^F. Sociologia liberală și neoliberală

Liberalism politic. Origini istorice

Sociologia liberală are legătură cu sociologia pașoptistă. În prima parte a lucrării, Capitolul I, publicată deja pe site-ul prietenului nostru Rău Florin, www.rauflorin.ro, am povestit puțin despre „Avântul gândirii sociale în preajma revoluţiei de la 1848”, amintind despre Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Constantin Alexandru Rosetti și Mircea C. Rosetti, Ion C. Brătianu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Ion Heliade Rădulescu, dar și despre George Bariț și Simion Bărnuțiu. Nu am vorbit despre doctrine, am vorbit despre oameni. Aminteam mai sus despre o scriere de-a lui Radu Rosetti pe care o redau și aici: „Dar, precum amintește mesajul prin care Regele a deschis actuala sesiune a Camerii, totdeauna când a fost vorba de interesele vitale ale țării, Românii au știut să uite desbinările lor pentru a lucra într`un cuget pentru binele obștesc.”. Cu siguranță, momentele 1821, 1848 si 1859 se înscriu în aceste coordonate. Dacă unii erau înainte liberali sau conservatori, ori au devenit ulterior liberali sau conservatori, în momentele de cumpănă au făcut parte dintr-un singur partid, acela al interesului național. Din această cauză nu i-am grupat atunci, ci doar i-am amintit ca precursori ai sociologiei. Aceeași observație de apartenență la un singur partid a tuturor personalităților vremii o are și A. D. Xenopol, referindu-se la momentul unirii, în lucrarea “Istoria partidelor politice în România. Volumul I (al Istoriei Românilor, vol. IX). De la origini până la 1866” , tipărită la Tipografia Albert Baer, București, 1910, pag. 302, unde scrie:
„Dar și acuma, tot prin sforțări și lupte uriașe, ajunse poporul român a`și vedea realizat idealul, și pentru a o face, el trebui să`și înmănuncheze voințele în un partid puternic, acel al unirei, care, sprijinit mai cu deosebire de puternica Franție, izbuti a răpune partidul potrivnic al vieței despărțite a Țărilor Române, partid susținut la rândul lui de alte puteri mari. Numai după cea mai crâncena lupta, dată pe de o parte în țară, între cele două tabere potrivnice, pe de alta între puterile europene, pe calea corespondenței diplomatice și a conferințelor ambasadorilor lor, unirea Țărilor Române putea fi cel puțin îndrumată, pentru ca apoi alt șir de fapte s`o aducă la îndeplinire.”

Vorbind despre „Visul ca o formă de ieșire din subdezvoltare”, Academicianul Cătălin Zamfir, în lucrarea „Sociologia și Visul României” publicat în volumul „Sociologia și Visul României. Discurs rostit la 25 octombrie 2022 în ședință publică. Cu răspunsul Academicianului Victor Voicu” , în colecția „Discursuri de Recepție” a Academiei Române, Editura Academiei Române, 2022, scrie:
„Sociologia în România este strâns împletită cu istoria țării. Nu poți înțelege ce a făcut sociologia și ce n-a făcut, ce a putut și ce nu a putut face, dacă nu o privești în contextul ei social. Același lucru pot spune și despre istoria mea ca sociolog…
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, comunitatea românească a devenit tot mai îngrijorată de situația de subdezvoltare a țării, agravată de dependența de Imperiul Otoman. Sistemul politic era inert, subordonat curții otomane. Noua generație de intelectuali resimțea tot mai mult urgența problemelor social-economice ale țării și nevoia scoaterii din starea de subdezvoltare…
Când am dat peste afirmația că românul este un visător am considerat că e o simplă metaforă pe care nu trebuie să o iei în serios. Acum cred că, în cele mai multe forme de manifestare ale sale, românul este un visător. Visul este ieșirea din realitate și plăsmuirea unei alte realități cu o altă logică. Visul este o constantă a trăirii românești. El a luat forme foarte diferite: basmul, sărbătorile, arta, mai ales literatura și muzica, filosofia. Și programele politice sunt un vis de schimbare a realității. Conștiința de sine a românilor a fost forma ieșirii din starea de subdezvoltare…
Contactul tinerei generații cu Europa occidentală, în primul rând cu Franța și Germania, a coagulat programul ieșirii din subdezvoltare. Tinerii intelectuali și-au asumat responsabilitatea de a găsi căile prin care să contribuie la relansarea țării. Modelul de societate de atins era în primul rând cel bazat pe cultură și știință. Și libertatea era o condiție esențială. Schimbarea politică avea ca obiectiv eliberarea de tutela otomană și eliminarea puterii feudale. Tinerii intelectuali erau forța activă a procesului de schimbare. Structurile capitaliste și industriale erau subdezvoltate, reprezentând o resursă economică și politică firavă…
În secolul al XIX-lea Occidentul european își crește influența asupra estului Europei: politic, economic, dar mult mai rapid și mai profund asupra mentalității. Până să ajungă bunurile și structurile economice din Occident, au venit ideile. Tinerii români, în loc să meargă la Istanbul, au început să meargă la universitățile din Vest, mai ales în Paris. Și au venit acasă, nu atât cu bunurile europene, ci mai mult cu stilul de viață occidental și, mult mai important, cu o nouă viziune socială și politică. În contact cu mediul intelectual efervescent al mijlocului secolului al XIX-lea, tinerii români au fost captivați de visurile revoluționare ale Occidentului. Ei s-au format nu la coada, ci la vârful ideilor europene de schimbare socială…
Revoluția din 1848–1849, în toate cele trei Țări Române, „a trasat programul de modernizare a României până la 1918” (I. A. Pop, 2016, 116). În acel context s-a format o generație dedicată schimbării rapide a României: Alexandru I. Cuza, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Costache Negri, Ștefan Golescu… Din perspectiva timpului, Nicolae Bălcescu este cel care s-a afirmat atât ca un lider revoluționar vizionar, cât și ca un gânditor remarcabil în orizontul proiectului național românesc. Programul pașoptist a avut patru categorii de obiective.
Naționale: eliberarea Țărilor Române de sub dominația străină, unirea social-politică a românilor.
Instituționale: modernizarea statului după model occidental, adoptarea instituțiilor și legislației europene care să ofere cadrul funcționării unei societăți moderne și liberalizarea economiei.
Sociale: eliberarea țăranilor din dependență și împroprietărirea acestora cu pământ, desființarea obligațiilor țăranilor față de boieri, a dijmelor sub toate formele (claca sau zilele de meremet), urmând a fi introdusă doar o impozitare către stat. Feudalismul urma să fie 8 desființat. Învățământul de toate gradele să fie în limba națională.
Liberale: democratizarea societății, drepturi și libertăți democratice, drepturi cetățenești, libertatea persoanei, libertatea presei, egalitate în fața legii și desființarea pedepselor corporale.” (pag. 5-7)

Am spus la începutul lucrării că ea nu se adresează cunoscătorilor în ale științelor sociale, deci, considerăm că este util să povestim puțin și despre liberalism.

Despre liberalism s-au scris numai în România mii de cărți și lucrări de specialitate, el fiind prezent în toate domeniile vieții publice: economic, politic, social sau spiritual. În lucrarea colectivă „Doctrine și partide politice europene” , alcătuită în coordonarea lui Ionel Nicu Sava, publicată de Editura Centrului de Studii Regionale, București, 2007, la pag. 185-227 este lucrarea lui Ionel Nicu Sava „Doctrina politică liberală: Origini, evoluție și semnificații” . Redăm un scurt fragment care ni se pare relevant cu privire la originile istorice ale liberalismului:
„Pe scurt, originea istorică a liberalismului se plasează în secolul al XVIII-lea în Anglia, rădăcinile sale teoretice sunt legate de filosofia iluministă a libertății și de economia politică a liberului schimb, conținutul său intelectual este pozitivist, progresist și reformator, iar mesajul politic este democratic. Societatea modernă este expresia evoluției ideilor liberale și a acțiunii sociale, economice și politice inspirate de aceste idei.
Evoluția politică a liberalismului a dat naștere la ceea ce astăzi numim democrația liberală, formă de organizare politică prin care libertatea promovată de liberalism este asociată cu egalitatea furnizată de democrație. De la apariția sa, în comparație cu oricare altă doctrină, liberalismul, fie că a fost numit așa sau nu, a dominat viața socială modernă.”

