^B) Sociologi și diletanți. Rezistența la știința sociologică în administrația publică și în politică.

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Notorietatea, dar și prestigiul căpătate de sociologie până în perioada interbelică au creat și efecte percepute drept negative de specialiștii din acele vremuri. În revista culturală „Gând Românesc” Anul I Nr. 5 Septemvrie 1933, condusă de Ion Chinezu, la „Cronica Sociologică” este publicat articolul „Petre I. Ghiață, Esseuri de Sociologie” scris de Traian Herseni despre volumul cu același titlu apărut la Editura „Cugetarea”, București, articol din care spicuim:
„Puţine ştiinţe au avut succesul răsunător al sociologiei. Constituită ca atare abia cu 40—50 de ani în urmă, ea a cunoscut neîntrerupt un interes viu şi o răspândire universală. Azi a devenit aproape o datorie. Juriştii, economiştii, psihologii, pedagogii, oamenii politici, toţi se simt obligaţi să facă şi sociologie — sau cel puţin să arete că nu le e de loc streină. Infiltrarea nespecialiştilor în sociologie a decurs un timp cu multă sfială — apoi din ce în ce mai îndrăsneţ — până ce nu mai găseşti pe nimeni, gazetar, director ministerial, deputat, primar sau avocat, care să nu fie şi sociolog. Sociologia e pe cale să devină un simplu panaş — nu se mai învaţă, nu s e mai cunoaşte, sociologia se poartă. E o podoabă pentru oricine ţine să fie arătos. Un exemplu proaspăt ni-1 serveşte dl. Petre Ghiaţă. D-sa este un om politic foarte bine văzut, un spirit extrem de întreprinzător, activează cu multă putere de muncă în foarte multe domenii. Are toate şansele să ajungă departe. (Ceeace îi urăm din toată inima).
Dar dl. Ghiaţă îşi doreşte un panaş — un panaş ştiinţific. De aceea scrie cărţi de tot felul şi, fireşte, a scris şi una de sociologie. După cât ştim „Esseurile” d-sale n’au apărut mai întâi în vre-o revistă, au apărut direct într’o carte, fără nici un control din partea nimănui. Dl. Ghiaţă nu şi-a făcut nici un serviciu real — cartea e slabă şi îşi va ridica împotrivă pe toţi sociologii serioşi din ţară. Parcă a vrut anume să le probeze că habar n`are de ştiinţa lor, dar nu se sfieşte totuşi să se măsoare cu ei.” (pag. 221)

Și atunci, ca și acum, erau lucrări scăpate din filtrul cenzurii științifice. Atunci mai puțin, deoarece tipărirea presupunea și o cheltuire de bani. Astăzi, internetul a creat o ditamai șoseaua ocolitoare a cenzurii, fără obstacole pecuniare, așa că orice se scrie în afara cadrului confirmat științific, trebuie privit cu multă circumspecție. Dorința de rating face omul să depășească simțul ridicolului și să se arunce în teorii care mai de care mai fanteziste. Din păcate, „firea omului” încurajează astfel de practici, ceea ce ne face să credem că viitorul luminos al omenirii va fi mai întunecat decât îl bănuiam în urma cu vreo 30 de ani.

Am amintit în deschiderea lucrării noastre din prima postare despre indiferența celor care elaborează programe și proiecte sociale de a atrage în colectivele de elaborare și implementare specialiști în domeniul sociologiei. Am afirmat acolo că ne-am asumat misiunea de lămurire a cititorului că cel mai bun instrument în mana celor care participă la viața socială este știința, așa cum o vedem noi și cum încercăm să o dezvăluim și celorlalți.

În lucrarea lui Cătălin Zamfir „Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Texte alese. 1993” publicată pe https://bibliotecadesociologie.ro/, Capitolul 11 este dedicat strategiilor și tehnicilor de intervenție pentru sprijinirea activității sociale practice, considerând ca fiind cele mai semnificative „difuzarea cunoștințelor științifice în masa sistemelor, sprijinirea acestora în definirea mai clară a obiectivelor și problemelor, terapia socială directivă și non-directivă și, în fine, sprijinul, cu mijloacele sale specifice, a procesului de dezvoltare socială”. (pag. 156)

