^A) Cărți care nu vor fi citite

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

O zicere pe care o cunoaștem de mult și despre care nu știm dacă este sau nu proverb, spune că „Omul cât trăiește învață, iar când moare, tot prost moare!”. N-am putea spune dacă demersul nostru îndeamnă cititorii să facă lucruri inutile, dar sperăm să le lărgim orizontul astfel încât zicerea să li se pară și lor adevărată.

Cărți, scrieri și iar scrieri inundă internetul, astfel încât celor interesați de diverse lucruri le este greu să aleagă și să discearnă ce și cât să citească pentru a nu pierde timp prețios din viață fără ca mintea să le urce pe trepte noi ale cunoașterii. Căutăm să venim în ajutorul lor prin această lucrare de vulgarizare menită să îi introducă într-un univers poate necunoscut lor, povestindu-l folosind mai mult excerpte din lucrările specialiștilor domeniului.

Într-o carte de citit cu creionul în mână, „Geometria consensului. Fundamentele politice ale autorității formelor de gândire” , apărută la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, scrisă de Sorin Borza, în capitolul „Imagocentrismul, decența și cărțile” autorul ne vorbește despre „Cărți, universități și victimele lor” . El spune:

„Cei care se trezesc dimineața în aburul fierbinte de cafea, își pot permite să scrie mult. Cunosc chiar un ins cu morgă academică pătruns de convingerea că nu se poate ridica de la masă dacă nu-și îndeplinește norma zilnică de cercetare științiică: cinci pagini la două rânduri Times New Roman. Nu mă pot erija în instanță critică pentru astfel de întâmplări, eu însumi m-am aflat uneori în treabă fiindcă nu voiam să mă pun rău cu Ministerul. Universitățile sunt făcute din nenumărate cărți și câteva idei. Acest dezechilibru vădit nu pare să deranjeze pe nimeni. În ce mă privește, pot spune că am avut o relație ambiguă cu cărțile și nu sunt nici azi pe o cale mai bună, în ciuda unei oarecari intimități cu scriitura. Cărțile noi pe care le văd în librărie sunt intimidante, spre deosebire de tomurile uzate pe care le pipăi în fiecare zi la mine în bibliotecă. Cărțile mai vechi, cu foile lor îndoite și coperta ușor roasă întrețin un aer familiar: sunt ca femeile la care nu te duci prima oară, fiind în mod virtual pregătite pentru o doză prietenoasă de nesimțire.
[…] Universitarii scriu mult pentru că o poziție academică impune întotdeauna standarde de performanță. Cercetările sunt (de regulă) publicate și atunci când rezultatele se lasă așteptate se publică teorii explicative cu privire la penuria instrumentelor. Cele mai multe cărți poartă între coperte doar procese-verbale ale unor eșecuri fără istorie. Îmi vine de aceea greu să înțeleg cum se face că sunt întotdeauna destui clienți ai notorietății dispuși să-și întrețină o formă rudimentară a infatuării cu argumentul că doar cărțile lor îi mai pot ține în viață. Spun asta în condițiile în care mă întâlnesc des cu oameni care mă invită la lansarea „ultimei lor cărți”. Ultima carte pe care am scos-o e o sintagmă amuzantă, subminată de o formă complet nefericită a rigorii. Ea surprinde caracterul industrios al deciziei de a scrie (act brevetat în mod impertinent drept fenomen creativ) într-un spațiu unde producția de moloz universitar împrumută treptat ceva din seriozitatea deplasată a damelor de companie care te fac „neam prost și peizan” dacă le zici pe nume.”

Ne-a fascinat scriitura acestui autor, care a dezlănțuit o înșiruire de cuvinte pe care, probabil, am fi scris-o noi dacă n-ar fi scris-o el primul! Ne oprim din citare pentru a nu da idei și motive de contestare cititorilor noștri. Să ne apărăm totuși, preventiv, ne-am mărturisit distanța față de lucrările academice, chiar dacă am intenționat să fim aproape, prin metodele de întocmire folosite. Mai mult, dacă facem o raportare a cantității de maculatură produsă, la timpul trecut de când am învățat noi să scriem, nu ne încadrăm sigur în categoria celor „care se trezesc dimineața în aburul fierbinte de cafea”.

