De multe ori ne-am întrebat în ce măsură contează un anume început pentru soluţionarea unei probleme şi de cele mai multe ori am observat că nu începutul, ci calea corectă este importantă pentru rezolvarea problemei. Dispare astfel aureola „primului”, a începutului, în istoria întreprinderilor oamenilor?
Credem că ar fi greu, nu pentru că am demobiliza oamenii să inventeze, să inoveze, sau pur şi simplu să gândească, ci pentru că, definirea corectă a oricărei probleme este chiar începutul rezolvării ei. Identificarea şi definirea unei probleme devine astfel un act mai important decât calea aleasă pentru rezolvarea ei, deoarece definirea problemei este ea însăşi prima problemă care se cere rezolvată corect.

Ne-am permis această scurtă generalizare asupra tuturor începuturilor activităților omenești, fie ele legate de viața materială sau spirituală, considerând că ne vom face mai ușor înțeleși în cele ce urmează să vă împărtășim.

Hasdeu, căci despre el vrem să vorbim, a fost un om înzestrat cu o memorie formidabilă (se spune că stăpânea 26 de limbi), cu o capacitate de analiză şi sinteză care depăşea toate minţile din preajma sa, dar şi cu putere de muncă din dorinţă de sacrificiu pentru gloria poporului său, nu „râvnitor de istorie”, cum caracteriza Iorga pe un alt scormonitor în hârtiile prăfuite ale trecutului românesc, Teodor Codrescu.

Hasdeu a căutat gloria veche a poporului român în urmele care încă se mai păstrează; a căutat să aducă gloria contemporană poporului român prin faptele sale şi ale discipolilor săi, dar şi punând în lumină cultura poporană a românilor de pretutindeni; a încercat să contribuie la gloria viitoare, prin efortul de a descoperi, instrui şi promova minţi geniale, care să preia efortul fără de care ştiinţele şi artele cădeau, iar geniile poporului român se stingeau fără ca flacăra minţii lor să lumineze viitorul.

Într-o perioadă în care informaţia călătorea încă anevoios, Hasdeu primea recunoaşterea ştiinţifică de la mari instituţii de cultură din Europa şi de peste ocean: membru al Societăţii Academice din Sofia, membru al Academiei Imperiale de Ştiinţe din Sankt-Petersburg, membru al Societăţii Imperiale arheologice din Sankt-Petersburg, membru onorific al Academiei de Ştiinţe din New York, membru al Academiei Regale din Belgrad, membru al Societăţii Neolingvistice Americane, membru al Societăţii de Lingvistică din Paris, membru al Syllogului filologic ellenic din Constantinopol, etc.

Trăind într-o epocă de tumultoasă fremătare pentru scrierea istoriei poporului român, cu multe încercări, mai reuşite sau mai puţin reuşite, Hasdeu defineşte rolul patriotismului şi al ştiinţei în aceste demersuri: „Patriotismul e bun ca prim îndemn la lucru, dar odată pus să faci istorie, trebue să te gîndeşti numai la adever. A sacrifica adeverul, este a zice adio istoriei.” ( în revista „ Literatură şi artă română. Anul II, 1897” pag. 23). Chiar dacă acesta era crezul lui, Hasdeu a fost acuzat şi de falsificare a adevărului în beneficiul unei glorioase istorii a poporului său.

Pasiunea şi dăruirea, rigoarea, exactitatea ştiinţifică, inventivitatea, alături de multiplele cunoştinţe dobândite în anii de studii şi cercetare, din dorinţa de a se situa la nivelul elitelor academiilor europene, au făcut să fie recunoscut drept singurul din vremea sa care ar fi putut să încerce rezolvarea pe baze ştiinţifice a delicatei probleme a formării poporului român şi a limbii române. „Scopul pe care îl urmărea în această perioadă a fost, după cum ne spune el însuşi, luminarea cu ajutorul limbii a perioadelor istorice pentru care nu ni s-au păstrat documente. ” (în lucrarea: „Al Graur, Lucia Wald. Scurtă istorie a lingvisticii. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977” , pag.125)

Cum oare am putea să convingem cititorul mai bine, decât să aducem în atenţia lui părerile specialiştilor în domeniu. N-am putut structura riguros pe domenii părerile celor ce i-au urmat în ştiinţele istorice, literare, ale limbii sau folcloristice, deoarece personalitatea ştiinţifică a lui Hasdeu nu permite o astfel de limitare. El a fost, deopotrivă şi simultan, istoric, filolog, indo-europenist, slavist, folclorist, personalitatea lui ştiinţifică multiplă punându-şi amprenta pe fiecare dintre lucrările sale.

„Toate pasiunile sale, cât ar fi fost ele de furtunoase, erau dominate de o mare şi permanentă pasiune: naţionalismul său. Puţini români şi-au iubit neamul cu atâta căldură ca Bogdan Petriceicu Hasdeu. Puţini români s`au trudit ca el pentru ridicarea şi slava neamului său. Conştient de vastitatea geniului său, Hasdeu nu şovăia în faţa unor construcţii ameţitoare, care ar fi strivit pe cel mai aprig învăţat…Înapoia acestor grandioase întreprinderi ştiinţifice se ghiceşte setea lui Hasdeu de a şti tot, tendinţa spiritului său universal de a cuprinde şi a lega între ele cât mai multe lucruri. Dominanta spiritului său, nota specifică a întregii sale activităţi a fost universalismul. Hasdeu a ilustrat ca nimeni altul acea tradiţie enciclopedică românească, inaugurată de Cantemir şi reprezentată azi de N. Iorga. Enciclopedist înăscut, muncit de idealul unei ştiinţe universale, Hasdeu a încercat să-şi însuşească toate disciplinele timpului său, nu numai în istorie, lingvistică şi economie politică, ci şi feluritele ştiinţe pozitive. În Istoria Critică sunt folosite şi citate nenumărate lucrări de medicină şi istorie naturală, iar în scrierile sale ulterioare se ocupă de teorii asupra descendenţii omului, asupra raselor, originii alfabetului, începutului agriculturii, apiculturii, etc. Toate aceste preocupări, acoperind un câmp atât de vast, nu sunt lipsite de semnificaţie. Ele pun în lumină structura romantică a geniului lui Hasdeu, pentrucă universalismul şi găsirea de corespondenţe între toate nivelurile vieţii, istoriei şi conştiinţei erau caracteristice ştiinţei romantice.” (în „Scriitori Clasici Români. Cugetarea. Cu comentarii. B. P. Hasdeu. Răzvan şi Vidra. Poezii. Magnum Etymologicum. Ediţie îngrijită de Mircea Eliade. Cugetarea – Georgescu Delafras S. A. Bucureşti Str. Popa Nan Nr. 21” , pag 17-18)

