“Pentru literatura noastră, Eminescu este un concept.”
Nichita Stănescu

Ce se mai poate scrie despre Eminescu, ca să nu fie considerat un reflex de a scrie orice, numai pentru că trebuie să-l aniversam? Au scris alţii sute şi mii de pagini, de la mari poeţi, la simpli literaţi, încât este greu să mai pui pe cântarul valorii lui Eminescu ceva să conteze. Personalitatea i-a fost întoarsă pe toate feţele, creaţia sa a devenit un pământ roditor pentru valul de scriitori şi poeţi ce i-au urmat.

Spunea Ion Scurtu în introducere la volumul “Biblioteca Scriitorilor Români. M. Eminescu. Scrieri politice şi literare. Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste. Vol. I. (1870-1877) Ediţie Critică. Bucureşti. Institutul de arte grafice şi editură Minerva. Str. Regală, 6. 1905”, pagina V: “…însemnătatea de scriitor a lui Eminescu e mult mai largă decât să poată fi cuprinsă în sfera literaturii pure: ea trebuie căutată şi în afară de cercul consideraţiilor specific literare, alminteri n`ar fi cu putinţă alcătuirea unei icoane, cu totul reală şi deplină în toate notele caracteristice, a vieţii şi activităţii marelui poet şi cugetător.”

Orice român are în memorie câteva versuri de-ale lui Eminescu, pentru că cel mai profund trăieşti muzicalitatea limbii române prin versurile lui.
Dorul de Eminescu este însă al celor ce-l cunosc, al celor ce le-a dat, al celor ce au devenit prin el.

Îi spunea Nichita:

“Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale…
…ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.”

Încercând să ni-l apropie, Nichita ne spune:

“Atâta să nu uitaţi: / că el a fost un om viu, / viu, / pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi / că el a băut cu gura lui, – / că avea piele / îmbrăcată în ştofă.”

Eminescu a avut o creaţie inegală, o viaţă controversată, iar boala şi moartea sa au generat o adevărată teorie a conspiraţiilor. Contemporanii săi l-au apreciat, l-au ignorat sau l-au calomniat.

Voi reda mai jos câteva atitudini în contrast, ale contemporanilor săi, pentru a stârni interesul cititorilor pentru o astfel de lectură.

Debutul literar al lui Eminescu a fost făcut prin publicarea poeziei “De-asiu ave…” în revista lui Iosif Vulcan: “Familia. Foia enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni.”, an II, Nr. 6, “Pest`a, 25 fauru 9 martiu 1866”. Acesta i-a şi schimbat numele în „Mihaiu Eminescu”. Nu se ştie ce l-a determinat pe Eminescu să trimită poezia ( Iosif Vulcan afirma că i-a trimis “nişte încercări literare”, nu o singură poezie) acestei publicaţii din Budapesta, sau dacă a mai trimis-o şi altor publicaţii şi a fost refuzată. Încrederea lui Iosif Vulcan în harul poetic al lui Eminescu, deosebindu-l de un simplu versificator, a dus la publicarea a 12 poezii în această revistă în perioada 1866-1869. Această apreciere a pus surcele pe jarul care licărea în sufletul tânărului poet, generând vâlvătaia ce va lumina naţia română, în veac.

Revista „Familia” Nr. 26 Anul XXV, 1889, Oradea Mare (Nagyyarad), 25 iuniu/7 iuliu este un număr dedicat lui Eminescu. După ce publică cele 12 poezii ale începuturilor literare ale lui Eminescu, Iosif Vulcan scrie un „Epilog la primele poesii ale lui Eminescu”, din care citez:

„Ca să cunoscem deplin p`un mare poet nu este de-ajuns să-l studiăm numai in culmea gloriei sale, când talentul seu străluceşce mai admirabil, ci trebue să ne coborîm la inceputul carierei sale, la primele-i incercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s`a desvoltat şi unde a ajuns şi pe temeiul acestora in cele din urmă să-i putem face portretul literar…Mi-aduc ş-acuma bine aminte, cum într`o dimineţă de februarie din 1866 primii o scrisore din Bucovina, in care un tiner-după cum scriea-de 16 ani îmi trimetea nişte incercări literare. Era tinerul Mihail Eminovici. Armonia versurilor şi figurele-i plastice, considerând starea nostră literară de atunci şi`n deosebi etatea tineră a autorului, me frapară şi deschisei cu plăcere colonele foii mele acestui nou talent şi viitor poet…De atunci a trecut un timp indelung. Junele de 16 ani s`a tot urcat, a devenit un lucefer al literature nostre, carele a dat o direcţie nouă poesiei române ş-apoi a dispărut ca un meteor in abisul veciniciei…Şi-acum, cînd l`am perdut pentru totdeuna, intocmai cum adunăm suvenirile unui mort scump şi cum tote ne par mai preţiose: astfel şi primele lui poesii au o valore şi mai mare pentru toţi iubitorii de literatura română. Aceste inspiraţiuni juvenile au pentru noi un farmec deosebit şi desigur nu va fi nime, care să nu le citească cu nesaţiu până `n sferşit. Căci este forte interesant a vede, cum a-nceput acela, carele a sferşit atât de imposant.”

