mi-am ales ca temă de cercetare sociologia elitelor – mărirea şi decăderea oamenilor de prestigiu, cei care ocupă poziţii importante în ierarhia socială, care au „putere şi privilegii”; am fost captivat de vieţile, operele şi ideile oamenilor care au însemnat ceva în istorie. Evident, dacă aceştia au făcut rău semenilor în mod concret, (re)cunoscut, sancţionat de societate, am tratat cu „rezervele” de rigoare contribuţiile lor la zestrea culturală a ţării noastre. Am constatat faptul că, în condiţiile unui regim dictatorial, unii s-au străduit să fie oameni de omenie, după cum, în regimul democraţiei liberale, alţii se străduiesc să fie ticăloşi. Când avem de-a face cu „controverse”, se impune să operăm cu nuanţe şi nuanţări. Aşa cum logica contemporană acceptă „principiul contradicţiei/antagonismelor” (cf. Ştefan Lupaşcu), în mod analog se impune „să operăm” şi în celelalte domenii socio-umane. Lumea nu poate fi dezvrăjită complet de politică şi/sau ideologie. Decât să negăm prezenţa ideologiei, mai degrabă căutăm să înţelegem şi să explicăm cum se vede „lumea” prin ea. Important este să decelăm cât este ştiinţă şi cât este ideologie într-o operă, să separăm grâul de neghină, după cum spune o vorbă veche. Ralea însuşi spunea „Omul inteligent este acela care nu confundă punctele de vedere”, idee de altfel memorabilă în epocă. În facultate, la „Istoria sociologiei”, am avut un seminar în care am discutat despre personalităţile-reper ale sociologiei româneşti: Dimitrie Drăghicescu, Constantin RădulescuMotru, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Henri Ştahl, Traian Brăileanu, Traian Herseni şi … cam atât. Contribuţia lui Mihai Ralea în domeniul sociologiei şi psihologiei a fost „sărită” (passed over), bănuind anumite motive legate afilierea celebrului huşean la regimul comunist. Ceva asemănător s-a întâmplat şi la cursul de „Doctrine politice contemporane”, când „liberalismului” i-a fost alocat un întreg semestru, în timp ce „conservatorismul”, social-democraţia” şi „socialismul” au fost înghesuite în semestrul II; despre comunism şi fascism am discutat doar la seminar. Pe filosofii şi economiştii de factură neoliberală Friedrich von Hayek, Milton Friedman, Ludwig von Mises i-am citit în facultate din scoaţă-n scoarţă, în timp ce pe Marx şi Engels după vârsta de 30 de ani. Probabil, trecutul recent era „prea recent” pentru a aborda teme, opere şi personalităţi din vechiul regim, peste care trebuia să se aştearnă praful uitării, măcar o vreme, până ce apele învolburate ale tranziţiei postcomuniste se vor fi liniştit. Cu toate acestea, au existat şi iniţiative de (re)valorizare a contribuţiilor sociologilor români care, de multe ori, nu au scăpat nesancţionate pe motiv de „protocronism” sau, după caz, „legionarism”. Astfel, evocarea sociologului Mihai Ralea te poate face vinovat de protocronism, aşa cum evocarea sociologului Traian Brăileanu te poate face suspect de simpatii legionare. Auzim adesea că George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea au fost „comunişti” din cauza relaţionării lor cu puterea vremii, în timp ce despre Vulcănescu, Noica, Eliade, Cioran se spune că au fost „legionari” în virtutea simpatiilor politice din tinereţe. Ştim ce a însemnat fascismul şi comunismul, câţi oameni şi-au pierdut viaţa în numele totalitarismelor de orice fel, avem datoria să împiedicăm căderea în ispita totalitară. Rămâne de studiat modul în care intelectualii s-au raportat la Răul din istorie: dacă l-au slujit, dacă l-au fentat instalându-se într-o zonă „neutră” , sau dacă au fost victime. Nu-i totuna să semnezi „pactul cu diavolul” sau să-i cazi victimă; nu-i totuna să semnezi pactul cu diavolul fiind constrâns în varii forme sau să semnezi acel pact pentru avantaje personale! Altfel, nu există om care să nu fi făcut vreun compromis în viaţa sa; important este să nu facem „compromisuri compromiţătoare”, cum ar spune Alexandru Paleologu. Despre compromisurile politice şi „trădarea intelectualilor” au curs râuri de cerneală, încât nu intenţionez să clarific hic et nunc această chestiune.”