Luni de zile, un tata disperat a aleargat din doctor in doctor, cautand macar unul care sa-i dea o farama de speranta. Luni de zile, a inaltat rugi Domnului, implorandu-l sa nu ia inca viata preaiubitei fiice. Luni de zile, Hasdeu a trait cu mintea stransa in chingile grijilor pentru sanatatea si viata Iuliei. Cunoasterea ca moartea nu prea da sansa vietii in cazul bolii de care suferea Iulia, il facea sa se zbata in neputinta parintelui care isi vede copilul murind in fiecare zi, putin cate putin.

Scria temutul si artagosul Hasdeu: “Dragele mele Iulii, Telegrama:, pe care o primesc in acest moment, ma ingrijeste intr-un mod teribil. M-am sculat din pat si am facut o calda ruga catre Dumnezeu, in care am crezut totdeauna si care nu m-a lasat niciodata. Am plans, am plans si plang…O, Lilicuta, Lilicuta!… “

In introducerea la lucrarea “B.P.Hasdeu Razvan si Vidra Poezii Magnum Etymologicum Editie ingrijita de Mircea Eliade”, aparuta in 1944 la editura Cugetarea-Georgescu Delafras din Bucuresti, Eliade scrie: ”Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost un geniu multilateral si romantic. Temperament de mare luptator, fanatic in credintele lui, stapanit de o ambitie nelimitata-Hasdeu a lasat urme adanci in toate domeniile in care si-a exercitat activitatea de la politica si economie, pana la lingvistica si critica textelor.” Referindu-se la opera literara “Razvan si Vidra”, Eliade scrie: „Versul din Razvan si Vidra, desi nu totdeauna desavarsit, este totusi plin de seva, uneori scaparator, alteori dur, aspru, pietros.” Aceasta apreciere poate fi extinsa asupra intregii creatii literare a savantului.

Tragedia din sufletul sau, dar si talentul si aplecarea Lilicutei pentru literatura, i-a redeschis savantului aplecarea pentru trairea lirica.

“Revista Noua” constituia o noua directie in viata savantului; o directie in care interferenta cu iubita fiica era totala. Le scria dragelor Iulii, la aparitia celui de-al doile numar al revistei: ”Mai supun la severa critica a Lilicutei inca o poezie, un pastel-tertet inspirat de teribila noastra iarna. Contactul cu tanara pleiada de poeti si artisti de la Revista a redesteptat in mine de mult adormita inspiratiune, s-apoi cu o energie pe care n-o inteleg eu singur.”.

Tiparind Revista, ii putea oferi Lilicutei luna de luna, cu siguranta, un dar asteptat. “Revista noua va imbratisa tot ce merge la inima si mintea poporului tot ce se poate spune astfel incat lumea sa inteleaga si sa guste tot ce invata placand si place invatand.” Acest final din “Un cuvant inainte” aparut in primul numar al revistei, parca era adresat Lilicutei, care-i marturisise ca lucrurile care-i fac placere le invata mult mai usor si-i sporesc astfel bucuria vietii.

Redactorii revistei erau: Delavrancea, Vlahuta, Bilciurescu, Racovita, Ionescu-Gion, Bianu si Sperantia, colaboratori care puteau sa asigure atat calitatea articolelor, cat si diversitatea dorita de enciclopedismul lui Hasdeu.

Redarea biografiilor marilor patrioti romani a fost un element definitoriu pentru revista, parca in ton cu notarile din jurnalul Iuliei: “Am aflat din ziare ca Ispirescu a murit si am citit cu mare durere articolul lui De la Vrancea in “Romanul” si mi-am dat seama ca nimeni in Romania noastra civilizata, a carei intruchipare vie mi se pare a fi Claymoor, nu s-a interesat sa onoreze funeraliile acestui om cu adevarat demn de toate elogiile, care si-a servit tara constiincios si fara valva, pe care eu il admir si il cinstesc. Inmormantarea lui a avut loc in liniste si obscuritate. Categoric, asta face cinste mortului si incununeaza perfect o viata laborioasa si modesta, dar este rusinea pentru tara care lasa astfel sa se stinga singurele si adevaratele glorii cu care s-ar putea mandri, fara a-si putea manifesta cel mai mic regret, cea mai mica simpatie fata de acest luptator cazut la datorie. Gasesc ca asta e revoltator si rosesc pentru suveranii nostri, pentru membrii guvernului, pentru intreaga Romanie. Asa este o tara tanara, insufletita de sentimente generoase inalte? Da de unde! la noi se citeste si si , insa basmele lui Ispirescu nu! Cum se poate numi asta?”.

Aceasta revista a fost si un suport pentru psihicul lui Hasdeu, dupa moartea Lilicutei. Aici a publicat portretele Iuliei, aici i-a publicat poezioarele, aici prietenii i-au fost aproape, dandu-i dovada prin scrierile lor, ca sufereau alaturi de el. Tot in aceasta revista a aparut si prima scriere stiintifica romaneasca despre spiritism: “Sic cogito”(martie 1891)

Intr-o lucrare inchinata lui Hasdeu, aparuta in “Revista pentru Istorie, arheologie si filologie” (al carei director-proprietar era Em.E.Kretzulescu, presedintele Societatii istorice romane), Iuliu Dragomirescu scria: ”Daca ar fi crezut ca nimicirea absoarbe pe cei care ne dispar, viata nu ar mai fi fost cu putinta pentru Hasdeu. Strabatand insa adancimile marelui intuneric, cu ochii lui puternici a zarit in regiuni departate licarind o lumina-lumina sperantei-si tatal a sperat. El a sperat in viata viitoare.”

