Cronologie pentru o istorie a dicţionarului limbii române

Lucrările lexicografice atingătoare de limba română ale secolului al XVIII-lea

După ce am trecut în revistă lucrările lexicografice de la începuturi până la sfârşitul secolului al XVII-lea, păstrate până la noi, ne permitem să tragem câteva scurte concluzii care ţin cont de informaţiile deţinute până în prezent.

Primele consemnări ale unor cuvinte româneşti sunt nume de persoane sau denumiri care sunt sau provin din substantive comune „intercalate în documentele nostre cele scrise în limba slavică”, cum ne spunea Hasdeu, afirmaţie consemnată în lucrarea noastră „Rădăcini în trecut”, publicată pe acest web site.
Ulterior acestora, limba românilor a prezentat interes pentru intelectualii europeni, care, întâi au afirmat, apoi au susţinut prin exemple lexicale că ea are origine latină. Prima lucrare care conţine o listă de cuvinte româneşti de origine latină şi care s-a păstrat până la noi este lucrarea lui Gian Francesco Poggio-Bracciolini Disceptationes conviviales, redactată în anul 1451 în baza informaţiilor oferite de Filippo Scolari şi publicată prima dată în anul 1510.

Este greu de crezut că nimeni nu a scris româneşte până la data primelor dovezi păstrate. Pentru a înţelege mai bine începuturile scrierii în limba română, vom prezenta pe scurt contextul cultural al acelei perioade.

Limba de cult în Biserica Ortodoxă din teritoriile locuite de români era slavona, iar preoţii cunoşteau aceasta limbă. Chiar dacă slujba se ţinea în limba de cult, preoţii aveau cutezanţa să explice credincioşilor necunoscători ai limbii, pe înţelesul lor, sensul şi esenţa credinţei creştine. Exista aşadar interesul de a traduce şi în limba română fragmente din lucrările cu caracter religios, sau a cuvintelor care aveau corespondent incert în limba română. Studiind contextul în care au fost realizate aceste traduceri de propoziţii sau cuvinte, putem concluziona că ele ajutau şi preoţii sau călugării de etnie română să înţeleagă mai bine textele religioase.

În Transilvania exista o populaţie numeroasă de etnie română care era de religie ortodoxă şi alta, mai puţin numeroasă, de religie catolică. Limba de cult a Bisericii Catolice era latina. Mai mult, limba de cancelarie era latina. Aşa se explică apariţia în Transilvania a lucrărilor lexicografice în care, alături de cuvinte în limba română apar corespondentele lor în limba latină.

Nu putem neglija nici ipoteza interesului învăţământului laic de a se servi de traduceri sau lucrări lexicografice pentru instruirea învăţăceilor. Poate şi datorită faptului că ulterior acelor vremuri lucrările nu au mai prezentat vreun interes practic, ele au fost distruse, nefiind protejate precum cele din arhivele sau bibliotecile mănăstireşti. Aici ar putea fi citate drept exemplu şi lucrările lexicografice care au corespondente în alte limbi decât latina sau slava (greaca, turca – în Moldova şi Ţara Românească; maghiara, italiana, germana etc. în Transilvania).

În acest context cultural-religios, nu este de mirare că primele glosare sau încercări de traducere au folosit textele religioase slave, iar scrierea cuvintelor româneşti s-a făcut cu litere chirilice. Cele mai vechi aparţin mijlocului secolului al XVI-lea.

Un secol mai târziu, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, este întocmit şi se păstrează până la noi şi primul dicţionar român-latin, în care cuvintele în limba română sunt scrise cu caractere latine. Aceasta poate fi considerată perioada în care limba română începe să capete interes din partea occidentului, respectiv a vorbitorilor de latină.

Continuăm cronologia noastră prin prezentarea lucrărilor întocmite în secolul al XVIII-lea, un secol de mari prefaceri pentru cultura română.

Circa 1701
Dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea
S-a păstrat un fragment din manuscrisul unui dicţionar latin–român, descoperit de Timotei Cipariu, pe care acesta dorea să-l publice sub auspiciile Societăţii Academice Române.
Manuscrisul fusese întocmit de Theodor Corbea (secretar la curtea Domnului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu în perioada 1688-1714), probabil între anii 1691-1697 (după alţi cercetători, pe la 1701-1702), la solicitarea şi cu plata episcopului Mitrofan al Buzăului (episcop între 1691-1702). Titlul dicţionarului este: “Dictiones latinae cum valachica interpretatione” şi conţine 377 de foi, scrise pe două coloane: latină cu litere latine şi română, cu litere chirilice. Aceasta este prima lucrare lexicografică de tip enciclopedic alcătuită în spaţiul românesc. Inedit este că autorul a inclus în dicţionar peste 400 de nume de plante, atribuind şi denumiri latinizate unor plante de leac utilizate în acea vreme. Manuscrisul a fost daruit prin 1713 lui Radu, fiul lui Ştefan Cantacuzino, de către ierarhul Damascin de la eparhia Râmnicului.

În lucrarea: “Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, PAG. 10, Mircea Seche scrie:
“Partea românească cuprinde numeroase cuvinte şi forme vechi ardeleneşti, lucru explicabil prin originea ardeleană a autorului. Mai surprinzător este marele număr de neologisme prezente în lucrare, constând în primul rând în împrumuturi din limba latină.
Se constată, de altfel, că prin intermediul dicţionarelor bilingve şi poliglote au patruns neîncetat termeni noi în limba noastră; neavând la îndemână un corespondent românesc vechi pentru termenul străin, lexicografii au fost obligaţi adeseori (mai ales când limba de bază se înrudea cu limba noastră) să introducă drept corespondent chiar termenul de bază străin, adaptându-l la sistemul fonetic al limbii române. Corbea merge pe această linie, şi aşa se explică neologismele din lucrarea sa. El este, după toate probabilităţile, primul dintre lexicografii creatori de cuvinte, nu însă în spirit latinist.”

În lucrarea „Confluenţe lexicografice româno-maghiare din secolul al XVII-lea (Lexicon Marsilianum şi Contele Miklos Bethlen) ” publicată în revista „Dacoromania”, serie nouă, V–VI, 2000 – 2001, Cluj-Napoca, p. 251-262, Levente Nagy scrie:
„Din secolul al XVII-lea cunoaştem trei fragmente de dicţionare româno-latine sau latino-române. Primul este dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea –diplomatul lui Ferenc Rákóczi la Moscova şi Constantinopol. László Gáldi a demonstrat că sursa principală pentru dicţionarul lui Corbea (scris între 1693 şi 1703) a fost cea de-a doua ediţie (1611) a dicţionarului latin-maghiar al lui Molnár Albert Szenci. În cele mai multe locuri Corbea n-a făcut altceva decât să transpună ad litteram textul lui Szenci”
Acesta este primul dicţionar bilingv latin-român cunoscut.

În lucrarea lui Gheorghe Chivu „Nume de plante în texte vechi româneşti” , prezentată la Conferința Internațională de Onomastică „Numele și numirea”, Ediţia a II-a, Onomastica în spațiul public actual, Baia Mare, 9-11 mai 2013, scrie:
„În foarte cuprinzătorul manuscris intitulat Dictiones Latinae cum Valachica interpretatione, lucrare lexicografică alcătuită, la finele secolului al XVII-lea, de către Teodor Corbea, învăţat transilvănean cu pregătire cuprinzătoare ce s-a exersat, cu rezultate prozodice interesante, şi în transpunerea în versuri a Psaltirii, există, în cadrul celor aproape 38000 de intrări, circa patru sute de nume româneşti de plante, acoperind aceleaşi subclase terminologice relevate prin studierea primului Dictionarium Valachico-Latinum: arbori, arbuşti, pomi fructiferi, cereale şi legume, ierburi şi plante medicinale sau flori. (Ponderea acestor nume este însă, fapt uşor de remarcat, mult inferioară aceleia consemnate pentru denumirile de plante în primul lexicon original românesc.) Atenţiei acordate limbii române vorbite în jurul anului 1700 în Transilvania, respective interesului pentru consemnarea realităţilor locale i se alătură, în cazul acestui text, singular în scrisul vechi românesc, dorinţa lui Teodor Corbea de identificare a celor mai bune soluţii lingvistice, a celor mai potrivite echivalări pentru transpunerea textului model, Dictiones Latinae cum Valachica interpretatione al lui Albert Szenci Molnár.”

Dicţionarul lui Corbea a fost reeditat în anul 2001 la Cluj, sub titlul: „Dictiones latinae cum valachica interpretatione”(ediţie şi studiu introductiv de Alin-Mihai Gherman).

În lucrarea lui Mihai Gherman „Lexicografie şi gramatică în dicţionarul lui Teodor Corbea” , publicată în revista Dacoromania, serie nouă, V–VI, 2000–2001, Cluj-Napoca, paginile 161–164, scrie:
„Redactat cândva între 1691 şi 1702, Dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea este cel mai mare inventar lexical al limbii române vechi. Este o sursă pentru cercetarea istoriei limbii române şi, prin caracterul ei enciclopedic, o sursă inestimabilă pentru studierea orizontului cultural românesc în epoca lui Constantin Brâncoveanu. De asemenea, din punctul de vedere care ne interesează în acest articol, putem susţine că este prima lucrare lexicografică având la bază bune cunoştinţe de gramatică…
Dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea se dovedeşte, şi sub raportul concepţiei lingvistice, a fi o lucrare care depăşeşte cu mult nivelul lexicografiei din cultura noastră veche, anticipând, nu numai ca bogăţie a materialului lingvistic, ci şi în concepţie, lexicografia Şcolii Ardelene. Cunoştinţele sale largi de limbă fac ca această lucrare să fie, aşadar, interesantă şi din punctul de vedere al istoriei lingvisticii româneşti.”

1704
Scară a numerelor şi cuvintelor streine tălcuitoare
În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pagina 12, Mircea Seche scrie:
„De la 1704 datează prima încercare de glosar de neologisme: este cunoscută Scară a numerelor şi cuvintelor streine tălcuitoare, anexă pe care Dimitrie Cantemir o adaugă la Istoria Ieroglifică, în primul rând pentru a lămuri cititorilor cărţii o serie de termeni pe care îi foloseşte, încă necunoscuţi sau puţin cunoscuţi în limba română… Aceste glose, care însoţesc în primul rând traducerile, au avut un rol deosebit de important în popularizarea împrumuturilor noi. Cu toate proporţiile sale modeste, Scara lui Dimitrie Cantemir marchează o dată importantă în istoria lexicografiei române. Nu avem a face numai cu primul vocabular de termeni noi, ci, în mod implicit, decurgând din natura lucrării, cu cea dintâi lucrare lexicografică în care se folosesc definiţii explicative, prin perifrază…Glosarul lui Cantemir reprezintă de fapt şi cea dintâi încercare de dicţionar unilingv românesc: căci termenii “streini” pe care învăţatul moldovean îi explică la începutul lucrării sale apar frecvent în cuprinsul operei lui româneşti şi, prin urmare, cu sau fără voia lui, ei fac parte integrantă din vocabularul său; dovada o face însăşi adaptarea acestor termeni. Totodată, Scara lui Cantemir este şi primul dicţionar care cuprinde indicaţii etimologice, e drept, sumare şi în general lipsite de temei ştiinţific: alături de fiecare termen explicat se indică limba din care el a fost împrumutat, notată printr-o abreviere.”