Referindu-se la perioada de început a valorificării istorice şi lingvistice a vechilor scrieri româneşti, istoricul literar Dan Zamfirescu conchide:
„Sinteza genială a tuturor curentelor şi realizărilor epocii o datorăm lui Hasdeu. El poate fi considerat, fără ezitare, creatorul istoriei culturii vechi româneşti ca disciplină ştiinţifică, în spirit nou şi cu metodologia modernă, servită de o pregătire deşăvârşită în domeniile auxiliare (istorie, critică şi editarea textelor, slavistică, folcloristică etc.). Opera sa cuprinde întinse studii monografice, în mare parte valoroase şi astăzi, asupra mai tuturor personalităţilor, scrierilor şi problemelor culturii vechi româneşti, din cele mai vechi timpuuri şi sub toate aspectele în care s-au înfăţişat.” (în lucrarea: „Eminescu şi literatura română veche”, publicată în volumul: „Dan Zamfirescu. Contribuţii la Istoria Literaturii Române Vechi. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981” , pag. 46-47)

Lingvistul Theodor Capidan, scoţând în evidenţă inventivitatea născută din geniul lui Hasdeu în toată activitatea acestuia, evidenţia:
„În această direcţie, puterea de creaţie a lui B. P. Hasdeu era pentru vremea lui ceva, care ieşa cu totul din comun, mai ales, că ea purta pecetea unei originalităţi, în care nota lui personală ţâşnea din fiecare rând. Faptul acesta trebuie relevat cu atât mai mult, cu cât B. P. Hasdeu activa într`o vreme când proprietatea ideilor era relativă, iar compilaţia, de cele mai multe ori, înlocuia originalitatea. Pe temeiul acestei originalităţi, B. P. Hasdeu a ştiut să dea un nou impuls cercetărilor lingvistice, pasionând cu teoriile sale chiar şi pe aceia care erau străini de acest gen de speculaţiuni ştiinţifice.

Sub acest raport, dacă am vrea să ţinem seamă numai de aceea ce a rămas îndoielnic şi eronat din întreaga lui activitate, atunci, de sigur, că o bună parte din opera lui ar părea ca ceva perimat. Dar în cultura umană, pe lângă rezultatele ce se încorporează în patrimoniul obştesc, mai sunt forţele creatoare, întrupate în deosebiti cercetători, care devin astfel tipuri umane reprezentative, într`o direcţie sau alta. Unul din aceste tipuri a fost şi B. P. Hasdeu. Nu odată s`a întâmplat, în evoluţia culturilor, ca tipuri reprezentative pentru un anumit fel de activitate, după ce au avut o perioadă de eclipsă, deodată să redevină actuale, pentrucă ele reprezentau ceva mai mult decât rezultatele la care ajungeau.

Dacă în 1907, când B. P. Hasdeu închidea ochii, filologia română avea nevoie de un contact mai amănunţit şi mai sistematic cu realitatea lingvistică, astăzi, după un interval de atâtea decenii, rezultatele la care am ajuns, ne îngăduie, ceva mai mult, ne impune să privim sintetic problemele referitoare la limbă în tot complexul lor. Astfel, după studiul pozitiv al faptelor de limbă, apare din nou spiritualitatea limbajului, de fapt, problema de căpetenie a lui B. P. Hasdeu…

B. P. Hasdeu a fost în filologie ceea ce I. Eliade-Rădulescu era în literatură. Şi, după cum, mai târziu, într`o situaţie analoagă cu clipa de faţă, B. P. Hasdeu, vorbind chiar sub această cupolă la centenarul lui I. Eliade-Rădulescu, primul preşedinte al acestei Academii, se recunoştea în el numindu-l „tată”, tot astfel lingvistica de azi şi cea de mâine, adâncind cu alte mijloace spiritualitatea limbii materne, se va simţi în comuniunea spirituală cu acela care a fost un mare animator, revendicându-l ca adevăratul „tată” al filologiei române din epoca noastră.” (în lucrarea „Bogdan-Petriceicu Hasdeu” publicată în volumul: „Th. Capidan. Limbă şi Cultură. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943” pag. 331-360)

Aceleaşi aprecieri laudative le-a avut într-un discurs omagial rostit în Aula Academiei Române, academicianul Sextil Puscariu:
„De la depărtare B. P. Hasdeu ne apare astăzi altfel decât acum cincizeci de ani, când, în apogeu, domina istoria şi filologia română, şi decât acum douazeci şi cinci de ani, când se stingea, aproape neştiut, în singuratatea sa dela Câmpina. Perspectiva pe care vremea ne-a ajutat s’o dobândim, ne permite să aşezăm, cu toata admiraţia, dar fără exagerări, la locul ce i se cuvine în istoria culturii noastre, pe acest bărbat cu un talent atât de strălucit şi multilateral şi de o atât de rară originalitate, care a meritat de sigur mai mult laudele decât uitarea contemporanilor…Într’o vreme şi într’un mediu în care restrângerea voită într’un domeniu limitat, specializarea plină de sacrificiu, îngrădirea câmpului de activitate, spre a-l putea pătrunde în adâncime, era mai puţin apreciată ca astăzi, Hasdeu se putea lăsa condus de bogata sa fantazie, care stabilea legături între cele mai disociate domenii. El nu întelegea să reziste ispitei de a se avânta în orice direcţie în spre care spiritul său de o rară elasticitate se simţea atras. Cu pătrunderea sa neobişnuită, el izbutea să se iniţieze în foarte scurtă vreme în cele mai variate discipline căutând să acopere lipsurile autodidactului printr’o paşire sigură şi orbind printr’un aparat ştiintific impunător.” ( „B. P. Hasdeu ca linguist de Sextil Puşcariu, Membru al Academiei Române, Şedinţa dela 2 Decemvrie 1932”, în „Academia Română. Memoriile Secţiunii Literare. Seria III, Tomul VI. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională. Bucureşti. 1932-1934.” , pag. 199-206)

Recunoaşterea calităţilor sale profesionale s-a făcut prin încrederea acordată şi punerea lui la treabă în scop academic şi ştiinţific.
Despre modul în care Hasdeu a dus la îndeplinire una din misiunile primite, prof. dr. Ioana Costa ne spune:

