Ploua. Privesc picaturile cazute pe pamantul insetat si simt armonia naturii. Undeva, departe de oras, cerul isi sprijina norii pe coama unui deal.
Gandul ma poarta la un Mar intalnit zilele trecute in gradina lui Cornel Ion Constantinescu. Imi amintesc emotia privirii, dorinta de-a-l culege si de-a-i afla povestea. A fost intai o floare, pe care a poposit o albina. Apoi, s-a transformat incet in fruct. Traieste simplu, se bucura de soare, de nori, de umbra frunzelor, de vant, de ploaie, de grija celor ce-l privesc admirativ cum creste. Stie pe de rost, toata corespondenta cu pamantul. Ca punct de sprijin si-a definit copacul, iar ca prieteni, ramurile ce-l sustin. A invatat sa stranga amintiri, in coaja lui verde de fruct. Vorbeste cu oricine-l vede si zaboveste-o clipa asupra lui. Cunoaste limba oamenilor, a pamantului, a vantului, a picaturilor de ploaie ce il rasfata si-l racoresc din cand in cand. Stie ca-n inimioarele lui mici, adica in seminte, stau pomi ce-abia asteapta sa se nasca. Si asta-i da speranta ca Viitorul va exista si datorita lui.

Aud in spate radioul: criza, penibil, boc, incompetenta, inconsecventa, controverse. Am trecut de la mar la oameni. Avem de invatat de la Mar. Acum am Marul meu pe care il impart cu tine.