Autorul constată din bibliografia de specialitate că există o tendință și în alte societăți de a utiliza cunoștințe generale în loc de a utiliza specialiști în domeniul științelor sociale. Acesta scrie:

„Difuzarea cunoștintelor sociologice în activitățile practice reprezintă o formă mult mai eficientă de integrare decât ar părea la prima vedere. Sistemele sociale sunt opera agenților sociali, nu a sociologilor. Există aici o diferență fundamentală între ingineria propriu-zisă și aplicarea sociologiei. Inginerul actual este autorul adesea exclusiv al sistemelor tehnologice. Mai întâi el le proiectează “pe hârtie” și apoi le realizează în practică. Sistemele sociale sunt produsul acțiunii practice a agenților sociali, a membrilor colectivității. Aceștia iau decizii, evaluează procesele reale, hotărăsc să le conserve sau să le modifice cursul în funcție de modul în care ei înțeleg realitate socială. Infuzia de informații științifice este deci de natură a influența masiv însăși dinamica reală a colectivității. Canalele prin care informațiile produse de sociologie sunt difuzate în sistemele sociale sunt cele mai diverse: cursuri universitare și postuniversitare, cărți și articole, rapoarte de cercetare difuzate în masa sistemelor, documentare, mass-media, discuții particulare.” (pag. 156)

Și noi considerăm că cea mai bună tehnică de intervenție pentru difuzarea cunoștințelor sociologice este angajarea directă a sociologilor în activitatea de proiectare și punere în practică a proiectelor sociale.
Autorul mai aduce în discuție și rezistența la încorporarea sociologiei în funcționarea sistemelor sociale, trecând în revistă câteva dintre cele mai importante surse de rezistență, fără a considera că există un clasament printre acestea. Iată ce spune despre lipsa mecanismelor de utilizare a științei:
„Organizarea socială bazată pe cunoștințele practice, empirice are mecanisme specifice de funcționare. Injectarea în acest tip de organizare a cunoștințelor de tip științific riscă să rămână neoperațională, datorită lipsei unor mecanisme de utilizare sistematică și eficace a acestora. Utilizarea științelor în funcționarea sistemelor sociale este, cel mai adesea, însoțită de cristalizarea unor structuri organizaționale specifice, în lipsa cărora efectul cunoștințelor știintifice poate fi chiar frustrant.” (pag. 150)

Din păcate, percepția cetățenilor despre sociologie este de instrument în mâna partidelor politice pentru a-și elabora strategii de a ajunge la putere, iar ceea ce este mai îngrijorător este faptul că partidele politice sunt din ce în ce mai mult percepute drept camarile, grupuri mânate de interese penale. Vom încerca să detaliem puțin relația dintre partide și sociologie, astfel încât cititorul să-și contureze această relație în sensul pozitiv al implicării științei sociologie în programele politice ale partidelor.

Lucrarea lui Dimitrie Gusti, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic” , (re)publicată în „Sociologia militans”, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1935, pag.121-142 o considerăm lămuritoare cu privire la această relație. Lucrarea este o conferință ținută într-un ciclu de prelegeri organizate de Institutul Social Român în 1922-1923, publicate în volum cu titlul „Doctrinele partidelor politice. 19 Prelegeri publice organizate de Institutul Social Român” , la „Cultura Națională”, București, 1923.
Autorul deplânge lipsa culturii politice în rândul cetățenilor, dar mai ales în rândul politicienilor. Consideră că șansa unei politici eficiente, de bună soartă pentru societate, nu stă în providențialitatea conducătorului, ci în grupul de colaboratori care trebuie să existe între conducător și cetățeni, caracterizând demersul ISR ca având drept scop „să devină un stimulent de gândire politică, să trezească înteresul politic, să reacționeze, …, împotriva inerției și lenei, de a gândi în materie politică și socială. (pag. 122)

