^E. Sociologia poporanistă și țărănistă

Dezvoltarea înceată a burgheziei româneşti, promotoare a unei noi ordini sociale, a dus la „boală lungă” şi, deci, agravarea problemelor principalei clase producătoare de avuţie naţională: ţărănimea. Acest lucru a generat conflicte sociale şi nevoia de clarificare teoretică pentru o acţiune practică eficientă. Astfel, gândirea sociologică începe să se cristalizeze prin contribuţia unor oameni ataşaţi de valorile culturale româneşti, dar doritori de viaţă socială bazată pe principiile europene. Vom povesti deci câte ceva despre poporanismul și țărănismul românesc. Vom vedea imediat după aceea și poziția sociologilor liberali despre problemele tăranilor și calea care cred ei că trebuie urmată pentru soluționarea lor.

Am amintit în prima parte a lucrării noastre despre Ion Ionescu de la Brad. Revenim la persoana acestuia, din motivele pe care le veți vedea. Acesta este primul cercetător al vieții rurale din România (fiind și agronom de meserie), care a acționat cu consecvență și rigurozitate pentru redarea realităților sociale țărănești, iar pentru acest lucru mulți îl consideră întemeietorul sociologiei rurale românești. Un alt merit care i se poate atribui este acela de a fi primul cercetător monografist al realității românești. Și-a început opera monografică publicând, așa cum am amintit în prima parte a lucrării, „Excursion agricole dans la Dobrogea” , 1850, pe atunci o provincie a Turciei, iar mai apoi lucrări de o mai mare consistență: Agricultura românã din judeţul Dorohoi, 1866; Agricultura românã din judeţul Mehedinţi, 1867; Agricultura românã din judeţul Putna, 1869, la care se adaugă mai multe monografii făcute pe zone izolate, nu pe județe sau regiuni.

Deoarece „Excursion agricole dans la Dobrogea” este o lucrare rarisimă, dar încă suscita interes la inceputul secolului al XX-lea, ea a fost publicată în traducerea lui F. Mihăilescu cu titlul „Excursiune agricolă în Dobrogea făcută de Ion Ionescu dela Brad în anul 1850” în revista „Analele Dobrogei” 1922, Anul III, Nr. 1, Ianuarie – Martie, pag. 98-181. Redăm un fragment din „Prefață”, care ni se pare relevant și datorită încadrării autorului lucrării ca un precursor al țărănismului și poporanismului românesc.
„Înt`o vreme, în care tinerii întorși de la studii din Paris credeau serios că îndreptarea tuturor relelor din țările românești e de așteptat de la introducerea întocmai a reformelor politico-sociale aplicate în apus, Ion Ionescu și-a întemeiat uriașa-i activitate de scriitor, profesor și agricultor, pe un principiu care nici azi nu și-a făcut loc în deajuns printre conducătorii și sfătuitorii noștri: Îmbunătățirile ce vor fi aduse agriculturii trebue să pornească de la rutina actuală. Se vor studia cu toată atenția mijloacele care, după regiuni, se folosesc cultivatorii pentru a obține recolta și a crește vite; se vor păstra cele bune și se vor înlocui cele rele prin mijloace noi, științifice, experimentate la noi în țară în ferme model. De aici, insistența cu care a cerut să se facă anchete agricole, nu de la birou, ci prin cercetare la fața locului, luând sat de sat, dacă se poate pe jos, , ori cel mult cu o trăsurică ușoară.” (pag. 99)

Realitatea sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX este profilul țărănesc al societății românești. Acesta, manifestat în religie, tradiție, modul de stapânire a pământului, etc. trebuia să primească un răspuns adecvat de la intelectualitatea românească doritoare de modernitate. Atât calea de dezvoltare economico-socială modernă, cât și echilibrul social care trebuia păstrat având în vedere schimbările sociale induse de evoluția economică, au constituit provocări pentru școala românească de sociologie. Răspunsurile, chiar dacă emană o inspirație europeană, au o profundă aplecare la aspectele caracteristice națiunii noastre.

Astfel, ia naștere sociologia poporanistă și țărănistă, dintre ai cărei fondatori îi enumerăm pe Constantin Stere (1865-1936), Garabet Ibrăileanu (1871-1936), Virgil Madgearu (1887-1940), Mihai Ralea (1896-1964).

Sociologia Poporanistă

Sociologia poporanistă i-a avut ca întemeietori pe Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu. Aceștia au considerat că generatoarea modernizării României nu poate fi decât clasa de mijloc a țărănimii, proprietarii de pământ mici și mijlocii, care iși lucrează singuri sau în asociere pământul. Astfel, calea de urmat este consolidarea economiei românești țărănești de tip familial, care corespunde și profilului psihologic al poporului român.
Poporanismul a fost un curent politico-ideologic și literar, fiind promovat prin revista „Viața Românească”, fondată în 1906 și publicată la Iași.
În cuvântul „Cătră cetitori” din primul număr (martie 1906), scrie:
„Revista noastră, ca oricare alta, nu poate avea alt scop decât munca în câmpul culturii naționale…De o sută de ani însă, am început să ne împărtășim mai cu dinadinsu la civilizația popoarelor din Apus și ar fi vremea să dăm ceva în schimb, să dăm lumii răsunetul sufletului nostru, atins de cultura apuseană…Dar mai întâiu, starea de fapt, realitatea vieții actuale românești, constitue ea un punct de plecare pentru crearea unei culturi naționale? Căci orice progres pleacă de la o stare de fapt anumită, și nu de la plăzmuirile unor vizionari…Și dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, național și democratic, un nume cuprinzător,- numele său este: Poporanismul.”

Constantin Stere

Curentul sociologic numit „Poporanism” este fundamentat de Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu. El se conturează prin confruntarea cu doctrina social-democrată ale cărei dogme sunt contrarii realității românești, așa cum concluzionează Constantin Stere în lucrarea „Socialdemocratism sau poporanism?” , publicată în revista „Viața Românească” (Vol. VI, anul II, 1907, pag. 170-193 și 313-341; Vol. VII, anul II, 1907, pag. 15-48, 173-208; Vol. VIII, anul III, 1908, pag. 49-75; Vol IX, anul III, 1908, pag. 59-80). În lucrare încearcă a demonstra chiar cu elementele doctrinei socialiste imposibilitatea luptei politice social-democrate la noi în țară. Nu numai inexistența unei clase muncitoare industriale, dar și trecerea în ritm accelerat de la realitățile sociale de tip neofeudal la o societate capitalistă puternic industrializată, pentru a trece apoi la socialism, păreau utopii în concepția lui Stere.

El scrie:
„ Voiu încerca, în seria de articole ce urmează, afirmînd punctul de vedere al „Vieții Romînești”, pe care l`am numit poporanist, să cercetez obiectiv, sine ira et studio, întrucât se poate justifica, din punctul de vedere al împrejurărilor concrete ale vieții noastre sociale, și chiar în lumina concepțiunii socialiste, organizațiunea și activitatea unui partid social democraticîn Romînie. Fiindcă trebuie să deosebim cu îngrijire concepția folosofică asupra lumii și vieții, care formează baza pur teoretică și pur abstractă a socialismului și întruparea ei concretă într`un program politic și într`un partid politic determinat.” (Vol. VI, pag 171).

Constantin Stere pune în discuție prevederile documentelor doctrinare ale social-democrației, arătând incompatibilitatea lor cu starea socială din România. Spre exemplu, preia un fragment din Manifestul comunist din 1848 al lui K. Marx și Fr. Engels care arată cum, doctrinar, țăranul nu poate fi inclus în miscarea socială a proletariatului:
„< Clasele mijlocii: micul industriaș, micul negustor, meseriașul și țăranul cu toții luptă cu burghezia pentru ca să scape de pieire, ca clase mijlocii. Ei prin urmare nu sunt revoluționari, ci conservatori. Mai mult, ei sunt reacționari: ei tind sa întoarcă îndărăt roata istoriei.>…
Așa dar țăranul e, ca mic proprietar de pământ, prin acest fapt însuși, un dușman al proletariatului industrial, el nu poate fi prieten, de cât dacă se hotărăște să se despartă de pământ și să intre în rândurile proletariatului.” (Vol VI, pag. 177).