„Începuturile indo–europenisticii româneşti au ca dată oficială ziua de luni, 14 octombrie 1874, reprezentând inaugurarea cursului liber de „filologie comparativă” încredinţat de ministrul de atunci al învăţământului, Titu Maiorescu, lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, pentru care fusese creată catedra respectivă la Universitatea din Bucureşti. Înfiinţarea catedrei a fost parte componentă a unui proiect de programă de studiu supus aprobării domnitorului Alexandru Ioan Cuza în faza premergătoare întemeierii Universităţii din Bucureşti (1864). Abordarea acestei discipline relativ noi era răspunsul coerent la includerea unei catedre de indo-europenistică în cele mai multe dintre universităţile mari ale lumii. Vreme de aproape treizeci de ani, Hasdeu s-a ocupat de gramatica comparată a limbilor indo-europene în plan didactic universitar şi în planul cercetărilor personale…Hasdeu este aşadar creatorul disciplinei, punctul iniţial al tradiţiei comparatiste în cultura română; a fost, şi în acest domeniu, un cercetător solidar, cu tot ceea ce implică un statut aparte: efortul de a-şi egala confraţii pe plan mondial, recunoaşterea (atunci când a existat) a rezultatelor personale remarcabile, cu nimic mai prejos de acelea din mari centre universitare, dar şi absenţa unei veritabile şcoli pe care să o fi creat. Cicerone Poghirc, filolog clasic şi indo-europenist el însuşi, cel care s-a apropiat cu fineţe şi precizie de Hasdeu, îşi încheie capitolul dedicat dimensiunii de indo-europenist a savantului cu o observaţie memorabilă: momentul iniţial al comparatisticii româneşti a fost deopotrivă „şi cel mai înalt nivel pe care l-a atins ea vreodată”, tot aşa cum literatura greacă începe cu propria sa culme, epopeile homerice.” (Ioana Costa: „G. Ivănescu, indo-europenist.”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tom LIII, 2013, pag. 85-90)

Referindu-se la această întreprindere a lui Hasdeu, istoricul şi criticul literar Paul Cornea ne spune:
„Adept al metodei comparativ-istorice, Hasdeu pune bazele folcloristicii comparate, dînd primele studii solide de tematologie (Stoffgeschihte). Anticipînd asupra unor orientări pe care de-abia secolul al XX-lea avea să le fructifice, el elaborează o teorie a originii onirice a basmului şi încearcă o sistematizare a prototipurilor epicii populare (reducînd schema modelelor de basm a lui Hanu de la 40 la 28 speţe).” (Paul Cornea: „Romantismul paşoptist. În căutarea specificului naţional.” În volumul „Istoria Literaturii Române. Studii. Coordonator ştiinţific: Zoe Dumitrescu Buşulenga. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Bucureşti. 1979” , pag. 174)

Recunoaşterea contribuţiei lui Hasdeu în acest domeniu vine şi de la dr. Silvia Ciubotaru, cercetător ştiinţific:
„Contribuţia esenţială a lui Hasdeu în folclorlstica românească o constituie fundamentarea unor principii de bază ale cercetării culturii populare, el aducînd şi în acest domeniu ştiinţa românească la nivelul european. Erorile comise, datorită entuziasmului său romantic, din grabă sau din cauza deficienţelor materialului bibliografic din vremea respectivă, nu reuşesc, totuşi, să zdruncine edificiul solid ridicat de Hasdeu. În studiul ştiinţific al culturii populare, abordate din numeroase perspective: istorică, lingvistică, filologică, etnografică. În prefaţa volumului al treilea din Cuvente din bătrîni, Hasdeu consideră cultura populară ca făcînd parte din filologia comparată, alături de lingvistică, şi adoptă termenul de etnopsihologie, introdus In literatura de specialitate de Steinthal şi Lazarus, pe care-I utilizează, dealtfel şi în prelegerile ţinute la Universitatea din Bucureşti. În Principie de linquistică, cu un an mai tîrziu deci, constată că termenul ele ctno-psihologie este inadecvat, deoarece literatura şi arta „poporană” nu se identifică cu etica „poporană”, care are în vedere „numai moravurile”. Acest termen va fi abandonat în 1887, cînd Hasdeu propune, în introducere la Etymologicum Magnum Romaniae, să se adopte, pentru prima oară la noi, termenul de folklore. Folclorul cuprindea, în accepţiunea lui Hasdeu, „credinţele cele intime ale poporului, obiceiele şi apucăturile sale, suspinele şi bucuriele”. Ca mentori în cercetarea folclorului, B.P. Hasdeu îi consideră pe Gian Battista Vico şi pe Max Müller. Adeziunea la opiniile acestor oameni de ştiinţă nu se face în mod integral, savantul român avînd în multe privinţe contribuţii originale, soluţii proprii ingenioase.” (Silvia Ciubotaru: „B. P. Hasdeu şi cultura populară” în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom XXVI, 1977-1978, pag. 205-212)

Chiar atribuirea întocmirii „Dictionarului Limbei Istorice şi Poporane a Românilor” de către o comisie constituită să hotărască cine ar fi cel mai capabil să realizeze o astfel de lucrare, (comisie compusă din Titu Maiorescu, Vasile Alexandri şi Bogdan Petriceicu Hasdeu) este o dovadă a recunoaşterii absolute de care se bucura Hasdeu în acel moment. Se cunoaşte conflictul într-ale literaturii cu Societatea Literară Junimea, având mentor pe Titu Maiorescu, căreia Hasdeu îi reproşa germanofilia. Cu toate acestea, Maiorescu afirmă: „Comisiunea a socotit că între bărbaţii cunoscuţi prin lucrările lor filosofice şi limbistice, precum sunt d. Bariţiu, Roman şi Quintescu, acela care ar putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină ar fi d. Hasdeu, cunoscut prin lucrările sale limbistice şi prin cunoştinţele sale filologice.”

Vorbind despre contribuţia lui Hasdeu prin această lucrare lexicografică, istoricul şi criticul literar Paul Cornea remarcă:
„Hasdeu întreprinde, la cererea Academiei Române, un mare dicţionar etimologic, de tip „Thesauros” ori „lexica totius linguae”, denumit Etimologicum Magnum Romaniae (I-IV, 1886-1893). Proporţiile ciclopice ale lucrării depăşesc puterile unui regiment de savanţi, necum ale unui singur om: fiecare cuvînt e tratat monografic; ample excursuri etimologice, gramaticale şi semansiologice preced lămurirea propriu-zisă a sensurilor, care e ilustrată printr-o vastă antologie de texte (cuprinzînd nu numai formele stereotipate ale limbajului, ci şi formele personale, de accepţie curat individuală!). Studii întinse aşezate în fruntea celor patru volume apărute (care ajung pînă la cuvîntul „bărbat”) atacă probleme de ordin teoretic şi istoric privind cercetarea limbii în genere şi a limbii române în special. În unul din acestea enunţă celebra teorie a „circulaţiei cuvintelor”, potrivit căreia fizionomia unei limbi nu depinde de de repartiţia statistică a diverselor ei componente, ci de frecvenţa utilizării lor.” (Paul Cornea: „Romantismul paşoptist. În căutarea specificului naţional.” În volumul „Istoria Literaturii Române. Studii. Coordonator ştiinţific: Zoe Dumitrescu Buşulenga. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Bucureşti. 1979” , pag. 174)

