Cateodata, ca acum, ma intilnesc cu mine cand aveam 20 de ani, parul lung, o singura pereche de blugi, si-i citeam poeziile pe care le scriam, unui baiat prin Cismigiu. Atunci priveam dojenitoare oamenii care alergau in toate partile si uitau sa priveasca pomii, si florile, si iarba… Acum, eu sunt unul dintre aceia…

As fi vrut sa am talent mai mare la desen, sa-mi pot comunica emotiile, trairile prin culoare, prin forma prin lumini si prin umbre. Sa poata hoinari toate trairile mele pe la oameni, ca pasarile, sa mai faca un cuib, pe ici pe colo, sa mai cloceasca un ou.

Spunea cineva ca traim cu folos daca ramane ceva in urma. Ma mai uit citeodata in urma mea, destul de rar… Nu mi-e rusine, ramane ceva, dar oare fac tot ce pot ca sa-mi pastrez sentimentul de mandrie si peste 10 ani? Eforturile mele sunt chiar toate, sau in marea lor majoritate, pentru ceea ce cred ca e cu adevarat important pentru mine? Ce zestre e cu adevarat de valoare?Am gresit? Gresesc?

Sunt intrebari… la care sigur exista si raspunsuri, cum exista raspunsuri in general la intrebari. De multe ori am atatea raspunsuri la intrebarile astea, ca uit intrebarea!
Sa fie din cauza ca-mi gasesc singura explicatii? Poate ca asa’s blondele…