Care este relația dintre sociologie și partidul politic ne spune autorul:
„Programul politic cuprinde – ori trebuie să cuprindă un mic sistem sociologic și etic.
Orice program de partid, îmbrățisează într`o măsură mai mică sau mai largă, următoarele puncte:
1. O analiză explicativă și o critică a societății așa cum este ea într`un moment dat;
2. O formulare a necesităților actuale și posibilităților de transformare ale societății de astăzi într`una mai bună;
3. Mijloacele cele mai nimerite pentru realizarea acestor necesități, și tactica necesară pentru a întrebuința la momentul oportun aceste mijloace, și
4. O doctrină, care oricât de imperfect, să dea ideia unei societăți perfecte, deci oricât de fragmentar, să cuprindă un ideal-social; căci în definitiv la aceasta se reduc toate străduințele și toate construcțiile de program politic de partid; a indica idealul social de realizat, adică spiritul directiv ce inspiră toate soluțiile particulate ale nevoilor timpului.” (pag. 138)

Având în vedere vremurile pe care am ajuns să le trăim, în care informatizarea și robotizarea nu mai țin numai de preocuparea elitelor intelectuale, în care se vorbește despre inteligența artificială ca despre un prieten sau un dușman care ne aștepta după colț să ne ajute sau să ne distrugă, nu ne putem gândi că aplicarea matematicii la rezolvarea problemelor sociale poate substitui omul și în domeniul politicii și al sociologiei? Nu este inteligenta artificiala mai capabilă decat omul să găsească soluții la problemele societății? Nu poate fi ea mai putin hoață, mai puțin criminală, mai puțin egoistă, mai etică și mai morală decât omul?

Noi credem că omul nu poate fi substituit din această întreprindere de organizare și conducere a vieții sociale, dar este absolut necesar ca el să fie instruit permanent, astfel încât fiecare cărămidă pusă edificiului să-i crescă rezistența, nu să i-o slăbească.

În lucrarea lui Bogdan Juncu „Demersul prospectiv în sociologia politică” , publicată în „Revista Română de Sociologie”, publicație a Institutului de Sociologie al Academiei Române, serie nouă, anul XI, nr. 1–2, pag. 19–29, Bucureşti, 2000, este analizat rolul teoriei sociologice în prognoza politică.
Ca definiție, autorul ne spune că „prognoza politică vizează identificarea posibilelor evoluţii viitoare ale problemelor publice, culturii politice şi regimului politic, urmărind prin aceasta anticiparea stărilor de echilibru sau schimbare ce pot apărea, în anumite condiţii specificate, în evoluţia unui sistem politic naţional, regional sau a sistemului mondial” prin intermediul sociologiei, în virtutea faptului că „sociologia este atât o ştiinţă a raţionalităţii sociale, cât şi un instrument de raţionalizare socială şi politică”. Astfel, susținând rolul sociologului în societate afirmat de teoria gustiană, autorul consideră că este cu atât mai importantă prezența specialiștilor sociali și politici în formularea de strategii evolutive adecvate în politica românească, cu cât comunitatea științifică poate sensibiliza clasa politică în decizia ei. Aceasta constituie și o legitimare a cercetării sociologice, necesară pentru diminuarea arbitrariului puterii politice care ușor poate aluneca spre totalitarism.

În lucrarea lui Vasile-Sorin Curpăn „Doctrine politice. Doctrina politică liberală și doctrina politică socialistă” publicată de Editura StudIS, Iași, 2014 este disecată știința politică în stadiul ei actual, tratând domeniul politic sub aspectul sistemului, acțiunii și gândirii politice.
Autorul consideră sistemul politic compus din relații politice, instituții politice și cultura politică. Scopul sistemului politic se realizează prin funcțiile acestuia, dintre care enumeră:
-funcția de menținere și adaptare a sistemului
-funcția de conversie politică
-funcția de extracție
-funcția de reglementare
-funcția de mobilizare a resurselor politice
-funcția de identificare a scopurilor și a sarcinilor sociale
-funcția de integrare a tuturor elementelor societății (pag. 17-19)

Evident, aceste funcții se pot realiza dacă există o legitimitate politică a guvernării, adică faptul că cetățenii recunosc puterii politice dreptul de a guverna societatea. Ori, subiectivitatea umană nu poate fi anulată de rigurozitatea matematică în ceea ce cred oamenii că trebuie să fie viitorul lor.
„Relația politică nu este și nici nu trebuie privită ca o influență într-un singur sens, de la guvernanți la guvernați. Dimpotrivă, actorul politic dominant nu poate face abstracție de voința și de acțiunile societății civile. În epoca contemporană în locul impunerii brutale a voinței guvernanților se utilizează pe scară largă alte mijloace: tatonarea partenerilor politici; tranzacția politică; competiția între actorii politici; etc.” (pag. 23)

Vom reveni la această lucrare pe parcursul dezbaterii noastre pentru a relata și despre alte aspecte pe care le considerăm demne de atenție.

