^C) Sociologia românească în context european și mondial. Sincronismul sociologiei românești cu sociologia occidentală

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

În lucrarea „Istoria sociologiei românești. Suport de curs” întocmită de Maria Larionescu publicată online ^{https://www.scribd.com/doc/227195764/istoria-sociologiei}, prezentând „Seriile sociologiei românești” , autoarea scrie:

„După cercetările lui Traian Herseni (1907 – 1980), generaţia paşoptistă a stimulat cinci serii de reflecţii sociologice de natură politică (Herseni 1940: Cap. IV): sociologia justificativă sau liberală, sociologia critică sau junimistă, sociologia revendicativă sau poporanistă, sociologia utopică sau socialistă şi sociologia normativă sau naţionalistă. Acestora li se adaugă, spre sfârşitul sec. al XIX- lea, sociologia de catedră sau sociologia profesioniştilor.”

La promotorii conceptelor liberale, autoarea îi consideră ca fiind cei mai autorizați pe Ion C. Brătianu (1821-1891), Ion Ghica (1873-1915), Ştefan Zeletin (1882-1934).

Orientarea critică sau junimistă este considerată reprezentată de Titu Maiorescu (1840-1917) şi Constantin Rădulescu – Motru (1868-1957) .

Ideile poporaniste și țărăniste consideră că au fost susținute teoretic de Constantin Stere (1865-1936) şi Virgil Madgearu (1887-1940).

Orientarea naţionalistă sau normativă dezvoltată ca reacție la pătrunderea capitalului, culturii occidentale și populațiilor de etnie străină i-a avut ca principali reprezentanţi pe Mihai Eminescu (1850-1889), Aurel Popovici (1863-1917), A.C. Cuza (1857-1947), Nicolae Iorga (1871-1940) şi Simion Mehedinţi (1869-1962).

Gândirea utopică sau socialistă îl are ca remarcabil reprezentant pe Constantin Dobrogeanu – Gherea (1855-1920).

Sociologia de catedră s-a dezvoltat în sincronism cu gândirea sociologică occidentală, dar cu o contribuție românească originală. Autoarea scrie:

„Sfârşitul veacului al XIX – lea şi prima jumătate a secolului următor au însemnat instituţionalizarea sociologiei ca disciplină autonomă (în 1896-1897 sociologia fiind introdusă în curricula Universităţii din Bucureşti şi Iaşi), proces care a culminat în perioada interbelică prin apariţia primei şcoli sociologice moderne, Şcoala sociologică de la Bucureşti, întemeiată de Dimitrie Gusti (1880-1955) şi principalii săi colaboratori, H.H. Stahl (1901-1991), Mircea Vulcănescu (1904-1952), Anton Golopenţia (1909-1951), Tr. Herseni, etc. şi a Institutului Social Român (1921-1948; 2002-). Pe lângă membrii Şcolii de la Bucureşti, sociologia teoretică românească cuprinde creaţiile unor sociologi prestigioşi cum sunt Dumitru Drăghicescu (1875-1945), Petre Andrei (1891- 1940), Nicolae Petrescu (1886-1954), Eugeniu Speranţia (1888-1972), Traian Brăileanu (1882-1947), Virgil Iuliu Bărbat (1879-1931), Gheorghe E. Marica (1904-1982).”

Pentru a vorbi despre dezvoltarea socială și despre sociologia românească în context european și mondial, nu putem să nu amintim de Eugen Lovinescu, un gânditor român pe nedrept marginalizat și uitat. Acesta consideră că dezvoltarea umană se face în interdependență, popoarele înapoiate urmând calea popoarelor avansate, preluând de la acestea elemente prin care sa se dezvolte, oferind la randul lor celorlalți elemente proprii, atunci cand dezvoltarea lor ajunge la un anumit nivel. Principala lui lucrare sociologică, „Istoria Civilizației Române Moderne”, vol. I-III, 1924-1925, încearcă să dovedească parcursul dezvoltării moderne a României ca o necesitate general-istorică a tuturor popoarelor europene și nu numai.

În lucrarea lui Eugen Lovinescu „Istoria Civilizației Române Moderne. III. Legile Formației Civilizației Române” Editura Ancora, București, 1925, vorbind despre interdependența vieții materiale și morale, acesta afirmă:

„…în materie socială, nu se fac descoperiri. Pornind dela o constatare de fapte și chiar dela concepția modernă a solidarității civilizației umane, ea îngrădește rolul și meritul în a da o interpretare strict sociologică formației civilizației române.” (pag. 31)
După ce trece în revistă dovezi ale solidarității vieții europene pornind încă din perioada antică, din vremea lui Tacit, concluzionând, el ne spune;

„Revoluția franceză ne-a adus principiile sub regimul cărora se dezvoltă întreaga viață contemporană; Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1791 formează marea „chartă” a tuturor drepturilor moderne. Ea ne-a adus principiul suveranității naționale, al libertății individuale, al libertății religioase, al libertății presei și cuvântului, principiul egalității legale, fiscale și politice dela temelia tuturor democratiilor contemporane și, ca o urmare firească, principiul naționalităților ce ne configurează veacul.” (pag. 37-38)

Autorul face o analiză a principalelor curente sociologice românești începând cu mijlocul secolului al XIX-lea și caută dovezile acceptării de către acestea a ideii sincronismului în dezvoltarea popoarelor europene. El scrie:

