^G. Sociologia conservatoare

Conservatorismul românesc

După Mica Unire până la Primul Război Mondial, două curente politice au dominat scena politică românească disputându-și conducerea țării, înainte și imediat după dezvoltarea unui sistem modern al partidelor politice: conservator și liberal, indiferent dacă poziția politică a prim-miniștrilor a fost considerată moderată sau radicală. Am amintit puțin despre liberalism și teoriile sociologice liberale și neoliberale. Continuăm incursiunea noastră prin trecutul sociologiei românești vorbind despre conservatorism și conservatori. Evident, vom aminti despre divergențele doctrinare dintre ei și liberali.

Originea conservatorismului politic românesc trebuie să se găsească în scrisorile adresate de elita boierească din Principatele Române la sfârșitul de secol XVII și începutul de secol XIX, Rusiei țariste și Porții Otomane. Așa cum vom vedea, interesele de supraviețuire determină clasa boierească să se organizeze și să conceapă soluții pentru ieșirea din impasul datorat domniilor fanariote, să încerce să profite de războaieie dintre Rusia și Turcia, în care Rusia venea să „elibereze” Țările Române de sub jugul otoman. Efortul pe plan extern este dublat de acțiuni în plan intern menite să aducă schimbări legislative care să subjuge și mai mult țăranii, dar să reducă și obligațiile boierilor față de domnie. Dacă în plan extern putem vorbi despre petițiile adresate celor două puteri de care am amintit mai sus, în plan intern se observă o efervescență a intelectualității fidele clasei boierești, care fac parte din marea și mica boierime, capabile să elaboreze sau să participe la elaborarea legilor fundamentale, dar și să facă o critica avizată ofensivei noilor idei. Ne referim aici la „Codica Ţivilă a Moldovei”, numită şi „Codul Calimah”, întocmită de un colectiv condus de Christian Flechtenmacher promulgată în 1817, apoi la „Constituţia Cărvunarilor”, elaborată de un grup de tineri boieri moldoveni sub conducerea comisului Ionică Tăutu, supusă dezbaterii în 1822 și criticată aprig de boierii conservatori, apoi la Regulamentele organice ale principatelor, elaborate de ruși (promovate de Pavel Kiseleff, guvernatorul plenipotenţiar al ocupaţiei ruse asupra Valahiei şi Moldovei, impusă prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829, încheiat în urma războiului ruso-turc din 1828-1829), dar cu participare și insistență românească, adoptate la 13 iulie 1831 în Muntenia şi 13 ianuarie 1832 în Moldova, apoi, la Constituția de la 1866 adoptată după urcarea lui Carol I la putere. Este o perioadă de luptă politică a boierimii conservatoare susținută de intelectualitatea fidelă, din ce în ce mai educată, obligată să facă față apariției și dezvoltării intelectualității liberale, dar și slalomului printre interesele și condiționările marilor puteri europene, din ce în ce mai interesate de Principatele Române, mai ales de când Rusia devenise foarte activă referitor la extinderea influenței și chiar acapararea de teritorii către Vest. Am văzut că marea boierime nu era chiar atat de vulnerabilă și chiar atat de slab reprezentată în structurile de putere ale statului, chiar dacă liberalii beneficiau de o conjunctură externă favorabilă preluării inițiativei.

Redăm punctul de vedere al unui istoric, un punct de vedere argumentat, de care credem că trebuie să ținem seamă.

În „Prefață” la lucrarea lui A. D. Xenopol „Istoria partidelor politice din România. Partea I De la origini până la 1848. Partea II De la 1848 până la 1866” , București, Stabilimentul Grafic Albert Baer, 1910, vorbind despre partidele politice, autorul spune:
„Se aude adese ori vorbindu-se la noi, că nu am avea partide politice în adevăratul înțeles al cuvântului, ci numai grupări de interese personale, cari nu țintesc la altceva decât la realizarea principiului: „Scoală-te să mă pun eu”. Se stabilește deosebirea între viața noastră politică și acea a țărilor înnaintate, prin faptul că acolo ideile deosebesc pe oameni în steaguri politice, pe când la noi ele ar fi înlocuite cu interesul individual…
Este înviderat că se face un amestec între interesul pe care`l încheagă partidele politice și care are întotdeauna la temelie interese individuale, însă acele ce pot fi generalizate la o clasă întreagă, și modul cum unii membri se recrutează pe baza interesului individual special fiecăruia și care nu poate fi generalizat ca interes de clasă. Și la noi sunt partide politice în adevăratul sens al cuvântului, și dacă se poate găsi o deosebire între constituirea lor și aceea a partidelor din Apus, aceasta nu poate să stea decât în împrejurarea, că la noi proporția intereselor, curat individuale este mai mare decât în țările Apusului…
Pentru ca înmănuncherile de cugete să dee ființă unor asemenea partide, se cere numai decât ca ideile să se coboare din sfera intelectuală în cea a voinței și să devină îmbolditoare de fapte…
Așa bună oară la noi ideea unirei Moldovei cu Muntenia a dat naștere la două partide, acel al unioniștilor și acel al separatiștilor, care ambele au luptat pe tărâmul vieței reale, până când cel d`intâi învingând au ajuns să dee naștere României actuale.
Din potrivă ideea unirei tuturor românilor nu au dat naștere la un partid politic, deoarece ea plutește numai în sfera ideală – și nu s`a coborât pe pământ pentru a lega cugetele în o lucrare de fapt care să urmărească această țintă.”

Autorul consideră că se poate vorbi de partide chiar de la înființarea principatelor românești, evident ale boierilor, pentru reprezentarea intereselor lor în fața puterilor străine.
În Moldova ia naștere un partid pro-rus, dar se presupune și existența unuia anti-rus. Având în vedere religia ortodoxă a celor două entități statale, se presupune că boierii erau mai doritori de o apropiere de Rusia decât de Turcia. Contextul istoric i-a făcut pe boierii moldoveni să iși creeze o structură politică prin care să își susțină în mod unitar interesele. Iată cum descrie Xenopol atitudinea politică a boierilor moldoveni și munteni față de ruși, este drept, într-un context nefavorabil lor:
„Ciocnirea între interesele rusești și cele românești se reproduce într`un chip și mai ascuțit în timpul împărătesei Ecaterina a II-a, în timpul lungei stăpâniri de 5 ani a Principatelor (1768-1774), în care ele fură ținute și ocârmuite de Ruși. Nu e vorba că boierii, văzând întinderea puhoiului rusesc peste tot cuprinsul Țărilor Române, trebuiră să plece capul sub nevoia neînduplecată, căutând să scape măcar cât se putea, din poziția lor de clasă stăpânitoare, sub cotropirea rusască. Ei obținură făgăduința unui guvern aristocratic, în care toată boierimea țărei urma pe rând să fie chemată la mîna ocârmuirei; dar această favoare era mai mult decât răscumpărată, prin învoirea ce avea generalul rus, adevăratul stăpân al Țărilor Române, de a porunci boierilor și, la nevoie, de a-i pune chiar la opreală, măsură care nu credem să fi fost nici cerută de boieri din propria lor îmboldire, nici pe placul lor. Toate semnele și rostirile de o josnicie slugarnică ale clasei boierești din Moldova și Muntenia față cu , nu sunt decât productul fricei neputincioase a unor pitici față cu un uriaș. Adevărata simțire, adevărata plecare nu se poate găsi în ele.”