Ne-a fost greu să ciuntim mai mult lucrarea noastră pentru a o aduce la dimensiune accesibilă cititorului grăbit, așa că am împărțit capitolul în două părți. În prima parte am povestit câte ceva despre sociologia poporanistă și țărănistă, despre cea liberală și cea conservatoare. La unele am observat că și-au fundamentat sociologia în contradictoriu cu sociologia socialistă. Acesta este un argument că sociologia socialistă a dat avânt altor idei sociale, dar și că dezbaterea de idei a fost posibilă, în ciuda pozițiilor diferite sau radical diferite. Concluzia noastră este că a te uita în curtea altuia când vine vorba despre idei sociale poate fi un lucru productiv pentru mersul înainte al societății.

Citam în Partea I-a publicată deja, un autor care ne încuraja că „aproape nimeni” nu citeşte altceva decât marile opere literare, sperând să ne pitim și noi cu lucrarea la umbra anonimatului. În altă carte citim și cităm altceva: în „Thomas S. Kuhn. Structura revoluțiilor științifice. Traducere din engleză de Radu J. Bogdan. Studiu introductiv de Mirce Flonta” , Editura Humanitas, București 2008, scrie:

„Cine și-ar fi închipuit în acei ani că o scriere publicată în colecția Enciclopedia universală a științelor unificate, o colecție îngrijită de două personalități emblematice ale empirismului logic, Rudolf Carnap și Charles Moriss, va fi difuzată până la moartea autorului ei, în 1996, atât în limbi de mare circulație cât și în altele cu o arie mai restrânsă, în aproape un milion de exemplare? Într-adevăr, lucrarea unui tânăr istoric al științei, cu totul necunoscut în afara unui cerc restrâns de specialiști, a devenit în scurt timp cea mai citită carte consacrată teoriei cunoașterii științifice din toate timpurile. Lucrarea lui Kuhn a fost și este citită până astăzi nu numai de oamenii ce ilustrează toate domeniile activității academice, ci chiar și de istorici și teoreticieni ai literaturii și artelor, de scriitori sau artiști. Intelectuali cu interese din cele mai diferite iau în mână această carte nu numai pentru a câștiga o imagine despre știință ca fenomen major al lumii moderne, ci și pentru a putea beneficia de sugestiile pe care le poate oferi celor activi în cele mai variate teritorii ale cercetării și creației.” (pag. 5-6)
Dacă am fi crezut că ni se poate întâmpla și nouă, poate am fi ezitat să plictisim cititorii…

Continuăm discursul despre știință început în prima parte a acestui capitol.
Când vorbim astăzi despre știință, lucrurile se complică, pentru că oamenii au mers până acolo încât au inventat epistemologia, ca ramură a filosofiei care se ocupă cu teoria cunoașterii științifice, adică încearcă să răspundă la întrebările ce este și cum se poate realiza cunoașterea. Ca să facem o analogie, amintim doar ultima strofă a poeziei „Pușca” gândită de Nichita Stănescu:
„Partea de jos este compusă din:
partea de sus a părţii de jos şi
partea de mijloc a părţii de jos şi
partea de jos a părţii de jos.”
Evident, nu Nichita a inspirat gânditorii despre știință, ci nivelul gândirii despre știință l-a inspirat pe Nichita. O mamaie de la țară ar spune că „se despică firu-n patru”. Asta înseamnă că există „o pâine de mâncat” și în acest domeniu, deci și specialiști care să o mănânce! Lucrurile sunt mai greu de adus în atenția novicilor, deoarece, pentru înțelegerea ideilor sunt necesare cunoștințe mai vaste decât cultura generală.