„La baza mecanismului contemporaneității vieții noastre materiale și morale se află factorul unic al imitației, în care unii sociologi ca Tarde au văzut principiul de formație al tuturor societăților. Grupul social e privit astfel ca o reunire de indivizi ce se imită între dânșii. Existența imitației implică însă și existența obiectului de imitat; imitația presupune deci invenția. La originea oricărei invenții (în limbă, artă, știință, credință, etc) se află un inventator și un act individual. Invenția nu e nici ea, în genere, decât o încrucișare de imitații, în care intră, totuși, și un element personal…
Fără a intra în studiul unei teorii controversate și aprig combătute de alți sociologi, pentru care individul nu are realitate în afară de societate, punem, totuși, în imitație principiul formației instituțiilor noastre și elementul esențial al formației instituțiilor tuturor popoarelor.” (pag. 71-72)

După ce trece în revistă exemple de imitație între statele europene din cele mai vechi timpuri, imitație propagată cu mijloacele și viteza specifică acelor epoci, autorul afirmă:

„Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne puterea de diviziune a imitației a devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristica epocei noastre e tendența de generalizare și de uniformizare a obiceiurilor și a instituțiilor. Acest proces de unificare e, negreșit, ireversibil, deoarece nu mai putem concepe, fără un cataclism social, revenirea dela identitatea aproximativă a unei Europe cuprinse de o adevărată contagiune civilizatoare și, deci, nivelatoare, la o diversitate regională.” (pag. 77)

Lăsând cititorului plăcerea lecturării acestei interesante lucrări, prezentăm totuși câteva rânduri din concluziile autorului:

„Latin deci și cu virtualitățile sufletești ale tuturor popoarelor latine, poporul român, și prin poziție geografică și prin condiții istorice și prin religie, a fost fixat dela început într-un mediu de formație răsăritean, cu totul potrivnic structurii sale intime, iar principalele momente ale desvoltării sale culturale și naționale în tot decursul veacurilor XVI, XVII și XVIII au fost determinate de intermitente influențe occidentale. Istoria civilizației române moderne începe însă odată cu veacul al XIX, adică odată cu integralizarea contactului nostru cu apusul și cu schimbarea mediului nostru de formație: pornită mai de mult, revoluția dela 1848 reprezintă în mod simbolic momentul principal al acestei noi orientări intelectuale, economice și politice.
[…] Procesul acesta de importație a tuturor formelor civilizației apusene, cu corolarul contrastului între formă și fond, constatat de toti cercetătorii civilizatiei noastre – a fost criticat și de junimiști, care s`au pus din punctul de vedere al dezvoltării evolutive și de marxiști, care, privind orice structură politico-socială ca pe o creațiune a unei structuri economice, sunt în fond tot evoluționiști. În realitate însă procesul formației civilizației noastre ca și cel al tuturor statelor intrate brusc în contact, în solidarismul unei vieți cu mult mai înaintate, nu e evolutiv ci revoluționar.
[…] Ca și la alte popoare înapoiate (și am studiat cazul Rusiei și Japoniei) civilizația noastră nu se putea deci forma decât revoluționar, adică brusc, prin importație integrală și fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor desvoltate pe cale de creștere organică.
[…] Cum numărul „invențiilor” sau a „ideilor originale” ale unui popor este foarte limitat, se poate spune fără exagerare că imitația e prima formă a originalității, în acel înțeles că, prin adaptarea la unitatea temperamentală a rasei, orice imitație ia cu timpul un caracter specific. Originalitatea civilizației noastre ca și a civilizației ceor mai multe popoare nu stă, așa dar, în „eleborație” ci în adaptare și prelucrare.” (pag. 187-190)

Fără să contrazicem spusele lui Lovinescu, putem afirma că sociologia românească a produs o diversitate destul de mare de idei sociale, în afara celor pe care deja le-am amintit. Multe dintre ele au avut mai puțină influență asupra mersului societății românești. Ne vom ocupa mai puțin de acestea și ne vom concentra atenția asupra sociologiei socialiste și a sociologiei gustiene. Și prima și a doua s-au regăsit în teoria și practica sociologică din perioada comunistă, mai ales datorită faptului că sociologii din perioada interbelică au reușit să adauge și elemente ale sociologiilor practicate anterior, cu predilecție ale celei monografice, disciplinelor asupra cărora s-au reorientat după ce nu și-au mai putut exercita profesia de bază. Ruptura creată în 1948 prin interzicerea sociologiei ca disciplină didactică, a fost reparată după 1965, când ea a fost repusă în drepturi conform canoanelor noii orânduiri sociale. Sociologia marxistă a devenit sociologie marxist-leninistă, iar cea monografică a inclus teme ale conștiinței de clasă și ale evoluției acesteia în procesul transformărilor revoluționare, obligatorii în programul pentru crearea „omului nou” și avansarea societății spre comunism.

Vom continua incursiunea noastră în istoria sociologiei românești, după ce am trecut în revistă câteva doctrine sociologice care au fost exprimate în perioada de interes pentru această parte a lucrării și vom vorbi despre alte teorii, paradigme, curente și doctrine sociologice gândite de inteligența românească, pentru societatea românească. Dar mai întâi să animtim câte ceva despre anumite noțiuni și să oferim câteva lămuriri care să ne ajute puțin să înțelegem sensul celor spuse de specialiștii citați în lucrările noastre.