Acesta merge mai departe și utilizează argumentele statisticii pentru dovedirea teoriei sale despre calea proprie pe care trebuie să o urmeze națiunea română spre clădirea unui viitor mai bun.
„ O privire cât de superficială asupra raporturilor concrete din Romînia ne arată cât de enorm se deosebește aici situația.
După recensământul oficial din 1905, în Romînia se numără 1.015.302 capi de familii țărănești proprietari de pămînt (până la 10 ha).
La acest număr, după domnul Creangă, trebuie să adăugim încă cel puțin un număr de 200.000 de capi de familii tărănești, cari nu se ocupă decât cu agricultura, arendînd înt`o formă sau alta pămînturile necesare (situație enaloagă întrucâtva cu a fermierilor mici din Anglia).
Așa dar, avem, în cifră rotundă, cel puțin 1.200.000 de gospodării țărănești.
În fața acestora, după ancheta Ministerului Domeniilor din 1902 avem 39746, mai puțin de 40.000, de în cele 625 fabrici.
Cât de este câte odată această industrie se poate vedea din faptul, că în 119 , aproape 20% din numărul total, sunt ocupate mai puțin de zece persoane (adică, cu stăpîni cu tot, în mijlociu, vr`o patru de fabrică!). Pe lângă aceasta se poate usor dovedi că în multe cazuri aceste mari industrii nu reprezintă decât o exploatare pe scară mai întinsă a muncii meseriașilor, – în cazurile acestea nici întreprinderile nu se înfățișează ca din adevărata mare industrie modernă, nici muncitorii nu pot avea caracterul și rolul social al proletariatului industrial.
Adevărate întreprinderi mari, cari întrebuințează un număr de lucrători dela 100 în sus nu sunt decât 83 în totul, cu un număr de 21 000 de .
Mai mult, o parte însemnată din acești lucrători o formează o masă flotantă de Nemți, Unguri, Poloneji, etc. Veniți pentru un timp mai mult sau mai puțin scurt în țară (sînt întreprinderi în care majoritatea lucrătorilor sînt străini), spre a se întoarce apoi acasă, după ce vor agonisi ceva economii. Aceștia vădit nu-și leagă în mod permanent interesele lor cu viitorul acestei țări, și nici nu pot constitui elemente utilizabile politicește: – nu dintre dânșii își poate recruta partizanii un partid politic românesc, care urmărește rezolvirea vre-unei probleme sociale în țară.
Socot ast-fel că cifra de 25 000 muncitori industriali, de cari se poate ține seama politicește, într`un fel sau altul, e chiar foarte exagerată, – și aceasta ar reprezinta abia ceva mai mult de 2% față de numărul gospodăriilor țărănești.
…Ce reprezintă la atunci, la noi, față de acestă categorie de interese sociale, muncitorimea industrială, – ori-cum veți socoti numărul ei? 1/2 sau în ori-ce caz mai puțin de 1%! De aceste proporții microscopice ale proletariatului industrial în Romînia, în comparație cu țărănimea, precum și faptul, relevat de mine în altă parte, că această din urmă reprezintă 96% din numărul total de contribuabili, nu poate să nu țină seamă orice partid politic serios.
Ce rol poate avea socialdemocratismul în asemenea împrejurări, chiar numai din acest punct de vedere?” (Vol VI, pag. 320-321)
„Concluziune finală, deci, din înseși premisele acestei doctrine, că într`o țară aproape exclusiv agricolă, cum este România, nu pot avea nici un rost nici programul, nici partidul socialdemocrat, e atât de riguroasă, încît însuși bătrînul Engels întîlnindu-se la congresul internațional din Zürich cu unul dintre fruntașii socialdemocratismului romîn, nu s-a putut stăpîni să nu răcească entuziasmul acestuia, exprimîndu-și neîncrederea în mișcarea din Romînia.” (Vol. VI, pag. 324)

Constantin Stere, basarabean fiind, a avut strânse contacte cu cercurile revoluționare ale intelectualilor ruși. L-a interesat și a analizat o paralelă între România și Rusia, privind șansa instaurării social-democrației în cele doua țări. Iată la ce concluzii a ajuns:
„În Rusia, – cetim acolo, – alături de organizația capitalistă, ce se dezvoltă repede, și de marea proprietate burgheză, ce este pe cale de a se forma, mai bine de jumătate din pămîntul țării constitue proprietatea comună a țăranilor. Se naște atunci întrebarea, dacă comunitatea țărănească din Rusia, această formă deja descompusă a proprietății comuniste primitive, va trece direct la o formă comunistă superioară a proprietății funciare, sau dacă și ea trebuie întîiu să treacă prin același proces de disoluțiune, pe care ea l-a suferit în dezvoltarea istorică a Apusului?
Singurul răspuns cu putință astă-zi, la această întrebare este următorul. Dacă revoluțiunea rusească va da semnalul revoluțiunii muncitorilor din Apus, și amîndouă aceste revoluțiuni se vor complecta reciproc, proprietatea comunistă actuală a țărănimii ruse va putea servi ca punct de plecare a unei revoluțiuni comuniste.
Iată deci, după K. Marx și Fr. Engels, posibilitatea unor împrejurări, cînd pentru o țară imensă ca Rusia, mai bine de jumătate din întinderea Europei, și care se află abia la începutul dezvoltării industriale, se poate suprima cu totul, în evoluția ei socială, calea spinoasă a industrialismului capitalist, întreaga fază socială care în Apus a dat naștere civilizațiunii moderne!…
De aici rezultă, că fiecare țară, pentru a-și croi calea spre progresul social, trebuie să studieze condițiunile ei proprii. Numai acest studiu poate servi de bază științifică solidă pentru programele și organizațiunile politice.” (Vol. VII, pag. 16)

În încheierea lucrării sale de fundamentare a doctrinei poporaniste, Constantin Stere scrie:
„Toată concepția poporanistă se rezumă la norma de conduită, ce ne impune datoria de a subordona orice acțiune de renovare, și chiar orice activitate, intereselor reale și concrete ale poporului nostru, în formațiunea lui istorică, în împrejurările de fapt ale vieții lui naționale, sociale și politice.
Sînt acum exact patrusprezece ani, de cînd am scris în această privință următoarele rînduri:
„În ordinea politică poporanismul se manifestă prin aplicarea vechiului adevăr că nu omul este făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om; factorul determinant devin ast-fel masele concrete ale muncitorimii, cu toate interesele ei culturale, economice și sociale, – de cari trebuie să țină seamă toate programele politice, – și nici într`un caz aceste mase nu se pot considera ca un simplu material de experimentație pentru aplicarea formulelor abstracte ale vre unui program, oricare ar fi el: program pentru popor și nu popor pentru program.”
…Ideile trec peste toate hotarele, dar partidele nu se înființeaza decât sub presiunea nevoilor reale, și nu pentru speculațiuni filosofice sau sociologice (precum nici pentru admirația mutuală), – ci numai pentru acțiune, și numai pentru o acțiune ce poate avea rezultate pozitive: teoria ce duce la neputință și sterilitate nu poate fi adevărată.
Și acesta este singurul criteriu al adevărului în filosofia politică.” (Vol. IX, 1908, pag. 78-80)

Observăm cum încearcă să scoată la vedere două aspecte privind dezvoltarea socială a României:
–primul aspect este dezvoltarea socială imediată, generată de realitatea socială existentă la acea dată, prin realizarea unei adevărate democrații rurale, cu „o țărănime liberă şi stăpână pe pământul ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mişcări cooperatiste la sate şi în oraşe; monopolizarea de către stat, în principiu, a industriei mari (afară de cazuri excepționale, unde s-ar putea dezvolta de la sine, fără prejudicii pentru viața economică); aceasta este formula progresului nostru economic şi social ce ne-o impun condițiile înseşi ale vieții noastre naționale. Pentru vremurile pe cari le poate străbate gîndul nostru, în împrejurările concrete ale dezvoltării noastre istorice, – nu avem înaintea noastră altă cale.” (Vol. IX, 1908, pag. 68)

–al doilea aspect este „scopul final”. În acest sens, Constantin Stere menționează:
„Împrejurările sociale concrete unei țări, faza de dezvoltare prin care ea trece, pot impune un program de acțiune fără caracter socialist propriu zis. Concepția socialistă nu poate împiedica aderarea la un program impus astfel de nevoile reale ale țării, iar pe de altă parte, practicește, speculațiile asupra viitorului îndepărtat, sau asupra „scopului final” în politică sînt adesea indiferente (dacă nu și mai rău):
„Nimic din ceea ce trebuie să vină într`un viitor îndepărtat , – spune un social-democrat ca Ed. Bernstein – nu mă interesează, ci numai ceea ce trebuie și poate să fie făcut în momentul de față, pentru prezent și pentru un viitor apropiat…”
Pe baza acestor principii dar, – fiind dat că Romînii sînt un popor ce este încă departe de acea concentrațiune de coheziune națională, – condițiune necesară a oricărui progres, după Höffding; – și un popor de țărani foarte înapoiat economicește și politicește; fiind dată situațiunea de fapt a statului, în care abia de ieri a reușit să se organizeze o parte relativ neînsemnată a acestui popor: – ni se impune acea formulă a progresului social și acele norme de acțiune politică, pe care le-am schițat în capitolele anterioare, cu destule desvoltări pentru a lămuri concepțiunea poporanistă, – „scopul general” și „caracterul mișcării” sociale, cum sunt ele cu putință în Romînia…
Iar „scopul final”, – îl putem lăsa în grija viitorului.
De aici concluzia finală în două cuvinte:
Socialiștii, și chiar social-democrați, adică oameni cu o anume concepție asupra „scopului final” al mișcării sociale, precum și cu o anume filosofie a procesului istoric, – pot fi în Romînia, dar partid social-democratic, nu.” (Vol. IX, 1908, pag. 79)

Poporanismul a suferit critici atât din partea neoliberalismului, care îl acuza că reprezintă interesele oligarhiei neofeudale, luptând astfel împotriva industrializării țării, cât și din partea marxiștilor, care consideră poporanismul ca fiind sub influența doctrinei poporaniste ruse. În fapt, poporanismul a formulat teoria ocolirii fazei capitaliste a dezvoltării, considerând rolul de promotor al evoluției exercitat de clasa mijlocie agricolă drept calea naturală de dezvoltare a societății. Această teorie are la bază constatările privind „împrejurările sociale concrete unei țări, faza de dezvoltare prin care ea trece”:
-caracterul social al populației majoritare și tendința ei naturală de evoluție
-caracterul agrar al economiei României la acea dată
-identitatea culturală a românilor

Ne vom opri din prezentarea doctrinei poporaniste, lăsând cititorul să deslușească mai multe detalii interesante despre poporanism, dar și despre societatea românească de la acea dată, din literatura de specialitate, precum și din jurnalele și revistele vremii.