Dorim să dăm un exemplu despre cât de alambicat poate fi limbajul acestei științe: în „Lucrări Științifice. Volumul 25 (2). Economie” publicat de Universitatea Agrară de Stat din Moldova, Centrul de editură al UASIM, Chișinău, 2010, apare și lucrarea domnului Prof. dr. Paul Movileanu „Probleme actuale ale epistemologiei sociale” din care cităm:
„Astăzi putem vorbi că în ştiinţa socială se manifestă un proces de maturizare metodologică şi diferenţiere disciplinară, legat de utilizarea unui mare număr de ipoteze cu un grad înalt de abstracție, un nivel înalt de operaționalizare, folosirea metodelor moderne de construcție logică a teoriilor sociale, de matematizarea, axiomatizarea, formalizarea lor.” (pag. 134)

Noi vom încerca să evităm pe cât posibil astfel de formulări, fără a deforma aspectul presupus științific al comunicării.

Subliniam în prima parte a lucrării noastre că anumite probleme majore ale societăţii se află şi în preocuparea celui mai indiferent cetăţean. Ca să delimiteze discursul sociologic al simplului cetățean, fără o pregătire de specialitate, de cel al specialistului, sociologii l-au numit pe primul „sociologia spontană” , iar pe al doilea „sociologia științifică” .

Pentru că ne-am ocupat mai mult de sociologia științifică, vom spune câteva cuvinte despre sociologia spontană și diferența față de sociologia științifică, în speranța că cititorii vor căpăta mai multe cunoștinte elementare necesare în acțiunea socială.

Sociologia spontană este cea practicată de oamenii obișnuiți zi de zi, în baza bunului simț, adică a aprecierilor calitative și cantitative generate de educația primită încă de la naștere, precum și de experiența personală, de trăiri, convingeri și interese. În baza acestora, omul face asemănare între evenimentele trecute și cele actuale, încercând să anticipeze viitorul în baza acelorași explicații care au justificat evenimentele trecute și cele prezente.

Din analiza acestui tip de gândire s-a desprins concluzia că ea ar avea câteva caracteristici care îi și limitează performanțele:
-caracterul pasional, trăirile personale care duc la alterarea concluziilor
-caracterul iluzoriu al grupului de apartenență care duce la deformarea concluziilor
-caracterul limitat al experienței personale; aici intervine o dificultate și mai mare când gândirea socială trece de la microsociologie (micile unități sociale) la macrosociologie (întreaga societate)
-caracterul contradictoriu al trăirilor personale, deci și al concluziilor
Dacă alăturăm acestor caracteristici cele trei axiome de bază ale gândirii sociologice științifice, vom observa imediat prăpastia care desparte cele două sociologii. Să încercăm:
-recunoașterea de către observator că există o lume reală, independentă de el
-recunoașterea principiului determinismului în sociologie
-cunoașterea poate fi obiectivă, verificabilă științific.
Diferența între simpla contemplare a realității și observația științifică (precisă, riguroasă, sistematică, obiectivă), generată de diferența între simpla curiozitate și demersul științific, arată distanța de la sociologia spontană la cea științifică.
Demersul nostru este făcut tocmai pentru conștientizarea existenței acestor diferențe și pentru creșterea încrederii societății în folosirea sociologiei ca instrument în prefigurarea viitorului și a căilor de parcurs.

Afirmam că noile realități sociale cristalizează teorii, paradigme, curente și doctrine sociologice care să răspundă acestora.

În lucrarea lui Petre Andrei „Sociologie Generală”, Ediţia a IV-a, Editura Polirom, Seria Sociologie, Ştiinţe Politice, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Iaşi, 1997, se face afirmația că diferitele teorii sociologice sunt de fapt rezultatul concepțiilor asupra societății. (pag. 221) Acesta descrie patru teorii și anume:
-teoria organicismului
-teoria organicismului contractual
-teoria economică a societății
-teoria psihologică a societății.
Există teorii ale fiecărui nivel al sociologiei (sociologia universalului, sociologia contextelor sociale, sociologia individului, sau sociologia constructivă), ale tipurilor de societate, ale unor contexte sociale sau doar ale unor fenomene sociale.
Teoriile sociologice au structură asemănătoare și sunt enunțuri logice ce se referă la clase de fenomene sau clase de fenomene într-un context.
Analiza multi-criterială a teoriilor sociologice ne relevă multitudinea opțiunilor de fundamentare științifică, precum și argumente că există încă drum deschis și altor teorii.