În lucrarea: „Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Editura Polirom 2012”, Mihai Zamfir spune:
„Se ştie că terminologia limbii române îşi are începutul în perioada secolelor al XVII-delea şi al XVIII-lea, când apar gramatici şi lucrări lexicografice. Apariţia terminologiei în diferite domenii este legată de numele ilustrului savant şi al omului politic, D. Cantemir, care a elaborat în 1705 primul model de dicţionar explicativ, o anexă la romanul său „Istoria Ieroglifică”. În acest dicţionar sânt explicaţi 280 de termeni ce se referă la diverse domenii: social-politic, filozofic, diplomatic, militar, financiar, tehnic, matematic, anatomic, farmaceutic. De exemplu: dialectica, sofistica, mărime, cerc, materie, astronomie, stemă, epistolă, grai, ortografie, jurământ, decret, creditor, etc.”

În „Notă asupra lucrării Istoria ieroglifică”, volumul 7 din Integrala Manuscriselor Cantemir, editie coordonata de Constantin Barbu, se precizează: „Manuscrisul original al romanului Istoria ieroglifică se află în Arhiva de Stat de Acte Vechi a Rusiei, Fondul 1 81, ms. românesc numărul 1419, cu autograful lui Cantemir, pagină titlu plus 333 file (21,2 X 16,5 cm). În BAR Bucureşti copia lui Grigore Tocilescu se află în Manuscrisul 321. În Arhivele Statului Bucureşti se află în microfilmul 18 (copie moscovită).

Titlul complet al romanului este: Istoria ieroglifică în doasprădzece părţi împărţită, aşijderea cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare, iară la sfârşit cu a numerelor streine tâlcuitoare, alcătuită de Dimitrie Cantemir.”
În fapt, lucrarea nu a exercitat vreo influenţă asupra limbii române, deoarece ea a rămas în manuscris până la prima publicare, în 1883.

1705
Vocabular de botanică slavo-român (Fragmentul de la Bistriţa)
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2456 un miscelaneu format 20,5 X 14,5 care conţine 172 de file.
Primele 86 file, care conţin şi un lexicon, au fost scrise de un călugăr de la Bistriţa prin anul 1705.
Filele 52-72 conţin un Vocabular de botanică slavo-român.
Manuscrisul conţine mai multe însemnări în afara textului, care au permis o datare aproximativă: „Această carte iaste a părintelui Serafim ieromonah, Mînăstirii Bistriţii. Leat 7214”(1705). Textul este scris cu litere greceşti. Datarea este însuşită de Gabriel Ştrempel.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la paginile 276, 277.
Paginile 104-glosar de erburi şi 144-glosar de pomi au fost redate în lucrarea „Chrestomatie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI-XIX), dialectale şi populare, cu o introducere, gramatică şi un glosar româno-francez de M. Gaster vol.I. Introducere, Gramatică, Texte [1550-1710] Leipzig, F.A. Brockhaus. Bucuresci, Socecu & Co. 1891”, la paginile 355-357, sub titlul „Glosar de plante slavono-român”.

Fragmentul de la Bistriţa este analizat în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile.Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale.Strada Doamnei 16. 1900.Preţul 5 lei.”, pagina 51 şi următoarele.

Fragmente din acest glosar au fost publicate lucrarea „I. Nădejde. Istoriea Limbei şi literaturei române cu probe de limbă, de ortografie şi graphic din toate veacurile, precum şi cu bucăţi literare alese încependu din cele mai vechi timpuri pănă astadi. Pentru cursulu superior licealu. Iaşi. Editura Librăriei Şcolelor Fraţii Şaraga 1886.” la paginile 348-351, cu titlul: „Glosariu de plante slavo-român (1705)” cu două subtitluri: „Glosariu de ierburi” şi „Glosariu de pomi”.

1710
Vocabular pentru cuvintele valahice din lucrarea lui Stavrinos şi a lui Matei al Mirelor din ediţiile veneţiene de după 1710

În lucrarea „Tesauru de Monumente Istorice pentru Romania. Atâtu din vechiu tipărite câtu si manuscripte. Cea mai mare parte straine. Adunate publicate cu prefatiuni si note illustrate de A. Papiu Ilarianu. Tomu I. Bucuresci. Tipografia Nationale a lui Stefanu Rassidescu 1862”, la pagina 272 şi următoarele, este publicat în limba originală (greaca) şi în traducere, un fragment din volumul: „Vitejiele pre-piosului si pre-vitezului Michail Voevodu. Cumu si câte s`au intemplatu in Tiera-Romănescă de pre timpulu domniei lui Sierbanu Voevodu până la Gavriil Movilă Voevodu. Cumu si ore-care consilie spirituale câtră Alesandru Iliasiu si toti următorii in domniă, si o plângere asupra Constantinopolei. Venetia 1785. La Nicolau Glykyis din Ioanina. Cu voia Superiorilor si cu Privilegiu. ”

În prefaţa lucrării, semnată de „Din toti celu mai micu, deră credinciosu amicu, Neofitu Ieromonahulu”, este scris:
„Eră acestu memorialu fu scrisu după mortea lui (a lui Mihai Viteazul), de D. Stavrinos, vistiariu alu numitului Domnu Michaiu, pre cându se afla inchisu de susu-dânsulu Basta, in cetatea Bistritei, (precumu se dîce, dupa insasi voia lui), asia precumu se arat[ la capetulu istoriei.Trei-deci de ani in urmă, acestu Stavrinos fu ucisu dempreună cu unu fiiu alu seu de Stefanu Domnulu Moldaviei, fără de nici o culpă. Si tărdiu după aceea, s`a găsitu acestă poemă (memorialu), insocită de alta, compusă si scrisă de Prea-Săntîlui Mitropolitu alu Mireloru, Domnu Mateiu din Pogoniania, bărbatu plinu de credintiă si de virtute. Acestă din urmă scriere infrumusetiată cu profunde cugetări, si armoniose versuri, coprindea totu evenimente nenorocite petrecute in Tiera-Romănescă (Ungro-Vlachia). Amendoue insă ajunseră din intemplare in onoratele mâne ale pre-iubitorului de invetiătură si pre-virtuosului intre boiari Domnulu Panu Pepanu din Pogoniania, compatriotu si forte de aprope amicu alu numitului Archiereu. Domnulu Panu, cuprinsu de unu nestinsu doru pentru faimosa Tiera-Romanescă, vru sa-i dea unu semnu de amore si suvenire, scotendu si cu mare liberalitate dându tote cele necesarie ca să vediă lumina aceste doue poeme, scrise, parte spre eterna memoriă a pre-crestinului si fericitului Michaiu, parte spre lauda celoru ce scăpară patria loru de suferintiele sub care gemea, cumu si spre lauda celoru ce compusera aceste poeme: că ci dreptu e să se laude virtutea si bărbatia ce omenii desfăsiură contra inimiciloru credintiei, ca să se indemne si altii să-i imiteze.”
La începutul volumului se află un „Lexicon pentru cuvintele vlahice, pe care le conţine acestă istorie, după alfabet”, reprodus la paginile 282-284.

În volumul „Literatura română veche (1405-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu. Vol. II Editura Tineretului Bucureşti, 1969”, la pagina 186 şi următoarele este publicată lucrarea: “Stavrinos: Vitejiile lui Mihai Voievod”, în care este făcută o scurtă prezentare a vieţii autorului şi este publicată lucrarea:
„Povestea preafrumoasă a lui Mihail Voievod Cum domuii în Vlahia, cum tăie pe turcii care se aflară acolo, cum săvîrşi multe fapte vitejeşti şi, pe urmă, fu ucis cu pizmă, fără luptă. Traducere nouă de Rita si Eugen Dobroiu”. Traducerea a folosit textul ediţiei din 1672.

La pagina 190 scrie:
„Într-adevăr, tipărită la Veneţia în 1638 de un ieromonah Neofit, cu banii lui Panos Pepanos, grec venit din Ţara Românească, de unde adusese manuscrisul, opera lui Stavrinos a fost reeditată, tot acolo, în 1672, 1683, 1710, 1742, 1760, 1768, 1785 si 1806. ”

În „NOTE (de Rita şi E. Dobroiu)” din subsolul paginii 222, scrie:
„Limba populară a poemului e uşor arhaizantă şi presărată cu termeni din tradiţia academică grecească, dar si cu cuvinte străine, utile sau numai de modă. În traducere, s-a încercat să se ţină seama de această realitate, dar cu respectarea fidelităţii datorate textului şi fără a se îngreuia înţelegerea lui. Prin notele explicative se urmareste, în primul rînd, punerea la contribuţie a unor date necunoscute, cele din micul Vocabular pentru cuvintele valahice pe care le cuprinde acestă istorie, după alfabet, care precede textul poemelor cu subiect românesc, al lui Stavrinos şi al lui Matei al Mirelor. Acest vocabular, ale cărui explicaţii au avantajul contemporaneităţii, îl vom indica Vocab.”

În „Anuar de lingvistică şi istorie literară” Tom XVII 1966, la pag 111 şi următoarele este publicată lucrarea: „Noi contribuţii la o istorie a lexicografiei române de C. A. Stoide şi Constantin Turcu”, unde scrie:
„La cele arătate mai sus trebuie să se adauge şi lista de cuvinte româneşti, explicate în greceşte la opera istorică a lui Matei al Mirelor şi Stavrinos, din ediţiile de după 1710.”

Lucrarea lui Stavrinos a fost tradusă şi publicată pentru prima dată în limba română sub titlul:
„Vestitele vitejii ale lui Mihaiu Vodă ce au stăpânit Țara Rumânească și Ardealul, dela Anul mântuirii 1588 și pănă la 1601. Care mai întâi s-au tipărit în limba grecească la anul 1806 în Vinețiia în poezie de smeritul Iermonah Neofit, iară acum întâeșdată tradusă din grecește în rumânește de Teodor M. Eliat, și date în tipariu cu cheltueala și cu îndemnarea unor iubitori de înmulțirea cărților în limba rumânească. În anul 1837.”

1718
Glosarul lui Anton Maria Del Chiaro

Apare „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia Con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religione degli abitanti, Annessavi la tavola topografica di quella provincia, dove si’vede ciò che è restato nella Valachia agli Austriaci nel Congresso di Passarovitza, Composta da Anton-Maria Del Chiaro, Fiorentino. in Venezia, MDCCXVIII (1718), per Antonio Bortoli, a spese dell’ autore, Con licenza de’ superiori e privilegio dell’ Eccellentissimo Senato e anco della Santità di N. S. Papa Clemente XI.”
La sfârşitul lucrării se află un mic vocabular român-italian, în care cuvintele sunt alese special, pentru a reda cât mai bine apropierea dintre limba română şi limba italiană.
Apare o nouă ediţie datorată lui Nicolae Iorga, având acelaşi titlu, la care este adăugat: „Nuova edizione per cura di N. lORGA, nel bicentenario della strage del principe Constantino Bràncoveanu, morto in Constantinopoli, al 15 di agosto v. st. 1714. Bucarest, 1914”.

În volumul „Principia de limba si de scriptura”, apărut la Blaj în 1866, la pagina 240, referindu-se la lucrarea lui Del Chiaro, T. Cipariu scrie: „Dela p. 237 pînă la p. 240 adauge un Breve Alfabeto dialcune parole Valache, le quali hanno corrispondenza, pr. Acro, Agro, etc. Dein care noi, pentru prescurtare, lasamu mai tota splicaţiunea italo-latina.” Urmează aproape o pagină de cuvinte italieneşti, însoţite de corespondentul românesc şi latin.