Scrieri țărăniste cu caracter sociologic

Înainte să vorbim despre sociologia țărănistă vom aminti puțin despre scrierile țărăniste cu caracter sociologic ce au apărut înainte și după răscoala țărănească din 1907.

Situația grea a țăranilor a stârnit compasiunea multor intelectuali români, dar și interesul politicienilor de orice orientare politică. Am amintit la început de „Câteva amintiri din rostul nostru social în timpul celor din urmă 40 de ani 1866-1907” a generalului Constantin I. Brătianu, de „Ecou de la țară. Contribuțiune la cunoașterea cestiunei țărănești” a lui N. Urlățianu și de alte două lucrări cu un puternic caracter emoțional: „Cartea ţeranului român”, întocmită de Gh Teodorescu Kirilianu şi C. Brudariu și de „Propuneri pentru îmbunătăţirea stării populaţiunii noastre rurale. Raport prezintat de Dr. Gr. Antipa” .

Liberalul Vasile M. Kogălniceanu scria în lucrarea sa „Chestiunea Țărănească” , Tipografia „Gutenberg” Joseph Göbl, București, 1906:
„Despre chestiunea țărănească oricât s`ar scrie nu se scrie îndeajuns. De aceea e bine, ca oricine a studiat această chestiune, să scrie; căci numai astfel vom avea cât mai multe păreri, pentru a putea alege pe cele mai practice, și numai astfel se va putea lămuri țara asupra însemnătății acestei probleme.” (pag. 3)

În lucrare, autorul a făcut un lucru remarcabil: a publicat o „Bibliografie a chestiunii rurale”, în ordine alfabetică, iar în Anexe a publicat „ Memoriile șefilor de trupe cari au operat la răscoala țăranilor din 1888”.

Lucrarea nu este interesantă doar pentru aceste cuprinderi, și pentru că este întocmită de fiul lui Mihail Kogălniceanu, căruia nu vrea să-i rămână un simplu epigon. În bibliografia publicată, în stabilirea cuprinsului dar și în informațiile și sugestiile exprimate, autorul dă dovadă de o mare erudiție în această problemă, îmbinând ideile înaintașilor cu ideile proprii, din care să rezulte calea îndreptată ce trebuie urmată. Face istoricul chestiunii, trece apoi la starea a țăranului român contemporană lui. Constată că există țărani care, fiind buni gospodari au reuși să-și capere echilibrul economic necesar în urma împroprietăririlor de după 1864, dar cei mai mulți sunt țăranii săraci. Scrie el:
„Acești fruntași sunt însă, vai! decât o mică minoritate din populațiunea țărănească și chiar dânsa are absolută nevoe de sprijin și de reforme mari pentru a putea fi pusă în pozițiune de a putea propăși fără împiedicări. Restul e compus din țărani fără proprietate sau cu o proprietate așa mică, încât nu e în stare de a le procra neatârnarea economică. Pentru aceștia, cei ai numeroși, se pune dar chestiunea agrară în toată întinderea și complexitatea ei, și, despre aceasță categorie am vorbit pe larg în capitolele trecute.” (pag. 59)

Din cuprinsul lucrării se deduce care sunt măsurile de îmbunătățire pe care le sugerează: împroprietăririle, îmbunătățirea regimului muncii în agricultură, școala primară comunală, constituirea fermelor mici model, premierea gospodăriilor țărănești, întovărășirile țăranilor, constituirea băncilor populare și modernizarea activității ministerului agriculturii. Lăsăm cititorului plăcerea lecturii, dacă i-am stârnit curiozitatea.

Dintre cei care militau pentru îmbunătățirea soartei țăranului român și a relațiilor agrare, îi putem numi pe procurorul general al Curții de Apel Iasi, N.V. Leonescu (Starea ţăranului român, Iaşi, 1887); conservatorul Grigore Păucescu (Îmbunătăţirea stării ţăranilor, București, 1887); conservatorul P.P. Carp (Reforma socială. Tocmelile agricole. Trei discursuri, Bucureşti, 1882); antisemitul A.C. Cuza (Despre poporaţie, Iaşi 1899; Țăranii şi clasele dirigente, lași 1895; Comerţ liber sau monopol ? Iași 1897; Monopolul cârciumelor în sate şi monopolul vânzărei alcoolului, Iaşi 1900); liberalul Mihail Kogălniceanu (Îmbunătăţirea soartei țăranilor I, discurs parlamentar 25 Maiu 1862, București 1862. Îmbunătăţirea soartei ţăranilor II, discurs parlamentar 1 Iunie 1862, Bucureşti, 1862. Colecţie de toate instrucţiunile ce sau dat în aplicaţiunea nouei legi rurale, Buc, 1864. Expunerea situaţiunei României dela 2 Maiu pănă la 18 Decembre 1864, București, 1864) și lista continuă.

Vom aminti acum despre lucrările a doi autori, membri a două partide diferite, care pot fi încadrate în categoria scrierilor țărăniste cu caracter sociologic.

Primul autor este liberalul Spiru C. Haret, cunoscut pentru aplecarea către culturalizarea satelor, fiind și fondator al primelor reviste de orientare rurală, iar lucrarea lui poatrtă titlul: „Chestia țărănească” și a fost publicată la Institutul de Arte Grafice Carol Göbl din București, prima dată în 1905, reeditată în 1907. Redăm un fragment din introducea lucrării:
„Atât în timpul cât am făcut parte din guvern cât și mai înainte, împrejurările m`au pus în poziție de a cunoaște de aproape o însemnată parte din complexul de probleme, unele mai grele și mai amenințătoare decât altele, cari constituie ceea ce se chiamă „Chestia Țărănească”. Am putut să mă conving de ce mare urgență este ca ea să iea primul loc în preocupările oamenilor noștri de stat, și să se întreprindă rezolvarea ei în întregime, iar nu numai în parte și prin măsuri anodine.
O asemenea întreprindere ar fi destul de serioasă pentru ca toate partidele politice să urmeze de comun acord o linie de purtare îndreptată spre acelaș scop. Din nenorocire, conservatorii sunt încă departe de a-și da seamă de gravitatea situațiunii și de împrejurările în cari se află țara, și cari nu mai seamănă nici pe departe cu cele de acum o sută de ani.”

Dacă facem abstracție de încărcătura propagandistică a introducerii, lucrarea denotă o bună informare cu privire la „Chestia Țărănească” și dovedește buna credință a autorului în analizarea stării de fapt și în măsurile propuse pentru îmbunătățirea soartei țăranilor. Chiar dacă măsurile par a avea caracter țărănist, ele sunt de fapt măsuri cu caracter liberal, adaptate concepției și intereselor politice liberale.
Trebuie să amintim că lucrările lui Spiru Haret, despre care vom mai povesti, sunt revendicate de curentul sociologic pozitivist și evoluționist.

Alt autor despre care vom povesti este conservatorul Radu Rosetti. Redăm un fragment din caracterizarea făcută acestuia în lucrarea „Istoria filosofiei moderne. Vol. V. Filosofia românească de la origini până astăzi” de N. Bagdazar, Traian Herseni și S. S. Bârsănescu, apărută sub egida Societății române de Filosofie, ca „Omagiu Profesorului Ion Petrovici”, București, 1941:
„În afara de politica agrară a tehnicienilor și de ideologia politica poporanistă, răscoalele țărănești din 1907 și evenimentele prevestitoare ale lor au provocat o literatura foarte bogată, din care nu lipsesc nici scrierile țărăniste cu caracter sociologic. Cele mai prețioase sunt fără îndoială ale lui Radu Rosetti: „Pamântul, sătenii și stăpînii în Moldova” și „Pentruce s’au rasculat țăranii ?”, singurele de care ne vom ocupa. cu toate că pentru o istorie a sociologiei rurale românești ar fi interesante toate. Radu Rosetti nu este un sociolog, ci un istoric social, dar prin încercarea de a lămuri instituțiile sociale ale României și răscoalele din 1907, opera sa are și o însemnătate sociologică fiind un izvor și un punct de plecare prețios pentru teoriile mai cuprinzătoare” (pag. 491)

Așa cum am constatat, două lucrări care fac parte din categoria scrierilor țărăniste cu caracter sociologic sunt mai importante: „Pământul, stăpânii și sătenii în Moldova. Tomul I. De la origini pănă la 1834” , publicată în 1907 la Atelierele grafice SOCEC&CO, Societate Anonimă, București și „Pentru ce s`au răsculat țăranii” , publicată în 1907 la Atelierele grafice SOCEC&CO, Societate Anonimă, București.