Ca o concluzie despre teoriile sociologice: pot exista mai multe teorii sociologice întocmite din perspectiva mai multor modele explicative pentru aceeași realitate socială, toate având aceeași putere de adevăr, ceea ce înseamnă că aceeași realitate poate fi cunoscută din mai multe puncte de vedere, lucru ce poate fi constatat și din lecturarea lucrării noastre publicată până acum.

Din cele mai sus enunțate, constatăm că teoriile sociologice se elaborează prin intermedierea modelelor explicative, aspect specific tuturor formelor de cunoaștere științifică. Aceste modele sunt numite paradigme.

Conceptul de paradigmă a fost introdus de Thomas Kuhn prin teoriile sale privind cunoașterea științifică , exprimate în lucrarea „Structura revoluțiilor științifice” citată mai sus.
Redăm din Capitolul II, „Calea spre știința normală”:

„În acest sens, „știința normală” înseamnă cercetare bazată ferm pe una sau mai multe realizări științifice trecute, realizări pe care o anumită comunitate științifică le recunoaște, pentru o vreme, drept bază a practicii ei.
[…] Ele puteau îndeplini această misiune întrucât împărtășeau două caracteristici esențiale. Realizările lor erau suficient de noi pentru a atrage un grup durabil de aderenți, îndepărtându-i de moduri rivale de activitate științifică. În același timp, ele erau suficient de deschise, de neîncheiate, pentru a lăsa soluționarea multor tipuri de probleme în sarcina noului grup de practicieni.
Realizările care împărtășesc aceste două caracteristici le voi numi în continuare „paradigme”, un termen strâns înrudit celui de „știință normală”.
[…] Studierea paradigmelor (incluzând și multe altele, mult mai specializate decât cele exemplificate înainte) este principala formă de pregătire a studentului pentru a deveni membru într-o anumită comunitate științifică cu care va lucra mai târziu. Întrucât se va alătura unor oameni care au învățat bazele domeniului lor din aceleași modele concrete, practica sa ulterioară va duce rareori la un dezacord deschis în probleme fundamentale. Oamenii a căror cercetare este bazată pe aceleași paradigme sunt angajați față de aceleași reguli și standarde de practică științifică. Această angajare și consensul evident pe care ea îl produce sunt condiții indispensabile ale științei normale, adică ale genezei și continuării unei anumite tradiții de cercetare.
[…] Asimilarea unei paradigme și a cercetării mai ezoterice pe care o favorizează este un semn de maturitate în dezvoltarea oricărei științe.” (pag. 72-73)

Autorul ne mai spune un lucru interesant, anume că adoptarea unei singure paradigme de către un grup de cercetători și trecerea acesteia în programa de învățământ ușurează munca cercetătorului, care nu mai trebuie să justifice folosirea fiecărui concept introdus, lucrarea lui concentrându-se pe aspectele noi ale cercetării, cele vechi făcând parte din manual.
Profesionalizarea discursului științific și încorporarea lui în publicații de specialitate face ca știința să devină pe zi ce trece mai ezoterică, să se îndepărteze de latura sa de cultură generală. Astfel, specialistul se detașează încet dar sigur de nespecialiști, incluzându-i aici și pe specialiștii din alte domenii. Mai mult, adoptarea unei singure paradigme care orientează cercetarea întregului grup face ca un domeniu al unei științe să devină o nouă știință.

În Cursul „Tehnici de cercetare sociologică” al Prof. Univ. dr. Septimiu Chelcea de la Școala Națională de studii Politice și Administrative, Editura SNSPA, Facultatea de comunicare și Relații Publice, București, 2001, scrie:

„Termenul de „paradigmă” are sensuri multiple. În lucrarea Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat în nu mai puţin de douăzeci şi trei de sensuri, de la „o realizare ştiinţifică concretă” până la „un set caracteristic de convingeri şi preconcepţii”. Totuşi, cel mai frecvent termenul de „paradigmă” este utilizat cu sensul de model, exemplu sau pattern. Paradigmele reprezintă „realizările ştiinţifice exemplare”, „exemplele standard” sau „exemplele comune” împărtăşite de o comunitate ştiinţifică pentru formularea şi rezolvarea problemelor de cercetare. “Aceste exemple împărtăşite în comun pot îndeplini funcţii de cunoaştere atribuite în mod obişnuit regulilor împărtăşite în comun” (Kuhn, 1877/1982). Cunoaşterea cu ajutorul paradigmelor este o „cunoaştere tacită”, nu e cuprinsă în reguli, ci asemănătoare „învăţării observaţionale”, „precum ucenicul fură cunoştinţele de la meşter” – ca să folosim comparaţia utilizată de Mircea Flonta (1982) în studiul introductiv la lucrarea Tensiunea esenţială a lui Thomas S. Kuhn.” (pag. 13)