Ca cercetător ştiinţific, studiind lucrările autorilor străini din domeniul istoriei şi filologiei, Hasdeu critică ori îşi însuşeşte metodele sau concluziile acestora, având în cele mai multe cazuri contribuţii personale originale, care au dus cu timpul la formarea unei şcoli de cercetare românească. A călătorit în multe ţări pentru a se documenta şi pentru a căuta manuscrise sau publicaţii pe care să le transcrie şi pe care să-şi fundamenteze concluziile istorice sau lingvistice. Îl găsim în biblioteci şi arhive din Polonia, Austria, Franţa, Ungaria, Serbia, sau în legătură cu cu mari oameni de ştiinţă ai vremii: polonezul Baudouin de Courtenay, ucrainiano – rusul Aleksandr Potebnea, cehul Jan Urban Jarnik, germanul Wilhelm Schmidt, italianul Graziadio Isaia Ascoli, sârbul Stoian Novakovici, cehul Josef Jirecek, germanul Hugo Ernst Mario Schuchardt, etc.

Ca exemplu: orientându-se către studiul limbilor vii, Hasdeu porneşte cercetarea formelor dialectale (a graiurilor şi dialectelor), prin lansarea unui amplu chestionar, tipărit în zece mii de exemplare, răspândite în toate teritoriile locuite de români, care sa fie completate de învăţători, preoţi sau alte persoane competente de prin satele şi oraşe. Astfel, el primeşte răspunsuri din peste 700 de localităţi, ce constituie un vast material arhivistic necesar studierii culturii populare a românilor. Cu seriozitatea ştiinţifică ce-l caracteriza, Hasdeu cerea lămuriri suplimentare „în cazuri dubioase sau mai puţin lămurite”, astfel încât materialul să consemneze cât mai complet situaţia reală. Metoda a fost preluată ulterior de Nicolae Densuşianu, care a lansat propriul chestionar în 1893 („Cestionariu despre tradiţiunile istorice şi anticităţile terilor locuite de români”), apoi de Theodor Sperantia, Sextil Puşcariu şi de către alţi cercetători.

Întâietatea lui Hasdeu în domeniul folcloristicii este subliniată de Conf. Univ. dr. Claudia Costin: „Până la Bogdan Petriceicu Hasdeu nu putem vorbi despre studii – în adevarata accepţiune a termenului – consacrate folclorului românesc, ci doar despre însemnări şi comentarii ale unor obiceiuri şi creaţii populare…În secolul al XIX-lea, cel care „a pus în funcţiune un întreg sistem de programe şi lucrări”, a dat o concepţie ştiinţifică folclorului şi i-a stabilit legăturile cu alte discipline (istorie, psihologie, filologie) este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Prin el, folcloristica devine o ştiinţă, o disciplină de sine stătătoare, fiind promovate cercetarea şi culegerea materialului folcloric şi etnografic şi tot datorită lui se creeaza în spatiul românesc o adevarata „şcoala” folcloristică, la care au aderat G. Dem. Teodorescu, Lazar Şăineanu, Simion Florea Marian, Ionescu Gion, I. C. Fundescu ş.a.” (în lucrarea: „Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale comunicării. Departamentul pentru învăţământul la distanţă. Specializarea: română-franceză/germană. Curs de Etnografie şi Folclor pentru Învăţământ la Distanţă (ID). Conf. Univ. dr. Claudia Costin” , pag. 17 şi 19)

Referindu-se la impactul peste ani a iniţiativei lui Hasdeu, prof. dr. Ion Cuceu şi prof. dr. Maria Cuceu subliniază:
„Nu vrem să insistăm aici asupra destinului pe care l-au avut intuiţiile geniale ale lui Hasdeu şi propunerile materializatoare ale lui Ovid Densusianu, dar trebuie să amintim faptul că, în 1930, Arhiva de Folklor a Academiei Române, înfiinţată ca urmare a memoriilor înaintate de Ion Muşlea prin Sextil Puşcariu, a preluat atât spiritul hasdeean, cât şi iniţiativele programatice ale lui Densusianu, după cum, în 1925, la lansarea programului monografiilor gustiene, acele intuiţii ale întâiului profesor de filologie comparată al Universităţii din Bucureşti au fost urmate „prea îndeaproape”. (Ion Cuceu, Maria Cuceu: „Repertorizarea tipologică a folclorului din răspunsurile la Chestionarele lui B.P. Hasdeu”, în „Philologica Jassyensia”, An IX, Nr. 2 (18), 2013, pag. 41–50)

Părerea că iniţiativa şi munca lui Hasdeu are o ampla rezonanţă peste ani o susţine şi prof. dr. Lucia Wald:
„Bazele dialectologiei se pun după 1870, odată cu începuturile şcolii neogramaticilor. Proclamând necesitatea studierii limbilor vii, neogramatici din diferite ţări au iniţiat anchete şi au strîns un material bogat… De timpuriu metoda anchetelor dialectale a fost folosită şi în studiul dialectelor româneşti. În 1885 Hasdeu a iniţiat o vastă anchetă dialectală bazată pe un chestionar de 206 întrebări, trimis în toate regiunile ţării. Răspunsurile la chestionar, care i-au servit la redactarea articolelor din Etymologicum Magnum, adunate şi clasate în 18 volume, constituie un material valoros şi în prezent.” (Lucia Wald: „Concepţiile şi metodele lingvisticii. Metode specifice.”, în „Tratat de lingvistică generală”. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971, pag. 102, 103).

Hasdeu nu era la prima cercetare filologico-etnologică, ne spune conf. dr. Alina Branda: „Cel dintâi chestionar etnologic dedicat obiceiurilor juridice (Hasdeu 1878) a fost elaborat, în 1877, de către Bogdan Petriceicu-Hasdeu, „licenţiat în drept, profesor de filologie comparativă la Universitatea din Bucureşti şi director general al Arhivelor Statului”. El a fost publicat în „ediţiune oficială”, la Bucureşti, în Tipografia Societăţii Academice Române, un an mai târziu, la cererea lui G. Chiţu, ministrul instrucţiunii publice, „spre a da o mai mare dezvoltare posibilă studiului originilor şi instituţiunilor noastre naţionale antice”, […] în vederea adunării acelui „imens şi nepreţuit tezaur de cunoştinţe şi date arheologice, juridice, linguistice şi mitologice”. Oficialul român îi ceruse lui Hasdeu, de la început, un chestionar juridic „pentru culegerea şi descrierea moravurilor, instituţiunilor şi datinilor noastre”, precum şi unul linguistic-mitologic.” (Alina Branda: „B.P. Hasdeu şi metoda anchetelor etnologice indirecte”, în „Philologica Jassyensia”, An IX, Nr. 2 (18), 2013, p. 25–33)