În lucrarea „Noi mărturii privind latinitatea limbii române: primele glose şi glosare româno-latine (1451-1718)”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, la pagina 43 şi următoarele, scrie:
„…a fost tipărit primul glosar român-italian (parţial şi -latin), datorat lui Anton Maria Del Chiaro (1718), glosar mai puţin cunoscut în lingvistica romanească, dar care este în acelaşi timp o lucrare cu preocupări etimologice, ce depăşeşte prin numărul cuvintelor cele trei glosare precedente ale lui Ioannes Lucius, Johann Tröster şi Miron Costin…

Această lucrare, ce corespunde pentru Ţara Românească Descrierii Moldovei redactată de Dimitrie Cantemir cu un an înainte (1716), dar publicată abia în 1769, în traducere germană , a fost larg utilizată de istoricii români şi străini, îndată după apariţie şi pînă în zilele noastre…

Vocabularul este precedat de cîteva consideraţii lingvistice şi exemple de propoziţii româneşti, redate în ortografie italiană – destul de apropiată de cea statuată pentru limba română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începînd cu 1860 – şi, pe alocuri, în forme gramaticale uşor italienizate…

Din compararea glosarului lui Ioannes Lucius cu acela al lui Del Chiaro, observăm că acesta din urmă a inclus 14 cuvinte existente la predecesorul său, adesea notîndu-le altfel (în citeva cazuri mai bine), ceea ce este o dovadă că le-a înregistrat el însuşi în Ţara Românească…

Putem deci interpreta această bogată listă de cuvinte româneşti, însoţite de corespondentele lor italiene sau latine drept o nouă încercare etimologică referitoare la limba noastră, în continuarea celor precedente, evident la nivelul lingvisticii de la sfirşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, contemporană cu preocupările lingvistice, în particular etimologice, ale lui Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifică (1705), Descripitio Moldaviae (1716) şi Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (1717-1723).

Dar preocupările lui Del Chiaro privind limba română nu se limitează la partea finală a cărţii sale. Ele sint presărate, practic vorbind, în toate capitolele, fie prin utilizarea unor cuvinte şi termeni româneşti, împreună cu explicarea lor în limba italiană, fie chiar prin adăugarea unor consideraţii privind originea lor, ceea ce le leagă de vocabularul prezentat mai sus…

Glosarul lui Del Chiaro este prima lucrare lexicografică româno-italiană tipărită.”
În lucrare sunt redate consideraţiile lingvistice şi exemplele de propoziţii româneşti care preced vocabularul, precum şi acesta, în integralitatea lui. Autorul mai redă lista boierilor din sfatul ţării, cu explicaţiile în limba italiană pentru fiecare funcţie sau rang şi întocmeşte un glosar cu celelalte cuvinte româneşti întâlnite în carte.

Circa 1719
Glosarul italo-român din 1719, al misionarului franciscan Silvestro Amelio.

În revista „Columna lui Traianu. Revista mensuală pentru istoria, linguistica şi psicologia poporană. Sub Direcţiunea D-lui B. P. Hasdeu. Noua serie. Anulu IV”, nr. 03-06, martie-iunie 1883, se publică lucrarea: „Vito Piluzio. Documente inedite din Archivulu propagandei comunicate de I. Bianu”, iar la pag 144 şi următoarele scrie:
„Din cele mai vechi timpuri ale istoriei nostre găsimu aşedăminte catolice în ţerile române. Scaunulu apostolicu întreţinea continue legături cu principatele nostre prin misionarii sei, cari lucrau pentru întinderea bisericei apusene. Domnii ţerilor nostre nici odată nu i-au alungatu ori împiedicatu de a lucra pentru scopulu loru; unii chiaru din cei mai ilustri şi mai ortodoxi, erau înrudiţi cu catolicismulu prn soţiele loru, catolice luate din Polonia ori Ungaria: ei întreţinu relaţiuni bune cu misionarii, făcu biserice catolice, ba unii îmbrăţişeză până şi ritulu romanu… Este sciutu că misionarii Papei erau obligaţi a trimite regulatu relaţiuni S-tului Scaunu despre starea ţerei în care erau trimişi, despre poporului ei, despre limba ce o vorbesce, despre instituţiunile şi obiceiurile cu cari trăiesce, despre domni şi guverne; în fine, depre totu ce putea contribui la cunoscerea ţerei şi a locuitoriloru ei.”

În publicaţia „Glasul Minorităţilor. Organ minoritar maghiar. Anul I-Nr. 2. 10 iulie 1923” apare articolul: „Un volum în “lymba Muldauenască”. Descoperirea celui mai vechiu manuscris românesc cu litere latine, de cătră un savant maghiar.”
În articol se scrie: „Descoperitorul e un ungur; stareţul ordului Minoriţilor, Dr. Francisc Monay, fostul provincial al ordului din Ardeal, de prezent asistentul general al ordinului Minoriţilor, la Roma. P. Cuvioşia Sa, făcând cercetări la Roma în biblioteca ordului, în care se află documente şi manuscripte dela secolul al XIII-lea încoace, la numărul D. 30 a găsit un volum scris în limba românească. Fiind cunoscător al limbei româneşti, imediat a luat volumul în cercetare, comunicându-ne despre acela următoarele: „Manuscrisul din chestie s’a scris pe o hârtie velină, în mărimea 20 X 28 cm. şi este legat în pergament, cum era obiceiu la timpul său. Paginile nu sunt numerotate. În total sunt 81 file. Asupra acestui volum mi-a atras atenţiunea îndeosebi faptul, că literatura română din secolii trecuţi are foarte puţine manuscrise şi documente limbistice. Dacă facem abstracţie dela Biblia lui Rákóczy, dela câteva traduceri de cântări bisericeşti şi cronice, abia rămâne ceva, şi aceste sunt scrise cu litere cirilice. Manuscrisul din chestie e scris cu litere latine să zicem, este de un limbaj de provincie, scriindu-se pe seama Moldovenilor. Textul este, aproape fără excepţie, în două limbi. Sus e textul italian, sau latin, scris cu cerneală neagră, care abia s’a gălbinit, dedesubt textul românesc, scris, respective colorat cu roşu. Numai în partea a doua a volumului face excepţiune dela norma aceasta, unde s’a scris atât textul străin, cât şi cel românesc, cu cerneală neagră şi numai ici-colo se întrebuinţează culoarea roşie, ca decor. Dealtfel partea întâia s’a scris cu o scrisoare caligrafică, partea a doua însă mai mult cu scrisoare curentă.

Titlul volumului este, decopiat literă de literă: Katekismu Krestinesku Depre Lymba Franciaska en lymba Muldauenaska Talmacytu da Peryntele Syliuestru Amelio de la Foggia den postrecul lui Sfeti Francisku Patriarkul Protopopul Vnguresku den zara Muldoni muntenaska szi vnguraske en yeszy anul dupe lui Kristos, un myo szeptusute noespredzecie. E interesant că autorul se numeşte protopopul vngurescu, va să zică religia romano-catolică s’a numit religiune ungurească. Apoi traduce din franţuzeşte, deşi în carte, afară de cele scrise în româneşte, numai în italieneşte şi latineşte se scrie, reiese din aceasta, că tot ce era străin, s’a comentat în acel timp ca franţuzesc, asemănător cu obiceiul de acum din extremul orient, unde orice străin se numeşte cu cuvântul frenk. În fine e interesant, că limba română se numeşte ca lymba Muldauenaska, dealtfel chiar şi în textul italian se scrie aşa: Lingua Muldava. …

E foarte interesant din punct de vedere filologic dicţionarul anexat, pe 12 pagine, în coloane duble, scris destul de des, care conţine cam 1000 cuvinte româneşti şi italieneşti. Cum am amintit deja, întregul volum e scris cu litere latine, ceeace e de interes foarte important, având în vedere timpul în care s’a redactat…

Cum reiese din titlu, întregul manuscris este opera stareţului minorit Amelio Silvestro, născut în Foggia, şi care a funcţionat în anul 1719 la Iaşi, ca prefectul misiunilor din Muntenia, Moldova şi Ardeal. Manuscrisul l-a trimis însă numai la 20 Aprilie 1737, împreună cu o scrisoare, dată în Foggia, Generalissimului ordinului, spre păstrare şi spre instruarea urmaşilor lui la Iaşi. El a scris încă un volum în anul 1725, în care sunt vre-o 85 cuvântări bisericeşti în limba latină şi română, acest volum însă lipseşte din biblioteca noastră. Numitul Silvestro Amelio a fost şeful misionarilor din ordul Mineriţilor, care deja din secolul al XIII-lea încoace şi-a trimis misionarii săi în Moldova, mai târziu apoi în Muntenia şi Bulgaria, iar în timpul războaielor turceşti în Ardeal şi părţile anexate.”

În lucrarea: „Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Virgil Cândrea. Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoade despre români în colecţii din străinătate. Serie nouă. II. Finlanda-Grecia. Editura Biblioteca Bucureştilor. Bucureşti 2011”, figurează în „ARCHIVIO GENERALE DELL’ ORDINE DEI FRATI MINORI” din Italia, manuscrisul evidenţiat mai sus: „428 – Glosar italo-român, 1719, al misionarului franciscan Silvestro Amelio.
Ref.: Ov. Densusianu, Manuscrisul românesc al lui Silvestro Amelio, din 1719 („Grai şi suflet”, 1, 1924, p. 286-311); G. Piccillo, Il glossario italo-moldavo di Silvestro Amelio (1719). Studio filologico-linguistico e testo, Catania, 1982. Publ.: ibidem.”

1725
Dicţionar neogrec-românesc de la începutul secolului al XVIII-lea
În „Revista Istorică” Anul al XXII-lea, numerle 4-6 April-Iunie 1936, pag. 138, este publicată lucrarea lui Şt. Gr. Berechet: “Un dicţionar neogrec-românesc în manuscript de la începutul secolului al XVIII-lea”, în care se scrie:

„În biblioteca Institutului nostru de Istoria vechiului drept de pe lângă Facultatea de drept din Iaşi s`a primit din partea studentului preot Petre Pralea din comuna Păuşeşti, jud. Iaşi, un manuscript (găsit în podul casei tatălui său, fost preot). Acest manuscript, în format de caiet, conţine 238 foi ( în total 476 pagini). De la foaia a doua pînă la, inclusiv, foaia 225, textul este un dicţionar neogrec-romănesc. De şi acest fel de dicţionare se consideră a fi rarisime în ţara noastră, totuşi întîmplarea a făcut să apară astfel un exemplar aproape complect, fiindcă nu-i lipsesc decît patru foi (două foi sînt rupte după foaia a patra şi două de asemenea rupte după foaia 81 a)…Locul de origine a acestui dicţionar este mănăstirea Hurezului, după cum ni spune o scurtă însemnare din josul foii începătoare a dicţionarului: “A sfintai mă.st.rei Hurez”. Dovada că acest dicţionar este scris la începutul secolului al XVIII-lea, o face ductul caligrafic, care samănă aşa de mult cu scrisul din manuscrisul ilustrat, descoperit de noi la Chiev în 1910. Am putea fără teamă de cădere în greşală să spunem că autorul acestui dicţionar ar fi însuşi Mitropolitul Antim Ivireanu. În sprijinul părerii că acest manuscris aparţine începutului secolului al XVIII-lea ni vine şi o notiţă din 1725, urmată de alte două de la începutul celui al XIX-lea, scrise de persoane ale căror iscălituri nu le putem descifra. Însemnarea de la începutul secolului al XVIII-lea o gasim pe verso al ultimei foi, care se rosteşte astfel: “ Eu am cetit aceste mai sus scrise şi foarte m`am folosit; 1725, Noemvrie 30”.
Bogatul material al acestui dicţionar ar face, în altă ţară, obiectul preocupărilor filologice şi paleografice.”