Titu Maiorescu l-a adus în prim-planul marilor poeţi români pe Eminescu prin lucrarea „Direcţia Nouă. Alexandri. Eminescu. Botnărescu. (Matilda Cugler. Şerbănescu. Petrino.)” publicată în revista “Convorbiri literare”, Anul V, nr. 6, apărută în Iaşi la 15 mai 1871, unde, la pag. 90 scrie:

“Cea mai bună din cele trei poesii ale D-lui. Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, unu progresu simţitu in precisia limbagiului şi in uşurinţa versificării. Dar şi aici, ca in celelalte, sunt defecte, ce trebuescu neaparat indreptate. Abusu de cuventul pală, care poate n’ar trebui usatu delocu, uneori găndiri şi expresii pre obicinuite, multe rime rele. Nu intelegemu, nu putemu admite această negligenţă formei. Nepăsarea publicului romănu, care in aceeaşi linie cu adevăraţii poeti pune şi pe Tăutu, Hajdeu e tutti quanti, şi pe de altă parte precipitarea intregei noastre activităţi intelectuale, ce se vede produsă sub neliniscea unei ameninţări permanente, explica, dar nu excusă defectul arătatu. Togmai spre desceptarea publicului romănu din nepasarea lui trebue presentate numai formele estetice cele mai curate, şi in mijiocul agitărilor politice şi sociale arta este anume chemată a ne dà unu limanu de adăpostu. Cănd mişcarea altfeliu trecătoare a unei inimi pline de simtiri vrea să se intrupeze in forma poesiei, ea prin chiar aceasta intră intr’o lume, unde timpul nu mai are intelesu. Cea mai scumpă ingrijire pentru curăţenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepţia lui să remănă o moscenire neatinsă a generaţilor viitoare. Şi care poetu, in momentul adeveratului entusiasmu, nu ar trebui să uite marginile actualităţii şi incălditu de rada unei increderi adese ilusorie, nu si-ar inălţa aspirarea spre o nemurire omenească?”

În volumul “Mihail Eminescu. Diverse. Cu o prefaţă de I.L. Caragiale. Iaşi. Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga”, 1891, la pag. III-VIII apare “În loc de prefaţă” lucrarea scrisă pe 18 iunie 1889 “In Nirvana”, un omagiu sincer al celui care îi fusese prieten şi confident. Acesta scrie:

„Aşa l`am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu`i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată frumoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!…
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub , n`am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această natură iritabilă de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi”

În continuare, la pag. IX-IVX se publică altă lucrare a lui Caragiale, “Ironie”, scrisă în iulie 1890, din care redau:

„Ieri d`abia `l cunoşteau şi`l apreţiau câţi-va prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, <în lipsă aproape absolută de subsistenţă ameninţat de cea mai mare mizerie>, şi astăzi se mânîncă mulţi bani – direct, cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de … hârtie velină – mai ştiu eu de ce!
Atat de desăvîrşită necunoaştere şi părăsire în viaţă, s-apoi, într`o clipă, atâta sgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte!
Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?”

În lucrarea „Două Note” publicată în acelaşi volum, la paginile XV-XX, scrie:

„Care artist, care amator, care om de bun-simţ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o mesură a lui Beethoven, ori să potriveasca coapsa lui Apolon sau şoldul unei Venere după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitatile şi defectele ei, ceva sfînt, fiind-că `n ea se `ntrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decăt chiar a neamului seu întreg, gîndiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teama de exagerare, s`a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam.”