Și el un bun cunoscător al vieții țăranilor români, în calitatea sa de istoric social, Radu Rosetti face în a doua lucrare o descriere amplă a situației țărănești și propune soluții pentru rezolvarea fiecărei probleme în parte. În „Precuvîntare” la a doua lucrare, autorul detaliază și motivul care l-a determinat să o elaboreze:
„Buna primire de care s’a bucurat volumul I din Pământul, Sătenii și Stăpânii în Moldova din partea publicului, a presei și a criticilor competinți, mă îndemnase, încă în cursul celor întâi săptămâni cari au urmat ieșirea acelei cărți de sub teascurile casei Socec, să-i dau de soție volumul I din Pământul, Sătenii și Stăpânii în Țara Românească. Adunasem materialul aproape întreg și constatasem identitatea aproape desăvârșită a desvoltării legăturilor dintre săteni și stapâni în amîndouă țările.
Izbuhnirea răscoalei țărănești din primavara trecută, care de altmintrelea nu m’a surprins de loc, m’a indemnat să amân pe mai târziu complectarea celor privitoare la trecutul depărtat și, folosindu-mă de faptul că acel trecut în îmbele țări a fost aproape identic, să pășesc la analiza împrejurărilor din veacul XIX cari, în unire cu cele mai vechi, au adus asupra țării furtuna care a zguduit astă primăvarà până și temeliile Statului Român.”

De mare amploare (687 pagini numerotate), „Pentru ce s`au răsculat țăranii” este structurată în cinci cărți, fiecare cu mai multe capitole, fiecare capitol cu mai multe puncte. Vom reda pentru exemplificare un scurt fragment din Cuprinsul cărții, care are întindere de la pag. 689 la pag. 699:
“-Cartea I: Despre originile chestiei țărănești
Capitolul I: Dreptul românesc și decăderea lui
1. Dreptul românesc înainte de întemeierea Domniei în Moldova și Țara Românească
2. Întemeierea Domniei în Țara Românească și în Moldova și înrâurirea ei asupra dreptului românesc
3. Înrâurirea întemeierei Domniilor Țării Românești și Moldovei asupra clasei cnejilor
Capitolul II: Despre pricinile de nemulțămire între săteni și stăpâni și urmările lor
1. Întăia pricină de dușmănie între sătean și stăpân: încercarea de robie
2. A doua pricină de dușmănie între sătean și stăpân: sporirea slujbei
3. A treia pricină de dușmănie între sătean și stăpân: hrăpirea dreptului de folosință asupra hotarului așăzării
4. A patra pricină de dușmănie între țăran și stăpân: hrăpirea ocnelor răzăsești…”

Autorul consideră că trebuie să facă și un istoric al problemei, astfel încât cititorul să înțeleagă și resortul psihologic care a determinat revolta țăranilor. Este o lucrare interesantă, care merită a fi lecturată și de novici în ale istoriei sau sociologiei. Nu scapă nici acest autor, în finalul lucrării, un mesaj politic transmis adversarilor săi liberali:
„Dar dacă cerbicia unei mâni de oameni va izbuti să zădărnicească încercările ce se fac pentru desrobirea economică de fapt a obștei neamului, mănținând-o în șerbirea și în smerenia de pănă astăzi, suntem în pragul unei lung period de tulburări lăuntrice, de răscoale sângeroase, de pagube, de micșorare de prestigiu și poate chiar de batjocură ce începusem să o uităm, a străinului făcând legi în țară, a unei stări prelungite de nepuțință care ne va ținea pe loc și ne va da înapoi punând pe toți vecinii în stare să ne iea înainte.
Dar, precum amintește mesajul prin care Regele a deschis actuala sesiune a Camerii, totdeauna când a fost vorba de interesele vitale ale țării, Românii au știut să uite desbinările lor pentru a lucra într`un cuget pentru binele obștesc. Sunt și astăzi simptome cari ni permit să nădăjduim că o înțelegere pe tărâmul chestiei țărănești nu este cu neputință.” (pag. 669-670)

Ne îndepărtăm și de această lucrare făcând îndemnare cititorului de a o răsfoi .
Fără îndoială că sunt mulți care au scrieri interesante despre chestiunea țărănească din acea perioadă, mai ales că emoția stârnită de răscoala țărănească, intensitatea răscoalei, reprimarea brutală a ei, dar și consecințele imediate și pe termen scurt, au antrenat în dezbatere mulți intelectuali din domeniul politic, jurnalistic, învățământului etc. Au fost publicate articole în jurnale și reviste, au fost tipărite broșuri și cărți, toate deplângând soarta grea a țăranilor români și propunând diferite căi de rezolvare a problemelor.

Sociologia țărănistă
Cuvinte despre constituirea statului național unitar român

Sociologia țărănistă a avut la bază ideile poporaniste. Ea a fost fundamentată de Virgil Madgearu și Mihai Ralea. O contribuție a avut și Mihail Manoilescu, așa cum vom vedea pe parcurs.

Având în vedere că sociologia țărănistă a apărut după primul război mondial, a fost obligată să răspundă provocărilor unui alt context geografic și social-economic. Constituirea statului național unitar român a adus în granițele României provincii cu realități social-economice diferite. Ne referim aici la alte particularități ale economiei, alte sisteme juridice, financiare, de învățământ, alte ponderi etnice etc. ce trebuiau avute în vedere la dezbaterea despre viitorul României și al poporului român. Realitatea socială din Transilvania nu se potrivea cu cea din Basarabia. Sociologia, precum și clasele politice conducătoare aveau sarcini mai complexe de rezolvat. Nu vom insista prea mult asupra acestor aspecte, dar merită menționate pentru a stârni cititorul să le aprofundeze.

În susținerea părerii noastre de mai sus, redăm un fragment din lecția de deschidere a cursului de dela facultatea de drept a Universității din Cluj, din ziua de 17.11.1919 ținută de profesorul Nicolae Ghiulea, un teoretician al politicii țărăniste, publicată cu titlul: „Politica socială” în revista „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială Organ al Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, anul 2, nr. 1-3, aprilie-octombrie 1920, pag. 115:
“ Mărturisesc că am pășit cu emoție pragul acestei instituții de cultură maghiară, unde atâtea decenii cultura noastră a fost îndepărtată. Acestui spirit îngust și care a împiedicat cultura românească de aci să dea obolul ei civilizației universale, noi, întemeind astăzi un așezământ de înaltă cultură românească în acest local care de drept ni se cuvenea nouă, conștienți de puterea noastră, îi opunem alt spirit, nou și generos, care, nu numai că va repara nedreptatea ce s`a făcut culturii noastre fără ca să împiedice desvoltarea oricărei culturi străine, dar va chema frățește la viața noastră culturală toate neamurile cu care trăim împreună pe pământul acestei țări.
Manifestările de civilizație ale unui popor sunt Instituțiile sale sociale și culturale. Întâiul nostru gând, deci, trebuie să fie spre organizarea vieții noastre sociale și culturale, spre creiarea acelor instituții care să ridice civilizația noastră la gradul de cristalizare, când va putea sta de sine stătătoare alături de celelalte civilizații și pe care să le influențeze la rândul ei.”

Vom aminti puțin și despre Basarabia, care a adus cu sine parcă și mai multe probleme.
În momentul unirii cu România, Basarabia avea o populație rurală de 2.625.00 locuitori din care 1.585.000 locuitori români la sate și 368.000 locuitori din care 98.000 locuitori români la orașe, conform datelor furnizate în lucrarea „Basarabia. Considerațiuni generale, agricole, economice și statistice” alcătuită de C. Filipescu și Eugeniu N. Giurgea, apărută la Institutul de Arte Grafice „România Nouă”, Chișinău, 1919, pag. 55.

Alte date le putem avea din lucrarea „Basarabia. Monografie” , publicată cu ocazia „Expoziției generale și Târgului de mostre” de la Chișinău, de un colectiv sub îndrumarea lui Ștefan Ciobanu, tipărită la Imprimeria Statului, Chișinău, 1929, pag. 70-71:
„Conform raportului guvernatorului Basarabiei din 1916, Basarabia la acest an avea: Nobili 4.031; Clerici cu familiile lor 4.506; Slujitori bisericești cu familiile lor 2.990; Monahi bărbați și femei 623; De religie străină 16; Soldați în rezervă 3.201; Negustori 4.330; Orășeni 524.200; Mazili 51.202; Țărani și locuitorii județului Izmail 1.820.000; Coloniști nemți 48.300; Celelalte stări 16.678. În total 2.521.277 locuitori”

Problema gravă era însă deznaționalizarea populației românești, deznaționalizare începută de Imperiul Țarist Rus și continuată de moștenitoarea acestuia, Uniunea Sovietică.