În lucrarea „Noi contribuţii la o istorie a lexicografiei române”, C.A. Stoide şi Constantin Turcu, publicată în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tom XVII, 1966, pag. 111-122, încearcă să dovedească legătura acestui manuscris cu dicţionarul alcătuit de monahul Gherontie de la mânăstirea Neamţ, arătând că data la care a fost întocmit este mai degrabă 1775, decât 1725.

1739
Lexicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 599 un miscelaneu format 39 X 28 cm cu 397 foi.
Între filele 320-346 se află: „Lexicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie, ce s-au luat din tîlcuialele lui Theofilact.”
Între filele 1-319 se află Tâlcul Evangheliilor, de Theofilact Arhiepiscopul Bulgariei, tradus în româneşte.
La fila 110 verso se află scris: „Anno Dominno 1739”, iar în continuare, în limba greacă: “Şi aceasta, împreună cu altele, sînt ale mele: Ioan Mavrodin, 1758, octombrie 27”.
La fila 346 verso se află consemnat: “…Acest Apocalips s-au pre rumânie de părintele Damaschin, episcopul Buzăului.”
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la paginile 149, 150.

Prima jumătate a secolului XVIII
1.
Lexicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1467 un miscelaneu manuscris datat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, format 33 X 21,5 cm, 401 file.
Între filele 372-401 se află un : „Lexicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie, ce s-au luoat din tîlcuialele lui Theofilact, care şi pre margine în toată Evanghelia, sînt însemnate. Şi s-au însemnat cu capete şi cu stihuri, precum se vede, după A B.”
Lexiconul este scris pe două coloane, cu cerneală neagră şi roşie.
In prima parte a miscelaneului se află Tâlcul Evangheliilor, de Theofilact Arhiepiscopul Bulgariei.
Manuscrisul a fost copiat de către popa Stanciu de la Mânăstirea Antim.
Manuscrisul a fost dăruit Academiei Romîne de către Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la paginile 340, 341.

2.
Lexicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 3314 un miscelaneu format 33,5 X 22 cm, conţinând 372 foi.
Prima lucrare este Tâlcul Evangheliilor de Theofilact, arhiepiscopul Bulgariei.
Paginile 343-372 cuprind un: „Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie, ce s-au luat din tîlcuialele lu Theofilact,…”
Conform G. Ştrempel, manuscrisul a fost copiat de popa Stanciu, de la Biserica Tuturor Sfinţilor din Bucureşti (Mânăstirea Antim).
Pe interiorul primei coperte se află consemnat: “Septemvrie 10, leat 7244 (1736) am început a prociti-o.”
Datarea manuscrisului este prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la pagina 81.

1740
Lexicon slavo-român
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 312 un miscelaneu format 19 X 14 cm, cu 264 file.
Între filele 7 şi 40 se află un Lexicon slavo-român, alcătuit iniţial cu fraze şi articole slavo-române şi completat ulterior mai ales cu noţiuni de geografie. Această parte a miscelaneului este datată 1740.
Pe fila 41 se poate citi: „Acest Lipsihon să se ştie că au fost a dascălului erei Lupaşcu protopop Nichitii. Let 7266 maiu 1”, adică 1 mai 1758.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 87.

1741
Lexiconul lui Misail
Un manuscris miscelaneu care era proprietatea lui G. Dem Teodorescu, a fost fost denumit Lexiconul lui Misail.

Lexiconul lui Misail este analizat în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile.Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale.Strada Doamnei 16. 1900. Preţul 5 lei.”, pagina 51 şi următoarele.
Manuscrisul este un miscelaneu ce conţine două lucrări: prima este un Lexicon slavo-român, alcătuit pe două coloane şi care conţine circa 7700 de cuvinte, iar a doua este o copie a lucrării lui Gheorghe Brancovici, intitulată „Cronica slovenilor, Miticului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii”.
Manuscrisul are 161 + 41 file. Primele 156 conţin lexiconul, iar ultimele 41 conţin cronica.
Pe interiorul primei scoarţe este consemnat: „Misail ierodiacon în Mitropolia Bucureştilor 1741”
Analiza făcută de cercetător asupra consemnării şi a lexiconului l-a dus la concluzia că scriitorul manuscrisului este acest ierodiacon Misail.
Din analiza lexiconului, rezultă că acesta este o prelucrare a lexiconului lui Berinda, publicat la tipografia Lavrei Pecersca în 1627, cu multe omisiuni, dar şi cu noi termeni incluşi.
Anul întocmirii lexiconului este probabil 1740.

1742
Gramatică latino-română cu un vocabular anexat
În lucrarea „Emil Drumea. Cărţi şi reviste catolice româneşti în Moldova. Sapientia. Iaşi. 2002” scrie:
„Madrelli este vice-prefectul misiunii după Iacint Lisa şi va muri în 1742 din cauza bolii. Când era în Moldova, pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară, compune o gramatică şi un dicţionar în folosul misionarilor. Aceste lucrări le-a incredinţat Propagandei în 1742, când se retrase din misiune. Astăzi nu se mai ştie nimic despre manuscrisele lui.”

În lucrarea „Misionarismul catolic din Moldova şi problema limbii de evanghelizare (Secolele XVII-XVIII) ”, publicată în volumul „Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”. Facultatea de Arhivistică. Hrisovul. Anuarul Facultăţii de Arhivistică. XIV (2008). Serie nouă. BUCUREŞTI – 2008”, Rafael-Dorian Chelaru scrie:
„Vice-prefectul Francesco Maria Madrelli îl înştiinţa pe nunţiul papal din Viena, Camillo Paolucci, arhiepiscop de Iconium, la 11 octombrie 1742 că a întocmit pentru misiunea din Moldova o gramatică latino-română cu un vocabular anexat. Problema principală a acestor catehisme şi vocabulare este că ele nu au fost identificate niciodată în arhivele Congregaţiei. Mai degrabă, credem că avem de-a face cu promisiuni, neonorate, prin care se urmărea obţinerea unor avantaje, traducerea şi publicarea unui catehism sau a unei gramatici în limba misiunii reprezentând o condiţie obligatorie pentru avansarea pe o funcţie superioară (vizitator sau administrator apostolic). Catehismul lui Zavoli realizat în perioada 1715-1717 a existat în realitate, dar a fost pierdut în condiţii obscure.”

1743
Glosare româneşti la Muzeul Naţional din Budapesta
În lucrarea „Istoria Literaturii Romîne în secolul al XVIII-lea (1688-1821) de N. Iorga. Profesor la Universitatea din Bucureşti. Carte tipărită cu cheltuiala D-lui Alexandru Callimachi. Vol II. Epoca lui Petru Maior – Excursuri. Bucureşti. Institutul de Arte Grafice şi Editură 1901.”, la pagina 283 scrie:
„Ni se mai vorbeşte de un dicţionariu din 1741, în care partea românească ar fi fost scrisă cu litere latine, de trei glosare româneştì, sîrbeşti şi nemţeşti, care se păstrează în Museul naţional din Budapesta, şi din care unul, din 1743, ar fi opera unui necunoscut Ştefan Popovici”

1764
Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă

În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2592 un miscelaneu format 31 X 22 cm, având 679 file.
Prima lucrare legată se numeşte: „Theofilact Vulgarias, adecă Tîlcuirea sa ce face la sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie…prin osîrdiia şi nevoinţa popei Floru dascăl slovenesc, hartofilax, la leat 1764, ianuarie 20 dni”. Lucrarea este întocmită în Muntenia.

A doua lucrare, scrisă pe foile 634-679, se numeşte: „Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă”.
Manuscrisul este lucrat îngrijit, scris cu negru, iar titlurile şi iniţialelele scrise cu roşu sau cu aur. Prima lucrare conţine şi câteva frontispicii frumos lucrate.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la pagina 326.

1767
Vocabular sîrbo-român, şvabo-român, româno-şvab, şi sîrbo-şvab

În lucrarea „Istoria Lingvisticii Româneşti”, coordonată de acad. Iorgu Iordan, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1978, în capitolul „I. Începuturile lingvisticii româneşti (-1780)”, la pagina 17 scrie:
„Dintre lucrările lexicografice elaborate în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, merită a fi citat Lexicon compendiarium latino-valachicum, alcătuit prin 1762-1776 de un român din regiunea Bihorului, după dicţionarul latin-maghiar al lui Pariz-Pai, precum şi un vocabular sîrbo-român, şvabo-român, româno-şvab, şi sîrbo-şvab, redactat de un preot banaţean în jurul anului 1767.”
Nu am găsit alte referinţe despre acest vocabular, dacă a existat, s-a păstrat şi cine îl deţine.

Mijlocul secolului XVIII
1.
Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2759 un miscelaneu format 32 X 21,5 cm, conţinând 494 foi.
Prima lucrare este Tâlcul Evangheliilor de Theofilact, Arhiepiscopul Bulgariei.
Paginile 459-494 cuprind un: „Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti în Evanghelie, ce s-au luat din tîlcuialele lu Theofilact, care şi pre margine în toată Evanghelia sînt însemnate. Şi s-au însemnat cu capete şi cu stihuri, precum a se vede, după A B.”
În manuscris este notat: „Ostenitoriu fiind la scrisul acestui Tîlc al Evangheliei, eu popa Constandin ot Beserica Golescului, fecior lui jupîn Anastasie Sufragiu.”
Pe fila 4 stă scris: „Acestă sfîntă carte iaste a Sfintei Mitropolii Bucureştilor, danie ot răposatul Ioanichie, duhovnicul Mitropoliei. Deci oricine o va înstreina de la Mitropolie să aibă blestemul Domnului nostru Isus Hristos şi al tuturor sfinţilor. Amin.Leat 1787, octomvrie 10. Sidis Grigorie.”
Manuscrisul este datat mijlocul secolului al XVIII-lea.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la pagina 368.
Manuscrisul provine din Muntenia.

2.
Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, la Nr. 2958 se află un miscelaneu format 32 X 21,5 cm, care conţine 686 foi.
Prima lucrare este Tâlcul Evangheliilor de Theofilact, Arhiepiscopul Bulgariei.
Paginile 633-686 cuprind un: „Lecsicon rumânesc la cuvintele cele mai de trebuinţă a să şti”
Lucrarea este precedată de o dedicaţie către Episcopul Grigorie al Râmnicului, semnată de popa Flor, dascăl slavonesc.
Manuscrisul este datat mijlocul secolului al XVIII-lea.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la pagina 413.
Manuscrisul provine din Muntenia.

3.
Vocabular turco-român
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2088 un miscelaneu, format 19,5 X 14,5 cm, care conţine 224 file.
Pe filele 219-222 se află un mic Vocabular turco-român.
Manuscrisul este datat mijlocul secolului al XVIII-lea.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la paginile 161-163.
Manuscrisul provine din Moldova.