Având în vedere succesul social și economic al liberalismului, autorul amintit mai sus încearcă să deslușească ce este liberalismul ca sistem de gândire. El scrie:
„Importanța liberalismului depășește succesele sale politice mai mult sau mai puțin certe, pe care le deplânge Von Misses. Societățile au rămas „liberale”, chiat dacă în frumtea lor s-au aflat partide neliberale… Liberalismul a fost puternic chiar și în lipsa, sau tocmai prin lipsa, partidelor politice, înclinate să-i folosescă numele și să-i monopolizeze mesajul…Ca doctrină esențială și deci ca sistem de gândire, ca viziune asupra lumii și a societății, liberalismul a fost asimilat în grade diverse de majoritatea mișcărilor politice moderne. Socialismul a fost catalogat ca fiind liberalism minus proprietate privată, socia-democrația ca liberalism plus egalitarism. Chiar și conservatorismul modern este considerat ca fiind liberalism plus religie…Științele, literatura și arta, politica și economia, filosofia și religia sunt la rândul lor influențate de sistemul de gândire liberal. Pozitivizmul, pe suportul căruia s-au întemeiat științele moderne, este și el un produs al gândirii iluministe și liberale, având în vedere că a fost catalogat ca fiind catolicism minus religie. De aceea, expresia „liberalism” este înțeleasă aici ca un curent de gândire ce a inspirat ideologiile politice, filosofia, știința, stilul de viață și valorile societății moderne…
În sens teoretic, liberalismul este abordat astăzi ca tradiție politică (constituționalism), doctrinî economică (liber schimb), filosofie politică (libertate) și teorie filosofică generală (individualism). Din punct de vedere conceptual, există certe deosebiri între liberalismul politic francez, liberalismul economic englez și liberalismul social german, însă ceea ce apropie aceste trei specii ale liberalismului este, înainte de toate, credința nestrămutată în ideea libertății, înțeleasă ca libertate individuală.,,
De reținut capacitatea deosebită de adaptare a sistemului de gândire liberal la contexte sociale și istorice diferite, fără a renunța la elementele esențiale ale doctrinei sale.” (pag. 188-191)

Este interesantă o remarcă asupra întâietății liberalismului românesc în „ivirea sociologiei la noi” întâlnită în lucrarea „Istoria filosofiei moderne. Vol. V. Filosofia românească de la origini până astăzi” de N. Bagdazar, Traian Herseni și S. S. Bârsănescu, apărută sub egida Societății române de Filosofie, ca „Omagiu Profesorului Ion Petrovici”, București, 1941:
„Dacă ar fi să stabilim o dată anumită pentru ivirea sociologiei la noi – procedeu care în știință are întotdeauna un caracter arbitrar = ar trebui să ne oprim la anul 1848. Ideologii revoluției din 1848 fie că au pregătit-o, fie că au săvârșit-o, fie că au lămurit-o, sunt cei dintâi sociologi români. Era și firesc să se întâmple așa. Ideile sociale nu apar la întâmplare, ele sunt provocate de evenimentele socialeransformările ivite în structura vieții sociale sau de luptele politice care urmăresc asemenea transformări.
Prin urmare pătrunderea capitalismului și formarea burgheziei române în conflict cu vechile stări și cu alte forțe sociale, au provocat primele gânduri care pot fi socotite sociologice. Faptul că cel mai de seamă reprezentant al liberalismului românesc, Ion Brătianu, e cel dintâiu (sau printre cei dintâi) care întrebuințează termenul de sociologie, poate fi socotit din pricina aceasta deosebit de semnificativ. Revoluția liberală avea nevoie de sprijinul științei pentru a întări lumea nouă pe care o consfințea. Se pare însă că burghezia mai demult formată și care se întărea treptat prin comerț, industrie și finanțe, nu avea nevoie de o sociologie constructivă ci doar de una justificativă. La 1848 burghezia română era închegată și în curând ea a devenit triumfătoare în toate sectoarele vieții publice (economie, politică, legislație, administrație) și deci își impunea interesele cu destulă ușurunță. De aceea sociologia liberală n`a avut o sarcină combativă, nici una constructivă, ci trebuia doar să arate la început avantajele revoluției burgheze (de unde conceptele ei fundamentale: progres, civilizație, perfectibilitate, sociabilitate, educație, rațiune, tehnică, știință, proprietate, bogăție, libertate), iar mai târziu să demonstreze caracterul normal al evoluției burgheziei și al istoriei naționale liberale (Ștefan Zeletin). Sociologia pe linia aceasta însoțește evoluția socială pentru ca să o justifice, nu o pregătește, nici nu o clădește. Inițiativa socială nu-i aparține și astfel ea are tot timpul un rol de mâna a doua…
Triumful liberalismului are însă și urmări neprielnice pentru burghezie. Cea mai de seamă a fost trezirea țărănimii – prin liberarea de șerbie și împroprietărire – care a ajuns repede la conștiința intereselor sale proprii, diferite de ale boierimii și ale burgheziei. În momentul în care burghezimea a dat lovitura de moarte boierimii, scoțând de sub puterea ei țărănimea a înlăturat un potrivnic istovit prin evoluția istorică și l-a înlocuit cu altul, viguros ca structură, puternic ca număr și capabil de o dezvoltare neprevăzută. Când minoritatea burgheză s`a înscăunat în locul minorității boierești la conducerea statului a trebuit să desrobească majoritatea țărănească și să o lase apoi să se organizeze într`o tabără adversă. Luptele țărănimii au dus la o politică țărănească, iar pe plan de gândire la sociologia poporanistă și țărănistă.
O altă urmare neprielnică pentru burghezie a propriului ei triumf, a fost ivirea primelor elemente muncitorești, legate în chip firesc de industrializare și mașinism, ivirea proletariatului românesc, e drept puțin însemnat ca număr și putere, dar totuși un proletariat, care avea interese potrivnice burgheziei și care dela început s`a constituit ca un adversar necruțător al ei. Proletariatul lupta pentru ziua de maine în nădejdea că va izbuti să procedeze într`o zi față de burghezime exact cum a procedar aceasta față de boierime. Lupta proletară a dus pe plan politic la socialism, iar în teoria socială la sociologia socialistă.”

Mihail Manoilescu

În prima parte a lucrării noastre publicată deja, am amintit de I. C. Brătianu și Ion Ghica, doi liberali care au avut contribuții diferite la elaborarea sociologiei burgheziei și capitalismului.
Referitor la burghezie și asocierea ei cu liberalismul, considerăm că merită șă amintim părerea lui Mihail Manoilescu redată în lucrarea „Rostul și destinul burgheziei românești” , apărută la Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1942:
“Burghezia este o clasă socială milenară, cu câteva atribute constante care îi fixează perfect fizionomia și îi garantează vitalitatea.
Pornind dela evul mediu – dela starea pe care am putea-o numi a burgheziei pure – ea s`a asociat de-a-lungul veacurilor cu capitalismul și mai târziu cu liberalismul, sub care a ajuns la o putere și o strălucire fără egal.
Astăzi ea s`a despărțit definitiv de liberalism și este pe cale de a se despărți și de capitalism. Acest divorț nu înseamnă dispariția ei. El anunță numai epurarea și transformarea burgheziei. Burghezia se desface de tot ceea ce este neesențial, pentru a se întoarce la atributele ei permanente în ordinea socială și sufletească.
Sensul întoarcerii la trecut nu trebuie căutat în formele veacurilor dispărute, ci în spiritualitatea lor; Este întoarcerea la organic, la concepția idealistă a vieții – pe plan etic și religios – la principiile de erarhie ale societății și mai ales la erarhia inspirată din merite naționale, iar nu din posesiunea banului și a forțelor materiale apăsat strivitoare și umilitoare asupra veacului al 19-lea.
Zeletin, urmând de aproape pe Sombart, a lansat teoria burgheziei românești în faza ei de ascensiune și în procesul ei de dezvoltare, provocat de elanul vital al veacului al 19-lea.
Noi schițăm teoria burgheziei românești în faza ei de regenerare și în procesul ei de descătușare din vechile concepții, provocat de elanul spre calitate al veacului al 20-lea.
Pe Zeletin l-a preocupat identificarea forțelor de propulsiune, care au ridicat burghezia. Pe noi ne preocupă identificarea marilor permanențe și constante ale burgheziei ca clasă organizatoare a producției, constante care urmează să fie pastrate și să dea mai departe rost și consistență acestei clase sociale.
Pe Zeletin l-a preocupat tot ceea ce burghezia, în imensa ei sete de acaparare, a adunat ca misiuni și puteri, în faza ei de creștere și afirmare. Pe noi ne preocupă ce rămâne burgheziei ca atribuțiuni sociale și ca atribute sufletești, a doua zi după epurarea ei de capitalism si liberalism.” (pag. 12)