În lucrarea „Politica glotică a Țarismului Rus în Basarabia” întocmită de lingvistul Prof. univ. dr. Anatol Ciobanu, publicată în revista „Akademos” nr. 2 (25) din iunie 2012 pag. 31-38, scrie:
„La începutul sec. al XIX-lea limba română a fost „disecată’’: în Muntenia şi Moldova istorică ea continua să se dezvolte pe linie ascendentă (mai ales după Unirea Principatelor de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza), pe când în Basarabia – partea de Est a Moldovei istorice, acaparate de Imperiul Ţarist Rus la 1812 (şi stăpânită de acesta 106 ani), limba română a suportat o decădere, degradare şi rusificare totală.
Scopul principal al guvernului ţarist era să deznaţionalizeze populaţia românească din Basarabia, s-o rusifice, s-o ţină în întuneric şi opacitate culturală. Lovitura de graţie i s-a dat, în primul rând, limbii române. Peste tot se vorbea numai limba oficială – rusă, iar cea română devenise limbă de colibă.”

József Venczel

Transilvania avea o problemă cu minoritatea maghiară, afectată de pierderea statutului de națiune majoritară, considerând românii drept o națiune asupritoare. Iredentismul maghiar era sustinut din toate punctele de vedere de Budapesta, care dorea și vedea în viitorul apropiat o întoarcere a Transilvaniei la Ungaria. Din acest motiv, orice formă de acceptare culturală a românilor sau colaborarea cu ei, chiar dacă era în interesul minorității maghiare, era considerată trădare. Cu toate acestea, existau destul de mulți tineri intelectuali maghiari care deviau de la această cale si erau aproape de programele sociologice dezvoltate de „Școala de la București” condusă de Dimitrie Gusti. Îi interesau mai ales cercetările monografice făcute în satele cu populație maghiară, unde trăia circa 75% din populația de etnie maghiară din Transilvania și unde țăranilor le era la fel de greu ca țăranilor români. Însușindu-și proiectele sociologiei gustiene, ei sperau să găsească în aceste cercetări răspunsul privind rezolvarea problemelor țăranilor fără a deranja ordinea stabilită de veacuri în satul maghiar. Ca și satul românesc, satul maghiar era pastrătorul unor tradiții de secole, înrădăcinate în cultura maghiară transilvăneană. Tinerii cercetători maghiari au fost numiți după revista în jurul căreia s-au grupat: Erdélyi Fiatalok (Tinerii ardeleni). Faptul că în cadrul „Școlii de la București” existau și vorbitori de limbă maghiară a facilitat apropierea tinerilor ardeleni de școala gustiană. Cu toate că s-a format și a funcționat în interesul comunității maghiare transilvănene, fiind sprijiniți și de alți intelectuali maghiari, tinerii ardeleni au suferit atacuri venite și din Transilvania, dar și din partea intelectualității maghiare din Ungaria.

Unul dintre cei mai apropiați de Dimitrie Gusti a fost tânărul (pe atunci) József Venczel. Profesor universitar, redactor și scriitor, a suferit calvarul represiunii comuniste, dar este recunoscut drept unul dintre cercetătorii care au fundamentat teoria și practica sociologiei maghiare din România. Câteva dintre lucrările lui publicate în limba maghiară sunt: „Munca la sate și mișcarea ardeleană pentru munca la sate” , 1935; “Monografia Scaunului Ciuc”, 1939; “Mobilitatea populației a cinci sate secuiești de pe valea Oltului”, 1937; “Suprapopularea secuimii” , 1937 (concepție pe care o vom detalia cand vom vorbi despre sociologia țărănistă). Mișcare tinerilor ardeleni a încercat să creeze un curent de opinie contrar iredentismului maghiar din Transilvania sau Ungaria, fiind acuzați de finanțare din partea României pentru atingerea acestui scop. Până la urmă, dizidențele apărute printre tinerii ardeleni au dus la distrugerea unei organizări care a dovedit că se poate colabora în domeniul științelor sociale pentru asigurarea unui trai mai bun atât majoritarilor români, cât și minoritarilor unguri.

Ion Clopoțel

Vorbind despre sociologia din Transilvania din acea perioadă, nu putem să evităm o întâlnire cu un sociograf remarcabil, anume Ion Clopoțel. Nefiind afiliat vreunui curent sau vreunei școli sociologice, personalitatea lui nu prea a fost scoasă în evidență, iar noi ne facem datoria de a-l semnala cititorilor noștri. O lucrare care-i este dedicată este întocmită de Andrei Negru și poartă titlul „Ion Clopoțel. Studiu monografic” publicat la Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2003. Nu vom reda activitatea acestuia de sociograf, lăsând cititorului plăcerea să-l descopere. Vom reda câteva rânduri privitoare la revista care i-a marcat cel mai mult viața.
„I. Clopoţel a fost un gazetar de mare talent. Dar, deşi a trecut prin redacţiile mai multor ziare, îndeplinind în unele cazuri chiar funcţia de director sau de redactor-şef, adevărata măsură a forţei sale publicistice şi-a dat-o în cadrul revistei „Societatea de mâine”, al cărei editor, redactor şef şi director a fost de-a lungul întregului interval de apariţie. Proiectată încă din anul 1919 şi apărută abia în 1924, „Societatea de mâine” s-a dorit a fi un instrument de transpunere în practică a idealurilor Marii Uniri: „Gândul hotărâtor al înfiinţării şi organizării acesteia a rezidat în climatul epocal din 1918 ca o îndatorire sacră de a susţine transformarea în realităţi a istoricelor rezoluţii proclamate de Adunarea Naţională de la 1 Decembrie”…
Rubrica „Probleme economice”, cuprinzând materiale care au vizat o gamă largă de aspecte – mergând de la problema decalajului economic dintre regiunile vechiului regat şi noile teritorii revenite statului român în urma Unirii până la analize de nivel micro-economic – a beneficiat de colaborarea unor economişti de frunte ai epocii, aşa cum au fost: I. I. Lapedatu, V. Jinga, E. N. Giurgea, V. Slăvescu, N. G. V. Gologan, G. C. Mărcuş, Gh. Dragoş, A. Vlaicu, V. C. Osvadă, S. Cioranu, Tr. Nichiciu, Gh. Neculcea sau N. Ghiulea. Viaţa politică a României interbelice, surprinsă în studiile şi articolele care au făcut obiectul rubricii „Actualităţi”, a fost prezentată şi analizată de către un grup de colaboratori din care n-au lipsit O. Ghibu (reputat analist al problemei basarabene), Gh. Bogdan-Duică, I. Lupaş, Ilie Cristea, I. Tolan, I. Clopoţel, N. Buta, Al. Ciura, I. Băilă, I. Mehedinţeanu, S. Mehedinţi, V. Moldovan, P. Pandrea, Şt. Voicu sau P. Suciu…
Rubrica de istorie a revistei a fost girată de câţiva reprezentanţi de seamă ai acestei discipline, aşa cum au fost: I. Lupaş, S. Dragomir, C. Suciu, T. V. Păcăţeanu, Şt. Meteş, I. Şchiopul, T. Botiş sau I. D. Suciu…
Deşi a traversat o epocă agitată şi controversată din punct de vedere politic şi ideologic, revista s-a menţinut cu fermitate pe direcţiile şi coordonatele sale programatice, acelea ale democraţiei şi progresului, alegându-şi colaboratorii exclusiv în funcţie de nivelul competenţei lor într-un domeniu sau altul…
„Societatea de mâine” a pornit la drum cu un comitet redacţional şi un grup de colaboratori de elită, capabili să asigure realizarea obiectivelor ambiţioase propuse. Colectivul iniţial, care a suferit în timp numeroase modificări, era compus din: V. Goldiş. D. Gusti, M. Popovici, Gh. Bogdan-Duică, I. Lupaş, O. Ghibu, V. C. Osvadă, R. Dragnea, I. Clopoţel – redactor şef (membri în comitetul de redacţie), I. Agârbiceanu, D. Antal, N. Bagdasar, Ax. Banciu, L. Borcia, Al. Borza, A. Buteanu – secretar de redacţie, A. Cotruş, Ilie Cristea, N. Daşcovici, S. Dragomir, A. Esca, M. Florian, I. Flueraş, V. Gherasim, Vl. Ghidionescu, N. Ghiulea, Ax. Iancu, P. Ilcuş, S. Mehedinţi, Şt. Meteş, C. Sudeţeanu (colaboratori). Revista a avut corespondenţi într-o serie de centre culturale ale ţării, şi anume: Oradea, Cernăuţi, Arad, Blaj, Turda, Braşov, Luduş, Lugoj, Timişoara, Carei, jud. Făgăraş, Sibiu, Tg. Mureş, Maramureş, Mehadia, Haţeg, Sf. Gheorghe, Cohalm, Beiuş, Secuime…
Orientarea revistei spre semnalarea, analiza şi diagnoza problemelor sociale a fost determinată de preocuparea lui I. Clopoţel pentru acest domeniu, el fiind, după părerea noastră, unul din întemeietorii sociologiei româneşti a problemelor sociale.” (pag. 29-36)