4.
Vocabular grec-român
Este publicată în „Revista istorică română”, nr. 4, 1934, lucrarea lui Demostene Russo: „Mitrofan Grigoraş. Cronica Tării Româneşti (1714-1716) ”, preluată în volumul: „D. Russo. Studii istorice greco-române. Opere postume. Publicate supt îngrijirea lui Constantin C. Giurescu, Profesor la Universitatea din Bucureşti de Adriana Camariano şi Nestor Camariano. Tomul II Editura pentru Literatură şi Artă 1939”
La pag. 411 şi următoarele stă scris:

„Manuscrisul pe care l-am pus la baza ediţiei şi traducerii de faţă se află în biblioteca şcoalei oraşului Zagora (judeţul Larisa, Tesalia) supt nr. 40. Ştim cum el a ajuns tocmai în biblioteca unui orăşel din Nordul Greciei. În Principate întâlnim în secolii trecuţi mulţi greci, originali din Zagora, dintre cari unii au ajuns la stepena boieriei, cum a fost de pildă Constantin Xipolitos, grămăticul lui Nicolae Mavrocordat şi mare comis supt Constantin Mavrocordat (Daponte, Ephemerides daces, 2 p 283). Un grec din Zagora, care a pastorit mitropolia Proilavului (Brăila) între anii 1743 şi 1757 şi pe urmă s-a suit pe tronul patriarhiei din Constantinopol a fost şi Calinic, în biblioteca căruia se afla acest manuscris…

Manuscrisul care cuprinde Cronica ţării este un miscelaneu (de 305 foi, 0,21 X 0,16) preţios, fiindcă conţine multe opere interesante inedite şi a fost descris de C. Dyovuniotis împreună cu fondul bibliotecii din Zagora…”
Miscelaneul conţine “vreo 47” de opere diferite. Pe foile 184-201 se află un vocabular greco-român, important mai ales pentru faptul că “asemenea vocabulare greco-româneşti sunt rarisime”.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, pag. 15, Mircea Seche scrie:
„Din epoca ascensiunii fanariote în Principatele Romaneşti datează două încercări lexicografice greco-române. Într-un manuscris miscelaneu aparţinînd lui Calinic al III-lea, fost mitropolit al Proilavei şi patriarh al Constantinopolului, s-a găsit un mic Vocabular grec-român de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Lucrarea, care conţine abia 18 pagini este redactată într-un mod cu totul sumar, în genul vechilor glosare slavo-române. Corespondentele româneşti ale termenilor greceşti sînt date tot cu caractere greceşti.”

1770
Dicţionarul lui Cavalioti
În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, referindu-se la cea de a doua încercare lexicografică „din epoca ascensiunii fanariote”, la pag. 16, Mircea Seche scrie:
“Se mai aminteşte şi de existenţa unui Dicţionar grec-român, redactat, pe la 1770, de un Calioti (Vezi revista Amicul scoalei, anul VI (1865), p. 77, şi Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, anul I (1865), nr. 1-3, p.99.), dar nu cunoaştem, din păcate, nici un amănunt asupra acestei lucrări.”
Este vorba, evident, despre lucrarea lui Teodor Anastasie Cavalioti (Cavallioti, Teodor Kavalioti, Theodore Kavalliotis, Teodor Anastas Kavaliotit), Protopiria (Prima învăţătură), publicată la Veneţia în 1770, o cărticică de citire pentru clasele elementare scrisă în greaca modernă, în fapt o culegere de texte biblice, având la urmă un vocabular cu 1170 de cuvinte greceşti, traduse în aromână şi albaneză.

În “Revista Istorică Anul al XXIII-lea iulie –septembre 1937”, la pagina 266 şi următoarele, Valeriu Papahagi publică lucrarea: „Constantin Hagi Gheorghiu Gehani din Moscopole-Un învăţat aromîn din secolul al XVllI-lea“, în care scrie:
“De la Leida, Constantin trece la Amsterdam şi apoi pleacă in Italia. Visitează Veneţia, unde există o numeroasă colonie grecească şi aromânească strînsă împrejurul bisericii San-Giorgio dei Greci. Chiar atunci (1770) profesorul moscopolean Teodor Anastasie Cavalioti publicase, la Veneţia, în tipografia lui Antonio Bortoli şi cu cheltuiala lui Gheorghe Tricupa, zis Kosmiski, din Moscopole, o carte intitulată Protopiria, în care autorul dă, pe trei coloane, un vocabulariu paralel al limbilor greacă vulgară, romînă (dialectul aromîn) şi albanesă.

În ziua de l-iu Iulie 1773, Constantin Hagi Gehani se întoarce la Halle, după o absenţă de trei ani. Acum oferă el istoricului Johann Thunmann, profesor la Universitate, Protopiria lui Cavalioti, care apăruse în 1770 la Veneţia, şi tot acum dă el învăţatului german informaţiile cu privire la Aromîni şi Albanesi, care vor servi acestuia la redactarea lucrării Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker (Studii privind istoria naţiunilor din est), publicată în 1774 la Leipzig…

Pe temeiul informaţiilor date de Hagi Gehani, Johann Thunmann scrie un întreg capitol, Über die Geschichte und Sprache der Albaner und Wlachen (Despre istoria şi limba albanezilor şi vlahilor), în paginile 169-366 ale cărţii mai sus amintite, unde reproduce şi vocabulariul în trei limbi (greacă, aromîne, albanesă) din Protopiria lui Cavalioti, însoţindu-1 de o traducere latină a cuvintelor.”

În lucrarea „Scriitori aromâni în secolul al XVII. (Cavalioti, Ucuta, Daniil) de Per. Papahagi. Bucureşti. Inst. de Arte Grafice “Carol Göbl” S-sor Ion St. Rasidescu. Strada Doamnei 16. 1909.”, la pagina 32 şi următoarele sunt prezentate aspecte din viaţa autorului şi este descris pe scurt dicţionarul, dându-se traducerea completă a titlului:
„Prima învăţătură, întocmită de prea învăţatul şi prea cucernicul dascăl, predicator şi protopop chir Teodor Anastas Cavalioti din Moscopole, şi acum pentru întâia oară dată la lumină cu cheltueala prea cinstitului şi prea folositorului chir Gheorghe Tricupa, supranumit şi Cosmischi, din Moscopole. Veneţia 1770. Tipografia Antonie Bartoli. (in 8, 104) “.

În „Revista Istorică Română MCMXXXI. Vol. I Fasc. IV” la pag. 383-402 este publicată lucrarea lui Victor Papacostea: „Teodor Anastasie Cavalioti. Trei manuscrise inedite”. Autorul consemnează părerile unor cunoscuţi lingvişti despre dicţionarul greco-româno-alban al lui Cavalioti (E. Picot, Miklosich,) sau G. Mayer care, treisprezece ani mai târziu, „descoperind un exemplar al vocabularului, î1 reeditează în întregime, socotindu-1 alături de lucrarea lui Daniil cele mai importante din veacul XVIII pentru cunoaşterea şi studiul limbei albaneze şi a dialectului sud-român”.

În lucrarea lui Valeriu Papahagi „Aromânii Moscopoleni şi Comerţul Veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea” apărută la Editura Societăţii pentru Cultură Macedo-Română din Bucureşti, în 1935, la pag. 8 scrie: „Tipărirea de vocabulare la Veneţia de către Moscopoleni (Cavalioti, Daniil) nu înseamnă tendinţa de instrucţiune în dialectul aromânesc, ci, pur şi simplu, o încercare a unor învăţaţi de a pune pe coloane paralele limbile vorbite în regiunea Moscopolei.”

De altă părere este Th. Capidan. În lucrarea sa „Macedoromânii. Etnografie, Istorie, Limbă” apărută la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Arta, Bucureşti, 1942, la pag 191 scrie: „Dar lucrarea, din prefaţa căreia rezultă în mod cert că pe vremea aceea în Moscopole se pregătea introducerea dialectului macedoromân ca limbă de predare în şcoală, este cărticica lui Constantin Ucuta. Originar din Moscopole, el a tipărit în 1797 la Viena, în calitate de protopop şi hartofilax în Posen (Prusia meridională), , un fel de carte de lectură, cu scopul, aşa cum ni-l indică autorul chiar în prefaţă, ”

Am inclus aceste informaţii, deşi nu aveam în intenţie să fac vorbire acum despre istoria dictionarelor aromâne, deoarece un distins autor, Vasile Gr. Pop consideră în lucrarea „Conspect asupra literaturii româneşti şi literaţilor ei dela începuturi şi până astăzi, în ordine cronologică”, apărută în Bucureşti în 1875, Vol. I la pagina 60, că acesta este primul dicţionar al limbii române.

1769-1780
Lexiconul octo-glas al lui Luca Ianculeos de la Rocca
În lucrarea „Noi contribuţii la o istorie a lexicografiei române” de C. A. Stoide şi Constantin Turcu, publicată în „Anuarul de lingvistică şi istorie literară” Iaşi, Tom XVII anul 1966, se subliniază importanţa pentru lexicografia poliglotă a unui dicţionar în opt limbi (lexicon octo-glas), elaborat de Luca Ianculeos de la Rocca, „grec de origine, italienist românizat, a trăit în serviciul unora din domnii ambelor principate, scriindu-şi însă vocabularul în opt limbi (1769-1780) la Braşov, unde a locuit un timp”.
„Acest Lexicon se păstrează în două volume, în original sau într-o copie unică, în Biblioteca Universităţii din Iasi. A fost studiat de C. Erbiceanu. După o notă cuprinsă în volumul 1 al operei, se constată că manuscrisul provine din biblioteca Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi şi a fost scris, cum am arătat mai sus, de către Luca de la Rocca, la Braşov după 1769 şi înainte de 1780.

După cele constatate de C. Erbiceanu şi subliniate de I. Ştefănescu – autorul celui mai complet studiu asupra lexicografiei greco-române de până la 1940, “cuvintele greceşti vechi sînt explicate în dialectele ionic, doric, eolic, limba greacă poetică, limba greacă modernă, latină, italiană, franceză, arabă, persană, turcă, ebraică şi valahă”.

În lucrarea: „Constantin C. Giurescu. Profesor la Universitatea din Bucureşti. Istoria Românilor III Partea a doua . De la moartea lui Mihai Viteazul pînă la sfîrşitul epocei fanariote (1601-1821) . Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă Bucureşti 1946”, la pagina 843 scrie: „În ce priveşte dicţionarele greco-române, merită o menţiune specială acela, autograf, în nouă volume, păstrat în biblioteca Universităţii din Iaşi şi provenind de la fosta Mănăstire Sf. Sava din acelaşi oraş. E vorba de dicţionarul lui Luca Ianculeos, grec născut la Constantinopol, interpret al Porţii şi delegat al ei pe lîngă Domnii români; unuia din ei-nu ştim căruia anume-i se şi dedică lucrarea. Alcătuit între 1769 şi 1780, acest dicţionar inedit dă echivalenţa termenilor în zece limbi şi patru dialecte greceşti, limba “valahă” fiind ultima. Termenii româneşti sunt scrişi însă cu litere greceşti.”

Dicţionarul nu a exercitat vreo influenţă asupra culturii române, dar este o dovadă a interesului manifestat în epocă, referitor la elaborarea lexicoanelor multilingve, într-o zonă eminamente multiculturală, Braşovul.

1771-1772
Manuscrisul de la Göttingen
În lucrarea „Ştefan Paşca şi vechiul scris românesc”, publicată în revista „Dacoromania”, I ,1994-1995, Nr. 1-2, Eugen Pavel scrie:
„Un manuscris italian-român păstrat la Göttingen, care fusese semnalat cândva şi de N. Iorga, îi va atrage atenţia şi lui Ştefan Paşca, istoricul limbii descriind cu exectitate manualul insolit de conversaţie, folosit de către misionarii catolici din Moldova (în „Studii Italiene”, II, 1935). El îl atribuie veneţianului P. Francantonio Minotto şi îl datează spre sfârşitul anului 1771 şi începutul anului 1772. Socotindu-l util pentru lexicografi şi pentru cei care studiază gramatica istorică a limbii române, el face o analiză amănunţită, sub raport lingvistic, a acestui text scris în ortografie italienizată, grupând, în final, întregul material lexical în ordine alfabetică.”