Redăm mai jos două aprecieri despre anvergura intelectuală a lui Hasdeu:
„Toate aceste descoperiri în studiul graiului omenesc, precum şi unele publicatii în domeniul lingvisticei, nu-l puteau lăsa indiferent pe B. P. Hasdeu, înzestrat dela natură cu atâtea însuşiri, dar mai ales cunoscător al atâtor limbi, încât cu drept cuvânt pe vremea aceea putea fi socotit cel mai mare poliglot al nostru. El era singurul învăţat care, prin puterea talentului şi elasticitatea spiritului, putea aplica cu succes noua metodă de cercetare, în domeniul filologiei române.” (Th. Capidan – „Limbă şi Cultură”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, pag. 334)
„Activitatea de istoric, lingvist, filolog, scriitor şi folclorist a lui B. P. Hasdeu coincide, în ştiinţa românească, cu perioada începuturilor, cînd o civilizaţie tînără are nevoie de personalităţi polivalente, care să deschidă „uşile viitorului”…Contribuţia informaţională imensă pe care o aducea Hasdeu în istoria, lingvistica şi filologia românească este secondată mereu de o stăruitoare preocupare pentru fenomenul etnic autohton, pentru cultura populară. Ceea ce a intuit B. P. Hasdeu mai profund decît paşoptiştii a fost perpetua corelare care există între limba, organizarea statală, cutumele unui popor şi folclorul său.” (Silvia Ciubotaru – ”B. P. Haseu şi cultura populară” în „Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară” tom XXVI, p. 205-212, Iaşi, 1977-1978)

Epoca de glorie a lui Hasdeu a apus natural, prin delimitarea domeniului lingvisticii în discipline de sine stătătoare, care impuneau cercetători specializaţi. Unii dintre aceştia, îşi datorează cariera profesională celui care le-a descoperit potenţialul, i-a ajutat să meargă la studii şi i-a încurajat în activitatea de început: lui Hasdeu. Iată cum au privit cercetătorii de mai târziu acest aspect:

„În ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, lingvistica românească se constituie ca ştiinţă de sine stătătoare; pe de o parte, ea îşi delimitează domeniul de al unor discipline înrudite, pe de alta, ea se ramifică în mod surprinzător, incluzînd în sfera preocupărilor sale numeroase aspecte noi. Tot acum apar pentru întîia oara lingviştii de profesie. Dacă un B.P. Hasdeu, care însumează în personalitatea lui pe istoric, filolog, lingvist, literat şi gânditor, reprezintă încă starea de lucruri anterioară, în schimb A. Cihac, Al. Lambrior, A. Philippide, L. Şăineanu, M. Gaster, I. Bogdan, H. Tiktin ş.a. sînt prin excelenţă sau exclusiv lingvişti şi filologi. Circumscrierea considerabilă a domeniului de cercetare (şi chiar „specializarea” în interiorul lui a unor cercetători) a avut drept consecinţă firească adâncirea analizei şi, totodată, întărirea spiritului de sinteză.” (Luiza şi Mircea Seche, „Lingvistica romanească între 1870 şi 1918”, pag. 71-72, în volumul „Istoria Lingvisticii Româneşti”, Coordonator: acad. Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978).

Este totuşi de remarcat că unii cercetători, printre care şi Iorgu Iordan nu prea l-au avut la suflet pe Hasdeu:
„După ce a fost publicată (în 1968), monografia scrisă de Cicerone Poghirc, B.P.Hasdeu. Lingvist şi Filolog, a fost caracterizată, în general, în termeni elogioşi. Notă discordantă au făcut însă două recenzii (apărute în 1969) ce-l aveau ca autor pe Iorgu Iordan, care (şi cu alte ocazii, de altfel) a încercat să minimalizeze mai toate meritele lui Hasdeu referitoare la lingvistică. Iritat de faptul că – sub pretextul lipsurilor respectivei cărţi – Iordan ataca valoarea excepţională a teoriilor lui Hasdeu, Poghirc a răspuns într-un articol, punct cu punct, la criticile/obiecţiile formulate de Iordan. (Noematologia lui B.P. Hasdeu: o anticipare a skeologiei lui E. Coşeriu. În memoria lui Cicerone Poghirc (1928–2009), care a evidenţiat, ca nimeni altul, genialitatea şi actualitatea lui B. P. Hasdeu ca lingvist şi filolog. Cristinel Munteanu, în „Philologica Jassyensia”, An IX, Nr. 2 (18), 2013, pag. 85–94)

Demersul nostru de a-l situa pe Hasdeu pe podiumul „primului”, considerând activitatea sa de pionierat definitorie pentru ştiinţele istorice, lingvistice sau etnografice, credem că ar trebui să treacă prin a ne reaminti „chinurile facerii” lingvisticii româneşti din acea perioadă de început.

Primele încercări lingvistice româneşti se leagă de interesul de a descoperi originea idiomului limbii române, pornind de la conştiinţa originii latine a acesteia. Aceste încercări au aparţinut cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. Evident, încercarea lor s-a redus la argumentele de tip lexicografic care le erau la îndemână. Aspectele gramaticale sau ortografice au făcut obiectul preocupărilor altor autori, mult mai târziu. Despre primele lucrări lexicografice româneşti vom povesti într-o altă lucrare.

O cotitură în lingvistica românească au făcut-o corifeii Şcolii Ardelene. Această mişcare de afirmare a latinităţii românilor a avut două obiective fundamentale: prima a fost afirmarea drepturilor legitime ale românilor de a fi egali celorlalte naţiuni din imperiul habsburgic iar a doua dorinţa de ridicare a culturii spirituale a românilor.
Primul obiectiv pornea de la situaţia românilor din Ardeal, consideraţi natiune tolerată, venită în pribegie şi tolerată să se aşeze pe pământurile care nu le aparţineau. Prin maghiarizarea forţată a elitei româneşti, proprietară de moşii, românii au rămas reprezentati aproape numai de către elitele intelectuale, în cea mai mare parte clerici ai diverselor confesiuni. Nu existau drepturi religioase şi culturale, legate de păstrarea identităţii româneşti. Drepturile politice erau excluse, la fel şi drepturile sociale sau economice.

Constituirea doctrinei lingvistice a Şcolii Ardelene a fost făcută prin apariţia gramaticii lui S. Micu şi Gh. Şincai: „Elementa linguae daco-romane sive valachicae”, la Viena, în 1780, prin care se afirmă descendenţa limbii române din limba latină şi, deci, înrudirea ei cu limbile romanice europene. Părerile au fost împărţite cu privire la latina din care se trage limba română, dar aspectul negativ al doctrinei lingvistice a Şcolii Ardelene este trecerea sub tăcere sau minimizarea influenţelor exercitate de diverse limbi în cursul procesului de formare a limbii române şi încercarea
ulterioara de a elimina din vocabular cuvintele cu origine nelatină (purismul latinist).