Virgil Madgearu

Sociologia țărănistă a fost dezvoltată având la bază ideile poporaniste, așa cum am mai afirmat. Dintre reprezentanții sociologiei țărăniste, cel mai erudit este considerat Virgil Madgearu. Acesta a avut contribuții personale remarcabile la sociologia țărănistă, desigur, criticate de cei care susțineau alte curente sau teorii sociologice. Ca politician, a fost membru marcant al Partidului Țărănist, devenit ulterior Partidul Național Țărănist, căruia i-a fost și principalul teoretician. Din păcate, a fost ucis de legionari, precum Iorga. Lucrarea sa de interes pentru noi din care o să cităm, este „Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești” publicată de Editura S.A. la Institutul de Arte Grafice I. E. Torouțiu. București. 1936. În prefața lucrării scrie:

„Volumul de față cuprinde o serie de contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești, elaborate între 1922-1927. Unele din acestea au format obiectul unor cercetări, publicate în reviste de specialitate, iar altele sunt prelegeri, ținute la Institutul Social Român; dintre acestea din urmă două sunt redate chiar după notele stenografice, fără să fi fost prelucrate cu citate și indicațiuni bibliografice. Sperăm ca diferența de stil, ce decurge din caracterul deosebit al prelegerilor nu va cădea în cumpănă în aprecierea valorii științifice a acestor contribuțiuni.
Este lesne de înțeles, că studiile și prelegerile adunate în acest volum, nu pot fi considerate ca părțile și capitolele unei cărți. Ele sunt lipsite de simetria unei lucrări unitare, întocmită pe baza unui plan.
Dar fiecare în parte și toate împreună, servesc la lămurirea procesului de evoluție socială a României în faza capitalismului. Numai studiul cel din urmă, care tratează despre problema imperialismului și Societatea Națiunilor, cel puțin aparent, nu s`ar integra. În fond, însă, structura societății românești este adânc influențată de manifestările imperialismului economic, iar pentru dezvoltarea Statului românesc, în granițele sale etnice existente, organizarea și forța de acțiune a unei Societăți a Națiunilor nu poate fi indiferentă.
Celelalte cinci studii și prelegeri contribuie direct la cunoașterea evoluției sociale românești, în faza capitalismului. Primele două servesc la înțelegerea procesului de zămislire a vieții noastre agrare și a clasei țărănești, după trecerea ei prin faza revoluției agrare și la determinarea caracterului țărănesc al structurii sociale a economiei românești; iar celelalte completează imagina despre evoluția specifică a economiei și societății românești în era capitalismului.”

Așa cum a anunțat autorul, cartea are șase părți:
^1. Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești
^2. Teoria economiei țărănești
^3. Formarea și evoluția burgheziei române
^4. Orașul economic
^5. Capitalismul în răsăritul Europei
^6. Imperialismul economic și Liga Națiunilor.

Autorul afirmă calea proprie a evoluției care trebuie urmată în mod natural de societățile cu mediu social pregnant agrar-țărănesc. În lucrare scrie:
„Verificarea legii marxiste a evoluției sociale nu s`ar putea face însă decât în statele apusene. Anglia, Statele-Unite ale Americei, Germania, Franța, Italia, unde s`a dezvoltat o civilizație industrială capitalistă, nu ănsă în răsăritul Europei, care și-a păstrat structura agrară…Mișcarea politică a țărănimii în răsăritul Europei își va urma drumul ei propriu, împrumutând, evident, coloarea locală a împrejurărilor din fiecare țară, dar urmărind în esență aceleași tendințe, impuse de antagonismele de interese, alimentate de condițiile capitaliste de după războiul mondial și de preponderența numerică a țărănimii în aceste părți ale lumii. Nu există nici o indicație care să îndreptășească așteptarea că evoluția socială, cel puțin în această parte a lumii, va urma liniile teoriei marxiste.” (pag. 56-58)

Madgearu consideră fundamentală participarea sociologiei economice la analiza și soliționarea problemelor societăților din răsăritul Europei. El scrie:
„Teoria economică, cercetează viața economică, izolată de celelalte manifestări omenești. Dar indiferent dacă punctul de plecare al științei economice poate fi „omul parte” , identificat cu homo economicus, sau „omul întreg”, cercetarea vieții economice se poate și trebue să se facă în condiționarea ei reciprocă cu celelalte manifestări culturale ale societății.
Știința economică realistă urmărește pe oameni, cum sunt ei în realitate mânați în acțiunile lor de toate felurile de motive și aparținând anume unui popor, stat și epocă.
Pe această cale s`a dezvoltat o sociologie economică. Rând pe rând, economiștii apuseni au îndreptat preocupările lor asupra tuturor factorilor vieții sociale, care at putea să influențeze, într-un senz sau altul, activitatea economică…
Ideile politice, credința în drepturile naturale, concepțiile politice despre despotism, iobăgie, parlamentarism etc. au deasemenea răsfrângeri asupra vieții economice.
Apoi ideile sociale, concepția asupra căsătoriei, familiei, claselor sociale, aprecierea diferitelor profesiuni, moda, tradiția etc.nu sunt indiferente pentru cursul vieții economice a popoarelor.” (pag. 80)

Virgil Madgearu preia de la economistul rus Alexander Chayanov (nume transcris în lucrare Ciajanov) o teorie a țărilor agrare suprapopulate și, în baza propriilor cercetări elaborează teorii privind interdependenţa între suprapopulaţia agricolă relativă, densitatea rurală, nivelul de trai al gospodăriilor ţărăneşti și structura socială a țării. Iată cum îl citează pe Ciajanov în lucrarea sa:
„Omul politic practic a cărui activitate are loc într`o țară de țărani suprapopulată, trebue să ia cu totul alte măsuri pentru întregul domeniu al culturii pământului, îmbunătățirilor, colonizării și chiar al creditului și al formării capitalului.
El va trebui să corecteze momentul tehnic economic prin cel social și problema agriculturii va deveni pentru el, în multe privințe o problemă demografică” (pag. 81)

O prezentare detaliată face concepției sociologice a lui Virgil Madgearu și Prof. dr. Ilie Bădescu în capitolul „Capitalismul și problemele satului și ale agriculturii românești” din lucrarea „Chestiunea rurală ca problemă fundamentală a satelor. Teorii vechi și noi” publicată în volumul colectiv „Tratat de sociologie rurală” , având drept autori pe Ilie Bădescu, Ozana Cucu Oancea și Gheorghe Șișestean, apărut sub egiga Institutului de Sociologie al Academiei Române, la Editura Mica Valahie, 2009. Autorul sintetizează concepția lui Virgil Madgearu privind chestiunea agrară în România ca tip de problema socială în zece puncte:

^1. Pulverizarea proprietăților și exploatărilor țărănești (fărâmițarea lor excesivă)
^2. Un ghem de conexiuni negative (de la prețurile haotice de arendare, regresul suprafeței pășunilor, scăderea numărului de vite etc.)
^3. Teroarea biologică. Venituri foarte reduse în raport cu necesitățile de consum (răspândirea bolilor, mortalitatea ridicată etc.)
^4. Autarhia forțată. Ruptura agriculturii de industrie (izolarea economică a țărănimii datorită veniturilor foarte mici etc.)
^5. Subutilizarea forțată. Organizarea muncii și tehnologii precare (lipsa creditului agricol, a politicilor de stimulare etc. duc la subutilizarea forței de muncă a țăranilor)
^6. Demonetizarea forțată. Fiscalitate excesivă, lipsa unui sistem de credit agricol coerent
^7. Deprecierea forțată a produsului agricol românesc (legată mai ales de o piață deficitară)
^8. Izolarea forțată a ruralului și revenirea bejeniei ca tehnică de supraviețuire
^9. Rolul statului. Statul fiscal (în locul statului gospodar)
^10. Amenințarea suburbium-ului mondial și deci a anarhiei progresive. Relația industrie-agricultură (sarăcia țăranilor face imposibilă extinderea piețelor, deci, creșterea producției industriale și absorbția forței de muncă)

În încheierea prezentării, autorul concluzionează:
„Ceea ce este valabil pentru o țară cu o industrie și agricultură dezvoltată devine îndoielnic pentru o țară în care predomină decalajele. Aici absorbția suprapopulației agricole este cu totul îndoielnică, încât ne vom aștepta la o cronicizare a fenomenului unei populații intermediare, nefixată în structuri profesionale și corporative clare, alimentând, din contră, fenomenul ochlosului proletarian și deci aruncând societatea în suburbium-ul mondial. Aceasta este o confirmare a anarhiei progresive, care va afecta Europa începând cu periferiile ei.” (pag. 12-14)