În „Revista Istorică Anul al XXII-lea, numerele 7-9. Iulie-Septembrie 1936”, Nicolae Iorga semnalează lucrarea lui Paşca, spunând: „D. Şt. Paşca revine asupra manualului de conversaţie italo-romîn de la Göttingen, semnalat de mine”.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche scrie:
„De altfel, cel de-al doilea misionar catolic italian, care a compus, în secolul al XVIII-lea, o lucrare similară cu aceea a lui Amelio Silvestro, are preocupări filologice şi mai complexe: pe la 1771, Francantino (sau Francantonio) Minotto termină un plan de gramatică, un dialog şi un mic vocabular italiano-române (Şt. Paşca. Manuscrisul italian-român de la Göttingen, în Studii italiaene, II, 1935). Într-o scrisoare trimisă, la 19 octombrie 1777, lui Ştefan Borgia, secretarul asociaţiei De propaganda fide, Minotto afirmă: Compun un dicţionar în limba moldavă, şi, o dată terminat, îl voi trimite. Lucrarea este aproape întru totul identică, din punct de vedere al proporţiilor şi realizării, cu aceea a lui Silvestro.”

În lucrarea „Texte scrise cu litere latine în epoca veche a culturii româneşti”, publicată în volumul „Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană”, Iaşi, 28-29 octombrie 2010”, Gheorghe Chivu scrie:
„Anton Maria Mauro a scris, în jurul anului 1760, mai multe fragmente în limba română privitoare la activitatea cotidiană a unui preot catolic misionar, fragmente grupate sub numele Diverse materie in lingua moldava. Iar zece ani mai tîrziu, un anonim identificat de cercetători fie cu acelaşi Anton Maria Mauro, fie cu Francantonio Minotto, a alcătuit un ghid de conversaţie italo-român, cunoscut astăzi, după locul de depozitare a textului, sub numele Manuscrisul de la Göttingen.”

În lucrarea „Teologie şi învăţământ catolic în Moldova”, publicată în volumul: „Ca toţi să fie una. Studii şi articole în onoarea PS Petru Gherghel cu ocazia aniversării a 20 de ani de episcopat şi 70 de ani de viaţă. Coordonator PS Aurel Percă, Sapientia, Iaşi 2010”, p. 325-364, Emil Drumea scrie:
„Misionarul Anton M. Mauro este autorul a doua manuscrise importante: prima lucrare datează din 1760, redactată probabil la Răchiteni, şi se intitulează Diverse materie in lingua moldava, manuscris descoperit de C. Tavigliani în 1930 în biblioteca din Bologna a cardinalului G. Mezzofanti; a doua lucrare a sa este faimosul manuscris Asch 223 din Göttingen, a cărui paternitate a fost stabilită de G. Piccillo în 1982 (Piccillo Giuseppe, Il manoscritto italiano-romeno Asch 223 di Göttingen, în „Revue de linguistique roumaine”, tom 46/1982, p. 225-279.). Despre acesta din urmă, Nicolae Iorga, cel care l-a descoperit în 1898, afirma în cadrul unei şedinţe a Academiei Române, la 28 martie 1898: „Biblioteca din Göttingen posedă un manuscris neaşteptat din toate punctele de vedere. E o gramatică românească, o gramatică românească din secolul al XVIII-lea, posterioară numai gramaticii lui Eustatie Braşoveanul şi, în sfârşit, o gramatică românească scrisă de un străin în italieneşte.”
„Într-o lucrare din 1987 (G. Piccillo, Il manoscritto romeno Asch 223 din Göttingen (sec. XVIII), Strasbourg, 1987, p. 7.), G. Piccillo a demonstrat că manuscrisul Asch 223 nu aparţine misionarului Francantonio Minotto, aşa cum afirmase Stefan Paşca în 1935, şi că această lucrare era destinată viitorilor misionari, oferindu-le noţiuni gramaticale nenormative, un bogat repertoriu de expresii uzuale, moduri de vorbire tipice pentru epoca respectivă, fraze conventionale pentru diferite împrejurări, termeni populari şi regionali, grupaţi în câmpuri semantice.”

În lucrarea lui Gheorghe Chivu „Misionarii italieni şi normele vechii române literare”, publicată în revista Universităţii din Piteşti „Language and Literature – European Landmarks of Identity”, 2006, 2, paginile 45-49, scrie:
„Datorate fiind unor misionari italieni, care nu vorbeau în mod curent româneşte sau care deprinseseră această limbă din contactul direct cu localnicii (prozelitismul religios presupunea, de altfel, cunoaşterea şi utilizarea formelor specifice vorbirii acestora), textele mai sus menţionate au o poziţie aparte în cadrul scrisului vechi românesc. Ele aduc în primul rând dovezi privitoare la contactul dintre două sisteme lingvistice, italian şi românesc. Atestă apoi dorinţa autorilor de a distinge între norma literară (numită în epocă limba „cărţilor”), obligatoriu de utilizat în cadrul slujbei religioase sau în situaţii de comunicare oficială, şi norma locală, specifică vorbirii curente şi, evident, recomandată misionarilor pentru facilitarea contactului cu membrii de rând ai comunităţilor rurale româneşti. Utilizând forme ce caracterizau vorbirea ţăranilor moldoveni, forme evitate constant în textele literare datorate autorilor sau traducătorilor români, scrierile alcătuite de preoţii italieni devin astfel adevărate repertorii de pronunţii dialectale, documente extrem de valoroase pentru istoria limbii române şi pentru diactologia diacronică…

Textele alcătuite în secolul al XVIII-lea de către preoţii italieni notează în mod constant palatizarea bilabialei b la k…
…în manuscrisul de la Göttingen: chiele, chieptin, chiersici, cupchiul, scheţier „spiţer”…
Unele observaţii făcute de autorul Manuscrisului de la Göttingen, observaţii menite să evidenţieze modul de utilizare a formelor alternante în diverse variante ale limbii române, confirmă caracterul dialectal al palatizării şi prezenţa constantă a fenomenului în vorbirea oamenilor lipsiţi de instrucţie. Textul, îndrumar pentru învăţarea limbii române de către misionarii italieni, notează în repetate rânduri comentarii de tipul: “chiele overo piele”, “a fi overo a şi”, “a fi opure a şi”…”

În lucrarea „Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor de Nicolae Iorga. Membru corespondent al Academiei Române. Întâiu memoriu. Şedinţa de la 28 martie 1898”, publicată în Bucuresci, la Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1898, scrie:

Titlul frances al gramaticei e Petit recueil des (sic!) mots moldaves |ecrit| par un Italien a Yasii l`an 1770. Însemnarea nu e a autorului ci a proprietarului de odinioară al cărţii. Acestă însemnare însă, esactă, cum am vedut, în ceea ce privesce naţionalitatea autorului e esactă şi în privinţa datei…

Manuscriptul e scris ceteţ, pe hârtie; are doue-deci de file în 8 mic; se păstreză sub signatura Asch 223. Gh.-Toma, baron de Asch (1729-1807), a fost un medic rus, care a luat parte pote la campania contra turcilor din 1769-1774. Fusese elevul lui Haller din Göttingen şi dărui multe lucruri bibliotecei academice din acest oraş…
Pe fila 2 începe conjugarea verbului a ave…
Urmeză un dicţionar de verbe, cu exemple. Ast-fel: slugiesch, poftesch, mulzemesch, temaduesch, bolnuesch, me zaluesch, cantaresch, gendesch, chinuesch, curvesch, precurvesch (=fornicare), sfinzesch, tergujesch,…

Acesta e gramatica-dialog din Göttingen. Italianul care a făcut-o, profesor de limbi sau ofiţer rus, nu scia bine românesce. Am credut bine s`o semnalăm totuşi, ca o curiositate literară întâiu, şi apoi fiindcă, pe de o parte, dă ici-colo câte un element lexical necunoscut sau preciseză înţelesul unui cuvânt cădut în desuetudine, iar pe de alta ne arată cum se trăia la Iaşi vieţa de tote dilele, cum se scula boierul, cum pornia la visite, ce vorbia cu cunoscinţele sale, cum petrecea la masă, în 1770…
Ar fi, din acest din urmă punct de vedere, şi o contribuţie la istoria moravurilor în vechia Moldovă.”

1771-1775
Lexicon compendiarium latino-valachicum
În şedinţa Secţiunii Literare a Academiei Române din 17 iunie 1932, a fost susţinută lucrarea tipărită apoi în volum: „Despre „Lexicon compendiarium latino-valachicum” de Dr. Carlo Tagliavini membru corespondent al Academiei Române”.

Acesta scrie: „In anul 1908 s`a publicat în revista Răvaşul din Cluj (p.187) o mică notiţă despre d-l Profesor Siegescu, care găsise la Calocea (Kalocsa), un „dicţionar latino-român şi o gramaticâ a limbei române”. În acelaş volum al revistei (p.245) găsim un mic articol semnat cu P. S. R. În care se descrie, foarte sumar, manuscriptul…După indicaţia lui P. S. R. În revista Răvaşul, ştirea a trecut şi în Istoria Literaturii române a lui S. Puşcariu (ed.II, 1930 p.243)…Dela Biblioteca archiepiscopală din Calocea mi s`a trimis, în zilele acestea, manuscriptul Dicţionarului la Budapesta, fiindcă îl cerusem pentru a-l studia. Cu toate că n`am avut destul timp pentru o cercetare mai adâncă a manuscriptului, îmi permit să supun Academiei rezultatele (care în parte vor fi numai provizorii) obţinute până acum.Manuscriptul e un volum legat în piele şi are o mărime de cm.21 X 16; e format de 10 pagini numerotate (titlu, prefaţă) şi de 266 pagini numerotate de o mână posterioară (textul); la sfârşit găsim încă 4 pagini albe. Titlul complet e următorul: „Lexicon Compendiarium Latino-Valachicum Complectens. Dictiones ac phrases Latinas cum Valachica earum interpretatione”.

Dicţionarul propriu zis e scris pe două coloane; fiecare coloană conţine aproape 25 cuvinte, şi aşa se poate spune că dicţionarul întreg conţine 14000 de cuvinte, adică e aproape jumătatea Dicţionarului lui Todor Corbea. Numărul mai restrâns al cuvintelor iniţiale se explică prin faptul că dintre numele proprii, autorul a admis numai acelea care se referă la Români, pe când Todor Corbea păstrează toate numele din dicţionarul lui Molnar…

Din cele expuse în întroducerea dicţionarului şi din mulţimea formelor dialectale putem stabili, că, în orice caz, autorul a fost un preot ori un călugăr, probabil un iezuit, ardelean. Sper că cercetările mai adânci îmi vor de prilejul să lămuresc chestiunea aceasta. Ar fi prea îndrăzneţ să ne gândim la planurile lexicografice ale lui Grigore Maior? “
Alin Mihai Gherman a pus capăt controverselor şi a publicat lucrarea alături de un studiu critic, prin care dovedeşte fără dubii, că autorul este Grigore Maior, care a redactat-o între anii 1771 şi 1775. (Grigore Maior. Institutiones linguae valachicae. Lexicon compendiarium latino-valachicum. Vol. I-II, Alba Iulia, 2001)
Lucrarea avea scopul de a ajuta misionarii iezuiţi să-şi însuşească uşor şi corect limba română.

1775
Dicţionarul român-italian al lui Georgio Pray
Este tipărită lucrarea: „Dissertationes historico-criticae in annales veteres Hunnorum, Avarum et Hungarorum a Georgio Pray, Sacerdote conscriptae. Vindobonae. Sumptibus Augustini Bernardini , Bibliopolae Universitatis, MDCCLXXV (1775)” La pagina 158 apare capitolul VII care tratează despre originea romană a valahilor, argumentată prin limba lor. În „Dissertatio VII”, Cap 7, de la pagina 159 până la pagina 161 este publicat pe două coloane, „Valachice” şi „Italice”, un mic dicţionar unde sunt prezentate cuvinte româneşti şi corespondentul lor italian, în total 123 cuvinte.