Trecând peste mai multe încercări în domeniul gramaticii, ortografiei si lexicografiei, ajungem să amintim de „Lesiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc”, tipărit la Buda în 1825, cunoscut drept „Lexiconul de la Buda”, care a constituit în epocă o culme a erudiţiei româneşti, dar care păcătuia totuşi, în ceea ce ne interesează aici, prin atribuirea originilor latine multor cuvinte cu alte origini.

Activitatea politico-culturală ia avânt în cele trei principate prin apariţia gazetelor „Curierul românesc” în Muntenia şi „Albina românească” în Moldova, ambele în anul 1929 şi „Foaie literară” („Foe Literară”), continuată de „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, în Transilvania, în anul 1838. Acestea au deschis calea multor alte gazete, printre care şi primei publicaţii filologice româneşti cu caracter specializat, „Arhiv pentru istorie şi filologie” scoasă la Blaj de Timotei Cipariu, între 1867 şi 1872.

Curentul latinist încă triumfa. În 1847 apare în Tipografia lui Eliad din Bucureşti, o lucrare de 48+50 pagini format 15×11 cm, intitulată: “Vocabularulu de vorbe streine de limba româna, adică Slavone, Ungureşti, Turceşti, Nemţeşti, Greceşti…” în care autorul, I.Heliade-Rădulescu, face o scurta evidenţiere a cuvintelor limbii române de alte origini decât latina, pe care le considera “veşminte străine, nişte petice care o fac ridicolă” şi propune eliminarea lor din limbă.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au avut loc două evenimente definitorii pentru cultura română: înfiinţarea societăţii ASTRA în Transilvania şi a Societăţii Academice Române la Bucureşti. Nu putem merge mai departe făra să spunem vreo două vorbe despre istoricul lor.

În Transilvania, la 1860, un număr de 176 cărturari în frunte cu Alexandru Sterca-Şuluţiu şi Andrei Şaguna, înaintează o petiţie guvernatorului Transilvaniei, pentru aprobarea constituirii unei asociaţii „a cărei chemare să fie lăţirea culturii poporale, şi înaintarea literaturii cu puteri unite”. Aceasta este respinsă elegant, iar Andrei Şaguna (membru în Senatul Imperial din Viena) adresează o noua petiţie, la care primeşte răspunsul că se aprobă începerea demersurilor de constituire a unei „reuniuni”, adică se cere întocmirea statutelor de funcţionare, care să fie aprobate.
Pe 9-11 martie 1861, cei 176 de petiţionari sunt convocaţi pentru întocmirea statutelor şi găsirea denumirii “reuniunii”. Statutele au fost aprobate de guvernator, iar „reuniunea”, sub denumirea de „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român” (ASTRA), putea fi înfiinţată ca asociaţie de tip academic.
Pe 23 octombrie 1861, Andrei Şaguna convoacă „toti inteligenţii naţiunei noastre, care voiesc a fi membrii Asociaţiunii, spre a lua parte la inaugurarea şi deplina constituire a acesteia“.
Comitetul Astrei decide în 7 februarie 1895 editarea Enciclopediei Române, sub coordonarea lui Corneliu Diaconovici. Aceasta va fi prima enciclopedie română, chestiune despre care ne propunem să mai scriem.

La Bucureşti, pe 23 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice şi se instituie o “locotenenţă domnească”, alcătuită din trei persoane.
La 1 aprilie 1866 se aproba de către „locotenenţa domnească” înfiinţarea „Societăţii Literare Române”, care îşi va schimba denumirea, la 13 august 1867 în „Societatea Academică Română”. Aceasta se va transforma, pe 30 martie 1879, într-o instituţie a statului, sub denumirea de „Academia Română”. Domnitorul Carol I care la 10 mai 1866, data intrării în Bucureşti este proclamat domnitor al României, a fost ales membru de onoare al Societatii Academice Române, începând cu 1867.
Componenţa membrilor Societăţii era stabilită astfel încât să asigure reprezentarea pe regiuni, după cum urmează:
-trei membri din „România de peste Milcov”
-patru membri din „România de dincoace de Milcov”
-trei membri din Transilvania
-doi membri din Banat
-doi membri din Maramureş
-doi membri din Bucovina
-trei membri din Basarabia
-doi membri din Macedonia
Scopul declarat era:
-determinarea ortografiei limbii române
-elaborarea gramaticii limbii române
-realizarea dicţionarului limbii române

O măsura necesară şi urgentă care trebuia luată de Societatea Academica Română, era sa dea unui colectiv sarcina elaborării unui dicţionar explicativ al limbii române, ca prim pas către unitatea limbii şi scrierii. Au fost desemnaţi în acest scop Ion C. Massimu şi August Treboniu Laurian.

Primul volum din “Dictionariulu Limbei Romane dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana elaborate ca proiectu de A.T.Laurianu si J.C.Massimu” a fost editat în Bucureşti, la “Noua Typographia a Laboratoriloru Romani”, în anul 1871. Ea cuprindea 1242 de pagini, format 25×18 cm (de la A la H).
Al doilea volum (de la I la Z), de acelaşi format şi acelaşi număr de pagini are menţionat pe pagina de titlu: „Collaboratori Josefu Hodosiu si G.Baritiu” şi a apărut la aceeaşi tipografie în anul 1876.
Al treilea volum,” Glossariu care cuprinde vorbele straine prin originea sau forma lor, cum si cele de origine induioasa” apare în anul 1877, la aceeaşi tipografie.
Împreună, ele cuprind circa 70000 de cuvinte-titlu, din care circa 43000 sunt cuprinse în primele două volume.

Dicţionarul a suportat o critică aspră, principala obiecţiune fiind aceea că autorii au introdus forţat circa 20000 de cuvinte preluate direct din limba latină. Tentaţia autorilor de latinizare, a dus la un eşec răsunator al primului dictionar explicativ al limbii române.

Trebuie amintită şi contribuţia românului de origine cehă Alexandru Cihac, pe care unii îl numesc, poate dintr-un spirit de patriotism local (s-a născut la Iaşi, pe 8 sept. 1825), fondatorul etimologiei româneşti. Acesta publică lucrarea „Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Frankfurt pe Main & Berlin & București”, volumul I în 1870, iar volumul II (Elementes slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais) în 1879. Nu vom insista asupra impactului lucrării asupra contemporanilor autorului. Eşecul lucrării (cu toată recunoaşterea internaţională – Academia Franceză, Academia de Inscripţii şi Literatură, Academia de Ştiinţe, Academia de Arte frumoase şi Academia de Ştiinţe morale şi politice au acordat lucrării premiul „Volney”) se datorează probabil şi faptului că ea a fost elaborată la mare distanţă de ţară, că autorul a fost izolat de intelectualitatea românească, de cei capabili să critice obiectiv metoda şi concluziile.