Analizând trinomul burghezie-capitalism-liberalism la nivel internațional, Mihail Manoilescu concluzionează:
„În zilele noastre de câte ori se dezbate procesul burgheziei, judecata vulgară nu reușește să facă distincțiile necesare, asociind în mod greșit și inseparabil în același trinom, liberalismul și capitalismul cu burghezia. Această confuziune este izvorul celor mai grosolane erori. Căci a înțelege înseamnă a deosebi…
Cuvântul „bourgeois” apare în Franța în secolul 12-lea. De unde până atunci, în secolele 5-lea – 11-lea unica bogăție era domeniul rural, din secolul al 12-lea înainte, începe să se afirme și bogăția sub formă mobiliară: banii.
Burghezii s`au eliberat de sub regimul servituții rurale cu bani. Burghezul era la acea epocă „omul care nu vrea să mai fie legat de pământ”, iar burghezia a fost dela început un privilegiu.
Burghezia a apărut odată cu renașterea comerțului și industriei și cu puterea regală iar pentru burghezi „la origine banii n`au fost atât de mult semnul bogăției, cît acela al libertății”…
Capitalismul înseamnă o formă de producție care nu se dezvoltă în funcție de nevoile colectivității, ci în funcție de beneficiul urmărit de proprietarii întreprinderilor și se caracterizează prin dichotomism, adică prin existența a două grupe deosebite de producători: unii care posedă instrumentele de producție și ceilalți care sunt salariații celor dintâi.
Capitalismul s`a suprapus peste burghezie desvoltând mai mult caracterul funcțional primitiv al acestuia, care este organizarea producției manufacturiere. Mai mult decât atât, spiritul de întreprindere s`a suprapus peste cel burghez tradiționalist și a dat naștere spiritului capitalist…
În faza sa primitivă, capitalismul nu a vădit nici spirit de câștig și nici de raționalizare, în măsura manifestată mai târziu în faza capitalismului liberal din secolul al 19-lea.
Această fază este dominată de mercantilism care a fost o doctrină și practică plină de înțelegere pentru dezvoltarea capitalistă…
La finele veacului al 18-leași începutul veacului al 19-lea a apărut liberalismul, ca doctrină și concepție integrală de vieață, îmbrățișând toate manifestările omenești, în toate aspectele lor.
Liberalismul cu toate consecințele sale s`a suprapus burgheziei capitaliste, aducând ca element nou cea mai mare libertate economică și politică, pe care a cunoscut-o și o va cunoaște vreodată istoria. Acest nou element, suprapus celor vechi, colorează burghezia cu principiul liberei concurențe și a neintervenției puterii publice în vieața economică.
Burghezia capitalistă a devenit atunci burghezia liberală capitalistă și a trăit astfel până la sfârșitul războiului mondial, prelungindu-și vieața, ca atare, chiar până în zilele noastre.” (pag. 41-46)

Am redat părerea acestui inginer pentru că noi credem că ea nu este numai bine documentată, dar a trecut prin filtrul minții unui om cu instruire și aptitudini deosebite. Iată ce scria Prof. dr. Angela Banciu în lucrarea „Mihai Manoilescu – un analist al burgheziei române interbelice” publicată în revista „Sociologie Românească”, Volumul IV, Nr. 1, 2006, pag. 176-187:

„A fost un strălucit inginer, profesor, om politic diplomat și, mai presus de toate, un economist român recunoscut pe plan mondial și neegalat de nimeni până acum, prin monumentale activități științifice, publicate în lucrări și reviste de circulație internațională. Listele sale bibliografice sunt impresionante și constau, potrivit exegeților săi, în 128 de lucrări și zeci de studii și articole…
Având un spirit analitic anglo-saxon și o rigoare logică de tip germanic, asociate cu o componentă sufletească de tip latin, a alcătuit o operă de relevanță europeană și mondială, aducând o contribuție originală românească în cadrul literaturii de specialitate a vremii…
Alături de Ștefan Zeletin, Mihail Manoilescu ne oferă cea mai profundă și nuanțată analiză politologică și sociologică a carierei milenare a burgheziei în literatura secolului XX, având ca expresie directă relevarea caracteristicilor burgheziei române în raport cu cea europeană…
Contribuþia fundamentală a lui Manoilescu în domeniul științelor sociale constă, deci, în elaborarea teoriei burgheze, operaționalizată la studiul de caz al burgheziei române (Costea, 2001, 295-299). Prin includerea tuturor lucrărilor de specialitate ale epocii, analizele sale se fundamentează pe o bibliografie de specialitate impresionantă din domeniile: istoriei, sociologiei, economiei, politologiei și psihologiei. Sunt cel puțin zece mari idei care reflectã, după opinia mea, principalele componente analitice ale teoriei burgheziei din perspectivã istorică și pe care le voi dezvolta în continuare…”

Printre contribțiile originale ale lui Manoilescu se află și alcătuirea portretelor psihologice ale categoriilor profesionale burgheze și pseudo-burgheze. Evident, această alcătuire se raportează la perioada istorică în care a fost făcută și poartă, deci, încărcătura de subiectivitate a convingerilor sale politice, sociale și economice. Iată cum relatează autoarea, în lucrarea sa, părerea lui Manoilescu despre ingineri:
„Inginerii – spune Manoilescu – nu sunt rotunzi și plastici, ci liniari și cu muchiile tari (Manoilescu, 1997, 493). Ei sunt, în opinia lui Manoilescu, superiori multor profesiuni întrucât raportul dintre ceea ce dau colectivității românești și ceea ce pretind de la dânsa este în avantajul lor moral (Manoilescu, 1997, 493). Reproșează inginerilor faptul că se încred prea mult în voința omului și în puterea lui, uitând că societatea nu este așa de ușor de modelat precum fierul sau oțelul; de aici și unele decepții în acțiunile lor economice și mai ales sociale. Le impută, de asemenea, felul greșit în care-și ierarhizează preocupările: tehnicul, economicul și abia la sfârșit socialul. La ingineri trece întotdeauna pe primul plan tehnica pentru că studiile îndelungate – spune Manoilescu – „severe și absorbante” le-au generat o adevãrată obsesie pentru ea. Este convins că „această scară ierarhică descendentă: tehnicul, economicul, socialul cu corelativul ei: randamentul, beneficiul, productivitatea va fi inversată într-o zi”, iar aceasta va însemna cea mai mare revoluție „nu numai în spiritul inginerilor”, ci în însăși funcționarea societății românești. Consideră cultura inginerului român de esență social-pozitivă, dirijată în direcția în care elita noastră e deficientă, ea fiind mult mai elaborată decât pare la prima vedere, deoarece inginerii se recrutează din cei mai buni absolvenți ai liceelor țării. Îi admirã pentru probitatea sufletească de care dau dovadă, denumind-o „rectitudine”, ea fiind explicată prin profesiunea tehnică și influența educației, întrucât nicăieri respectul pentru adevăr, spune Manoilescu, „nu este mai imperativ decât în tehnică” (Manoilescu, 1997, 496). Inginerul, observă atât de plastic analistul, „urăște îndoielile, nebulozitățile, penumbrele” și vede viața clar „ca un desen pe planșetă, trasat în linii precise” (Manoilescu, 1997, 495). Alcătuind sintetic portretul propriei profesii conchide vizionar: inginerii „sunt în lumea actuală ambasadorii cei mai autentici ai societății de mâine” (Manoilescu, 1997, 496)”

Ștefan Zeletin

Referitor la liberalismul românesc. cel manifestat doctrinar și politic până la instaurarea comunismului, trebuie să subliniem că multe dintre convingerile noastre urmează calea argumentelor și concluziilor transmise de sociologul Ștefan Zeletin. Sigur, numeroșii autori de lucrări de specialitate care l-au completat sau combătut, au meritat toată atenția noastră, dar, liberalismul românesc are prin acest autor, și după părerea noastră, cea mai bună descriere istorică și sociologică.
Principalele lucrări ale lui Ștefan Zeletin pe care le-am consultat pentru această lucrare sunt:
„Burghezia Română” , ediția a II a, Editura Humanitas, București, 1991 și
„Neoliberalismul. Studii asupra istoriei și politicii burgheziei române” Ediția a III a, Prefață de Ionel Nicu Sava, Editura Ziua, București, 2005.