Xenopol consideră că exista o formă de reprezentare politică pentru susținerea intereselor boierimii române din cele doua principate, dar ea era slabă, boierii acționând mai mult individual pentru înlăturarea efectelor obligațiilor pe care comandanții locali le trasau. Despre reprezentarea intereselor naționale nu putea fi vorba, lupta ducându-se între turci și ruși, fiecare încercând să-și mențină controlul care le-ar fi permis jefuirea țărilor. Până la urmă, Rusia nu numai jefuiește Țările Române justificând că poartă războiul în interesul lor, ci chiar pune stăpânire pe o parte din teritoriul romînilor, al țărilor pe care le apăra. Asta se întâmpla cu răpirea Basarabiei în 1812.
Mai târziu, pe la 1821, lucrurile se schimbă puțin, schimbându-se contextul istoric. Iată ce scrie Xenopol în Capitolul XX „Seriile istorice în dezvoltarea partidelor politice” la pag. 555-560 în care tratează „Seria dezvoltărei partidului conservator”, unde plasează începuturile partidului conservator și primele forme de manifestare în Moldova și Țara Românească:
„Despre tendințele partidului boieresc în Țările Române dau dovadă următoarele două propuneri făcute în urma fugei lor din țară, de frica tulburărilor întâmplate în 1821. Acei din Moldova care cereau încetarea gospodaratului și înlocuirea lui cu un guvern aristocratic, compus din un număr de boieri cu baș-boier în frunte; iar acei din Muntenia merg atât de departe în supunerea lor către Ruși, că cer contopirea desăvârșită a țărei lor în Împărăția rusască…
Boierimea cea mare voea să împiedice atât emanciparea țăranilor cât și îndrituirea altora decât ei singuri la conducerea țarei; dorea deci să mențină neștirbite privilegiile ei sociale și politice…
De aceea vedem bunăoară, pe timpul ocupației rusești, când comisiile însărcinate cu lucrarea Regulamentului Organic sunt puse sun preșidenția unui dregător rus, că boierii fără deosebire, progresiști sau conservatori, protestează contra acestui amestec al rușilor în o daraveră lăuntrică a țărilor, cum era prefacerea legiuirei ce era să le ocârmuiască. Dar tot acești boieri și tovarășii lor se arată foarte mulțămiți de chipul cum Rușii se îngrijiseră de interesele lor, prin apăsarea țăranilor în legiuirea acelui Regulament. Ba chiar și Kiseleff, guvernatorul rusesc, trebui să lupte contra boierilor, spre a le mai smulge câte o concesie în favoarea poporației rurale.” (pag. 555-556)

Mișcarea de opoziție a partidului conservator al boierilor se manifestă unitar de câte ori modificarea legilor sau actele administrative ale principilor domnitori le puneau în pericol interesele. Au fost de acord la un anumit moment cu dezvoltarea învățământului obligatoriu și teatrului, ca metode de consolidare a limbii, coeziunii sociale și naționale. Nu a durat mult până să intuiască pericolul ce-l constituia „deslănțuirea cugetarei naționale”. Aceeași manifestare unitară au avut-o și când au hotărât desființarea învățământului național. Scrie Xenopol:
„Dacă însă conservatorii se umpluseră de grijă când vezuseră încotro tindeau ideile desvoltate prin școale, ei rămăseseră îngroziți în Muntenia, când se convinseră că revoluția din acea țară din anul 1848 tindea să le iee moșiile. Față cu o asemenea primejdie și nedând nici o crezare revoluționarilor, că moșiile vor fi luate cu despăgubire din banii dobândiți dela mănăstirile închinate, boierii conservatori uitară și țara și tot și recurseră la ultimul mijloc de a`și apăra proprietățile, la ajutorul străinilor pe care îi chemară pe întrecutele în țară, ca să ocupe militărește și să facă să înceteze după cum le califica boierul conservator Scarlat Ghica. Mitropolitul Neofit organul cel mai autorizat al conservatorilor, Principele Dimitrie Ghica capul recunoscut al acestui partid, Banul Gh. Filipescu, Emanuil Băleanu, Scarlat Ghica, căpeteniile cele mai de seamă ale conservatorilor, chemau cu toții, mai pe față sau mai pe ascuns, pe Ruși să-i scape de amenințarea socialistă.” (pag. 557)

Xenopol continuă istoria luptei conservatorilor pentru menținerea privilegiilor clasei boierești. Dupa Tratatul de la Paris, despre care am vorbit, o luptă acerbă s-a dat în Divanurile ad-hoc, unde țăranii încercau să își impună prevederi care să le ușureze soarta, iar conservatorii s-au opus. Ulterior, după venirea lui Cuza la putere, lupta dintre partidul conservator și celelalte forțe politice din Principatele Unite s-a accentuat, deoarece reformele erau de neacceptat pentru interesele boierimii. Lovitura de stat prin care a fost înlăturat Cuza a adus din nou în discuție interesul național și necesitatea instaurării unui principe străin. Aducerea lui Carol a impus o nouă Constituție pentru România, cu un caracter profund liberal, dar votată de o adunare majoritar conservatoare. Spune Xenopol: ”Prin lovitura de Stat se democratizase chiar partidul conservator.” (pag. 560).

