^E) Despre ordinea socială și drepturile omului

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Ne propunem să amintim despre sociologia socialistă, iar pentru acest lucru trebuie să pornim de la aspectele sociologice ale teoriilor lui K. Marx. Acesta părăsește viziunea socială a vieții sociale, despre care am dezbătut mai sus. Pentru el, nu conștiința determină existența, ci existența determină conștiința. Omul nu mai este autorul vieții sociale, ci este într-o relație determinată, necesară și independentă de voința lui, cu viața socială, dependentă la rândul ei, exclusiv de structura economică a societății, respectiv producția de bunuri și servicii, circulația, respectiv folosirea lor și consumul în scopul satisfacerii nevoilor societății. El explică faptul că forțele de producție se dezvoltă, cresc, iar relațiile de producție rămân în urmă. Astfel, societatea se divide în două grupuri: un grup care dorește conservarea relațiilor de producție și un altul care dorește primenirea lor în scopul atingerii performanțelor maxime de dezvoltare. Primul este reacționar, iar al doilea, revoluționar. Schimbarea nu se poate face decât prin revoluție. Alte clase, pături, sau categorii sociale nu au de ales decât să se alăture uneia dintre cele două, în această luptă.

Pentru cei care au apucat vremurile comunismului, nu este o noutate ideologia marxist-leninistă. Pentru ceilalți, sfatul nostru este să o studieze, pentru că este și va fi parte din gândirea sociologică a omenirii.

Am amintit despre schimbarea socială și despre revoluție. Au existat și există teorii privind schimbarea socială treptată, dar și pentru a redefini termenul de revoluție, astfel încât el să nu mai înspăimânte clasa politică. Am mai amintit despre contribuția lui Mihai Ralea, care a dezvoltat teoria „revoluția-crimă și revoluția-succes” în care „dacă revoluția nu are succes, ea suportă consecințele legilor penale care incrimineaza conspirația și revolta contra statului de drept. Dacă ea are succes, iar transferul de putere se realizează, clasa politică ajunsă la putere își declară singură legitimitatea.”

Dacă vorbim despre schimbarea socială, considerăm că trebuie să amintim despre ordinea socială, evident, pentru că marxismul presupune schimbarea unei ordini sociale vechi considerată retrogradă, cu una nouă, considerată progresistă. Nu vom merge mai departe să ne întâlnim cu social-democrația română până nu vom parcurge câte ceva despre acest subiect interesant.

În lucrarea profesorului Nicolae Basilescu „Ordinea Socială și adversarii ei. Socialism. Comunism. Anarhism. Causele revoluțiunilor sociale” Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, București, 1938, care reproduce cursul ținut la Facultatea de drept din București în anul universitar 1936/1937, se face o analiză a stării de lucruri din lume din acel moment și se constată cu îngrijorare:

„Foamea este o rea sfătuitoare: acești nenorociți au crezut, și cred încă, că remediul miseriei lor stă în resturnarea Ordinei sociale actuale și înlocuirea ei cu mistica socialisto-comunistă. Aceeace este adevărat este că uraganul, care suflă peste omenire cu atâta furie azi, vine de la Nord-Est.
După ce a resturnat Tronul centenar al Țarilor săi – după ce a măcelărit pe ultimul Țar cu familia lui cu tot, – Revoluțiunea rusă a crezut că a sosit momentul să restoarne și ordinea socială înseși și să întroneze în locul ei Ordinea comunistă absolută – Bolșevismul – adică Marxismul împins până la cele din urmă ale lui consecințe, – prin a contrario de Mencevism, care înseamnă un Marxism moderat, realisabil prin etape.
Uzinele au fost ocupate de lucrători, care s`au constituit în Soviete pentru a le exploata, – nu în profitul lor ci în acela al Statului.
Pământurile au fost împărțite la țărani – pentru a le cultiva. – nu în profitul lor, – ci în acela al Statului, – căci rodul lor aparține tot Statului.
Statul singur poate cumpăra și vinde, – el singur poate face un comerciu internațional.
O dată acest regim întronat și udat cu șiroae de sânge și de lacrămi, – el nu se mulțumește să guverne în granițele acestui vast imperiu – cel mai mare din lume – imperiu care înumără peste 170 milioane de locuitori – și stă călare pe două continente – pe Europa și pe Asia – el pretinde să se impună tuturor țărilor de pe glob, – să devină regimul social general al omenirei – al tuturor Statelor constituite de pe glob.” (pag. 8-9)

Poate temerea autorului era nejustificată la acea vreme, dar ea s-a dovedit corectă având în vedere evoluția politică ulterioară a omenirii.

Despre ordinea socială s-a scris și se va mai scrie mult. Cităm și noi cîte ceva, să nu lăsăm cititorul să caute singur.

Ordinea socială poate fi definită ca o desfășurare normală, fără tulburări, a vieții sociale, în cadrul unui ansamblu de legi și practici sociale. Ordinea socială este o consecință a nevoii de cooperare socială a indivizilor. Conceptul de ordine socială poate fi privit drept o îmbinare a conceptului de social cu aceea a conceptului de ordine.