În volumul „Mihai Eminescu. Poezii (Complecte) Iaşi. Editura Librăriei Fraţii Şaraga.”, 1893, A.D. Xenopol publică la pag. III-VIII o prefaţă în care scrie:

„Cine l`a înebunit pe Eminescu, căci contest cu energie că el să fi înebunit de la sine? L`a înebunit ţara lui, poporul lui ce nu l-a cunoscut, ce nu a vrut să facă în folosul lui, cît a trăit, nici o jertfă spre a-i procura mijloacele subzistenţei, ci l-a lăsat să-şi tîrască viaţa în o neagră mizerie şi să moară în o casă de nebuni?”

În lucrarea „Istoria Limbei şi Literaturei Române de Ar. Densuşianu. Profesoru la Universitate. Ediţiunea a doua. Iaşi. Tipo-Litografia H. Goldner Str. Primăriei Nr. 17. 1894”, la pag. 301-303 scrie:

„Mihaiu Eminescu (1849-1889) este cel dintâiu poetu bolnavu seu dezechilibratu, în literatura română…
Elu lumea românescă n`o cunosce şi, afară de vre-o doue-trei reminescenţe, poesiile sale nu posedu altu-ceva etnicu-românescu, nici ca natură încungiurătore, ţeră şi poporu, nici ca vieţă etică: idei şi datine, dureri şi bucurii, aspiraţiuni şi lupte; dincontră face apoteosa celui mai selbatecu vandalismu strigându: şi a predica apoi asemenea idei funeste chiar la noi, care togmai multu trebue se lucrămu până ne vomu reculege din sdrobirea şi vandalismulu secoliloru trecuţi! O altă consecinţă naturală a stării sale bolnave a fostu, ca poesiile sale suntu în generalu fără legătură internă, desordonate şi confuse. Sentimentulu iubirii ce-lu preocupă aprope în tote poesiile, este unu sentimentu bolnăviciosu, lipsitu de ori-ce înălţare nobilă şi aventu idealu, şi este atrasu numai de materia brută…

Chiar decă fondulu n`ar` fi străinu, săracu şi bolnavu cum este, greşelele de formă, ca numeru şi calitate, suntu atâtu de enorme, încâtu ar` sdrobi, din punctu-de vedere alu adeveratei arte, chiar şi celu mai strălucitu cuprinsu. Tote acestea, fondu şi formă, puse în asemenea condiţiuni, au pututu fi uşoru imitate de toţi începetorii, distrugendu înse în ei ori-ce aventu şi originalitate.”

În lucrarea „Eminescu şi Lenau” publicată în volumul „Ionescu Raicu-Rion. Scrieri Literare. Ediţia Întăia. Iaşi. Tipo-Litografia H. Goldner, Strada Primăriei, 1895: ”

„ Asemănarea dintre Eminescu şi Lenau a fost susţinută prin unele reviste literare ale noastre şi tonul trist şi pessimist al poeziilor lor, s`a părut acestor asemănători de profesie, un motiv suficient de a susţinea că: Eminescu e Lenau al Romîniei. Această apropriere nederaptă a servit apoi de suport micilor patimi egoiste şi ne satisfăcute care au ajuns pănă a susţinea că Eminescu a falşificat şi tradus pe Lenau”

În gazeta „Amiculu Familiei. Diariu Beletristicu şi Enciclopedicu-Literariu cu Illustraţiuni. Nr. 12 An XIV 1890 Gherla Iunie 15”, este publicată lucrarea lui Antoniu Bălibanu “Mihailu Eminescu 1849-1889. -Schiţă biografică-”. Acesta scrie, printre altele:

„Ore pote se fia suflare românescă pre rotogolulu pămentului, care se nu semtă unu mare regretu, o adencă dorere, în cele din lăuntru ale sale la aniversarea dîlei de 15 Juniu v. 1889? E mai cu nepotinţă se credemu aşa ceva, cându ne aducemu a minte că în acea dî fatală a apusu de pre orizonu luceferulu poesiei române; strălucitulu şi genialulu nostru poetu, care cu poterniculu farmecu alu spiritului seu adencu şi pătrundetoriu a datu unu nou aventu poesiei române, celui mai puternicu poetu naţionalu alu nostru, Mihailu Eminescu-a încetatu de a mai cânta. Regretu e mare întru adeveru, pentru-că Eminescu era unu fenomenu literaru, cea mai măreţă figură a poesiei române, rege alu cugetării omenesci, celu mai mare poetu-filosofu, celu mai mare cugetătoriu şi scriitoriu pessimistu alu Româniloru elu era mărire naţională, care, precumu se esprimase Dlu D. A. Laurianu despre elu, n`a fostu numai unu confrate de talent în pressă, nu numai unu prietinu statornicu la dîle grele, ci unu poetu, care spintecă norii, spintecă nemărginirea cu cugetulu seu şi află din colo de stele forme noue pentru cugetarea românescă; Eminescu ca poetu a fost unu titanu, iar ca diaristu unu atletu, care ştia, se exprime în versuri totul cea-ce natura omenescă are mai intimu, mai delicatu şi mai sântu în senulu seu.”