Analizând chestiunea rurală în lumina economiei țărănești, autorul ajunge la trăsăturile fixate de Alexander Chayanov, cel care l-a influențat pe Virgil Madgearu în tezele sale. Punctul de vedere a lui Chayanov era că economiile țărănești au următoarele trăsături specifice:
^1. Orientarea către valoarea de întrebuințare (când gospodăria își asigură nevoile minime, munca încetează)
^2. Autoexploatarea (când prețul produselor este prea mic sau taxele și impozitele cresc, țăranul crește intensitatea muncii)
^3. Rentele foamei (emigrarea sezonieră când veniturile din agricultura gospodăriei nu sunt suficiente)
^4. Ciclul economic al expansiunii și contractării familiei țărănești (etapele vieții unei familii pune amprentă asupra economiei gospodăriei: familie tânără – copii mici, familie – copii mari, familie – copii căsătoriți)
^5. Teoria optimităților diferențiale și a ccoperației verticale. Agronomia socială ca filosofie și model de administrație în agricultură (este soluția propusă de Chayanov și are la bază trei seturi de concepte: 1. cooperativele rurale, 2. optimități diferențiale, adică optimizarea exploatărilor agricole în funcție de zonă, tip de recoltă și tehnologie agricolă și 3. cooperația verticală, adică integrarea mai multor unități pentru aprovizionare, manufacturare și desfacere a produselor manufacturate)

Ștefan Zeletin, critic al țărănismului

Ne-a atras atenția și nu putem trece peste acest lucru, o lucrare a sociologului liberalismului și neoliberalismului românesc Ștefan Zeletin purtând titlul: „Țărănism și Marxism” publicată în revista „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială. Organ al Institutului Social Român Director D. Gusti” editată de „Cultura Națională” și „Institutul Social Român”, Anul V, Nr. 1-2, 1924, București, pag. 192-220.

Cunoscut ca sociolog, despre care vom mai vorbi în lucrarea noastră, face întâi o introducere în problematica concepției evoluției sociale ca proces natural, dorind să ajungă la evoluționismul marxist, astfel încât să poată lega teoria marxistă de ideile țărăniste.
Următoarele două capitole ale lucrării sunt dedicate criticii doctrinei țărăniste: „Începuturile și încercările de sistematizare ale doctrinei țărăniste” și „Dezvoltarea agriculturii și soarta clasei țărănești după doctrina țărănistă” .

Zeletin analizează raționalismul burghez care s-a opus tradiționalismului feudal. El spune că, pornind de la ideea că orice orânduire socială este un produs al rațiunii, iar rațiunea umană este „o rază din rațiunea divină”, dacă ordinea socială nu mulțumeste societatea, rațiunea este viciată, ordinea socială devine „nerațională”, iar burghezia nu face altceva decât să-i redea raționalitatea. Raționalismul burghez a învins, dar societatea era tot nemulțumită. Concluzia este că ordinea socială nu se naște din rațiune, ci este rezultatul evoluției trecut – prezent – viitor. Ori, această concepție reacționară este baza conservatorismului antiburghez. Zeletin arată că această concepție evoluționistă este considerată de Marx drept un proces natural al evoluției sociale. În concluzie, evoluția societății, care se găsește în asemănare cu evoluția naturii, trebuie să aibă aceeași metodă de explicare: cauzalitatea necesară a determinismului științific, similar pozitivismului științific. În această gândire, descoperirea cauzelor fenomenelor naturale sau sociale înseamnă chiar explicarea lor. O întreprindere eronată, explică Zeletin, dacă este să se aplice științelor sociale, adică să se elimine din explicarea fenomenelor sociale participarea omului sau a divinității. În acest sens, este dat exemplul României în care, cei care cercetează influența cauzală descoperă că omul este principalul vinovat de fenomenele sociale. Arată că oamenii au avut ambiția de a „transplanta” la noi instituțiile burgheze care funcționau bine în vestul Europei și tot oamenii au creat legile prin care țărănimea a fost pusă la muncă silnică și sărăcită. Astfel, este exclusă din start orice intervenție divină sau cauzalitate naturală a procesului de constituire a statului modern, deci, metodele de cercetare aplicate în statele vestice sunt neaplicabile la noi. Zeletin consideră că există un acord unanim al sociologilor că „societatea română modernă este o anomalie”, deci nu îi sunt aplicabile metodele de cercetare a celorlalte societăți burgheze. El consideră că există totuși un câștig din cercetarea sterilă de până la acea dată privind nașterea României moderne, anume „descoperirea existenței istorice a capitalismului român”

Marx a prezis revoluția proletariatului la scurt timp după revolușia burgheză de la 1848 din Germania. El a prezis că aceasta va fi preludiul revoluției proletariatului din țările dezvoltate economic. In schimb, revoluția a izbucnit și a ieșit victorioasă în Rusia. Ne amintim de la cursurile de „socialism științific” teza revoluției proletariatului în țările cele mai dezvoltate, a lui Marx și completările la această teză, precum că ea a izbucnit și a reușit acolo unde verigile lanțului capitalismului au fost mai slabe. După izbucnirea revoluției în Rusia, s-a propagat ideea că aceasta va însemna sfârșitul burgheziei dacă în toate statele muncitorii se revoltă și pun mâna pe putere. România avea un specific aparte, asemănător altor țări din Europa de est: existau puțini proletari, deci moștenitorii burgheziei erau țăranii. Astfel, doctrina țărănistă este văzută drept o cultură sociologică marxistă, adaptată la specificul românesc. Astfel, spune Zeletin, „țărănimea română este un fel de surogat proletar” care ține locul clasei muncitoare, care aceleași atribuțiuni cu proletariatul din țările industrializate: desființarea ordinii sociale burgheze și crearea uneia noi, conform intereselor țărănimii. Pornind de la spusele lui Voltaire că dacă nu ar exista Dumnezeu, el ar trebui inventat, Zeletin afirmă:
„După procedarea doctrinarilor țărăniști am putea declara și noi cu tot dreptul, că unde nu există clasă democratică revoluționară, ea trebuie inventată. Doctrina țărănistă își datorește existența tocmai acestei nevoi sufletești de a inventa forțe democratice revoluționare, acolo unde evoluția socială nu le-a născut încă. Ea este opera unor suflete desțărate: smulse din mediul revoluționar proletar și aruncate într`un mediu social țărănesc.” (pag. 201)

Analizând antagonismele doctrinei țărăniste, Zeletin concluzionează:
“Dar cel ce păstrează teoria luptei de clasă în forma ei marxistă – cum fac țărăniștii – trebuie să-și amintească, că ea este o schemă logică, și că un conflict nu se poate concepe decît între elemente puse prin însăși existența lor în indisolubilă dependență. Dacă totuș un teoretician ar putea concepe un conflict și între elemente independente, atunci trebuie să admitem că gândirea sa funcționează după alte legi, decât acelea stabilite până acum de logică.” (pag. 206)

În continuarea lucrării, Zeletin consideră, cu bun temei, că deslegarea relației dintre capitalism și agricultură soluționează și rolul clasei țărănești în societatea burgheză. El constată în doctrina tărănistă ipoteze contradictorii care împiedică elaborarea unei teorii privind relația dintre dezvoltarea capitalismului și prefacerea agriculturii. Mai mult, el constată contradicția de a gândi rolul revoluționar al țărănimii în condițiile în care chiar teoreticienii țărănismului recunosc faptul că transformarea țăranului în muncitor este esența distrugerii.<

Încheiem aici prezentarea contribuției lui Virgil Madgearu la fundamentarea sociologiei țărăniste. Există numeroase studii de specialitate care analizează lucrările acestuia și reacția curentelor sociologice contemporane la ideile emanate din lucrări. Vom reda un fragment în care este caracterizată conceptia lui Virgil Madgearu despre modalitatea de a prezenta un curs complet asupra unei chestiuni științifice, fragment extras din lucrarea „Menirea științei economice în viziunea lui Vilgil Madgearu” întocmită de Mitoaica Ana Maria, publicată în revista „Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu Nr.1/2007:
„Concludentă despre concepția lui Virgil Madgearu despre rosturile știintei economice este şi obişnuinţa sa ca la sfârşitul fiecărei prelegeri să indice o bogată bibliografie (aproximativ 50 de titluri), ceea ce s-a dobândit la curs să poată fi completat şi aprofundat astfel prin studiu individual. În felul acesta, spunea academicianul Vasile Malinschi, Virgil Madgearu reuşeşte să facă un curs care, sub raportul calităţii, al bogăţiei informaţiei, al clarităţii şi rigorii ştiinţifice era comparabil cu cele mai bune cursuri de acest gen din occident, iar pe unele chiar le depăşea.” (pag. 422-423)