În „Istoria Limbei Române Partea I Principie de Linguistică, Bucureşti, 1881”, pag. X-XII, Hasdeu face o critică aspră, dar întemeiată, lucrării lui Cihac:
„Cea-l’altă direcţiune unilaterală, într-un sens exagerat antilatin sau chiar latinofob, o represintă mai cu sémă Cihac în tomul II din „Dictionnaire d’étymologie daco-romane” căci în tomul I el se ţinea cam incolor.
Cihac a lucrat vr’o dece ani, resfoind tot felul de vocabulare, pentru ca să ne dea la urma urmelor un volum de peste 800 de pagine, în care să tindă a dovedi :
1.Limba română cuprinde în sine de două ori mal multe cuvinte slavice decât latine, care sînt de o potrivă la numer cu cele turce.
2.Elementul latin e atât de prospăt la ni, încăt în evul mediu, pe and Românii facuseră cunoscinţă cu Slavii: „on est tenté de croire que l`elément latin n’était pas encore entré de ce temps-la dans la chair et le sang de la nation”.
3.Afară de elemente slavice, turce, neo-grece, maghiare şi pre-puţine albanese, adecă cinci categorie peste tot, ba chiar numai patru, fiind-că după Cihac: „l’albanais ne nous a donné directement qu’un très-petit nombre de vocables, et même ces mots ne sont pas d’origine albanaise”, nu există în graiul român absolutamente nici un alt ingredient străin.
4.Elementele slavice, cari constituă jumătatea limbei române după Cihac, au început a se introduce la noi anume de atunci când: „les Roumains ont été christianisés par les Slovènes”, prin urmare cel mult în secolul IX.
5.Nu se află nici o vorbă, dar nici una, pe care Slavii şi cei-l’alţi vecini s’o fi luat dela Români, ci pe tote le-au primit numai Românii dela vecini şi mai ales dela Slavi, cărora noi le datorim pînă şi pe Traian !
Din tote acestea resultă, fară ca Cihac să ni-o spună într’un mod expres, cum că, de la Traian pînă la Ciril şi Metodiu Românii nu vorbiau aprope nici o limbă, find un popor mut, căci latina „n’était pas encore entrée dans la chair et le sang de la nation”, Turcii şi Unguril nu se arătaseră încă, iar Slavii nu se apucară a ne creştina…Cu alte cuvinte, dacă teoria lui Cihac pote fi înţelésă într’un fel şi dacă o înţelege măcar el-însuşi, apoi numai doră în acel sens, că limba română este un dialect neo-slavic. Ca metodă, Cihac este inferior Lexiconului Budan dela 1825.”

În legătură cu reacţia lui Hasdeu şi consecinţele în ştiinţa limbii a ciocnirii dintre cei doi lingvişti, Prof. dr. Gheorghe Ivănescu scrie: „Este bine cunoscută critica făcută de B.P.Hasdeu lui A. de Cihac în problema procentului de elemente de origine slavă din limba română. Luînd în considerare materialul lexical înregistrat în dicţionarul său etimologic, Dictionnaire d’étymologie daco-romane (Frankfurt am Main, I, 1870, II, 1879), Cihac afirmase ( II, p VIII) că elementele române de origine slavă sînt de două ori mai numeroase decît cele de origine latină, care stăteau pe aceeaşi treaptă cu cele turceşti (anume 20% latineşti, 40% slave, 20% turceşti, 20% de altă origine). Hasdeu a văzut în aceasta (Etzmologicum Magnum Romaniae, III, p. XLVI-LVIII) un argument contra latinităţii limbii noastre, deşi Cihac susţinea şi el, cum nici nu se poate altfel, originea latină a limbii române. Hasdeu a formulat ideea că nu numărul elementelor lexicale de diverse origini contează atunci cînd vrem să stabilim caracterul limbii, originea unei limbi, ci frecvenţa întrebuinţării lor (apariţiei lor în vorbire), adică ceea ce el numea, adoptînd o expresie din economia politică, după părerea noastră, mai puţin potrivită, circulaţia cuvintelor, valoarea lor circulatorie. Apoi Hasdeu constata că, într-un text popular din Dobrogea, elementele de origine latină sînt numeroase şi apar des, pe cînd cele de alte origini sînt mai puţine şi apar rar. Se arăta astfel că problema originii unei limbi se pune, în cazul lexicului, în parte altfel decît în cazul formelor gramaticale; introducînd în discuţie, un element nou, „circulaţia” cuvintelor, Hasdeu a adus o contribuţie reală la soluţionarea problemei. Dealtfel, după cum arată Mircea Seche (Schiţă de istorie a lexicografiei române, I, Bucureşti, 1966, p. 106), Cihac n-a luat în considerare toate cuvintele înregistrate în dicţionarul său, ci numai cuvintele rădăcini; dacă luăm în considerare şi derivatele, ajungem la alte procente: peste 45% lexicul latin, peste 35% lexicul slav, peste 7% lexicul turc, peste 6% lexicul grec, sub 6% lexicul maghiar.” (G. Ivănescu. Istoria Limbii Române. Editura Junimea. Iaşi. 1980, pag. 25-26). Autorul concluzionează că „de la Hasdeu încoace, putem întemeia ideea latinităţii noastre pe faptul că elementul latin e cel mai întrebuinţat”. (p.27)

Crescut într-un mediu multicultural şi multilingv, ca şi tatăl său, Hasdeu şi-a însuşit de mic limbile străine, folosindu-le ca şi când ar fi fost toate limbi materne. Şi-a început studiile la Viniţa, Rovno, Cameniţa şi Chişinău. A urmat apoi cursuri de drept la Universitatea din Harcov (Harkiv în limba ucraineană), unde l-a avut coleg pe lingvistul ucrainiano – rus Olexandr Opanasovici Potebnea (transcris altfel: Aleksandr Afanasievici Potebnea, 1835-1891), întemeietorul şcolii lingvistice ruse de la Harcov, (al cărui nume îl poartă acum Institutul de Lingvistică al Academiei Naţionale de Ştiinţe al Ucrainei). Cu acesta, putem afirma că a păstrat relaţii de amiciţie şi profesionale toată viaţa, chiar dacă nu există multe dovezi în acest sens.

Există o înrâurire puternică şi din partea tatălui să, Alexandr Hâjdeu, care a studiat tot la aceeaşi Facultate de Drept din cadrul Universităţii din Harcov şi care mai târziu va fi ales membru fondator al Societăţii Filologice Române.