În lucrarea „Principia de Limba si de Scriptura de T. Cipariu. Editiunea II Revediuta si Immultita. Blasiu. MDCCCXLVI. Cu Tipariulu Seminariului”, este publicat la paginile 231-245 capitolul „XLI. Opiniuni despre limb`a romanesca”, iar la pagina 242, referindu-se la lucrarea mai sus citată, scrie:
„După care pre pag. 159-161 adauge întregu vocabulariulu lui Del-chiaro de mai susu, foro schimbare, si cu tote smentele-le lui Del-Chiaro, afora de ale sale in casciul, si nustio.”

1777
Exemplele lexicale ale lui Carra
În lucrarea „Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) Studii critice de Lazăr Şăineanu. A doua ediţiune. Bucuresci. Editura Librăriei Socecu & Comp. 1895”, capitolul „Limba română în Occident (1592-1850)”, la pagina 36 şi următoarea scrie:
„Un alt Elveţian de nascere ca şi Sulzer, Carra, caracteriza ast-fel limba română în a doua jumătate a secolului trecut : „La langue Valaque et la Moldave sont a quelques mots de difference la meme. Cette langue derive en grande pârtie du latin, comme par ex. les mots puine, muine, apa, vin etc; en partie du sclavon ou russe comme sluga, prapadit etc. et du polonais comme vaivoda. Il s`y est introduit d’ailleurs un certain nombre de mots turcs et tartares qui tous ensemble forme un langage barbare et corrompu qui n`offre nulle energie, nul gout et nulle idee abstraite. Les caractres d’ecriture et d’impression sont en pârtie grecs, russes et tartares. Le grec vulgaire est la langue polie de la cour et des hospodars et des gouverneurs de province.
On y parle aussi l`italien et le francais ; le prince et plusieurs selgneurs du pays ont meme des livres en cette derniere langue ; les ouvrages de M. de Voltaire se trouve entre les mains de quelques jeunes boyards, et le gout des auteurs frangais ferait aujourd`hui un objet de commerce dans ces contrees, si le patriarche de Constantinople n’avait menace de la colfere du ciel tous ceux qui lisaient des livres catholiques romains et particuliferement ceux de M. de Voltaire.”

În nota de subsol de la pagina 37 scrie: „Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l`etat actuel de ces deux provinces. Neufchatel, 1781, p. 195.”
Jan Louis Carra publică prima dată lucrarea la Iaşi, în 1777. A doua ediţie apare la Paris în 1778 (ambele consemnate în „Journal des scavans, combine avec les meilleurs journaux anglois, Tome XIX, Amsterdam, 1778”), iar a treia ediţie este cea din 1781 consemnată mai sus.

1778
Lexiconul lui Macarie
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2252. un manuscris format 34 X 22,5 cm, ce conţine 798 foi.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la pagina 226.
Titlul dat de Ieromonahul Macarie, întocmitorul lucrării la 1778, este: „Păcurariul sau Lecsiconul păcurariului”.
Titlul consemnat pe fila 1 este: „Lecsicon, adecă Cuvinternicul sau Vistieriia limbii sloveneşti şi a ceii rumâneşti, dintru feliuri de cărţi vechi şi nouaă fiind adunată şi dupre alfavita cea slovenească alcătuită şi tipărită acum întîia oară, întru zilele prealuminatului domnului nostru Io Alecsandru Ipsilant voevod, cu blagosloveniia preaosfinţitului arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahiia chir Grigorie, prin rîvna şi toată cheltuiala preablagorodnicului marelui pan al ţării chiriu, chir Ienache Văcărescu, biv vel vistiiarnic, întru domneasca şi aehiereasca sloveneasca tipografiia Bucureştilor, în anul de la Hristos , de Nicolae Iordachievici tipograful”.

Deşi titlul lucrării spune „tipărită acum întîia oară”, lucrarea nu figurează în „Bibliografia Romanească Veche”.
Lucrarea a aparţinut banului Grigore Băleanu, care a dăruit-o Bibliotecii Statului, care la rândul său a dăruit-o Academiei Romane în 1903.
Lexiconul este o lucrare independentă faţă de toate lucrările anterioare cunoscute.

Lexiconul lui Macarie, numit astfel deoarece pe filele 9 şi 16 se află consemnat: „Ieromonah Macarie, smeritul dascălul Evangheliei”, este amintit în lucrarea: „Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor. Din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigorie Creţu. Profesor la liceul Mateiu Basarab. Cu mai multe facsimile. Ediţiunea Academiei Române. Bucuresci. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Furnisor al Curţii Regale.Strada Doamnei 16. 1900.Preţul 5 lei.”, pagina 55 şi următoarea.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche scrie:
„Spre deosebire de toate glosarele slavo-române anterioare, în acesta cuvintele-titlu din limba slavă veche bisericească sânt amestecate şi cu unele elemente slave mai noi, de obicei ruseşti. O altă caracteristică interesantă a lucrării este extrem de bogata sinonimie românească ce explică termenii străini.”

Limba, ca mijloc de comunicare, este un sistem alcătuit din trei componente (lexical, fonetic şi gramatical), la care se poate adăuga la limbile scrise şi ortografia. De-a lungul timpului, limba suferă o seamă de modificări, abandonând din cuvintele moştenite şi împrumutând cuvinte din alte limbi, care, adaptându-se sistemului limbii, suferă ulterior transformări formale după legi fonetice. Partea lingvisticii care studiază originea cuvintelor şi evoluţia lor până la forma actuală este numită etimologie, iar cuvântul originar din care provine cuvântul actual se numeşte etimon. Uneori se pot forma dublete etimologice sau chiar triplete etimologice, atunci când acelaşi etimon dă naştere la două sau trei cuvinte diferite.

În volumul „B. Petriceicu-Hasdeu, Din Istoria Limbei Române, Bucuresci, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români) Nr. 26 Strada Academiei,1883”, este publicată lucrarea „Ghiocu şi zglăvocu. Un dubletu greco-latinu în limba română.”. La pagina 4 şi următoarea scrie:
„Este un dubletu atunci, cându unu singuru cuvântu petrunde într`o limbă pe doue sau mai multe căi, fie-care cale dându-i o altă formă sau unu altu sensu, mai adesa unu altu sensu şi o altă formă totu-o-dată, sau celu puţin o altă nuanţă de semnificaţiune…În secolulu trecutu, prin succesivele ocupaţiuni ruse militare şi chiaru administrative ale României, părinţii noştri au făcutu cunoşcinţă cu variantulu rusescu alu „vârstei” pe lângă celu căpetatu de mai`nainte. Ce a urmatu atunci? Ieromonaculu Macarie, în Lexiconulu Slavo-românu din 1788, conservatu manuscriptu în Biblioteca Centrală din Bucureşci, ne dă următorulu dubletu: „vîrsta (…) cătăţimea locului, iară vrîsta (…) statutulu şi crescetulu omului”. Cu alte cuvinte, din acelaşi paleo-slavicu … cu doue sensuri începuse a se bifurca la Români doue forme cu câte unu singuru sensu: vîrstă şi vrîsta. În Basarabia, graţia dominaţiunii rusesci perpetuate, o asemenea bifurcare s`a şi înrădăcinatu în limbă, poporul decendu vîrsta la „etate” şi verstă la „distanţă”. Iată ce este un dubletu.”

1780
1.
Vocavullar Romanesc si Latenesc
Apare tipărită prima gramatică a limbii române şi totodată prima tipărită cu litere latine: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Composita ab Samuele Klein de Szad, Ord. S. Basilii M. In Collegio Graecii Ritus Chatolicorum Vindobonensi Ad. S. Barbaram Ephemerio; Locupletata Vero, Et Inhunc Ordinem Redactata a Georgio Gabriele Sinkai Ejusdem Ordinis, AA. LL. Phil. Et SS. TH. D. Vindobonje Typ. Josephi Nob. De Kurzbock MDCCLXXX “, format in 8, 110 pagini. Prefaţa îi aparţine lui Gheorghe Şincai.
Lucrarea conţine un „Vocavullar Romanesc si Latenesc”, începând cu pagina 76.

Gheorghe Şincai publică în 1805, sub nume propriu, o a doua ediţie, în care face mai multe corecturi pentru eliminarea exagerărilor latiniste ale primei ediţii. Titlul lucrării este: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae Emendata, facilitata, et in meliorem ordinem redacta per Georgium Sinkay de Eadem, AA. LL. Philosophiae, et SS. Theologiae Doctorem, Scholarum Nationalium Valachicarum in Magno Transylnaniae Principatu primum, atque emeritum Directorem, nunc penes regiam Universitatis Pestanae Typographiam Typi Correctorem. Budae typis regiae Universitatis Pestanae, 1805” (Elementele limbii daco-romane sau valahice, emendate, uşurate şi aşezate într-o ordine mai bună, de către Gheorghe Şincai de aceeaşi, doctor în artele liberale, filozofice şi ştiinţe teologice, primul şi fost director al școlilor naţionale româneşti din Marele Principat al Transilvaniei, actualmente corector pe lângă tipografia regală a Universităţii Pesta . Buda . Cu tiparul Universităţii Regale din Pesta, 1805)
Lucrarea conţine un mic „Vocavularium românesc, shi lathinesc”, începând cu pagina 87.

2.
Vocabularul român-italian al lui Franz Griselini
Apare lucrarea în două volume: „Franz Griselini: Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des Temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte, Wien 1780”, 302 pagini vol.I şi 132 pagini vol.II.
În paginile 245-256 se găseşte un vocabular român-italian, care cuprinde circa 260 de cuvinte titlu româneşti traduse în italiană, uneori şi în latină.
Scopul declarat al demersului este de a arăta asemănarea între limba română şi limba italiană. Unele cuvinte ale vocabularului sunt preluate de la Anton-Maria Del Chiaro (Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religioni degli abitanti, con la tavola topografica di quella provincial, 1718).

Lucrarea a fost editată în România: „Francisc Griselini: Istoria Banatului timişan, Traducere în română de Nicolae Bolocan, Bucureşti, 1926”

O ediţie critică a apărut cu titlul: “Costin Feneşan. Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei. Editura Facla Timişoara 1984.”
Fragmente importante din lucrare au fost publicate şi în volumul „Călători străini despre Ţările Române”, Vol. X Partea I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.

În lucrarea: „Eugenio Coseriu. Limba română în faţa occidentului. De la Genebrardus la Hervâs. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală în româneşte de Andrei A. Avram. Editura Dacia Cluj-Napoca. 1994”, scrie:
„Scriitorului şi învăţatului italian, respectiv „italo-austriac” Franz (Francesco) Griselini (Veneţia 1717 – Milano 1783) i se datorează cea mai cuprinzătoare listă de cuvinte româneşti apărută în Europa occidentală pînă la 1800, precum şi o luare de poziţie fără echivoc şi originală cu privire la derivarea limbilor romanice din latina vulgară (ambele de altfel depinzînd una de cealaltă – în lucrarea sa: „Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte”, partea I, Viena, 1780, scrisoarea a VII-a, Ueber die walachische Sprache; ihre Verwanătschaft mit der italiănischen und anderen, die aus dem verdorbenen Latein entstanden sind, p. 243-262). Totuşi, după cîte constat, el a rămas pînă acum necunoscut în istoria lingvisticii româneşti şi romanice. Numele său nu apare în nici una dintre lucrările, generale sau speciale, de referinţă în aceste domenii. El este menţionat în treacăt în J. Chr. Ade-lung si J. S. Vater, Mithridates oder allgemeine Sprachen-kunde, II, Berlin, 1809, p. 730, notă de subsol, dar, cum se întîmplă, din păcate, adeseori în lucrarea aceasta-mai ales în partea ce îl are la origine pe Adelung, cu o mulţime de inexactităţi… Dată fiind situaţia de atunci a lexicografiei româneşti tipărite (pînă atunci încă nu apăruse nici măcar un singur dicţionar românesc tipărit), aceasta ar fi deja prin ea însăşi o realizare remarcabilă, dacă materialul lui Griselini ar prezenta acelaşi grad de corectitudine precum cel al lui Del Chiaro, ceea ce însă, din păcate, nu este cazul, nici măcar la cuvintele copiate din lucrarea florentinului. Lista lui Del Chiaro este absolut cea mai corectă dintre toate listele de cuvinte româneşti apărute în Europa occidentală pînă la 1800.”
În continuare, Eugenio Coşeriu face o critică asupra listei de cuvinte româneşti introdusă de Griselini în lucrarea sa.