Cităm un fragment din prefața lui Ionel Nicu Sava la lucrarea „Neoliberalismul”:

„În Burghezia română, Zeletin arată că România a pornit pe drumul capitalismului modern cu un decalaj de cel puţin două secole față de Europa Occidentală, însă a şters o parte din aceste decalaje în cursul secolului al XlX-lea şi a trecut, în anii ’20 ai secolului trecut, la un capitalism de bancă sau oligarhic, similar celui occidental. În cadrul acestui proces, agentul modernizării a fost, evident, burghezia, căreia îi revine şi principalul merit în ceea ce priveşte naşterea României moderne. Atât în Burghezia cât şi în Neoliberalismul, Zeletin pune în evidenţă rolul mişcării liberale în cadrul acestui proces. Burghezia română a utilizat doctrina liberală în construcţia României modeme. Totuşi, ideologia liberală este doctrina grupului politic dominant în Principate, dar nu şi orientarea dominantă în cultura română. Desigur că o constatare precum „România modernă este construită de liberali” nu poate fi contestată, ci doar nuanţată. Nuanţarea a fost făcută la începutul anilor ’90 de unul dintre ultimii exponenţi în viaţă ai culturii interbelice, Petre Ţuţea, în felul următor: România modernă este produsul liberalilor (,, al caţavencilor „, zice Ţuţea), însă liberalii au avut o şcoală – şcoala conservatoare a culturii critice. Evident că aserţiunea lui Ţuţea se cere, la rândul ei, explicată. Există, adică, un grup de oameni care au construit România modernă şi nu există o altă gratulaţie pentru meritele lor decât termenul, evident peiorativ, de „caţavenci”, adică oportunişti, speculanţi etc.
Sociologic, constatăm un paradox pe care se întemeiază cultura română, şi anume o tensiune fundamentală între clasa întreprinzătorilor liberali, care domină viaţa economică şi politică, şi intelectualitatea culturii critice, care domină educaţia şi instituţiile culturii. Faptul că, pe de o parte, liberalii au reuşit construcţia unui capitalism românesc modern, în care rolul principal l-a avut gruparea Brătianu şi, pe de altă parte, cultura critică a reuşit să dea României o cultură europeană de înaltă performanţă, întemeiată pe critica construcţiei celor dintâi, reprezintă un evident paradox. Este exact ceea ce îl contrariază la modul cel mai evident pe Zeletin. El este contrariat de existenţa şi, mai ales, de puternica influenţă a culturii critice, pentru că într-o ţară cu supremaţie (citeşte oligarhie) liberală, curentul intelectual mergea împotriva curentului dominant. Tradiţional, intelectualitatea română era conservatoare, pentru că, aproape inexplicabil pentru Zeletin, adera în mod critic la proiectul modernizării. Adevărul este că intelectualii erau de acord cu proiectul capitalist, dar criticau forma pe care acesta îl căpăta în România, formă dată, evident, de liberali.”

Constantin Stere a pus în discuție prevederile documentelor doctrinare ale social-democrației, arătând incompatibilitatea lor cu starea socială din România. Ștefan Zeletin în schimb a utilizat metodologia științifică marxistă pentru analiza sociologică a structurii sociale a societății românești. În volumul „Istoria Sociologiei Românești” ce îl are coordonator pe Ștefan Costea, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2006, scrie:
„În cazul lui Şt. Zeletin, receptarea gândirii marxiste, precum şi a contribuţiilor teoretice ale economiştilor clasici burghezi (îndeosebi ale lui W.Sombart), s-a constituit într-un act creator, de îmbogăţire a teoriei sociologice prin elaborarea unei „teorii regionale” asupra structurii sociale şi a căilor de modernizare a societăţii româneşti, a factorilor şi a forţelor sociale din această zonă a Europei ca agenţi istorici concreţi ai structurii şi mobilităţii sociale. Factorul catalizator al teoriei lui Zeletin îl constituie burghezia, concepută într-o triplă ipostază („trinitatea socială”): industriaşii, care produc mărfurile, negustorii, care le introduc în circulaţie, şi bancherii sau financiarii, care mediază primele două categorii. Dar cea mai importantă calitate a burgheziei, care îi conferă un rol-cheie în transformarea socială de la feudalism la capitalism, este, după părerea lui Zeletin, capacitatea sa de a naşte trebuinţe noi: mai întâi nevoi ale comerţului, apoi nevoi industriale. • Analiza sociologică a procesului de destructurare (de „distrugere“) a vechiului regim (feudal) românesc şi de restructurare a noii societăţi (capitaliste) „din sfărîmăturile celui vechi” evidenţiază o serie de aspecte teoretice de mare semnificaţie şi actualitate pentru dezbaterile care se desfăşoară în gândirea social-politică asupra fenomenului tranziţiei în ţările „lumii a treia”: conceptualizarea tranziţiei ca o rezultantă a forţelor sociale în luptă (marii boieri, pe de o parte, şi burghezia indigenă, străină, ţărănimea, puterea de stat, pe de altă parte); raportul de clasă între burghezie şi ţărănime; decalajul între forma de proprietate şi procesul de muncă şi reflexul său instituţional etc. • Introducerea, în „radiografierile” sociologului neoliberal, a unui criteriu analitic de definire a claselor sociale, în termenii intereselor economice ale grupurilor sociale, poate fi considerată o contribuţie teoretică notabilă. Astfel, pornind de la acest criteriu, el defineşte „fracţiunea agrariană” de la 1848 drept „clasă revoluţionară”, ţinând seama de interesele sale burgheze. Din acest orizont se observă unele similitudini cu opiniile proferate de un alt sociolog neoliberal – Dimitrie Drăghicescu –, care lansează în discuţie ideea despre semnificaţia conştiinţei intereselor de clasă în definiţia şi tipologia claselor sociale. Aplicând creator, la condiţiile dezvoltării societăţii româneşti, teoria evoluţionară uniformă, cu stadii fixe şi similare ale evoluţiei oricărei societăţi care trece de la o economie agrariană la una industrială, Şt. Zeletin a construit, aşa cum recunosc şi unii specialişti străini, o demonstraţie mai nuanţată şi mai elaborată decât a multor sociologi americani contemporani, prelucrând critic „teoria lui uniformizatoare a dezvoltării cu o înţelegere adâncă a doctrinei neomercantiliste a lui Friderich List”. Scenariul sociologic elaborat de Şt. Zeletin în analiza de clasă a burgheziei române reflectă opţiunea sa principială procapitalistă. Contribuţia sa tinde a fi o instrumentalizare a teoriei sociologice în scopul stabilizării sistemului capitalist, al legitimării obiectivelor şi scopurilor încorporate în statul burghez român din epoca interbelică.” (pag. 208-209)

Iată ce concluzionează Zeletin în cartea sa „Neoliberalismul” , în care redă lucrarea „Originea și formarea burgheziei române” , Conferinţă ţinută la Institutul Social Român, în Aula Fundaţiei Carol, la 1 martie 1925 :
“Am dat o schiţă sumară a procesului de dezvoltare a clasei noastre burgheze naţionale de la forma embrionară a grupului liberal revoluţionar până la actuala fază, de hotărâtă supremaţie a oligarhiei financiare. Din această schiţă rezultă cât e de superficială părerea comună cum că oligarhia română nu are rădăcini istorice şi nu îndeplineşte nici un rol istoric. Dezvoltarea oligarhiei se confundă în unul şi acelaşi proces cu dezvoltarea României moderne ; ea e ca o plantă, ale cărei rădăcini sunt solid înfipte în solul nostru şi ale cărei nesfârşite ramificaţii cuprind şi înviorează întreaga noastră viaţă socială. Misiunea istorică, pe care ea o împlineşte în timpul de faţă şi de care depinde însăşi soarta noastră între ţările civilizate, se rezumă după cele spuse mai sus în aceste trei puncte :
a) naţionalizarea capitalului, adică crearea unui capitalism român naţional, care să ne emancipeze de tutela finanţei străine;
b) dezvoltarea producţiei naţionale spre a satisface nevoile interne şi a ne emancipa de piaţa străină şi
c) organizarea producţiei după un plan unitar, spre a scuti risipa de materie şi energie pe care o pricinuieşte o industrie în formă haotică.
Cele dintâi două puncte alcătuiesc „independenţ a economică”, condiţia neapărată a independenţei politice; cel din urmă aruncă temeliile viitorului, întrucât e neîndoielnic că societatea viitoare va fi o societate organizată. Precum se vede, rezolvarea acestei misiuni istorice impune şi un regim politic corespunzător, anume un regim de dictatură centrală. De aceea azi, şi pentru multă vreme , va trebui să ne resemnăm de a vede a democraţia rămânând în România literă moartă. O economie orientată de la centru spre periferie, cum e economia noastră actuală, nu se poate împăca cu un regim politic orientat invers, de la periferie spre centru, de la voinţa naţională spre aparatul de guvernare, cum cere democraţia modernă. Astfel, la noi regimul democratic vine în conflict direct cu realitatea socială, cu nevoile vitale ale momentului de faţă, de aceea rămân e numai pe hârtie. Şi, când spun aceasta, nu spun ceea ce doresc eu să fie, ci ceea ce este de fapt. Despre aceasta ne vom convinge îndată, întorcând foaia şi privind a doua latură a dezvoltării burgheziei române.” (pag. 15-16)