În lucrarea lui Laurențiu Vlad „Conservatorismul Românesc (concepte, idei, programe” apărută la editura Nemira, București, 2006, autorul face o incursiune în originile conservatorismului politic românesc. În „ Notă asupra ediției”, autorul explică faptul că lucrarea este o selecție fragmentară sau integrală a textelor conservatorilor români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în deceniul al treilea al secolului XX. La începutul volumului este un capitol care ne-a stârnit interesul: „Conservatorismul politic în România veacurilor XIX-XX (scurtă istorie a cuvintelor, ideilor şi partidelor)”. Consemnăm ce spune acest istoric specializat în istoria mentalităților.
În secțiunea despre „cuvinte”, autorul scrie:
„În februarie 1823, Mihail Sturdza îi scria consulului rus Minciaki o epistolă, prin care-şi motiva amânarea reîntoarcerii sale în Moldova. Expeditorul era, în fapt, purtătorul de cuvânt al unui grup politic constituit din mari boieri ce emigraseră în Rusia datorită tulburărilor politice din 1821. Acest grup se călăuzea în activitatea politică, aşa cum preciza Mihail Sturdza, după o serie de „principii conservatoare“. Formula, chiar dacă în franceză, reprezintă prima utilizare a cuvântului „conservator“ în limbajul politic din Principate; pe plan european, termenul era utilizat frecvent în vocabularul politic britanic şi în cel german din anii ’30 ai veacului al XIX-lea, iar în Franţa el fusese consacrat de Chateaubriand, care iniţia un jurnal periodic, Le Conservateur, ce-şi făcuse un titlu de glorie din susţinerea necondiţionată ce o dădea ideii restauraţiei. Scrisoarea lui Mihail Sturdza, viitorului domn regulamentar al Moldovei (1834-1849), era însoţită şi de un memoriu, îndreptat împotriva „cărvunarismului“ practicat şi tolerat la Iaşi în vremea lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828). Marele boier moldovean critica în termeni fermi proiectul constituţional al lui Ionică Tăutu din 1822, pe care-l considera drept „un act atentator la autoritatea constituită“, prin care „novatorii“ sau „parveniţii“ căutau să impună practici politice neconforme cu „vechea administraţie a Principatului“, prejudiciind astfel „binele public“ şi „armonia dintre guvernanţi şi guvernaţi“. După cum lesne se poate observa, existau în Moldova deceniului al treilea al veacului al XIX-lea cel puţin două grupări politice, rezultate în urma dezbinării unei „partide naţionale“. Coeziunea acestor două grupări se realizase pe de o parte în jurul unor principii de tip conservator, adică de restabilire a ordinii şi autorităţii tulburate de regimul fanariot şi de practicile administraţiei tranzitorii ce i-au urmat (ei se autodesemnau „patrioţi“), iar pe de altă parte în jurul unor proiecte reformatoare care vizau o primenire a clasei politice autohtone sau chiar noi întocmiri administrative. Cum cea din urmă opţiune cuprindea în sine proiectul unei noi construcţii politice, situaţie ce trimitea cu gândul la mişcările revoluţionare care afectaseră echilibrul european al Vechiului Regim sau pe cel instituit apoi de Sfânta Alianţă, era firesc ca ea să fie numită „cărvunară“ sau „novatoare“, reprezentanţii ei fiind catalogaţi drept „ciocoi“ ori „parveniţi“ de marea boierime autohtonă. În Ţara Românească acest curent „novator“ nu reuşise să se cristalizeze până către 1828; existau însă şi aici două grupări politice, care se confruntau, dar în linii mari ele se delimitaseră în funcţie de sprijinul ce-l ofereau sau nu domnitorului Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828)…
În linii mari, „conservativii“ erau „reacţionarii“, „ruginiţii“, „împotrivitorii“ sau „opuitorii“ reformelor (definiţie generală similară la Ioan D. Negulici), ei fiind adesea identificaţi cu marea aristocraţie (boierime), marea proprietate şi cu clerul înalt. De asemenea, trebuie să precizăm că gazetarii Curierului Românesc sau cei ai României se refereau la faptul că în Europa existau tot felul de „ocârmuiri“ sau „politici conservative“, care nu doreau să „schimbe nimic din cele întocmite“, acestea fiind puse în opoziţie cu orice guvernare „democratică“…
În ultima parte a deceniului şase al secolului al XIX-lea, cuvântul „conservator“ dobândea valenţe noi. Apariţia unor jurnale precum Conservatorul lui Ion Heliade Rădulescu şi Nicolae Russo (1856-1857), Constituţionarul susţinătorilor lui Grigore M. Sturdza, candidat la tronul Moldovei (1858) sau Conservatorul Progresist bucureştean (1859-1861), determina un uzaj mult mai consistent al termenului în discuţie, existând şi preocuparea pentru definirea sa mai precisă în vocabularul politic autohton. Aşadar, cuvântul „conservator“ desemna atunci grupul care profesa o doctrină a moderaţiei politice legată exclusiv de spaţiul autohton, doctrină ce se manifesta foarte critic la adresa extremelor „retrograde, reacţionare“ sau „socialist radicale“. Iată, bunăoară, cum îşi preciza identitatea grupul politic moldovean, într-unul din articolele Constituţionarului din noiembrie/decembrie 1858, susţinând că membrii săi erau adepţii „principiilor […] menite a asigura fericirea naţiei române, prin o dreaptă conservaţie, prin un progres moderat, prin respectarea şi apărarea driturilor ţărei, prin întemeierea adevăratului constituţionalism, prin reforme făcute după duhul şi nevoile Românilor“…
Aceste definiri şi autodefiniri ale poziţiilor politice erau de fapt răspunsul conservatorilor la reproşurile şi formulele peiorative de care uzaseră până atunci presa şi grupările politice autointitulate „progresiste“. Însă, chiar şi ele începeau să se conformeze cu terminologia folosită de adversarii lor politici: spre exemplu, Tribuna ieşeană îi desemna pe aceştia drept „conservatori“ sau adepţi ai „partidului conservator“. Într-un discurs din Cameră din 25 mai 1862, Mihail Kogălniceanu preciza la rându-i că în dezbaterile din Comisa Centrală de la Focşani, asupra proiectului de lege rurală, s-au înfruntate două „partite“, unul conservator şi altul liberal; cel din urmă fiind identificat cu stânga politică. În fapt, este vorba tocmai de perioada în care opoziţia „conservator“/„liberal“, prezentă în vocabularul politic al ţărilor occidentale încă de prin 1830, începea să se contureze şi în Principatele Române, deşi pentru anumite contexte, ea fusese precizată încă de la 1848.” (pag. 5-9)

În secțiunea despre „ideile”, autorul scrie:
„Pe 29 martie 1804 în divanul domnului Alexandru Moruzi (1802-1806) se auzeau cuvintele grele pe care protipendada Moldovei le adresa boierilor de rang inferior, care solicitaseră ca accesul în funcţiile publice să se facă pe baza meritului, acuzându-i vehement că „au agiuns într-o atât de mare nesimţire dobitocească, încât fac pomenire arătătoare de un cuget a(l) nesupunerii franţuzeşti, cutezând a zice şi cătră stăpânire cuvinte îngrozitoare“. Aluzia la evenimentele revoluţionare din Franţa era evidentă şi cazul evocat de noi nu pare să fi fost unul singular în prima parte a veacului al XIX-lea, cu atât mai mult cu cât elita politică din Principate a trebuit să facă faţă şi tulburărilor provocate de mişcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 sau celor care au urmat proiectului constituţional al lui Ionică Tăutu (1822). Textele boierilor munteni refugiaţi la Braşov de teama revoltei lui Tudor Vladimirescu (1821), cele ale lui Alecu Beldiman (1822) ori Mihail Sturdza (1824) condamnau vehement principiile revoluţionare, ce subminau întocmirile social-politice tradiţionale, spiritul de ordine şi de legalitate, împingând Principatele în anarhie. Desigur, în opinia acestor lideri, întocmirile tradiţionale la care făceau referire, nu trebuiau să rămână imobile, ei sugerând îndepărtarea aluviunilor corupţiei şi anacronismelor pe care epoca fanariotă le perpetuase. Se situau aşadar într-o poziţie reformistă limitată, care, în parte, şi-a atins obiectivele prin elaborarea şi punerea în funcţiune a Regulamentelor Organice. Reacţiile pe care le-am evocat mai sus erau conştientizări ale unei anumite sensibilităţi politice, ce-şi exprima fidelitatea pentru conservarea instituţiilor tradiţionale autohtone şi ameliorarea activităţii lor…
După 1848 separaţia în interiorul elitei politice între adepţii schimbărilor radicale şi cei ai evoluţiei fireşti a societăţii a devenit mult mai precisă. Această separaţie nu ţinea seamă neapărat de schimbul de generaţii de pe scena politică. Astfel, reformismul prudent, care avea oroare de orice tip de convulsie din societate, nu mai reprezenta o atitudine specifică bătrânilor oameni politici. Îi găsim alături în gândire pe fostul principe al Modovei, Mihail Sturdza, dar şi pe Barbu Catargiu, viitorul prim-ministru al Principatelor Unite, care în 1857 redactau proiecte constituţionale, ce se reclamau cu evidenţă din acelaşi fond ideologic al conservatorismului politic. Mai mult, aşa cum am arătat mai sus, perioada respectivă era una în care termenul „conservator“, evident alături de pandantul său, „liberal“, intrau în forţă în avanposturile vocabularului politic autohton. Dar dincolo de cuvânt, conservatorismul îşi definea identitatea sa doctrinară, recuperând ideile de antirevoluţionarism, de reformare prudentă a instituţiilor, de progres natural şi evoluţie organică, de respectare a ordinii şi legalităţii, a tradiţiei libertăţii, proprietăţii, religiei etc. (în fapt, modelul clasic al lui Edmund Burke), prezente în imaginarul politic al unei părţi a elitei din Principatele Române din anii 1820-1850. Broşurile ori discursurile politice ale unor Apostol Arsache, Constantin N. Brăiloiu, Barbu Catargiu, în fapt, prima generaţie de conservatori în adevăratul înţeles al cuvântului, stau mărturie în acest sens.”