Hasdeu a fost interesat de fenomenele spiritiste mult inainte de moartea Lilicutei, mai mult din curiozitatea specifica savantului. Intr-o polemica “de jurnal”(15 iunie 1866) legata de filosofia contemporana, Iulia concluzioneaza: “Este normal sa gandeasca asa, din moment ce recunoaste ca este spiritualist experimental” , considerand spiritismul o piedica in calea limpedei cugetari.

Iulia era inca nepasatoare la fenomenul spiritist, nepasare care a disparut in ultima perioada a scurtei vieti. Sentimentul ca moartea ii era aproape o face sa-si puna mai multe intrebari despre viata si moarte: ”De ce oare un creier organizat perfect si care cu un minut inainte functiona si gandea atat de bine nu mai este decat o gelatina oarba cand moartea il raceste?” se intreba ea in 6 martie 1888. Disperarea crescanda a tatalui, dar si durea generalizata pricinuita de boala, pe care trebuia sa o suporte zi si noapte, o fac sa fie convinsa ca ea nu se va incheia, dacat sfarsind viata din aceasta lume: ”Sa mergem suflete departe, in Universul infinit, unde nu exista suferinta fizica, sa nu am o umbra pamanteasca. Ea sa ramana aici, iar eu dincolo sa o calauzesc. Vreau sa dezleg tainele Universului” , scria ea pe 16 aprilie 1888.

Boala mortala si suferinta data de aceasta, sfarsirea vigorii trupului sub ochii disperati ai tatalui, care trebuia sa-i dea curajul care si lui ii lipsea, au condus-o catre aceeasi idée de continuitate a vietii dupa moarte, idée care tatalui nu-i era straina si incepea chiar sa-i fie si ultima speranta de a mai fi impreuna. ”Sunt toata o rana deschisa la suferinta.”, nota Iulia in jurnal la 15 iunie 1888. Simtea cum Moartea o imbratisa din ce in ce mai strans, taindu-i rasuflarea, ducandu-i suferinta in intregul trup. O framanta gandul sa lase trupul, devenit firav, in bratele viguroase ale mortii, iar ea sa traiasca, dincolo de suferinta si durerea trupeasca, in lumea spiritelor fara de prihana. ”Sa chem strigand moartea, eliberarea mea, sa o astept mereu sa potoleasca suferinta, sa astept acest dar pe care cerul mi-l refuza?”

Scurtele perioade de calmare a durerilor resimtite acum in tot corpul, o ajuta sa mai observe cum viata merge inainte in jurul ei. Nota in jurnal pe 13 august 1888: ”In asfintit e calm si o tihna dumnezeiasca imi invaluie gandurile. Pe sub arcada de la intrare trec femei in port national, aduc oua, lapte si branza maicutelor. Tineri indragostiti pasesc cu evlavie pe pietrele printre care razbesc firicele de iarba. Ecoul ingana zgomotul pasilor lor. Vorbesc in soapta in curtea manastirii si ingenuncheaza la o piatra de mormant…” Cata resemnare si consolare pentru ea, aflata la sfarsitul vietii pamantene. Cum razbat din aceste cateva randuri puse cu mare chin pe hartie, dorinta si speranta in continuitatea vietii dupa moarte!

Gandul comun, despre viata de apoi, al tatalui si fiicei, s-a realizat. Iulia a impartasit la sfarsitul vietii idea spiritista despre reincarnare. “Relatia fluidica” dintre evocator (Hasdeu) si evocat (Iulia), afirmata de Papus ca fiind absolut necesara pentru ca spiritul sa apara in timpul evocarii, pentru ca mesajul sa nu fie doar rodul mintii mediumului, s-a realizat prin aceasta gandire, dorinta si speranta comuna: ca exista viata dupa moarte si ca ea poate interfera cu lumea pamanteana.

Hasdeu privea cum se sfarseste din viata, fara a apuca sa dezvaluie lumii geniul sau, aceea care “va deveni una din gloriile cele mai pure ale Romaniei” . Hasdeu a asistat cu disperare la “cantecul de lebada “ al micutei Lilicuta. Mintea-i geniala, cu care scruta negurile culturii, nu-i era de nici un folos in lupta Lilicutei cu moartea. Nici bratul sau, nici intregul sau trup nu putea fi dat mortii, in schimbul Lilicutei. Visul vietii sale, de a sta “linistit in rafturile bibliotecii”, lasand sa vorbeasca mult mai bine “ a doua editiune” era spulberat de acest ilogic, ce nu putea fi deslusit, doar acceptat ca atare.

Un cutit infipt in inima iubirii de tata si unul in inima iubirii de tara, sau doua cutite infipte in aceeasi inima, era prea mult chiar si pentru puternicul savant.

Si Iulia s-a stins si s-a dus! Savantul a ramas trist, in intunericul gandurilor sale negre, fara ca vreo mangaiere sa razbata pana la sufletul sau si sa-i deschida usa spre vreo raza de speranta. Si a stat asa sase luni.

In introducerea la lucrarea mai sus citata, Eliade scrie: ”Lovitura primita de Hasdeu prin moartea fiicei sale a fost atat de cumplita incat preocuparile sale stiintifice si literare trec pentru totdeauna pe al doilea plan. Tot ce a publicat dupa moartea Iuliei sunt doar fragmente din opera stiintifica la care fusese angajat pana in 1888.”

Sase luni mai tarziu, tatal si fiica s-au reintalnit pe pamant!

Despre spiritismul lui Hasdeu si sedintele de spiritism, voi povesti o alta data.