Încă din liceu, Hasdeu a simţit o dorinţă arzătoare să scrie istoria românilor şi a teritoriilor locuite de aceştia, căutând şi arhivând izvoare tipărite şi manuscrise referitoare la acest subiect. Îşi constituie o importantă colecţie de cărţi manuscrise, din care dăruieşte în 1859 Bibliotecii Şcoalelor din Iaşi circa 4000 de volume, o donaţie absolut impresionantă la acea dată.
Am realizat acest preambul pentru a scoate la iveală motivul pentru care Hasdeu avea uşurinţa de a înţelege modalitatea în care limbile rusă şi română s-au influenţat reciproc în spaţiul multicultural în care au coabitat.
„….Acum dacă ne-am întreba cine-i adevăratul întemeietor al Slavisticei în ţara noastră, am putea răspunde sigur şi fără a fi contrazişi : e răposatul B. P. Hasdeu…
I s’a răpit pe nedrept locul ce i se cuvenea şi unii au pus în vârful piramidei pe I. Bogdan, fostul profesor de limba paleoslavă la facultatea de litere din Bucureşti…
I. Bogdan, a tipărit diferite documente slave cu traduceri; dar asemenea documente a tipărit slavistul B. P. Hasdeu mult înainte, în Archiva Istorică a României, acea minunată publicaţiune periodică saptămînală apărută în Bucureşti dela 1865 -1867 în trei mari volume şi unde găsim o mulţime, cu explicarea lor, izvoare indispensabile istoricului şi filologului român, culese cu multă rîvnă din arhivele diferitelor ţări ce cutreierase, mai ales că cunoştea vreo 10 limbi antice şi moderne, precum şi toate dialectele slave. Dânsul, prin urmare, avea, după cum însuşi spune, cheile cele mai necesare pentru a întelege tot ce poate arunca vreo lumină asupra trecutului român.
Bogdan a studiat Cronici româno-slave, dar asemenea studii a făcut şi Hasdeu, cu mult înainte, tot în „Arhiva ist.”
Aşa, însuşi I. Bogdan, în cartea sa : Vechile cronice moldovenesci pînă la Urechiă), spune, la p. 42: „Cronica moldopolonă, publicată… de d-lu Hasdeu în Arhiva Istorică III… Aceasta a constatat-o d-lu Hasdeu în studiul său din Arch, ist. III”. Deci, Hasdeu a publicat nu numai cronica slavă moldopolonă, ci şi un studiu asupra ei.
Bogdan a scris cîte un mic studiu, întemeiat pe Slavistică, precum : „Originea voevodatului la Români”, „Despre Cnejii Români” etc. publicate în Analele Academiei Române ; tot aşa însă Hasdeu despre Vlahi în Zakonicul lui Ştefan Duşan etc. publicat în revista aratată mai sus.
Dar Hasdeu a făcut gigantica lucrare Istoria Critică a Românilor publicată în 1873-1875 ; un fel de sinteză istorică pentru perioada veche. Aşa ceva însă Bogdan n’a făcut.
Apoi, tot Hasdeu a creat Etymologicum Magnum Romaniae, studiu bazat tot pe Slavistică (deşi pe alte vaste cunoştinţi), ceiace Bogdan n’a făcut ; căci pe cînd I. Bogdan era numai istoric, slavistul B. P. Hasdeu, acest colos, cum îl numeşte Contele Angelo de Gubernatis, era şi istoric şi filolog.
S’a spus de unii că în domeniul Slavisticei Hasdeu ar avea greşeli. Ar fi de cercetat însă cine are mai multe greşeli: Hasdeu sau invidioşii bîrfitori ai lui şi mi se pare că rezultatul ar fi că aceştia din urmă.
Hașdeu e, aşa dar, cel dintîi în domeniul Slavisticei ; dînsul e creatorul ei la Români şi se cuvine, în interesul ştiinţei adevărate, să ocupe vîrful piramidei, de unde, pe nedrept, dl. N. Iorga şi dl. I. Bianu îl înlăturaseră, (dînd răposatului Ioan Bogdan, unul de prietenie altul din rudenie, un loc ce nu i se cuvenea).” (N. Mustaţă: „Întemeietorul Slavisticei la Români : B. P. Hasdeu” în „ Arhiva. Revistă de filologie, istorie şi cultură românească. Director Ilie Bărbulescu. Organ al „Societăţii de Istorie şi Filologie” din Iaşi, Anul XXXIII Nr. 1, Ianuarie-1925, Iaşi, Tip. H. Goldner Str. Gh. Mărzescu Nr. 17, 1925” p 68-70)

Încheiem acest sumar parcurs printre cuvintele frumoase izvorâte din cunoaşterea atentă a contribuţiei celui mai mare enciclopedist român al veacului al XIX-lea, Hașdeu, adresate activităţii culturale şi ştiinţifice ale acestuia, cu o cuvântare a celui mai mare enciclopedist român al veacului al XX-lea:
„Adevărurile pe care le putem atinge sînt aşa de relative încît numai talentul li poate da notaţia exactă. A vîrî cu de-a sila în ştiinţă suflete grosolane e o eroare, un păcat al seminariilor de modă germană la Universităţile noastre. Un odi profanum trebuie scris la uşile lor.
În aceste însuşiri stă valoarea educativă a lui Hasdeu. Din opera lui trebuie, cum ziceam, să se facă pe acest criteriu alegerea.
Şi această alegere nu trebuie să întîrzie. În Bucureştii cari au statui de foşti primari şi de foşti miniştrii şi cari au grămădit tot bronzul unei monetării pentru monumentul uriaş al unui mare ministru înainte de a se ridica acela al Suveranului său, în capitala cam uşuratecă şi foarte zgomotoasă, pepinieră de arivişti, care nu simte lipsa statuilor lui Alexandri şi Eminescu şi măcar a unei pieţe comemorative pentru Bălcescu, va veni poate vremea ca într-un loc ales – ce ar fi dacă s`ar reţinea pentru un parc al Universităţii pline de culoare şi celule de temniţă, locul vechii Primării, unde animalele domestice din edilitatea capitalei permit azi să se instaleze animalele sălbatece ale unui circ? – figura lui Hasdeu să apară în toată măreţia frunţii lui băzdrate de fulgerele revelaţiilor. Dar pînă atunci să coborîm în suflete figura lui morală în ce a fost mai puţin legat de patimile pămîntului.” (în „Biblioteca de Vulgarisare a Fundaţiei Culturale „Cuvîntul” din Vălenii-de- Munte, Nr. 3. N. Iorga. B. P. Hasdeu – Cu prilejul comemorării lui la Cîmpina. Din conferinţa ţinută la Ateneul de acolo (28 August 1927). Așezământul Tipografic „Datina” Românească” Vălenii-de-munte, pag. 13-14”)