În secțiunea despre „partidele”, autorul scrie:
“În anul de graţie 1821, câţiva boieri moldoveni, impresionaţi de tulburărilor politice şi sociale ale vremii lor, se ridicau împotriva acelora care „au dărâmat mai de tot încuviinţările şi drepturile patrioticeşti […] obiceaiurile ceale vechi […] cinstea şi averea fieştecăruia pământean“; ei îşi propuneau chiar să constituie un comitet ce avea să redacteze un program politic care să aibă ca obiectiv „înflorirea obiceiurilor vechi ale pământului, unindu-le precât să poate şi cu hotărârea pravilelor politiceşti potrivite şi cu sistima patriei, siguripsind, prin urmare, […] cinstea şi averea fieşticăruia patriot“. Aceeaşi opţiune o regăsim şi în perioada petiţionară de după 1821, unii dintre cei mai cunoscuţi autori de proiecte şi memorii, fideli principiilor exprimate mai sus, fiind Alecu Beldiman, Iordache Rosetti-Rosnovanu sau Mihail Sturdza. De o grupare de tip conservator în adevăratul înţeles al cuvântului nu putea fi vorba atunci, în prima parte a veacului al XIX-lea, coeziunea politică nu se realiza neapărat în funcţie de o anumită ideologie, ci, mai degrabă, de interesele austrofile, rusofile sau turcofile ale elitei din acea vreme. Era întrucâtva firesc, fiindcă Principatele Române se găseau într-un raport politic subaltern atât faţă de Imperiul Otoman, cât şi, în urma tratatului de la Adrianopol, faţa de Rusia. Nu putea fi ignorată nici eventuala opţiune pentru Austria, această mare putere fiind un actor important în zonă. Crizele politice din 1821 sau 1848 au adus însă în prim plan şi o serie de solidarităţi, extrem de contextualizate, în funcţie de anumite opţiuni ideologice, ce anunţau, este adevărat, contururile partizane de mai târziu. Cum cuvântul „conservator“ începea să-şi facă simţită prezenţa din ce în ce mai mult în vocabularul politic românesc în anii ’50-’60 ai secolului al XIX-lea, cum ideea conservatoare se cristaliza în conştiinţa publică autohtonă cam în aceeaşi perioadă, era firesc ca primele structuri organizatorice partizane să ia fiinţă tot atunci. Astfel, în Ţara Românească, Barbu Catargiu devenea liderul incontestabil al conservatorilor încă din 1859 când se găsea în fruntea unui comitet, ce avea reşedinţa la Bucureşti şi care lua decizii punctuale legate de activitatea grupului politic respectiv în Cameră. Direcţia acestui comitet era asigurată de o formulă colegială restrânsă, compusă din trei oameni politici, dintre care unul era în mod obligatoriu Barbu Catargiu, ceilalţi fiind selectaţi dintre alţi lideri conservatori, anume Ion Bălăceanu, Dimitrie Ghica, Ioan Emanoil Florescu, Gheorghe Lenş sau Alexandru Plagino. Pe lângă aceştia, Barbu Catargiu avea în Apostol Arsache şi Constantin N. Brăiloiu doi colaboratori foarte apropiaţi. În Moldova conservatorii erau extrem de puternici. Spre exemplu, Camera din 1860 număra numai şase liberali ce se opuneau nuanţelor conservatoare de tot felul. Două grupuri păreau să fie cele mai importante între conservatorii moldoveni; unul era condus de Grigore M. Sturdza, fiul lui Mihail Sturdza, care era susţinut de Grigore Balş, Constantin Hurmuzaki, mai vechii lui propagandişti de la Constituţionarul de pe vremea când candida la tronul Moldovei şi cel al economistului Alexandru C. Moruzi. Contopirea celor două adunări legislative în ianuarie 1862 a determinat unirea tuturor grupărilor politice conservatoare muntene şi moldovene sub conducerea primului ministru de atunci al Principatelor Unite, Barbu Catargiu. Moartea prematură a acestuia, asasinat în iunie 1862, incapacitatea lui Apostol Arsache, succesorului său, de a asigura coeziunea grupului politic respectiv, au determinat un recul al poziţiei acestuia pe scena publică românească; mai mult, situaţia s-a agravat şi datorită confruntărilor interne pentru succesiunea lui Barbu Catargiu la conducerea conservatorilor, în care s-au implicat Dimitrie Ghica şi Lascăr Catargiu. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza grupările conservatoare moldovene şi muntene au continuat să-şi păstreze autonomia. Membrii lor s-au găsit în mai multe rânduri în guvernele României din perioada respectivă. Cel mai important moment în istoria grupărilor de orientare conservatoare până la constituirea partidului în 1880, a fost acela al cabinetului Lascăr Catargiu (1871-1876), care a reuşit să coalizeze toate forţele politice ce aveau o asemenea orientare. Intrau aici atât centriştii din aşa-numitul „partid al ordinii“, constituit ca o grupare exclusiv legată de guvernarea lui Dimitrie Ghica din 1868-1870 (Dimitrie Ghica va migra ulterior spre liberali, aşa cum, de altfel, au făcut-o şi alţi reprezentanţi ai grupării), cât şi junimiştii lui Petre P. Carp, Titu Maiorescu ori Vasile Pogor sau conservatorii tradiţionali, reprezentaţi de şeful guvernului.”

Dorim să menționăm că a existat un interes pentru definirea termenului „conservator” utilizat curent în limbajul politic. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ziarele „Conservatorul” al lui Ion Maiorescu și Nicolae Russo, „Constituționarul” al susținătorilor la tronul Moldovei al lui Grigore M. Sturdza sau „Conservatorul Progresist” care apărea în București au încercat să definească drept conservatori politicienii de echilibru, care se manifestau atât împotriva extremelor burgheziei reactionare, cât și a radicalismului socialiștilor (identificati cu liberalii), favorabili reformelor care să asigure fericirea nației, dar care să nu tulbure ordinea firească a țării. Vom vedea când vom vorbi despre sociologia conservatoare ce direcții de acțiune propuneau cei doi mari gânditori despre care ne-am propus să amintim.

Credem suficientă prezentarea conservatorismului politic, Cu siguranță, cei interesați vor găsi o bibliografie solidă pentru dezvoltarea culturii despre conservatorismul românesc, în completare la cele scrise de noi și bibliografia pe care o vom oferi. Ne aplecăm acum peste subiectul conservatorismului sociologic, tema lucrării noastre. Izvorât din curentul politic al conservatorilor, dar și din confruntarea cu liberalismul și poporanismul, conservatorismul sociologic a dat două nume mari gândirii sociale românești: Titu Maiorescu și Petre P. Carp.