În publicaţia „Unirea. Foia besericesca-politica. Anulu I, Blasiu 25 Aprilu 1891, Numerulu 17”, la pagina 133 apare atenţionarea:

„Atragemu atenţiunea, onoraţiloru cetitori la studiulu criticu „Mihailu Eminescu”, a cărui publicare o incepemu in partea scientifica-literaria a nrului de faţia. Studiulu acest’a va urma in mai multi numeri, si suntemu convinşi că prin publicarea lui facemu unu servitiu nepretiuitu iubitului nostru poporu, care prin ideile cuprinse in poesíile lui Eminescu este ameninţiatu in averea sa cea mai scumpa, in credinti’a sa. — Incunoscintiàmu totu odată pre on. publicu cetitoriu, că acestu studiu, dupa-ce se va termin’a publicarea lui in colonele „ Unirei”, se va eda si in brosiuri, pentru cá sè póta străbate in cercuri câtu mai largi.”

Începând cu numărul 17 al publicaţiei, consecutiv până în numărul 34/22 august 1891, în partea „şciinţifică-literară” apare lucrarea “Mihailu Eminescu. Studiu Criticu”. Ulterior, lucrarea a fost publicată în volumul “Biblioteca „Unirei”. Mihailu Eminescu. Studiu Criticu. Blaşiu, 1891. Tipografia Seminarului arhidiecesanu.”
Chiar dacă lucrarea nu a purtat numele autorului, se ştie că ea aparţine lui Alexandru Grama, profesor şi rector al Academiei Teologice Greco-Catolică din Blaj şi cofondator al publicaţiei „Unirea”.

Redau mai jos câteva pasaje din lucrare, nu cele mai virulente, desigur, pentru a nu răni orgoliul iubitorilor de Eminescu.

„Domnulu Maiorescu în criticele sale la pagina 351 dice despre Eminescu, că e unu omu “blasatu în cugetu”. Candu dici înse despre cineva, că e “blasatu în cugetu”, atunci aceea atâta însemnează, că acela e tempitu pentru orice idei, interese şi delicii sufleteşci şi sociali. Şi apoi celu tempitu pentru atari lucruri de securu, că prin cugetările sale nu va fi nice cându în stare a procura altora desfatare. Căci ceea ce nu-lu mişca pre elu, aceea numai nu va fi chiar elu în stare a face să mişce pre alţii. Orbulu nu va inveţa pre alţii să se desfăteze în frumseţea şi joculu coloriloru…

La 1889 more Eminescu. Alarmulu foiloru atunci a devenitu formalu asurditoriu. Plângeau după ele multe nu din inimă, ci ca bocitorile platite după morţi. Tenerimea din Bucureşci se pune sa fundeze o foiă intitulată „Eminescu”; se strângu colecte, să-i redice monumentu, se facu reclame în favorulu lui şi prin foi germâne, cari până atunci nice de nume nu i-au auditu. Ma unii se apucară şi numeră, câte versuri, câte cuvinte a scrisu Eminescu în poesiile sale. Totu lucruri pentru a îmbeta lumea. Ce se facă bietulu publicu, care nu se ocupă multu cu literatura? Trebuieşce să credă, că Eminescu, în adeveru a fostu unu geniu, decă se întemplă lucruri de aceste la mortea lui.”

Lucrarea are un sfârşit care dădea fiori, dar acum starneşte un zâmbet îngăduitor:

„Purtat`a bietulu Românu în urma tristeloru împrejurări ale timpului destule juguri. Purtat`amu noi jugul feudalismului şi alu Calviniloru, purtat`au fraţii nostri de dincolo jugul Fanarioţiloru, purtat`amu cu toţii jugulu limbei slavice. Aşa ruşinosu însă ca jugulu lui Eminescu n`a fostulu nici unulu. N`a fostu nici unulu, căci în acelea ne-au înjugatu străinii, în alu lui Eminescu însă ne-au înjugatu Românii, cari suntu carne din carnea nostră şi sânge din sângele nostrum. Viitorulu le va sci resplăti de securu, dacă nu le-a resplătitu presentele.”

Azi, jugul lui Eminescu ne ţine în limba română!