Contribuția lui Mihail Manoilescu și Mihai Ralea

Am amintit despre o contribuție a lui Mihail Manoilescu la sociologia țărănistă, ori, se știe că acesta a fost un analist al burgheziei române. Totuși, în lucrarea „Rostul și destinul burgheziei românești” citată puțin mai sus, el are și referiri destul de elaborate și profunde referitoare la chestiunea țărănească, detaliind impactul suprapopulării agricole și propune ca soluție industrializarea rapidă a țării. Redăm un fragment din lucrarea sa:
„Astăzi populația României este cca. 20.000.000 de locuitori din care circa 80%, adică 16.000.000 trăiesc la țară. Proporția bărbaților între 15-60 de ani este de cca. 27,5%, adică 4.400.000, iar femeile între aceleași vârste reprezintă cam același număr.
Densitatea populației agricole pe kilometrul pătrat de pământ cultivabil este la noi de 82 locuitori. În același timp, populația noastră crește, după cum este bine cunoscut, cu mai bine de 1,25% pe an, așa încât, – după cum arată învățatul croat Franges și economistul german Reithinger – către 1960, densitatea populației agricole în România va întrece 93 locuitori pe km. pătrat cultivabil!!
Densitatea actuală agricolă de 82 este la noi aproape de două ori mai mare decât în Germania unde atinge abia 48 locuitori pe km. pătrat de pământ cultivabil.
De aici se desprinde concluzia paradoxală că avem aproape de două ori mai mulți țărani decât ne trebue pentru o agricultură rațională, ca aceea care se practică în Germania sau în Danemarca. Circa șase milioane de țărani prea mult! Iată o primă constatare.
Iată de ce nu se poate găsi soluția chestiei țărănești dacă se menține actuala proporție dintre sat și oraș. Cu orice preț trebue ca o mare parte a populației țărănești să părăsească agricultura și să-și găsească, fie în sate fie la oraș, o întrebuințare în industrie sau în meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României și o schimbare totală a actualei ei structuri economice.
Dela prima vedere se poate atunci observa cât de absurdă a fost teoria și politica acelor economiști ai partidelor de stânga, care s`au ridicat, de la început, împotriva industrializării țării. Nu știi ce să condamni mai mult la acești oameni; totala lor lipsă de comprehensiune sau magnifica lor ignoranță?
Într`adevăr, unde au văzut ei vreodată o țăară cu o populație densă ca la noi, care să fie fericită și bogată? Țările cu o astfel de densitate agricolă sunt totdeauna țări ale mizeriei.” (pag. 131)

Lăsăm cititorilor plăcerea să lectureze toată lucrarea, dar, despre ea și autor vom mai povesti.

Am văzut mai înainte că există o persoană remarcabilă ca gânditor și activist în tarâmul social-politic, pe numele ei Mihai Ralea, exclusă de unii autori din perioada de după Decembrie 1989 din inventarul creatorilor de sociologie românească pe criterii de apartenență la regimul opresiv comunist. Revendicat de poporanism, de țărănism, de social-democrație și de comunism, Mihai Ralea are o contribuție și în perioada interbelică care merită și trebuie evidențiată.

Am amintit despre faptul că sociologia poporanistă și țărănistă s-a dezvoltat teoretic în contradictoriu cu ideologia marxistă. Asta nu înseamnă că teoreticienii sociologiei poporaniste și țărăniste nu au găsit și idei care să corespundă logicii abordate de ei în dezbaterea despre viitorul națiunii române prin transformarea socială adaptată nevoilor economice și culturale ale poporului nostru.

Încercăm să îl prezentăm pe Mihai Ralea prin scrierea unui doctor în filosofie cu teza de doctorat „Structurile filosofice din scrierile lui Nichifor Crainic”, Gabriel Hasmațuchi, care numai de lipsă de obiectivitate nu poate fi acuzat în caracterizarea pe care i-o face sociologului. În lucrarea „Reflecții asupra crizei interbelice. Contribuția lui Mihai Ralea” , publicată în volumul „Comunicare, cultură, societate. Principii, teorii, analiza” vol. 3, pag. 119-130, editată de „Presa Universitară Clujană” în 1919, la „Concluzii”, autorul scrie:
„ Sociologul Mihai Ralea a reușit să surprindă cu o rară acuitate zbuciumul unei perioade complexe. Judecățile sale asupra omului și a transformărilor din societate sunt dovezile unui rar echilibru hermeneutic. La curent cu tot ce se întâmpla în cultura timpului său, dar și un spirit foarte activ în agora culturii române, Mihai Ralea pune în circulație idei, dar nu oricum, ci le convertește în creații culturale de o incontestabilă onestitate științifică…Mihai Ralea rămâne în continuare un gânditor de care trebuie să se țină cont. Scrierile sociologului sunt ele însele argumente suficiente pentru a invita cercetătorii să pătrundă în universul ideilor sale și să descopere , dincolo de ele, un stil foarte elevat de filosofare.” (pag.129)

Considerând clasele sociale într-o relație prioritară cu realitățile economice, Mihai Ralea are convingerea, chiar dacă la acea dată este țărănist, că puterea politică trebuie să aparțină proletariatului. Conștient că societatea țărănească, majoritară în țară, este activă în plan social, creatoare din punct de vedere istoric, totuși consideră clasa muncitoare mai bine pregătită să facă față preluării puterii politice și destul de seriosă ca să includă și să promoveze între idealurile propuse și idealurile țărănimii. Chiar afirmă că „orice idee de revoluție se formează în cadrul și atmosfera problemei muncitorești”. Analizând teoria marxistă privind preluarea puterii politice de către proletariat prin revoluție, o consideră necorespunzătoare realității românești, luându-și misiunea de a elabora o teorie care să ajute la lămurirea problemei. Astfel, el iși alege ca temă de doctorat în 1923 la Sorbona „L’Idee de revolution dans les doctrines socialistes. Etude sur l’evolution de la tactique revolutionnaire”, publicată ulterior cu titlul „Ideia de revoluție în Doctrinele Socialiste (Studiu asupra evoluției tacticei revoluționare)” , la Editura Casei Școalelor, București, 1930. După ce definește sistemul socialist în componentele lui (critica societății actuale, plan de organizare viitoare și tactica de cucerire a puterii politice), autorul consideră că demnă de atenție pentru cucerirea puterii politice este doar revoluția, de aceea se va concentra asupra ei în lucrare. Însă, noțiunea de revoluție trebuie clarificată, astfel încât să nu mai fie o sperietoare pentru membrii societății. Spune autorul:

„Ideea de revoluție se bucură de o glorie neobișnuită altor idei. Puține din ele au fost mai discutate în sistemele politicianilor, puține din ele au căpătat senzuri mai contradictorii, mai variate, dela cel pe care i-l atribuie marele public, până la acela pe care-l întrebuințează oamenii politici.
În accepția populară a simțului comun acest termen este întovărășit de ideea de violență, de baricade, de lupte de stradă. El presupune un element de ilegalitate…
Pentru unii, revoluția înseamnă o formă morbidă a psihologiei mulțimei; pentru alții care se inspiră din Biologie această noțiune e un fel de organică; pentru socialiști un panaceu universal față de lacunele societății prezente.”

Pentru a clarifica această noțiune, el critică rând pe rând celelalte teorii ale noțiunii de revoluție, pe care le contestă, ajunge la concluziile propriei teorii, pe care o dorește universală. Pentru acest lucru, el consideră că trebuie să definească elementele simple, ireductibile, din componența oricărei revoluții.

Primul element pe care îl presupune orice revoluție este un corp social care o susține. Logica și experiența arată că revoluția este dorită de un grup social mare, dar numai o fracțiune este pregătită și ia inițiativa să reprezinte interesele grupului. În vechime, lupta pentru schimbare era dusă de elitele clasei dominante, care se succedau la putere prin lupte civile, atentate sau lovituri de stat. Revoluția industrială a creat clase sociale noi, doritoare să ia puterea politică și să conducă, declarativ, în avantajul întregului popor. Pentru ca o clasă politică nouă să ia puterea, ea trebuie să aibă atât o conștiință de clasă avansată, cât și solidaritate cu grupul social pe care îl formează cu alte clase politice. Astfel, solidaritatea clasei muncitoare cu țărănimea în realizarea idealului revoluționar este o temă des întâlnită la noi. Clasa muncitoare devine principalul corp social revolutionar al poporului ca grup social.

Al doilea element indispensabil revoluției este existența unui ideal transpus într-un program de valori valabile pentru toate clasele și categoriile sociale, adică valori economice, religioase, culturale, juridice etc. Idealul este propus de corpul social care are inițiativa, dar este acceptat de întregul grup social. Fără acest ideal, mișcarea rămâne o răzvrătire ușor de înfrânt.

Al treilea element este transferul de putere către corpul social care ia inițiativa mișcării sociale pentru transpunerea în practică a idealului. Autorul propune definirea a două tipuri de mișcări revoluționare: revoluția-crimă și revoluția-succes. Dacă revoluția nu are succes, ea suportă consecințele legilor penale care incrimineaza conspirația și revolta contra statului de drept. Daca ea are succes, iar transferul de putere se realizează, clasa politică ajunsă la putere iși declară singură legitimitatea.

În urma analizei de mai sus, Mihai Ralea formulează o definiție a revoluției: „revoluția este cucerirea puterii de către o clasă care nu a mai ocupat-o niciodată mai înainte, cu scopul de a impune grupului întreg un nou etalon de valori”. Aceasta, poate fi privită sub trei aspecte:
-revoluție ca program, ca revoluție a idealului,
-revoluție de mijloc, aceea a tacticii revoluționare și
-revoluție ca organ, aceea de constituire a clasei muncitoare în clasă revoluționară.

Considerăm că pentru scopul nostru este suficientă informație în cele scrise până acum despre poporanism și țărănism. Să povestim acum puțin și despre sociologia liberală și neoliberală.