Vom aduce în atenția cititorului lucrarea lui Mircea Agabrian „O paradigmă sociologică a problemelor sociale” publicată în „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XII, nr. 5–6, pag. 463–473, Bucureşti, 2001. Lucrarea tratează câteva aspecte ale problemelor sociale, încercând să răspundă la căteva întrebări „simple”: „Ce sunt ele? De ce există? Cine este responsabil pentru apariţia lor? Cât de mult ne costă? Ce poate fi făcut în legătură cu ele?” (pag. 463)
Arătând că specialiștii nu s-au pus de acord asupra unei definiții a problemei sociale, redă una care crede că întrunește rigoarea necesară:

„O problemă socială este o condiţie care afectează un număr semnificativ de oameni în moduri considerate nedorite, despre care există simţământul că poate fi făcut ceva prin acţiunea socială colectivă.” (pag. 463)
În această definiție, el observă câteva criterii pe care trebuie să le întrunească o problemă pentru a putea fi considerată problemă socială:
-să afecteze un număr semnificativ de oameni (membri ai societății)
-să fie apreciată de un număr semnificativ de membri ai societății ca fiind rea
-să existe simțământul că ea poate fi soluționată
-soluționarea să fie făcută prin acțiunea socială colectivă a celor afectați care să exercite presiunea socială necesară căutării soluțiilor.

Autorul face o scurtă expunere despre câteva înțelegeri greșite ale problemelor sociale care dovedesc netemeinicia cunoștințelor celor ce dezbat și decid soluții pentru acestea. El afirmă:

„Mulţi oameni cunosc câte ceva despre problemele sociale, însă cunoştinţele lor sunt, în general, neorganizate, frecvent contradictorii şi adesea incorecte. De asemenea, sunt destui ziarişti, lideri de opinie, care în articolele şi editorialele lor încearcă să analizeze probleme sociale majore cu care se confruntă societatea românească, dar folosesc destul de aproximativ sistemul conceptual şi instrumentele metodologice ale sociologiei, economiei sau ştiinţei politice. Totodată, putem observa cu uşurinţă cum parlamentarii de orientări politice diverse au de obicei înţelegeri mult prea diferite despre natura şi cauzele problemelor sociale.” (pag. 465)

Un alt aspect tratat al problemelor sociale este atitudinea membrilor societății față de acestea. Constatarea că atitudinea oamenilor este diferită este pusă în seama valorilor prin care se judecă faptele. Astfel, indiferența este cea mai răspândită atitudine, urmată de acceptarea pasivă a necazurilor, cinismul unora fată de problemele sociale (cinism care duce la ipocrizie), sau o stare de vinovăție colectivă (în care problemele sociale sunt văzute drept pedeapsă divină). În contrast cu această atitudine, se află abordarea sociologică a problemei, care trebuie să urmărească:
„1. conştientizarea problemelor prezente cu care se confruntă societatea;
2. dobândirea de cunoştinţe factuale cât mai riguroase în legătură cu principalele probleme sociale; 3. înţelegerea originilor sociale ale acestora şi modul în care pot evolua;
4. abordarea inteligentă a relaţiei dintre teorie şi practică, astfel că toate teoriile trebuie testate şi, la rândul lor, toate politicile sociale care se aplică să se întemeieze pe teorii verificate şi,
5. un sens al perspectivei, astfel că o problemă trebuie văzută în relaţia acesteia cu trecutul şi prezentul societăţii, fără distorsiuni şi exagerări.” (pag. 468)

Autorul prezintă modalități de studiu al problemelor sociale în care detaliază trei modalități distincte dar obligatorii pentru studiul fiecărei probleme sociale:
„1. Studiul problemelor sociale prin abordarea dezorganizării sociale.
2. Studiul problemelor sociale prin abordarea devianţei personale.
3. Studiul problemelor sociale prin abordarea conflictului de valori.” (pag. 469-470)
Recomandăm cititorului să lectureze atent lucrarea, dar și bibliografia citată în aceasta.