Junimea și junimiștii

Constituirea Junimii în 1863, apoi apariția revistei acesteia Convorbiri literare în 1867, aveau ca scop impunerea unei „noi direcții” în cultura română, dar cum acest lucru nu se putea face fără susținere politică, este cert și interesul ulterior de implicare politică a grupului de tineri (pe atunci) intelectuali români. Că au reușit să se impună (considerați de unii că ar fi un grup de presiune, dar esența rămâne aceeași) stă mărturie atenția pe care a primit-o grupul junimist prin solicitările repetate de a participa la guvernare, prin reprezentanții săi, atât din partea conservatorilor cât și din partea liberalilor. Trebuie totuși subliniat un lucru: „junimiști” nu sunt toți membrii societății literare din Iași, chiar dacă junimismul a fost gândit de cei mai de seamă membri ai Junimii. Junimismul a fost un curent de gândire prin care era recomandată respingerea importului culturii sau, cel puțin restricționarea drastică a acestuia. Mulți care nu erau membri ai societății literare Junimea erau junimiști. Subiectul, fiind cunoscut publicului larg, nu-l mai direcăm și noi, doar îl completăn cu aspectele de interes pentru lucrarea noastră.

Titu Maiorescu

Numele lui Titu Maiorescu este cunoscut, iar activitatea lui nu a scăpat nimănui interesat de cultura română. Lăudat sau blamat, el nu a rămas indiferent nimănui care a făcut performanță în domeniile în care a activat și acesta. Ne vom referi în această lucrare la delicata problemă a formelor fără fond, privită din punct de vedere sociologic.

Forme fără fond este o critică la adresa importurilor instituționale, denumite „forme” care nu sunt adaptate la specificul autohton, denumit „fond”. În revista „Convorbiri Literare” Nr. 19. An II-Iași, 1 Decmbrie 1868 apare articolul lui Maiorescu cu titlul „În contra direcțiunii de astădi a culturii romăne” , la pag. 301-307. Ceea ce pornea drept un articol de revistă ca răspuns la anumite chestiuni literare sau lingvistice, a devenit o lucrare importantă nu numai pentru cultura literară, dar și pentru cea politică și sociologică, deși Maiorescu nu era angrenat în politică la acea dată. Să vedem pe scurt la ce se referă lucrarea, fără să avem pretenția că o descriem corect și complet, lăsând și cititorului plăcerea de „a ridica capacul” acestei chestiuni. Menționăm că am procedat la actualizările ortografice pe care le-am considerat necesare pentru o mai ușoară lecturare, acolo unde am crezut că se impune pentru această lucrare.

Maiorescu este contrariat de faptul că anumite critici formulate în numerele anterioare ale revistei la adresa unor alte reviste importante sau asupra lucrărilor lui Cipariu ori Bărnuțiu nu și-au găsit răspuns decent și adecvat. El consideră că dacă greșelile care sunt pe o foaie politică, pot fi scuzabile, dar dacă ele sunt pe foi literare, precum „Transilvania” și „Familia”, greșeliele sunt de neacceptat deoarece „însăși arma, cu care se luptă o foaie literară, una din rațiunile pentru care există, este, împreună cu adevărul ideilor, frumusețea stilului, curățenia limbii materne, justețea gramaticii și a ortografiei, și dacă o foaie literară nu este capabilă de a avea aceste „bagatele”, atunci ea nu merită de a se prezenta înaintea publicului cititor.”.

Maiorescu abandonează domeniul literaturii pentru a se aventura în generalizări ale ideii până la domeniul vietii politice și administrative. Face acest lucru impulsionat de aspectul că cei care produc aceste greșeli sunt și cei care sunt angrenați în activitatea politică și administrativă. El scrie:
„Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiei Franceze au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânile ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a procurat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul exterior! Căci nepreparați precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele grandioase ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiei, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai profunde, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistență ele nici nu ar putea exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea, că în modul cel mai precipitat vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, artele frumoase şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repetat aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, o direcţie puternică, ce apucă cu forță egală pe cei tineri şi pe cei bătrâni, pe cei care se duc spre a învăţa şi pe cei care s-au întors spre a aplica învăţătura lor.”

Trezirea din letargie se produce după părerea lui Maiorescu pe la 1820. Am legat această dată cu elaborarea „Constituției Cărvunarilor” de către comisul Ionică Tăutu, pe care o supune dezbaterii, iar critica cea mai dură a venit din partea conservatorilor, a marii boierimi, așa cum am arătat mai sus. Maiorescu probabil că a fost influențat în atitudinea lui de teama unor mișcări pe care nu le întelegea și nu le putea accepta. Ca să justifice teoria și critica la adresa junilor (și mai puțin junilor) revoluționari, Maiorescu a găsit mobilul lor în vanitatea descendenților lui Traian în a arăta popoarelor vecine că noi vom egala civilizația noastră cu cea vestică fără să ne uităm la prețul plătit. „Numai așa se explică viciul, de care este infectată viața noastră publică, adică lipsa de orice fundament solid pentru formele externe ce le adoptăm.” Și nu este importantă atât lipsa acestui fundament, cât suficiența celor care cred că au înfăptuit un lucru bun când au adus o formă goală a străinilor. Această suficiență provine dintr-o „aberație radicală a judecății” și consideră că este de datoria intelectualilor onești să urmărească și să combată. Autorul continuă critica diferitelor lucrări ale ardelenilor fideli curentului latinist, care comit erori pentru dovedirea latinității limbii române. „Dacă străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi suntem de viţă latină, meritul este nu al nostru, ci al filologilor străini Dietz, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Müller şi alţii, care nu prin iluzii pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au dovedit latinitatea esenţială a limbii române.” Pornind de la critica aceasta, Maiorescu extinde critica la adresa tuturor domeniilor vieții politice si culturale, arătând că toate cheltuielile pentru susținerea formelor sunt în spinarea țăranului român a cărui povară devine mai apăsătoare, iar lui nu-i folosește „să-i înalțe inima și să-l facă să uite pentru un moment de mizeria de toate zilele”. El consideră că este o culme în care a ajuns „plângerea poporului de jos și ridicolul plebei de sus”, așa că vorbește despre o datorie a oricărui intelectual care vede disprețul neadevărului de până acum, să aibă o reacție, să lupte până la capăt contra lui. El consideră că forma fără fond mai bine nu este făcută, deoarece disprețuiește mijloacele de cultură, producând un rău și mai mare.
„Însă în timpul în care o Academie este condamnată a exista fără știință, o asociație fără spirit de societate, o pinacotecă fără arte și o școală fără instrucțiune: în acest timp toate formele se discreditează cu totul în opinia publică și întârzie chiar fondul, ce este independent de ele și s-ar putea produce în viitor și care atunci ar necesita a se investi în exteriorul lor depreciat.”

Maiorescu încheie apoteotic lucrarea:
„Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu speranța, că la momentul natural al dezvoltării sale va apărea și această formă salutară a vieții omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă persistă în ea, atunci dă un exemplu în plus la vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizația adevărată și o națiune rezistentă, se nimiceste națiunea, dar niciodată adevărul.”

Nu ne-am propus o analiză proprie asupra acestui subiect, dar, câteva cuvinte ne simțim datori a spune. Având în vedere că orice teorie elaborată are nevoie de timp pentru a fi confirmată și cum a curs suficient timp pentru a constata dacă această teorie era corectă sau nu, putem constata că ea nu s-a dovedit a fi corectă. Poate, cineva se va găsi și cu exemple contrare spuselor noastre, dar acestea vor fi nesemnificative în procesul de modernizare a României. Desigur, nu suntem astăzi unde ne-am dori, dar istoria recentă ne-a pus în fața unor situații de care nu mai putem fi făcuți răspunzători noi, românii. Încercarea de recuperare a distanțelor care ne separă de cultura occidentală a început, așa că există speranțe. Ar fi interesant de aflat un punct de vedere al lui Maiorescu dacă el ar trăi în contemporaneitate.