A doua latură a dezvoltării burgheziei române pe care o abordează Zeletin în lucrare este „procesul de prefacere a vechilor clase agrare”, respectiv țărănimea și boierimea. El scrie:
„Capitalismul se ridică peste tot pe ruina claselor agrare, ţărănimea şi boierimea . Cauza e limpede: baza economicosocială a vechiului regim agrar este pământul, pe când baza noului regim capitalist este banul. Astfel, în trecerea de la vechiul la noul regim, pământul se transformă în ban sunător, se preface în capital şi cu aceasta vechile clase agrare se prăbuşesc în neantul nefiinţei. Felul acestei pustiiri variază de la ţară la ţară. în Angli a capitalismul a distrus ţărănimea, dar a cruţat nobilimea; în Franţ a s-a întâmplat invers: aici a fost desfiinţată nobilimea, însă ţărănime a a rămas în viaţă, deşi cu rolul redus al oricărei clase ţărăneşti în cadrul unei societăţi capitaliste. O evoluţie analoagă cu cea franceză s-a întâmplat la noi: capitalismul a desfiinţat vechea boierime, dar a lăsat ţărănimea în viaţă, deşi a însângerat-o adânc…
Emanciparea ţărănimii se petrece peste tot într-o atmosferă de entuziasm nedescris. Trecerea de la iobăgie la libertate pare o trecere de la întuneric la lumină, de la letargie la viaţă adevărată. Dar în curând se descoperă că acest act e departe de a duce ţărănimea la paradisul făgăduit: sfârşitul e cu totul potrivnic aşteptărilor: e mizeria, foametea şi ca încununare vine şi o iobăgie, mai apăsătoare decât iobăgia făţişă de mai înainte. Toate acestea fac ca starea ţărănimii emancipate de la începturile burgheziei să fie inferioară situaţiei pe care o avea ţăranul în vechiul regim. Să privim lucrurile de aproape . în vechiul regim ţăranul avea dreptul să primească de la boier atâta pământ cât cereau nevoile sale. Dar, din moment ce el devine proprietar liber pe un colţ de pământ al său, acest drept încetează: cl trebuie să se mărginească la ceea ce are. Decât că petecul său de pământ se fărâmiţează mereu prin împărţirile succesive la urmaşi, aşa că în a doua sau a treia generaţie ţărănimea emancipată ajunge muritoare de foame. în ceea ce priveşte ţărănimea română, cu toate împroprietăririle succesive de la 1864 până la 1907, statistica făcută în acest an de jale arată rezultatul următor: dintr-un milion şi jumătate de ţărani români capi de familie, abia vreo două sute de mii, adică 15%, pot trăi din pământul lor; restul trebuie să se hrănească sub nevoile lor, căci proprietatea ce au este neîndestulătoare…
Şi, fiindcă la început ţăranul nu este în stare să depună această muncă continuă de bunăvoie, burghezi a îl face s-o depună de nevoie: ea îl forţează la muncă. Cu aceasta, iobăgia ia din nou fiinţă sub o formă deghizată. De astă dată noua iobăgie are rolul de a face educaţia ţărănimii spre muncă continuă, aşa cum cer nevoile burgheziei; ea nu încetează decât atunci când acest scop a fost atins – în Apus a durat veacuri de-a rândul. La noi noua iobăgie a luat fiinţă prin seria legilor zise ale tocmelilor agricole, ce începe de la 1866; de acum ţăranul abia liberat, ţăranul flămând şi gol, poate să fie forţat de proprietar la munca câmpului cu jandarm ul şi dorobanţul. Această concepţie despre meseria ţărănimii române şi aşa-zisa ei neoiobăgie, stabilită acum vreo trei ani, a fost combătută cu hotărâre , aş pute a zice cu pasiune . Dar tocmai acest sentimentalism, nelalocul său într-o chestie de ştiinţă, îmi dă convingerea că am nimerit calea dreaptă. În adevăr, atât mizeria rurală, cât şi neoiobăgia sunt fenomene naturale, ce apar în mod necesar la începuturile capitalismului.” (pag 16-19)

Rezolvarea problemei țărănimii, Zeletin o vede ca o urmare firească a industrializării:
„Toate neajunsurile de care a suferit ţărănimea noastră în a doua jumătate a veacului trecut – mizeria, neoiobăgia şi efectul acestora, răscoalele – sunt fenomene naturale la începuturile burgheziei. Ele dispar iarăşi în mod natural, pe măsură ce burghezia se dezvoltă şi intră în stadiul industrializării. Atunci calvarul ţăranului încetează. Industria înrâureşte în bine starea ţărănimii pe căi multiple . Ea pompează prisosul populaţiei de la sate în fabrici şi cu aceasta dă celor ce rămân la căminurile lor putinţa unui trai omenesc; ea uşurează sarcinile fiscale ale ţărănimii, aruncând o parte din ele pe umerii burgheziei; în fine, ea revoluţionează felul de muncă a pământului, introducând şi aici producţia cu muncitori salariaţi, cee a ce face din ţăran un lucrător în sens burghez: un om liber. Numai cu dezvoltarea industriei intră ţăranul cu adevărat în noul regim şi acest proces se află la noi abia în curs.” (pag. 20-21)

Despre prefacerea boierimii, Zeletin scrie:
„Soarta boierimii române în era de plămădire a burgheziei a fost, dacă e cu putinţă, încă mai tragică decât aceea a ţărănimii: în scurt timp burghezia a desfiinţat-o ca clasă. Atât de repede a fost agonia vechii noastre boierimi, încât ea n-a avut nici timpul, nici putinţa de a opune năvălitorului vreo împotrivire de fapt: ea n-a putut lupta nici cu bâta, ca ţăranul, nici cu tunul, cum au făcut alte aristocraţii rurale în aceleaşi împrejurări. Vechea noastră clasă stăpânitoar s-a stins pe neprinse de veste, într-un mod foarte puţin glorios: sugrumată în ghearele cămătarilor. înseamnă aceasta că boierimea română şi-a dat obştescul sfârşit, fără a opune nici un fel de împotrivire duşmanului? Nu : o clasă socială, ca şi un individ, nu moare fără a încerca să se apere împotriva cauzei care-i pricinuieşte moartea. Dar boierimea noastră a întrebuinţat arme mai nobile, mai eterice decât cele obişnuite: în calitatea ei de clasă stăpânitoare, ea era depozitară a culturii, a inteligenţei, de aceea a îndreptat împotriva burgheziei armele subtile ale ştiinţei. Cu alte cuvinte, lupta ei a fost o luptă culturală…
Lupta teoretică împotriva burghezi i române este deschisă de societatea Junime a din Iaşi. Acest cerc literar, al cărui spirit străbate întreaga noastră viaţă culturală din a doua jumătate a veacului din urmă, aduce în România principiul filozofiei romantic e germane cum că prezentul se dezvoltă în mod organic din rădăcinile naţionale ale trecutului. Această faptă nu ar fi ceva nou; după arătările d-lui Iorga, Kogălnicranu adusese încă înainte acest principiu al evoluţiei organice, treptate, şi îl adusese desigur din aceeaşi sursă romantică germană . Dar Junimea – şi aici stă inovaţia ei, care a făcut pârtie în cultura română – pentru întâia oară a întrebuinţat acest principiu ca armă de luptă împotriva burgheziei române. Ea a ridicat acuzaţia că burghezia română a călcat principiul continuităţii, rupând legătura cu trecutul nostru naţional, şi anume aducându-ne din Apus instituţiile moderne burgheze, care nu aveau nici o legătură cu trecutul şi cu nevoile noastre. Aceeaşi luptă e continuată apoi de curentul naţionalist, cu mult mai multă cunoştinţă a trecutului nostru naţional decât aveau membrii Junimii. Paralel cu aceste două curent e se dezvoltă, din aceeaşi necesitate şi cu acelaşi scop, alte două: socialismul şi poporanismul. Acelaşi spirit rural, reacţionar şi de aici ostil inovaţiilor burgheze străbate şi aceste două curente. Dar ele îmbracă spiritul lor reacţionar în altă haină, de altfel o haină tot de împrumut. Socialismul luptă împotiv a burgheziei noastre cu frazeologia lui Marx – de spiritul lui Marx au fost socialiştii români totdeauna străini; iar poporanismul întrebuinţează în acelaşi scop frazeologia narodnicilor ruşi. Atâtea arme teoretice deosebite spre a servi aceeaşi cauză, reacţiune a rurală, şi a doborî acelaşi duşman, burghezia. Aceste patru curente reacţionare sunt tot ceea ce avem noi drept cultură din a doua jumătat e a veacului XIX până în prezent. Ele au aceste trăsături comune:
^a) se clădesc pe acelaşi miez sufletesc: duşmănia împotriva burgheziei noastre;
^b) justifică această duşmănie pe acelaşi temei: că burghezia a rupt continuitatea istorică, sădind pe pământul nostru nişte instituţii străine, fără legătură cu trecutul român;
^c) astfel ajung la aceeaşi încheiere , că edificiul nostru social burghez este artificial, o formă goală, sortită la o prăbuşire sigură.
Concluzia vine de la sine; ea sună: să luptăm împotriva burgheziei noastre, care în loc de civilizaţie apuseană ne-a adus aici un simplu lustru extern…
Acum se înţelege de ce criticii literari, cei din vechea ca şi cei din noua generaţie, au făcut şi fac sociologia burgheziei. Aceşti critici, îndeletnicindu-se cu analiza culturii române , s-au pomenit de-a dreptul în cadrul sociologiei. Şi de aceea au făcut şi ei sociologie, se înţelege aceeaşi sociologie tezistă reacţionară, pe care o găsim în curentele noastr e culturale. Am numit această sociologie – singura pe care am avut-o până dăunăzi – „beletristică”. Cultura critică a sărbătorit, cum am spus, o izbândă desăvârşită. Astăzi întreaga noastră mişcare a spiritului, ca şi educaţia oficială, este copleşită de spirit critic, reacţionar, ostil burgheziei. Pricina nu e temeinicia acestei culturi, căci s-a văzut cât e de şubredă; trebuie să coborâm ceva mai adânc ca să găsim pricina reală a acestui succes. Adevărul e că sufletul nostru – sufletul român naţional – are încă o structură arhaică, rurală, ostilă vieţii burgheze . Şi astfel cultura noastră reacţionară, ea însăşi produsul unor suflete rurale, căzu pe un teren înrudit, nespus de prielnic: ea se adresa unui suflet naţional, care n-a dezbrăcat încă mentalitatea rurală. De aici această izbândă fără pereche a culturii române critice. Rezultatul este că azi la noi tot cee a ce e suflet cult este duşmanul burgheziei. ” (pag. 21-26)