Un punct de vedere în parte diferit privind teoria problemelor sociale o are Cătălin Zamfir exprimat în lucrarea „Probleme sociale” publicată în volumul „Enciclopedia dezvoltării sociale” apărut în coordonarea lui Cătălin Zamfir și Simona Stănescu la Editura Polirom, „Seria Collegium. Sociologie. Antropologie” coordonată de Elisabeta Stănciulescu, București, 2007, pag. 455-464.
Acesta consideră că definiția problemelor sociale trebuie completată și cu stările pozitive, explicând că este o provocare apariția unor oportunități de dezvoltare în condițiile în care nu există cunoștințe sau/și resurse pentru valorificarea acestora. Temele care formulează o problemă socială sunt:
„1. identificarea p.s.: fenomen/proces cu efecte negative sau oportunități de dezvoltare;
2. diagnoza naturii p.s.;
3. determinarea magnitudinii ei;
4. identificarea soluțiilor la respectiva problemă și evaluarea lor, pentru a alege o soluție sau un pachet de soluții; în aceastã categorie intră, firește, și identificarea și mobilizarea resurselor necesare soluționării p.s.;
5. voința colectivă de a acționa în vederea soluționării acesteia sau abandonarea voinței de a întreprinde o acțiune în acest sens.” (pag.455)

Autorul consideră caracteristic societăților moderne să își asume problemele sociale și să încerce să le rezolve. Acesta tratează despre condițiile evoluției ascendente și descendente a problemelor sociale, dar și despre manipularea lor de către actorii sociali.

Referindu-se la metodele de analiză a problemelor sociale, acesta consideră că metodologia cercetării trebuie structurată pe patru paliere:
-diagnoza problemei potențiale/actuale
-dignoza formelor de conștientizare a problemelor sociale
-analiza activității colectivității de a face față problemelor sociale
-identificarea de soluții la problemele sociale.
Autorul introduce o ierarhizare a problemelor sociale, aflate într-o anumită stare de interes (potențială, latentă, manifestă sau de centralitate), considerând centralitatea ei atunci când colectivitatea o consideră prioritară și investește resurse instituționale, colective și financiare pentru rezolvarea ei.

A venit rândul să vorbim puțin despre doctrinele sociologice. Aducem în atenția cititorului lucrarea lui Ion Aulaș (decedat în 1994): „Istoria doctrinelor sociologice – fragmente de note de curs – text stabilit și tehnoredactat de Ionuț Isac” , publicată în capitolul „Restituiri” din Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca – Seria Humanistica – VII – 2009, Editura Academiei Române, pag. 435-468. Autorul pornește de la a arăta că discursul despre un anume subiect poate fi caracterizat prin particularitățile sale în mai multe tipuri discursiale.
Spre exemplu, el poate fi științific (teoretic și testabil), altfel fiind caracterizat ca pre-științific sau neștiințific. Comentariul său este că abandonarea discursului științific înseamnă de fapt abandonarea societății moderne.

Al doilea tip discursial este cel filosofic, parțial cognitiv, care se învârte în jurul ideii de sens, evaluarea lui făcându-se după raportarea la sensul vieții.

Între cele două tipuri de discurs, autorul introduce discursul doctrinar, care preia în proporții diferite elemente din tipurile anterioare, iar ce le leagă este intenționalitatea științifică.
Autorul definește doctrina sociologică astfel:
„Prin doctrină sociologică înțelegem un discurs (o construcție ideatică) animat de intenția (programatică) a abordării științifice a socialului, societății, naturii, structurii și dinamicii acestuia.
[…] Chiar dacă doctrinele sociologice nu fac integral parte din domeniul discursului științific, ele au putut juca – de la apariție până astăzi – un dublu rol: au alimentat cercetările științifice ale realității și au animat acțiunea socială. Desigur, se pot da definiții diverse doctrinei sociologice sau sociologiei înseși. ” (pag. 490-491)
Autorul încearcă să arate că există mai multe doctrine sociologice, delimitate prin anumite criterii sau pachete criteriale, dar toate pornesc de la obiectul intenționalității doctrinei sociologice care este socialul, ca mod de ființare specific omului. (pag. 496)