Părăsim acest autor și ne repezim către o autoare, Lavinia Rogojină, care, în lucrarea „Viitorul romanului în epoca digitală (Minți Gutenberg versus minți digitale)” , publicată în revista „Steaua” a Uniunii Scriitorilor din România, Cluj-Napoca, Anul LXVIII, nr. 10 (828), octombrie 2017, ne pune într-o dilemă existențială care ne creează frisoane, nouă, trecuților prin epoca celor pentru care cartea scrisă a însemnat „minte luminată”. Titlul sugerează subiectul fără a sugera concluzia autoarei, pe care încercăm să vi-o comunicăm noi.

Cititorul este și un alt autor al romanului citit, deoarece visarea la care îl predispune cartea, interpretarea făcută de el, este unică. Asta, firește, dacă lectura se face cu atenție, altfel devine „un conglomerat de informații”. Calculatorul îți oferă posibilitatea și tentația de a accesa link-uri de informare, iar lectura este abătută de la lucrarea începută. Autoarea redă concluzia unor cercetări care fac distincție între cititorii online și cititorii de carte tipărită. Marshall McLuhan a denumit mintea cititorului de carte tipărită „mintea Gutenberg” iar Will Self, își declară îngrijorarea că nu numai cititorul de romane tinde să dispară datorită accesului facil la informație, dar și autorii de romane le vor urma calea, pentru că se vor adapta cerințelor cititorului mai puțin cuprins de visare, ei devenind scriitori de informație rescrisă creativ (denumită de el „factualism” ). Scrie ea:

„Utilizatorul e prins într-o serie de mișcări repetitive prin accesare a zeci de link-uri. În acest sistem trebuie să filtreze informația și să facă legături minore între fragmente de text, așa cum se întâmplă în actul lecturii de tip scanare care e, de fapt, o altă formă de căutare a informației. Imaginația restaurativă se pierde în procesul scanării și memoria afectivă e inactivă în același proces mecanic…Firul narativ capătă sens doar prin resemantizări și reconfigurări puse în legătură cu fiecare insulă confesivă, amintire sau adresare. ”

Trâmbița dată de autoare nu este pentru dispariția cărții, ci pentru „alterarea gândirii și înțelegerii, dar și pierderea expresiilor și gesturilor învățate în epoca Gutenberg”. Fără discuție că cititorul online definit în lucrare, domină în epoca contemporană. Nici nu credem că se poate altfel, iar o dovadă este și existența noastră în acest mediu. Am amintit în prima parte a acestui capitol despre profesorul Virgil Madgearu care, la sfârșitul fiecărei prelegeri indica o bogată bibliografie, de cateva zeci de titluri. Fără discuție că accesibilitatea informațiilor prin motoarele de căutare existente pe internet este „infinit superioară”, dar metoda de a accesa informații complementare există „de când lumea”. Această divagație duce către intenția noastră de a accentua faptul că autoarea se referă doar la cititorii și scriitorii de romane (literatura artistică, sau beletristică). Așa că lucrarea noastră, despre care am afirmat mai înainte nu poate fi considerată literară, nu este supusă criticii.

O constatare a lucrării este că utilizatorii internetului devin dependenți de folosirea lui în scopul afirmării personale, utilizându-l ca un mijloc de promovare a confesiunii. Ei își creează astfel o viață online, unde „sunt suprasaturați de afecte și emoții de minimă-durată” („în fața unor clipuri înduioșătoare sau a unor narațiuni care conțin o doză copleșitoare de afecte negative”). În final, autoarea citează din Thomas Carr și spune:
„E foarte probabil ca lumea online să fie o „tehnologie a uitării”
Este adevărat, lumea exterioară devine insuportabilă fără câte o evadare în lumea romanului sau în cea online. Chiar dacă „internetul adună timp și spațiu și formează utilizatori”, apusul “lumii Gutenberg…nu se întrezărește încă” Iar noi ne exprimăm speranța că vizita pe internet a cititorilor va deveni rodnică și prin lecturarea lucrării noastre!