Ca o concluzie la cele scrise, Zeletin încheie:
„Noi, românii, suntem un popor cu un trecut milenar de păstori şi muncitori de câmp. Această îndelungă viaţă pastorală rurală ne-a dat şi deprinderi corespunzătoare, un anumit fel de a gândi şi lucra. Şi acum, când într-o carieră cu adevărat vertiginoasă capitalismul ne-a distrus viaţa noastră rurală, contemplativă, toate deprinderile noastre pastorale agrare se răzvrătesc împotriva distrugătorului. Căci se ştie de mult în sociologie: sufletul se schimbă cu mult mai greu decât organizarea socială. De aceea, trebuie vreme îndelungată pentru ca sufletul să se poată adapta la o nouă formă de viaţă şi să realizeze echilibrul psihologic între viaţa internă şi viaţa externă. Până atunci, societatea trebuie să se zbuciume în acest conflict între instituţiile ei înaintate şi sufletul retrograd.” (pag. 27-28)

În lucrarea „Dezvoltarea capitalului național” , Conferinţă ţinută la Institutul Social Român, în Aula Fundaţiei Carol, la 7 februarie 1926, publicată tot în volumul „Neoliberalismul”, Zeletin concluzionează:
„Dar, înainte de toate, unui istoric nici nu îi e îngăduit a nutri asemene a sentiment e faţă de obiectul său de cercetare. Un istoric este un naturalist al societăţii: orice formă de viaţă socială are pentru el un interes egal. Ceea ce cere un fapt social de la istoric nu e o declaraţie de iubire sau de ură, ci cu totul altceva: o explicare cauzală. Aceasta este ceea ce am vrut să fac altădată pentru burghezia română şi acum, mai de aproape, pentru capitalul naţional. N-am privit deci capitalismul sub raport etic, ci sub raport istoric-cauzal; n-am vrut să zic că el aduce o formă de viaţă superioară, ci o formă de viaţă necesară, adică: el decurge cu necesitate din întreaga noastră dezvoltare istorică şi e faza prin care trebuie să trecem în mod necesar. Concluzia? Fiecare poate să urască capitalismul sau să-1 iubească: aceasta e afacerea sa particulară. Un lucru însă trebuie să ştie orice român: pentru moment, ca şi pentru viitor, toate aspiraţiile noastre (cultură naţională, forţă naţională şi mai ales independenţă naţională) se rezumă în aceste două cuvinte – capital naţional. Cândva, un socialist german, examinând nedreptăţile făcute de teoreticienii capitalismului, exclama astfel: să facem odată şi dracului dreptate! Acest îndemn l-am putea adresa şi noi românilor de azi.” (pag. 51)

Un aspect pe care dorim să nu-l ocolim este antisemitismul și rolul evreilor în economia româniei, dezbatere căreia și Zeletin îi dedică un întreg capitol. Nu vom aprofunda problema, deoarece nu face obiectul acestei lucrări, iar întinderea acesteia ar deveni foarte mare. Poate o vom analiza într-o lucrare separată. Ne referim doar la poziția lui Zeletin în această chestiune.

În capitolul „Finanța și antisemitism” din lucrarea „Neoliberalismul” citată mai sus, autorul constată că antisemitismul este „la ordinea zilei”, că el are o cauză profundă, un „substrat social adânc și prielnic”. Mai constată că dezbaterea specialiștilor în probleme sociale i-a împărțit nefast în două tabere, lucru care a scăzut prestigiul științei românești. Pentru că cercetătorului îi este destinat să sape adânc pentru a descoperi substratul antisemitismului românesc, Zeletin își asumă această sarcină complicată. Menționăm faptul că lucrarea „Neoliberalismul” a fost publicată în 1927, atunci când antisemitismul nu devenise o politică a Statului Român. Ulterior, așa cum se cunoaște, lucrurile în plan extern și intern au evoluat negativ, iar Statul Român a devenit un stat cu o politică antisemită asumată.

Iată de la ce constatări istorice și socio-economice obiective pornește autorul argumentația sa:
„Spre a înţelege poziţia evreilor într-o ţară nu e de ajuns a-i privi ca naţiune sau ca confesiune deosebită. Căci, deşi evreii alcătuiesc pretutindenea o confesiune deosebită, totuşi ei nu sunt priviţi la fel în orice ţară. Pe când în ţările cu un capitalism înaintat deosebirea între ei şi restul naţiunii este aproape ştearsă, în ţările agrare populaţia evreiască face obiectul unei uri obşteşti. Mai mult, chiar ţările înaintate, în care capitalismul a nimicit deosebire a între evrei şi populaţia de baştină, pe când se aflau încă în faza rurală agrară prigoneau pe evrei cu aceeaşi vrăjmăşie ca şi regiunile agrare de astăzi. Anglia, de pildă, trece acum ca ţara cea mai înaintată în economia capitalistă: acolo nu lipsesc oameni care să-şi arate pe faţă admiraţia lor faţă de naţiunea evreiască, să declare chiar căci ar dori să fie evrei. Totuşi, odinioară a izgonit şi Anglia pe evrei de pe teritoriul ei şi, când a făcut prima încercare de naturalizare, în secolul XVIII, poporul englez a răspuns cu un strigăt de groază. Trebuie să ne îndreptăm deci privirile în altă parte spre a descoperi pricina acestei schimbări în atitudinea faţă de evrei de-a lungul vremurilor: anume spre ţinutul economic.” (pag. 115-116)

Zeletin scrie că evreii au o îndemânare deosebită în a mânui capitalul, jucând un rol definitoriu în dezvoltarea economiei capitaliste și, deci, în evoluția societății moderne. Nu este clar dacă această îndemânare este genetică sau rezultatul excluderii lor sociale, căci evreii au fost privați de-a lungul timpului să detină proprietăți imobiliare, singura avere și afacere permisă fiind deținerea de bani și împrumutarea lor cu camătă. Deși dovezile despre prezența evreilor în Europa aparțin celor mai vechi timpuri, ei devin o forță economică abia la începutul mileniului al doilea, când nevoia de bani generată de cruciade a oferit șansa evreilor de a-i împrumuta cu camătă. Perceptele religioase creștine blamau cămătăria, deci evreii au găsit o activitate lipsită de concurență. Astfel, prin scoaterea la vânzare a proprietăților imobiliare ale debitorilor și transformarea lor în bani, evreii au pus temelia dezvoltării capitalismului și distrugerea bazei economice a păturii agrare. Astfel, evreul devine dușman a păturii agrare, trecerea societății de la economia agrară la economia capitalistă fiind un proces dureros. Mișcările antisemite au dus la alungarea evreilor în masă, evreii fiind identificați cu sursa răului social.
Prigoana împotriva evreilor dispare după consolidarea economiei capitaliste și dezvoltarea sistemului bancar, în care evreii lucrează în sistem concurențial, deci, devin nepericuloși pentru societate. Aceasta este cauza dispariției antisemitismului ca manifestare socială, concluzionează autorul.