Dacă dăm la o parte aspectul doctrinar utilizat pentru susținerea reacțiunii conservatoare, din lucrare rămân adevăruri care ajută la corectarea drumului către cultura adevărată a poporului român. O sumedenie de piedici avea însă această cultură pentru desăvârșire la acea dată. În primul rând nu avea un dicționar etimologic al limbii române, apoi nu avea o gramatică oficială a limbii române, nu avea o ortografie oficială a limbii române…Limba română nu era formată ca limbă literară, nu exista un limbaj tehnic etc.

Multe din aceste piedici au fost înlăturate prin „punerea carului înaintea boilor” sau crearea unor forme fără fond. Adoptarea Constuției de la 1869, constituirea Societății Literare Române, apoi a Societății Academice Române care s-a transformat în Academia Română nu a fost tocmai o întreprindere fără succes. Poate, doar anumite decizii politice să fi umbrit prestigiul Academiei, dar ea nu a dus și nu duce lipsă de mari personalități culturale, școlite în țară și în străinătate. Aceste exemple fac să devină greșiete afirmațiile că nu poti crea școli dacă nu ai dascăli de prestigiu, nu poți crea Academie dacă nu ai cultură la nivel apusean. Este adevărat că fondul, psihologia poporului român, este foarte greu de mulat pe formă, dar fără să ne fi asumat riscuri, nu am fi reușit. Poate acest strigăt să nu reprezinte realitatea, poate el să fie doar o atenționare asupra disfuncțiilor existente în formele adoptate, a greșelilor care se fac sau se pot face la preluarea necritica a formelor vestice. Atunci, articolul are justificare. Pe Maiorescu nu-l putem suspecta de lipsă de patriotism și de renunțare la convingerile sale pentru avantaje politice sau sociale, deși am luat cunoștință de suferințele lui atunci când nu și-a îndeplinit speranțele politice. A fost un om integru, care a spus ce a crezut și a crezut până la capat în ce a spus. Poate și asta îl face interesant și un exemplu pentru viitorime. Asa că noi credem că textul lui nu pleacă din convingerea că nimic nu este bun din ce s-a preluat până la acea dată (1868) ca formă din Vest și că textul este o atenționare în spiritul polemic al vremii pentru ridicarea nivelului cultural al scriiturii celor ce propagă cultura română.

Un exemplu de scepticism, dar de acceptare cu privire la aplicarea formelor fără fond este și obligarea lui Cuza să abdice și aducerea unui principe străin pe tron, în condițiile în care sentimente dinastice nu existau la poporul român. În volumul „Istoria Contimpurană a României” , scoasă la Editura Socec&Co, Societate Anonimă, București, 1923, în care sunt adunate introducerile la cele șase volume din Discursuri și adăugate părți din manuscrise, la pagina 14 scrie:
„Dar greutatea cea mare, adevărata greutate a situației interne, era lipsa ori cărui simțământ dinastic în poporul român, deprins de atâtea generații cu domniile efemere, indiferent la desele schimbări ale indivizilor de pe tron, mai indiferent acum în urma răsturnării lui Cuza-Vodă și în care popor totuși, dacă noua monarchie constituțională avea să-i garanteze viitorul, trebuia înrădăcinat acel cuget trainic de credință în persoana Domnitorului și în perspectiva succesiunii hereditare la tron. Și cum să se nască și de unde să crească acest cuget, când una dintre cele mai manifeste reprezentări ale lui, armata, fusese izbită tocmai în simțimintele de fidelitate și de disciplină prin cele petrecute la 11 Fevruarie 1866?”

Maiorescu consideră că singurul mod corect de comportare pentru „regenerarea spiritului public” este susținerea domnitorului străin, care trebuie să aibă și el răbdare cu poporul român și îndeamnă clasa politică să sprijine dinastia ce va fi întemeiată de acest Principe al unei case suverane din Europa, care garantează existența statului, altfel, țara noastră se va înfățișa Marilor Puteri drept „un simplu obiect de compensație teritorială”. Vom observa ulterior că partidul pe care s-a bazat întotdeauna regele a fost Partidul Conservator.

O sumedenie de lucruri s-au spus și se pot spune pe seama acestei lucrări a lui Maiorescu. Ne oprim aici și îndemnăm cititorul să nu lase din mână subiectul, pentru că are puterea să țină mintea trează!

Petre P. Carp

Vorbind despre sociologia conservatoare, trebuie să amintim și despre Petre P. Carp, colegul lui Maiorescu de la Junimea. Înainte să dezbatem despre P.P. Carp și sociologia lui, vrem să vorbim puțin despre ce i-a unit și ce i-a despărțit pe cei doi junimiști.

Dacă la înființarea societății junimiștii își declarau dezinteresul pentru politică, ulterior au ajuns la altă concluzie: că este de datoria lor să se poziționeze acolo de unde să poată acționa pentru transpunerea în practică a ideilor lor. Vom cita din lucrarea lui Gică Manole „Vocația de lider a lui Maiorescu de la amiciție la rivalitate cu P.P. Carp”, publicată în revista „Acta Moldaviae Septentrionalis”, Nr. X/2011 a Muzeului Județean Botoșani, Secțiunea a III-a, pag. 166-190. Conform autorului, nucleul care a înființat Junimea, compus din Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu aveau idei asemănătoare în domeniile cultural-literar și politic. Maiorescu avea vocație și mentalitate de lider, poziție pe care și-o asuma frecvent, chiar dacă și P.P. Carp era perceput drept lider, datorită calităților personale excepționale, dar și a originii și averii sale. Autorul spune:
„De fapt, Titu Maiorescu era recunoscut de tinerii intelectuali ce aveau în comun nu doar acea formație culturală, drept lider înainte de constituirea de facto a Junimii, așa cum ne-o confirmă unul dintre memorialiștii societății ieșene, Iacob Negruzzi. Un alt memorialist al Junimii, Gh. Panu, îl aprecia pe P.P. Carp ca pe un membru marcant al societății ieșene, dar nu ca pe un „junimist practicant”, ci unul „de culise” și cu o prezență rară, atribuindu-i, totuși, pentru început, un rol de prim rang într-un „trio format din d-nii Maiorescu, Carp și Pogor”…
Deși de origini sociale diferite, unul fiu de intelectual, celălalt dintr-o veche familie boierească, Titu Maiorescu și P.P. Carp, ambii cu studii strălucite în Germania, au avut un cult neschimbat față de consecvența în viață a pricipiilor etice, dorința asocierii solidare într-un grup, cât și pentru prietenie superioară.” (pag. 168-169)

O lungă perioadă de timp, junimiștii s-au ținut departe de guvernare. Ce și cum s-a întâmplat să intre prima dată la guvernare ne spune autorul:
„Am stăruit ceva mai în urmă asupra momentului 1870, când, pe fondul unor serioase agitaţii antidinastice în ţară, principele Carol (la sugestia lui Petre Mavrogheni) sfătuieşte pe primul ministru desemnat, conservatorul ieşean Manolache Costache Epureanu, să coopteze şi oameni politici tineri în Guvernul de orientare conservatoare, fiind vizaţi, în primul rând, membrii Junimii, P.P. Carp, V. Pogor şi Titu Maiorescu. Primii doi vor primi portofolii ministeriale, P.P. Carp la Externe, iar Vasile Pogor la Culte şi Instrucţiune Publică, Maiorescu rămânând pe dinafară. Pogor va demisiona, peste o lună, convins că junimiştii nu erau destul de “tari” pentru a se lupta cu “roşii, cu belferii şi cu cogălniceniştii, care s-ar coaliza toţi împotriva noaslră”, Carp preluându-i portofoliul, ca interimar la 23 mai 1870. Împotriva intrării lui Maiorescu în Guvernul Manolache Costache Epureanu au fost principele Carol, pe motivul destituirii sale din învăţământ (24 martie 1870), cât şi Al. Lahovari şi Gh. Gr. Cantacuzino, captivii unor…”aristocratice fumuri de castă”. Desigur, eşecul de a intra în Guvern 1-a durut adânc pe Maiorescu, iar umilinţa încercată, în ciuda notorietăţii de care se bucura, ca urmare a faimoaselor sale studii, i-au produs o profundă amărăciune, disperare chiar. A înţeles că, deşi conducător al unei societăţi culturale de prestigiu, Junimea, în viata politică conta, în primul rând, pe lângă aerele de castă ale aristocraţiei, poziţia socială, averea şi originea nobiliară.” (pag. 170-171)