Dacă, în aparență conceptul de social poate fi definit ca o acțiune împreună a oamenilor, ce stă în spatele acestei acțiuni comune este de fapt o îmbinare, care trebuie să fie funcțională altfel nu rezistă, a universului psihologic al fiecărui individ care compune grupul, îmbinare care creează ea însăși o psihologie a grupului, care influențează individul. Despre aceasta poate fi citit mai pe larg în lucrarea colectivă „Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane” a autorilor: Alina Duduciuc, Loredana Ivan și Septimiu Chelcea, editura „Comunicare.ro”, București, 2013.

Iată ce găsim scris acolo:
„Dacă acceptăm că psihologia socială este domeniul de cercetare de care se ocupă psihosociologii, ajungem la o definiție descriptivă a acestui domeniu de cunoaștere. Social Psychologists Directory (2003) conturează destul de exact situația. Iată care este în prezent aria de preocupări ale psihosociologilor: agresivitate/violență, ajutor/comportament prosocial, atitudine, atribuire, comportament nonverbal, comportament organizațional, comunicare, cultură/etnicitate, evoluție/genetică, gender, internet/ciberpsihologie, judecată/luarea deciziei, motivație/stabilirea scopurilor, percepția persoanei, personalitate, persuasiune/influență socială, psihologie socială aplicată, relații intergrupuri, relații intime, rezolvarea conflictelor, sănătate.
[…] Consider că „interacțiunea comportamentală” conferă specificitate psihosociologiei, acceptând că psihologia socială se distinge de alte științe nu atât prin obiectul ei de studiu, cât mai ales prin modul de abordare a fenomenelor de care se ocupă. Așa cum foarte inspirat spunea Martin Gold (1997), „mozaicul psihologiei sociale include piese din toate științele sociale”. ”( pag. 14-15)

Chiar dacă lucrarea este vastă, ea merită lecturată pentru descoperirea unui univers necunoscut cititorului nespecialist.

Conceptul de ordine pune și el probleme multiple. Așa cum am obisnuit cititorul, avem să cităm din autori care știu mai multe decât noi. În lucrarea „Concepte de ordine juridică” a lui Emil George Moroianu, publicată în „Revista Studii de Drept Românesc” , a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, an 20 (53), nr. 1–2, p. 33–42, Editura Academiei Române, București, ianuarie–iunie 2008, scrie:

„Conceptul de ordine este un instrument metodologico-teoretic utilizat odată cu teoria generală a sistemelor, beneficiind de o definiţie nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi, de reservationes mentalis, încă din anii ‘60. Totuşi, forme preconceptuale se pot descifra în unele texte din antichitate, începând cu presocraticii, în special plecându-se de la înţelegerea raportului dintre ordine naturală – ordine socială – ordine morală, cu consecinţe pentru ordinea juridică.
Este foarte adevărat, conceptul de ordine este de sorginte teologică (în mod deosebit, la Fericitul Augustin), însuşit de către filosofiile fizicaliste (excelând în utilizarea sa teoriile mecanice ale secolelor XV – XVIII), adoptat de biologie mai ales la început şi mijloc de secol XX. Nici ştiinţele politice nu ignoră un astfel de concept, orice discuţie privind raportul dintre putere şi politică propunându-şi ca valoare esenţială, din punctul de vedere al guvernanţilor, conceptual de ordine, politicul fiind ,,activitatea socială care îşi propune să asigure, prin utilizarea forţei în mod general bazată pe drept, securitatea exterioară şi concordia interioară a unei unităţi politice particulare care să garanteze ordinea în mijlocul luptelor generate de diversitatea şi de divergenţa de opinii şi de interese”.
În literatura noastră juridcă, primele discuţii mai sistematice asupra conceptului de ordine au fost propuse de doctrină începând cu anii ’90, îi amintim astfel, aici, doar ilustrativ, pe profesorii Raluca Migu-Beşteliu, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Gheorghe Mihai, Roxana Munteanu, care au făcut distincţii între ordine internaţională şi ordine statală, ordine internaţională şi ordine comunitară, ordine publică, ordine de drept şi ordine juridică. ”

În lucrarea „Ordinea de drept și justiția” întocmită de Emilian Ciongaru, publicată în Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 1/2012 pag. 29-40, scrie:

„O definiție completă a dreptului ar fi aceasta : “dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat , care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate , într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților , a apărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de dreptate.” Petre Țuțea spunea că “ordinea de drept este una din mărețiile omului”. Ordinea de drept este condiționată de următorii factori : norme sociale , relații sociale reglementate prin aceste norme , conformitatea comportării oamenilor ce intră în aceste relații cu prevederile normelor . Conditia obligatorie pentru creearea ordinii de drept o constituie respectarea prevederilor normelor juridice , adică realizarea principiului legalității. Ordinea de drept este rezultatul realizării prevederilor dreptului în relațiile sociale sau desfățurarea relațiilor supuse reglementării juridice în strictă conformitate cu normele dreptului.” (pag. 29-30)