Dacă este să observăm manifestările de antisemitism din România contemporană, le putem considera fenomene izolate, iar incitatori ai minților needucate sunt promotorii ideilor de structuri oculte mondiale care controlează totul și hotărăsc soarta națiunilor și a fiecărui om, structuri din care fac parte, dacă nu chiar le conduc, cum altfel, evreii. Acest lucru poate reprezenta o recunoaștere în sine a performanțelor intelectuale ale evreilor în comparație cu alte etnii.

Revenim la concepția lui Zeletin despre rolul evreilor în economia românească și în transformarea socială din România. Acesta definește ca moment al declanșării devenirii evreilor factor economic major, Tratatul de la Adrianopol din 1829, prin care cele două principate au intrat sub influența capitalismului occidental. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin tratatul sus amintit, Rusia preia protectoratul asupra Țărilor Române, dar, ce este mai important, prin „Actul osăbit pentru prințipaturile Moldova și Țara Românească” s-a dat libertate comerțului și navigației în Principate, ceea ce a realizat două lucruri importante pentru transformarea raporturilor sociale de tip feudal în raporturi sociale de tip capitalist:
-libertatea comerțului pentru toate produsele și scutirea de obligația de a aproviziona Poarta a făcut ca grâul românesc să nu mai fie produs numai pentru consumul propriu și aprovizionarea Porții, ci el să devină marfă exportată, cu un preț mult mai mare decât înainte de tratat;
-înlăturarea monopolului turcesc asupra comerțului a dat posibilitatea ca mărfurile industriale occidentale să aibă acces pe piața internă.

Cum singurii proprietari rurali importanți erau boierii, iar aceștia aveau nevoie de bani având cu ce garanta restituirea lor, cămătarii evrei le-au venit repede de hac, astfel încât în circa 30 de ani boierimea românească era desființată practic ca clasă. Vom vedea că această afirmație ivită din concluziile lui Zeletin, este contrată de unii specialiști prin cercetările întreprinse și studiile publicate.

Decapitarea economică făcută de evrei a fost urmată de decapitarea politică din 1864 când, prin reforma agrară, societatea de tip feudal și-a găsit sfârșitul.

Boierimea română nu a privit inertă cum este deposedată de moșiile ipotecate. Ea a pornit o campanie de denigrare a evreilor, campanie care a cuprins și intelectualitatea română în formare, compusă mai ales din tineri proveniți din familii înstărite. Aceștia au devenit agenți ai antisemitismului și au consolidat campania celor care se opuneau distrugerii vechilor rânduieli sociale. Iată cum descrie Zeletin situația:
„Şi, în adevăr, toate curentele noastre culturale vibrează în deosebite grade de antisemitism. În junimism, această notă în ă nu pătrunde de-abinelea, naţionalismul însă e atât de ostil evreilor încât el a putut fi confundat de-a dreptul cu antisemitismul; poporanismul, la rândul său, suferă de aceeaşi fobie faţă de evrei, pe care îi socoate primejdioşi pentru ţărănime; în sfârşit, socialismul român – altă haină pentru mentalitate a rural ă reacţionară – , deşi se pretinde internaţionalist, a dat în fapt destule dovezi că acest internaţionalism e un învăţământ mort, memorizat în chip stângaci din literatura străină. Aşadar, întreaga cultură în care se face educaţia tinerimii române respiră ura elementelor agrare împotriva evreilor. Nu poat e fi deci de mirare că toate tulburările noastre antisemite, cele recente ca şi cele mai vechi, au fost făcute de liceeni şi de studenţi: e rezultatul hranei sufleteşti pe care aceştia o primesc.” (pag. 119-120)

Luând în dezbatere antisemitismul contemporan autorului, acesta analizează conflictele evreilor cu tagmele sociale orașenești și cu țăranii. El consideră că ceea ce a fost la un anumit moment o necesitate economică, anume cămătăria, în perioada de distrugere a structurilor de tip feudal, devenise o plagă în procesul de consolidare a capitalismului. Distrugerea cămătăriei nu se putea face decât prin reglementarea activității bancare și a relațiilor de creditare. În 1881 ia ființă Banca Națională, moment descris drept „cel mai mare eveniment în dezvoltarea economiei noastre moderne”. Pentru că evreii, care lucrau cu capital străin, s-au opus inițial constituirii capitalului național, ei au fost priviți distinct și negativ în comparație cu finanța românească. Fracțiunea națională a burgheziei a intrat în conflict major cu evreii. Lucrurile au avansat și mare parte din capitalul evreiesc s-a naționalizat (prin întemeierea societăților bancare anonime), dar cu mare lentoare. Iată ce spune autorul:
„…capitalul evreiesc nu e încă deplin naţionalizat, el are şi în prezent însemnate participări de capital străin. De aceea, finanţa evreiască alcătuieşte un mijloc de amestec şi control al capitalismului străin în economi a noastră şi e totodată pârghia care aruncă peste hotare o însemnată cantitate din sudoarea capitalizată a muncitorului român. Din această pricină ea se deosebeşte în mod limpede de finanţa naţională şi pricinile de conflict între aceste două grupe rămân încă în fiinţă.” (pag.122)

Referitor la încetățenirea evreilor, autorul arată că principalul pericol vehiculat era că ea „deschide larg porţile cămătăriei la sate şi ruinează întreaga pătură rurală”. Această atitudine este combătută astfel:
„Dar în prezent această primejdie ni se pare înlăturată. Creditul român e destul de organizat la sate pentru a pune ţărănimea la adăpost de cămătărie . De fapt, dacă ţăranul nostru a avut să sufere de plaga cămătarilor, nu evreii sunt cei ce au făcut-o, ci înşişi proprietarii români. Ni se pare deci exclusă orice pricină de ostilitate între evrei şi pătura rurală.” (pag. 122-123)

Ca o concluzie, Zeletin consideră că singurele pricini obiective de agitație antisemită în societatea contemporană lui sunt două:
-capitalul evreiesc incomplet naționalizat, care suferă revolta justificată a burgheziei naționale
-caracterul antisemit al culturii române

Dacă prima pricină este repede soluționabilă, a doua este o chestiune dificilă, care presupune muncă și timp, înlăturarea cauzei fiind simultan o revoluție culturala și una sufletească. Ea este îngreunată și de altă particularitate, anume că acestui caracter antisemit i se adaugă și caracterul antiburghez. Zeletin privește chestiunea prin perspectivă liberală:
„Cultura română de astăzi e singura rămăşiţă medievală care trăieşte neatinsă în societatea noastră. Ea e îndreptată împotriva burgheziei noastre actuale – a capitalismului – şi, cum deţinătorii acestuia sunt liberalii şi evreii, cele două pături de seamă ale burgheziei române , cultura română e deopotrivă antiliberală şi antisemită. De aceea, când se va pricepe nevo a de a deschide lupta împotriva acestei culturi, nu e exclus a vedea iarăşi pe liberali umăr la umăr cu evreii, aşa cum au lucrat la începutul procesului de revoluţionare economică a României.” (pag. 124)

Lotar Rădăceanu despre revoluția burgheză și oligarhia politică românească

Citind despre revoluția burgheză în lucrarea: „Studiu asupra istoriei capitalismului în România” a lui Lotar Rădăceanu, doctor în filosofie, publicată în revista „Arhiva pentru știința și reforma socială. Organ al Institutului Social Român. Director D. Gusti”, Editura Institutului Social Român, București, Anul VI, Nr. 1-2, 1926, pag. 160-184, aflăm un alt punct de vedere, al unui socialist. Acesta constată că în România, revoluția burgheză care trebuia să urmărească dezvoltarea capitalistă în domeniul comercial și industrial, a urmărit de fapt lichidarea feudalismului, fără a desființa iobăgia, transformând-o pe aceasta în neoiobăgie. Totodată, la cârma statului a fost instalată „încă din epoca revoluționară” o oligarhie politicianistă, care a contrat dezvoltarea industrială a țării, având în vedere că industrializarea a fost îndrumată prin controlul statului (prin comenzi de stat, subvenții, scutiri de taxe și impozite, ajutoare, legislație favorizantă etc.). Neavând clasă muncitoare, singurele clase în conflict sunt boierimea și țărănimea, iar burghezia, sau mai corect spus oligarhia, poate doar sprijini vreuna dintre aceste clase, cum le dictează interesul imediat. Autorul afirmă că invazia capitalului comercial străin, urmat îndeaproape de o invazie a capitalului industrial străin, nu face decât să mențină ologarhia politică la putere, fără să creeze o burghezie națională care să asigure dezvoltarea socială și politică. Astfel, statul oligarhic, reacționar, devine o armă în lupta împotriva capitalismului, care nu poate progresa. În acest fel, principala forță care se poate opune regimului oligarhic și care poate să lupte pentru dezvoltarea socială, rămâne țărănimea. Spune autorul:
„În România însă, industria nu s`a dezvoltat pe lângă puterea de Stat și în deplină separație economică de clasa dominantă, ci a fost dimpotrivă cotropită de aceasta din urmă și, în consecință, desființată ca factor progresiv de evoluție. De aceea e adevărat că cel puțin în România antebelică nu exista o burghezie și încă mai puțin o burghezie opozantă față de absolutismul oligarhic, ci numai o oligarhie cu anumite caractere burgheze.
Amar se înșală d-l Zeletin cînd afirmă că grație acestei împrejurări . Căci lipsa unei burghezii revoluționare nu implică și lipsa altor forțe sociale interesate și ele la revoluția burgheză pe care, în împrejurări normale, ar fi trebuit să o înfaptuiască burghezia.” (pag. 163)