Destituirea lui Maiorescu din învăţământ s-a produs când, luîndu-și concediu pentru un tratament medical la o ureche, a pledat în niște procese contractate anterior, care primiseră termen de ședință tocmai în perioada concediului său medical. O comisie condusă de Gh. Costaforu a hotărât excluderea lui, dar P.P. Carp, ajuns ministru, a anulat hotărârea și l-a reintegrat pe Maiorescu.
Ulterior, în 1871, junimiștilor li s-a oferit ocazia de a susține guvernul Lascăr-Catargi din poziția de parlamentari, invitația fiind făcută chiar de Gh. Costaforu. Autorul spune:
„…conducătorii Junimii s-au pus pe deliberări serioase, au identificat “izvorul politicii române” în rezoluţiile Divanurilor Ad-hoc de la 7 şi 9 octombrie 1857, au constatat că patru dintre acestea au fost îndeplinite, mai puţin Independenţa statului, că ţara este lipsită de conducători competenţi, şi că, drept urmare, în numele interesului naţional, au hotărât “de a sprijini singura politică raţională din acel moment”, adică să ofere sprijin politic Guvernul Lascăr Catargi. Aşadar, în baza acestui înalt deziderat moral, junimiştii au acceptat invitaţia lui G. Castaforu, au candidat în alegeri şi cinci dintre ei (Titu Maiorescu, V. Pogor, I. Negruzzi, N. Gane şi G. Racoviţă) au ocupat locurile de deputaţi pe băncile majorităţii conservatoare…
Despre activitatea parlamentară a lui Titu Maiorescu vom vorbi într-un alt studiu, nu înainte însă de a observa că primul junimist care va intra în Guvernul conservator condus de Lascăr Catargi va fi el (7 aprilie 1874) la Instrucţiune Publică şi Culte, urmat de Th. Rosetti la Lucrări Publice (7 ianuarie 1875) şi P.P. Carp, care, după demisia lui Maiorescu, la 30 ianuarie 1876, devine titular la acelaşi minister. Faptul că P.P. Carp, după ce îi succede lui Titu Maiorescu la Culte şi Instrucţiune Publică, nu are reţineri să declare în Senat că “este continuatorul operei predecesorului său”, dovedeşte nu doar o admirabilă solidaritate, cât şi recunoaşterea faptului că Maiorescu, la momentul acela, se afla în poziţia de şef politic al grupului junimist.” (pag. 172)

Viața lor politică a continuat cu un șir de intrări și ieșiri de la guvernare, așa cum cunoaștem. Nu le mai repetăm. Lăsăm plăcerea cititorilor de a se delecta cu lecturarea lucrării mai sus amintite. Vom mai cita doar convingerea autorului privind vina ruperii definitive a relațiilor dintre cei doi:
„Analizând contextul politic invocat, cunoscând personalitătile celor doi mari lideri junimişti, înclin să cred că, în această istorică despărțire, vina lui P.P. Carp este mai mare decât a lui Titu Maiorescu. În primul rând marea sa ambitie, nemăsuratul său orgoliu, vanitatea sa imensă, recunoscută chiar de el însuşi, îndărătnicia sa constantă fată de politica regelui Carol I şi a lui Maiorescu îmi apar ca singurele cauze ce au provocat ruptura, despărtirea definitivă, după o colaborare armonioasă şi eficientă pentru tară, de aproape cinci decenii.” (pag. 188)

Ne-a plăcut și împărtășim cititorilor noștri o caracterizare exuberantă făcută lui P.P. Carp de Constantin Gane în lucrarea „P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării” , apărută la Editura Ziarului „Universul”, București, 1936:
„În această societate în formațiune, în care poate mai predomina entuziasmul din 48, dar în care, din reminescență fanariotică, cinstea șovăia și caracterele lipseau, în mijlocul acelor oameni, dintre cari câțiva erau civilizați, câțiva erau culți, dar prea puțini erau civilizați și culți, într`o lume, în care se ciocneau apucături retrograde, duse până la absurd, cu idei înaintate, împinse până la imposibil, în acest haos al vieții sociale și politice din anii din urmă ai domniei lui Cuza Vodă, apare deodată pe scena vieții românești un om de o inteligență impunătoare, de o comprehensiune atotcuprinzătoare, de o cultură vastă și adâncă, de o cinste materială și morală scoasă parcă din Evanghelie, de o fineță intelectuală împinsă până la paradox, de o ponderație liniștitoare, de o sinceritate deconcertantă, de un caracter inflexibil, de o consecvență unică, un om care părea cioplit cu dalta în marmoră de Pantelic.
Îl chema Petre Carp.
Din ce sferă venea? În ce lume trăise? Ce sânge curgea în vinele lui?
Ce a putut face un astfel de om într`un astfel de mediu?
Ce a cugetat și ce a realizat? Ce a rămas și ce va rămâne de pe urma acestei treceri la orizontul politic al unui Stat adolescent?” (pag. 60-61)

Vorbind despre apariția Junimii, autorul consideră că fenomenul s-a produs când s-au întâlnit P.P. Carp cu Vasile Pogor și Titu Maiorescu, în toamna anului 1862. Compatibilitatea morală și culturală a celor trei, precum și complementaritatea lor, a dat naștere unei prietenii care este fundamentul Junimii. Anul următor, în 1863, apare în grup și Theodor Rosetti.
„Desele întruniri ale „celor patru”, care nu aveau nicicum pretenția de a forma o „societate”, dăduseră naștere la o comunitate intelectuală, din care va răsări în curând și fatal Junimea literară, iar mai târziu și tot fatal, Junimismul politic.
Deocamdată lui Maiorescu îi reveni meritul de a fi avut ideea să ție Ieșenilor o serie de prelegeri pentru a deștepta în ei gustul și priceperea culturei occidentale. Aceasta, importată la noi de curând, încăpuse pe mâna multor semidocți, și pornise pe un periculos povârniș naționalist și demagogic. Era de datoria acestor tineri, care făcuseră studii serioase în străinătate, să dea culturii românești o îndrumare mai firească, s`o desbrace de frazeologie, s`o deslege de cătușele unui naționalism rău înțeles, și s-o așeze în cadrul ei adevărat, care este știința, judecata, logica și obiectivitatea.” (pag. 77).

Carp și-a dat seama că este imposibil să se realizeze idealul revoluției de la 1848, să se rezolve problemele din ce în ce mai grave ale țării condusă de socialiști, dacă tinerii junimiști nu se implică în politică. Piedica o constituia totuși lozinca lor care se dovedea nefastă: „afară cu politica”!

