Lumea nu-ti poate darui ceea ce nu primeste de la tine. Friedrich von Schiller

Suntem mereu tentati sa ranim…cel mai usor e s-o faci cu vorbe…sigur isi ating tinta…repede…vorbele se rostogolesc…odata spuse, nu le poti lua inapoi…raman si iti rasuna in minte, iar si iar…vorbele iti pot otravi sufletul.

Ce faci cand ai “comis-o”?!…nu ai prea multe optiuni…poti sa iti ceri iertare cu sinceritate, chiar daca tu crezi ca ai dreptate – doar nu iti scade stima de sine…sau poti sa lasi lucrurile asa – vorbele dor tare si se acumuleaza tensiuni negative…care rabufnesc atunci cand te astepti mai putin …din senin, cum s-ar spune…si-atunci te intrebi care e cauza…nu te gandesti niciodata ca esti chiar tu cauza.

Totul depinde de context…cred…de oameni…de relatiile care se stabilesc intre ei .. daca ne-am putea citi gândurile, n-am reusi sa convietuim.

Citeam undeva, scris de cineva, probabil patit, ca sinceritata nu inseamna sa spui ce gandesti, ci sa gandesti ce spui…poate parea ipocrizie, dar e al naibii de adevarat… granita dintre sinceritate si ipocrizie e subtire, dar bine definita…cum spuneam, totul depinde de oameni.

E greu la inceput, dar cu putin exercitiu, poti invata sa nu mai arunci vorbele cu usurinta…o sa constati ca asta te face sa te simti mai bine…mai generos.