Constatând că în România antebelică singura forță care luptă împotriva oligarhiei politicianiste, în lipsa burgheziei, deci și a proletariatului, este țărănimea, iar manifestările politice ale poporanismului și țărănismului sunt prea slabe și „stăpânite de nehotărârea micului burghez”, autorul arată și slăbiciunile țărănimii, slăbiciuni care o împiedică să aibă sorți de izbândă în lupta revoluționară: „fără drepturi politice, incultă și neunită”.

Continuând analiza pentru perioada de după Marea Unire, constată creșterea Partidului Țărănesc și a Partidului Național din Ardeal și transformarea lor din partide regionale în partide naționale. Consideră că acest lucru dovedește atât creșterea înaltă a conștiinței de sine a țărănimii, cât și existența unei conștiințe burgheze care depășește hotarele Ardealului. Aceste evoluții, arată el, schimbă atitudinea oligarhiei care, pe de o parte trebuie să-și asigure stăpânirea politică și prin aceasta satisfacerea intereselor economice, iar pe de altă parte trebuie să preîntâmpine revoluția burgheză care o amenință cu instaurarea democrației. Autorul consideră Constituția din 1923 instrumentul de menținere a intereselor reacționare ale oligarhiei. Oligarhia, chiar dacă simte primejdia dezvoltării capitaliste, observă totuși că ea este „o inevitabilă necesitate istorică”, acționând pentru acapararea ei iar astfel să o poată controla, să-i înfrâneze acțiunile periculoase, fără să îi afecteze nevoile economice.

Continuarea lucrării lui Lotar Rădăceanu a purtat titlul „Oligarhia română. Studiu asupra istoriei capitalismului în România” și a fost publicată în revista „Arhiva pentru știința și reforma socială. Organ al Institutului Social Român. Director D. Gusti” , Editura Institutului Social Român, București, Anul VI, Nr. 3-4, 1927, pag. 435-459. În ea continuă să dezbată despre oligarhie, burghezie, țărănime și muncitorime, în interacțiunea lor cu scopul modernizării României.

Combătând teoriile lui Zeletin, acesta scrie:
„Căci d-l Zeletin, susținând punctul d-sale de vedere, nu a uitat de loc existența proletariatului și țărănimii. D-sa știe foarte bine că . Dar, după d-sa, această prefacere istorică se înfăptuiește fără sguduire, . Cu alte cuvinte, după d-l Zeletin, revoluția burgheză de va înfăptui prin totala acăparare a economiei capitaliste de către oligarhie, prin identificarea treptată a oligarhiei cu burghezia. Nu înțelegem cum se poate menține în aceste condițiuni analogia cu absolutismul luminat apusean care doar nu a făcut afaceri de bancă și nu a acăparat nici când întreprinderi industriale.” (pag. 436)

Analizând perspectivele revoluției burgheze, ajunge la concluzia că aceasta nu este posibilă în România, că țărănimea manifestă o apropiere de burghezie, dar nu este interesată de o revoluție care să răstoarne sistemul oligarhic, iar concluzia finală a autorului este că muncitorimea este singura clasă revoluționară.

Combaterea teoriilor privind dispariția clasei boierești

Am văzut cum Zeletin a afirmat că intrarea în țară a capitalului comercial după încheierea Tratatului de pace de la Adrianopole din 1829, a făcut ca în 30 de ani boierimea română să dispară ca clasă, sub loviturile capitalismului. În lucrarea lui Bogdan Bucur „O privire critică asupra „ruinei” economice şi a „decăderii” politice a marii boierimi în prima modernitate” publicată în revista „Sociologie Românească” a Asociației Române de Sociologie, Vol. IX Nr. 2, 2011, București, pag 3-27, se încearcă demonstrarea faptului că „în „era nouă burgheză revoluționară”, cuprinsă între 1829 şi 1866, nu se poate susține, cu temeinice argumente istorice, nici „ruina” economică şi nici „decăderea” politică a marii boierimi”.

Autorul încearcă să demonstreze cu date statistice concluziile incorecte la care a ajuns Zeletin în ceea ce privește dispariția boierimii române ca clasă. Astfel, arată că:
-sub aspect economic marea boierime a continuat să existe. Autorul prezintă o anexă (Anexa 5) în care prezintă un tabel menit să convingă, cu ipostazeale comportamentului economic capitalist al marilor familii boiereşti valahe în perioada 1774-1866. Astfel, prezintă marile familii boierești valahe cu împrumuturile acordate visteriei, investițiile industriale, ținerea de târguri și oboare și diverse alte activități economice care nu țin de exploatarea agricolă a moșiilor lor, din care reiese clar că a existat o adaptare a boierimii la noul mediu economic.
-din punct de vedere politic, boierimea a continuat să-și exercite rolul conducător. Într-un tabel (Anexa 3), autorul prezintă ierarhia politică a celor 23 de mari familii boiereşti valahe (inclusiv ramurile lor moldave) existente între 1859 şi 1916, în care arată numărul demnităților ministeriale şi prim-ministeriale deținute, structurate pe perioade: 1859-1862 și 1862-1916. Din statistica arătată reiese că în perioada 1859-1862, 78% din funcțiile de Prim-ministru și 45% din funcțiile de ministru au fost ocupate de membri ai marilor familii boierești (Ghica, Cantacuzino, Crețulescu, Rosetti, Golescu, Manu, Filipescu, Florescu, Câmpineanu, Fălcoianu, Știrbei, Grădișteanu, Racoviță, Bălăceanu etc.) Pentru perioada 1862-1916, statistica arată că 40% dintre funcțiile de Prim-ministru și 23% dintre funcțiile de ministru au revenit membrilor vechilor familii boierești.

De asemenea, autorul face și o ierarhizare a marilor familii boierești care, între 1837-1858 au ocupat ranguri administrative de clasa I (Anexa 2). Astfel, rangul de mare ban a fost ocupat în proporție de 100% de persoane provenind din mari familii boierești, asemenea și funcțiile de mare vornic, 66%, mare logofăt, 61% etc.

Autorul spune că aceste sinteze statistice arată că boierimea s-a adaptat la rigorile economiei de piață și s-a implicat în conducerea administrativă și politică, pentru perpetuarea „privilegiilor, monopolurilor, imunităților, scutirilor, avantajelor şi favorurilor de care beneficia, din vechime, în exclusivitate”, care au asigurat atât obținerea capitalurilor inițiale bancare, comerciale și industriale, cât și continuarea activității moșierești agrare, „cele datorită cărora, în ultimă instanță, s-a constituit capitalismul valah şi modernitatea în variantă răsăriteană”.

Avantajele poziției economice au fost valorificate printr-un contact intens cu lumea vestică, atât prin vizite de relaxare a bătrânilor boieri, cât, mai ales, prin trimiterea tinerilor la studii universitare. Cei întorși de la studii au adoptat atât o poziție favorabilă clasei politice din care proveneau, cât și poziții de modernizare a societății prin restrângerea privilegiilor clasei boierești și introducerea principiilor democrației vestice.

Sunt multe aspectele analizate în contradictoriu cu neoliberalismul lui Zeletin, dar mai lăsăm și cititorului plăcerea de a le descoperi.

Ne oprim aici din prezentarea teoriilor sociologice liberale și a contribuției lui Zeletin la conturarea unei sociologii proprii poporului român în acea epocă. Dată fiind importanța burgheziei române și a legăturii dovedite dintre ea și liberalism, există o vastă literatură de specialitate care disecă toate aspectele necesare conturării unei istorii a liberalismului românesc, a sociologiei liberale și a structurii sociale în devenirea ei, pornind din perioada medievală până în perioada imperialismului economic.