Primul pas în politică îl face angajându-se în capitală auditor fără plată în Consiliul de Stat, la recomandarea lui Cuza, care era cumnat cu Rosetti. Tot în capitală scrie și primul său articol în presă împotriva lucrării lui Hașdeu, Ioan Vodă. Curajul, ironia și spiritul critic au ieșit la iveală, atrăgând și ura cunoascută a lui Hașdeu, dar i-a scos în evidență calitățile care l-au însoțit toată viața.
Referindu-se la o luare de cuvânt în Parlament, autorul scrie:
“Cultura lui Carp era atât de vastă și memoria lui atât de bună ăncât oricând și în orice împrejurare, fără a avea nevoie să-și împrospăteze aducerea aminte prin consultări de cărți, el cita autori, desvolta teorii și rectifica greșelile altora cu o ușurință și cu o ironie, care punea pe adversar în cea mai mare încurcătură, când nu-l punea în cea mai rdicolă șituație.” (pag. 164)

Carp nu a iubit plebea și nici pe marii boieri. El a considerat că națiunea este compusă doar din cei care o reprezintă, adică cei din clasa de mijloc, țărănimea, clasa muncitoare și clasa guvernantă. „Nici odată nu voi zice că națiunea însemnează acele mase strânse pe ulițe, cari din nenorocirea lor au fost silite să rămâie mai prejos de acei cari reprezintă omenirea în adevărata ei mărire!” (pag. 97)

Gândirea sa socială și-a exprimat-o în discursul politic, aspru, concis, coerent. Nu a lăsat nelămurit vreun aspect al idealului său și nu s-a ferit să forțeze să se realizeze lucrurile în politică. A reușit de fiecare dată să răspundă atacurilor competitorilor politici cu argumente care i-au dovedit eleganța morală și luciditatea intelectuală. A fost consecvent ideii de ridicare a țărănimii din mizerie prin împroprietărire, dar nu oricum, ci cu garantarea rămânerii pamântului în proprietatea țăranului, astfel încât efortul făcut de stat să nu fie risipit în scurt timp. A mai explicat de ce consideră că marea proprietate poate aduce beneficii țăranului, iar dispariția ei prin fărâmițare poate sărăci țara. Concluzia acestor două măsuri era să fie împărțit pământul statului țăranilor cu anumite condiții, iar marile proprietăți să fie lăsate nedezmembrate de stat, urmând ca acestea să fie supuse mersului natural al lucrurilor. Carp a considerat că soarta țăranilor se va îmbunătăți numai dacă marea proprietate va fi cultivată conform descoperirilor științelor agricole, dacă relația între țărani și moșieri va fi adaptată noilor cerințe, dar și dacă țăranii vor trăi în localități rurale care să le asigure condiții mai bune. Aici, Carp, asemeni altora din vremea lui, dorea modificarea legilor privind atribuțiile primarilor și a tuturor „agenților administrativi” ai guvernului. Carp a făcut chiar și o paralelă între solicitarea de a se desființa marile proprietăți agricole și posibila solicitare de desființare a proprietăților industriale pentru împărțirea lor către muncitori. Dezvoltarea țării era văzută și prin prizma dezvoltării meșteșugurilor, care ar fi asigurat o crestere reală a bunăstării țăranilor și meșteșugarilor. El consideră practicarea meșteșugurilor corespunzătoare „năravurilor” poporului român.

În fragmentul din discursul pronunțat în Sedinșa Camerei din 4 decembrie 1884, preluat în volumul „Discursuri 1868-1888” , Editura Librăriei Socec&Co, București, 1907, redat în revista „Polis. Revistă de științe politice” , Vol 5 Nr. 2/1998, Editura IMAS S.A, București, pag 123-129, purtând titlul „Era Nouă” , Carp comunică faptul că era veche a luptelor constituționale a încetat și că începe era nouă, aceea a „organizării Statului nostru”. Întrebarea pe care o pune adunării și care își găsește răspunsul în poziția lui sociologică și politică față de problemele sociale contemporane lui este: „…cari sunt elementele acestei țări cari au drept la adînca noastră solicitudine? În primul rînd, D-lor, eu pun clasele de jos, țăranul și meseriașul…” Dar, Carp afirmă că ei, conservatorii doresc binele acestor două clase sociale pentru clasele dirigente, superioare, care se trag tot din popor, iar dacă poporul din care ies acele clase este zdravăn, ele vor fi tot zdravene. Carp afirmă că problema țărănească nu este o simplă emoție umană, ci este o chestiune de existență a Statului, care poate face față oricăror vicisitudini cu un „element țărănesc avut și neatârnat”. Soluția pe care o dă problemei este aceea de a nu-l scoate „pe țăran din pământul lui”. Acest lucru, spune el, trebuie să se întâmple fără divizarea pământului statului, deoarece aceasta ar fi o măsură pentru a satisface nevoile unei generații, nu a unui stat, care are o viață mai lungă. El face și un apel Adunării pentru a „pironi” proprietatea în mâinile țăranului.
Un alt aspect al gândirii sociologice și politice a lui Carp este deprinderea țăranului de a-și administra singur treburile, care, dezvoltată din generație în generație, va produce cu siguranță mari oameni de stat. Pornind de la atribuțiunile primarului și a relației primar-țăran, Carp concluzionează: „…comuna rurală trebuie să fie a țăranului și numai a țăranului, și în comuna rurală trebue să se deprindă țăranul cu administrarea intereselor sale.”

Alt aspect este ridicarea clasei muncitoare, prin înființarea corporațiilor, cu menirea de a deștepta spiritul de solidaritate între meșteri, care să ușureze concurența cu străinii precum și înființarea școlilor de meserii, care să fie înființate și conduse „de însăși meseriașii”, cu rol educațional asemănător cu administrarea comunelor rurale. Ce spune Carp despre starea actuală a meseriilor în Romănia:
„La noi, d-lor, înainte, și nu voiu să mă întind asupra cauzelor, meseriașul era țigan, era jidov, și în mândria noastră de scoborâtori ai lui Traian ne zicem: noi, fii de împărați, să facem cioboate? Aceasta este bun pentru țigani, aceasta este bun pentru judani, nu pentru noi.
Rezultatul a fost cel firesc: îngreuiarea concurenței atunci când nevoile ne-au deșteptat, și am început a recunoaște că și fii lui Traian trebue să muncească, și avem datoria de a îmbărbăta această tendință și a ajuta pe indigeni în încercările lor de emancipare industrială”

Carp afirmă că propunerea lui nu este un panaceu universal, dar lanseaza o direcț ie pentru o discuție serioasă care să aducă adevărata lumină în aceste probleme. Totuși, nu se va ajunge să se rezolve problemele societății dacă nu sunt deșteptate clasele superioare, cele care au ieșit din popor și au dobândit o cultură înaltă, dacă nu sunt deșteptate să apere munca națională și să protejeze stările de jos. Pentru acest lucru, se cere să fie introdusă inamovibilitatea magistraturii. Totodată trebuie reformată și administrația, astfel încât aceasta să nu mai fie doar agent electoral. El spune ca adoptarea unor legi „de admisibilitate” ar opri numirile arbitrare, pe interese, de magistrați și prefecți.
În încheierea discursului său, Carp spune că organizarea statului este misiunea generației lui, cum crearea statului a fost misiunea generației de la 48.

Încheiem aici prima parte a celui de-al doilea capitol al lucrării noastre. Am lăsat multe probleme nelămurite, dar vom lăsa o bibliografie la sfârșit, care citită, sperăm că le va lămuri.