La finalul lucrării, autorul scrie:
“Concluzionând, ordinea de drept înseamnă o rânduială, o aşezare a relațiilor sociale în baza normelor juridice, a dreptului, într-un stat de drept aceste norme juridice, obiect al legalității, trebuie sa fie emanația democratică a voinței poporului prin intermediul organelor legislative democratic constituite. Principiul supremației legii ca formă a legalității, implică respectarea Constituției, a legilor dar şi a actelor normative subordonate legii precum şi a actelor concrete de aplicare. Toate acestea nu reprezintă un scop în sine, ci urmăresc, în ultima instanță, asigurarea drepturilor şi libertăților cetațeneşti în societate. Justiția înseamnă egalitate şi aceasta egalitate a justiției are în vedere atât interesul general al statului, cât şi interesul individual al cetățenilor.” (pag. 37)

Am văzut mai sus o vorbire despre drept ca apărător al „drepturilor esențiale ale omului”. Ne interesează să vorbim puțin despre existența acestor drepturi, pentru că știm despre ele că s-au modificat de-a lungul timpului.

În volumul „Jean Jaques Rousseau. Despre Contractul Social sau Principiile Dreptului Politic. Traducere și studiu introductiv N. Dașcovici. Ediție îngrijită, postfață și note Alexandra Bârna” , Editura Mondero, București, 2007, în studiul introductiv intitulat „Concepția Contractului Social din punctul de vedere al filosofiei politice” , N. Dașcovici scrie:

„Omul are drepturi şi este moral în starea de natură? Cu alte cuvinte, natura e juridică şi morală? Un viguros cugetător francez, profesorul universitar Duguit, se întreba în tratatul său de Drept constituţional: ce drepturi ar avea individul care ar trăi singur, izolat, într-o pustietate completă? Ce drepturi are Robinson în insula lui? Răspunsul foarte precis şi simplu va fi că natura este a-juridică: dreptul nu există decât în societate, el are un caracter uman, social dacă voiți, dar nu natural. Şi tot aşa în ce priveşte morala: natura nu poate fi decât a-morală. Dovadă: variabilitatea moralei în timp şi-n spațiu. Astfel drepturile naturale – „omul s-a născut liber, dar trăieşte-n lanțuri pretutindeni” – nu poate fi temelia contractului. Dreptul, după un alt autor, este un ideal pe care-l concepe mintea omenească, mai presus de orice considerații materiale, un ideal sub puterea căruia lucrează toate fiinţele cu ratiune, aşa cum celelalte viețuitoare lucrează sub puterea instinctelor. Şi această concepție tinde să se realizeze sub forma raporturilor dintre omeni prin manifestarea de voință. Aşa concepută, ideea de libertate, derivând din ideea de contract, realizat prin manifestarea de voință şi sub imboldul concepției ideale de drept, îşi are explicaţiile ei fără nici un alt argument. Mintea omenească concepe, astfel, ideea de drept şi libertate ca ceva imaterial şi totuşi existent din moment ce s-a conceput.” (pag. 9-10)

Vedem deci că drepturile omului nu par a fi drepturi naturale, ci doar drepturi adoptate prin convenție de către comunități, conform voinței poporului, care are ca scop „asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești în societate”. Ori, de aici rezultă că voința poporului poate legifera oricum, dacă este liber exprimată.

Evoluția culturală a omenirii a dus la stabilirea unor drepturi ale omului, recunoscute și apărate la nivel mondial, unele „nederogabile”, pe care le enumerăm: dreptul la viață, dreptul de a fi liber de sclavie, dreptul de a fi liber de tortură.

Celelalte drepturi ale omului pot fi limitate sau anulate în anumite cazuri. Acestea nu sunt universale, deoarece intră în contradicție cu unele culturi. Drepturile omului care corespund tradiției culturale occidentale, de sorginte iudeo-creștină, sunt diferite de drepturile omului adoptate de alte comunități prin „voința poporului”. Putem să ne referim la comunitățile musulmane, unde, spre exemplu, drepturile femeilor sunt stabilite conform tradiției emanate de religia islamică, la comunitățile asiatice dominate de ideea tradițională de subordonare sau loialitate, în care anumite categorii de populație renunță voluntar la libertățile personale, sau la societățile în care stratificarea socială în caste a creat alt fel de mentalitate cu privire la ordinea socială. Pentru instituirea anumitor drepturi ale omului în diverse situații sau diverse state, au fost încheiate mai multe convenții internaționale privind drepturile omului.

Să recapitulăm parcursul nostru de până acum: am dezbătut puțin despre viața socială, în opoziție cu viața privată, forțele sociale, ordinea socială, ordinea de drept, schimbarea socială, drepturi naturale, drepturi nederogabile.