3.
Vocabularium Valachicum al lui Christian Friedrich Temler
În lucrarea „Istoria Limbei şi Literaturei Române de Ar. Densuşianu. Profesoru la Universitate. Ediţiunea a doua. Iaşi. Tipo-Litografia H. Goldner Str. Primăriei Nr. 17. 1894”, la pagina 257, scrie:
„Încercările cele dintâiu pe terenulu filologiei limbei române le aflămu în lecsicografie. Până la Lecsiconulu de la Buda, care a făcutu o epocă, aflămu o sumă de dicţionare asupra limbei române, se înţelege mai tote netipărite.”
În subsolul paginii 257 notează: “Vocabularum Valachicum de M. Teuder (1780) manuscrisu în bibl regescă din Copenhaga (Anal. Acad. Rom.v III (1871) p 34.”

În lucrarea lui Coman Lupu „Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii române moderne (1780-1860) ”, apărută la editura Logos, în Bucureşti, 1999, la pagina 30 şi următoarea, scrie:
„Considerat de acelaşi autor (Mircea Seche, în lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966” pag.14) o „mică listă bilingva latino-română, cuprinzând cam 170 de termeni” şi cu “o valoare strict documentară”, Vocabularum Valachicum atestă interesul “diletantului danez” (Temler) pentru spaţiul lingvistic românesc. Faptul că acest interes se manifestă la mijlocul secolului al XVIII-lea ne apare ca semnificativ pentru intrarea noastră în sfera de preocupări şi mentalităţi de tip occidental. La aceasta s-ar mai putea adăuga şi curiozitatea ştiinţifică a occidentalilor pentru spaţiul lingvistic românesc, ca o expresie a romanităţii orientale.”

Lucrarea a mai fost studiată de:
a) Filologul Eugen Lozovan: „Le „Vocabularium valachicum” de Christ. Frid. Temler”, lucrare publicată în volumul: “Etudes romanes : dediees a Andreas Blinkenberg a l’occassion de son soixante-dixieme anniversaire. Publisher: Copenhague: Librarie Munksgaard, 1963.”
b) Giuseppe Piccillo: „II „Vocabularium Valachicum” di Christian Friedrich Temler”, lucrare publicată în „Revue de linguistique roumaine”, 1989, pag. 453-462.

1781
Prima încercare de glosar de termeni filosofici românesc
Profesorul universitar dr. Alin-Mihai Gherman, în lucrarea „Samuil Micu şi începuturile limbajului filosofic românesc (Câteva observaţii pe baza Loghicii) ”, publicată în revista „Limba Română”, Anul XLI, 2012, Nr. 2 aprilie-iunie, pag. 205-211, scrie:
„Textul Loghicii cunoaşte cinci variante de redactare, păstrate în două manuscrise şi în ediţia tipărită. Prima încercare a unei prelucrări integrale a enciclopediei filosofice a lui Baumeister datează din anii 1780–1781, manuscrisul purtând titlul „Loghica. Acum întâiu pre limba românească de Samoil Clain, ieromonahul de la Blajiu. Anul Domnului 1781. Scrisă în Viena Austriei”; varianta revăzută datează din 1783, autorul făcând o serie însemnată de completări, dar şi anulări în text. În 1786, rescrie cu minime schimbări faţă de 1783 manuscrisul Loghicii într-o nouă redacţie, manuscris pe care îl revede un an mai târziu, făcând, din nou, un însemnat număr de adăugiri şi anulări. Această ultimă redactare este foarte apropiată de textul care în 1799 „în Buda s-au tipărit în Crăiasca Tipografie Orientalicească a Universităţii Peştii”.

La 1781, Samuil Micu foloseşte încă mult terminologia latină; marginal sau în corpul textului, găsim cuvinte-cheie ca adequata, inadequata, definitio, completa, incompleta, refutare, absurda etc. Alteori, sunt transcrise în manuscris cu slove chirilice cuvinte latine: „hotărârea fiinţească, carea şi fisicească, latineaşte să zice definiţia realis”, „Altă hotărâre să zice sinonimia”, uneori făcând adevărate glosări chiar în cadrul textului: „iar ceaea ce să zice de lucru, latinii o cheamă predicat; noi putem să o numim zis; adecă zisul iaste lucrul care să zice de ceva”. Toate trimiterile la textele literaturii clasice latine se fac cu literă latină: „Terentie (in Eunuch. Act 1, sc. 1)”, „Ciceron (Tusc. Lib. 1), „Seneca (Epist. 117) etc.

Cei mai mulţi termeni filosofici sunt introduşi fie prin glosare marginală, fie sunt însoţiţi de un sinonim din limba comună: „causele sau pricinele”, „cale sau mod mathematicesc”, „cuvântarea sau silloghismul”, „analisis sau deschiiare, desfacere”, „speţie, spiţă sau chip”, „terminii sau cuvintele”, „spiţe sau chipuri”, „pilde sau esemple” etc.

Uneori termenul neologic este însoţit de adevărate serii sinonimice sau de perifraze sinonimice: „De te împeadecă cuvântul method matematicesc, zi method firesc sau sistematicesc10 sau filosofisesc”, „loghica sau filosofica cea lucrătoare”, „Ideile universale, ceale de obşte sau preste tot”…De-a lungul celor cinci redactări, textul Loghicii a suferit modificări substanţiale, nu atât din punctul de vedere al conţinutului (acesta rămâne aproape neschimbat), cât mai cu seamă din cel al terminologiei filosofice. Astfel, drumul parcurs de la prima redactare până la textul tipărit devine exemplar din perspectiva atitudinii reprezentanţilor Şcolii ardelene în faţa problemelor limbii şi, în mod special, din cea a efortului construirii unui limbaj filosofic românesc.”

În lucrarea aceluiaşi autor „Textele filosofice ale lui Samuil Micu. O perspectivă filologică”, publicată în revista „Libraria. Studii şi cercetări bibliologice” a Bibliotecii Judeţene Mureş, Nr.VI, 2007, Târgu Mureş, scrie:
„Ce ştim despre acest text este faptul că el a fost redactat cu siguranţă în limba latină. O dovadă indirectă este notarea marginală a terminologiei filosofice latine în manuscrisul din 1781, într-un moment în care el era, evident, în travaliul creerii unei terminologii filosofice româneşti. Astfel, el dublează termenul românesc de cel latin într-un text precum: „Deaca ai sau numeri atîtea seamne care au fost, ca lucrul ce ţi-l închipuieşti oriunde şi totdeuna să-l poţi cunoaşte şi de toate alte lucruri să-l deschilineşti, atunci ideea cea deschilinită să chiamă plină [Marginal, scris cu litere latine: completa.], iară de nu sînt de ajuns seamnele care le ai, zicem că iaste idee neplină [Marginal: scris cu litere latine: incompleta.]”4 sau „Fiindcă acela să zice că are deschilinită idee lucrurilor carele părţile şi seamnele ceale mai dinlăuntru ale lucrului cunoscut unul cîte unul deosăbi (35) le socoteaşte cu mintea,5 aiavea iaste că cu atîta iaste mai aleasă a fieştecăruia idee iaste mai deschilinită, cu cît mai multe părţi ale lucrului le cunoaşte şi încă şi seamnele seamnelor mai pre-afund îtrînzîndu-le [sic!] cu mintea şi cu gîndul le socoteaşte şi atunci să zice idee întocmai [Marginal scris cu literă latină: adeqvata], carea atunci o zicem cînd seamnele seamnelor deosăbi le socotim şi le cugetăm şi ni le închipuim cu mintea, iară de nu putem face aceasta, atunci să zice idee neîntocmită [Marginal scris cu literă latină: inadeqvata].”…În conformitate cu ideea luministă a accesibilităţii şi vulgarizării cunoştinţelor, Samuil Micu dublează, în mod intenţionat, de multe ori termenii filosofici cu sinonime, pentru a face mai accesibil textul. La fel ca şi Şincai, în scrierile căruia întâlnim dublat termenul natură cu cel de fire, Samuil Micu foloseşte o lungă serie de asemenea dublete sinonimice: răpresentaţia, răpresentăciunea sau închipuirea, republică sau însoţire, răciuni sau cause, cause sau pricini etc., mergând până la „autohtonizarea” unor titluri.”

Prof Univ. dr. Constantin Stroe în lucrarea „Samuil Micu şi filosofia cea lucrătoare (etica) ” publicată în Revista de Filosofie anul LXIV, nr. 3, p. 331–348, Bucureşti, 2017 a Institutului de Filosofie şi Psihologie Constantin Rădulescu-Motru al Academiei Române, scrie: „De asemenea, trebuie să fac cunoscut de la început stilul de abordare a conceptelor pe care Micu le utilizează: el este foarte metodic, în sensul că fiecare concept cu care operează este enunţat şi apoi explicitat, fie sub aspect etimologic, al provenienţei – greacă sau latină –, fie sub aspect semantic, al sensului şi al semnificaţiei. Adesea, el recurge la distincţii de sens între mai mulţi termeni, tocmai cu scopul de a-l fixa pe cel riguros exact – spre exemplificare, a se vedea definiţia metafizicii; definiţia ontologiei.”

1783
Dicţionarul botanic al lui Benkő József
Apare lucrarea preotului calvin Benkő József, secui din Aita Mijlocie: „Nomina vegetabilium” în revista: Magyar könyv-ház vol. II. Pozsony, 1783 b. Pag. 405-432.
Lucrarea este un dicţionar botanic şi reprezintă o listă cu denumirea ştiinţifică a plantelor din zona Baraoltului şi chiar din Muntenia, alături de denumirile acestora în limbile maghiară şi română.
Dintre cele 620 de nume de plante trecute în coloana Valachica, circa 60 sunt denumiri populare româneşti de plante.

În lucrarea „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante” de Dr. Emil Pop, publicată în revista „Ţara Bârsei” an II, 1930, Nr. 2, martie-aprilie, pag. 164 şi următoarele, relatează că biograful lui Benkő József, contele Mikó, îl consideră drept întemeietorul cercetării istorice ştiinţifice în Ardeal. El a întemeiat şi prima grădină botanică din Ardeal, la Aita Mijlocie, cu peste 600 de plante aduse din toată lumea. Conform Dr. Emil Pop, în lucrarea lui cea mai importantă, Transsilvania Generalis („Transsilvania, sive, Magnus Transsilvaniae principatus, olim Dacia Mediterranea dictus … auctore Josepho Benkö” I–II. Bécs: Kurzböck. 1777–1778), spunea că va strânge într-o lucrare denumită Flora, „numele româneşti ale plantelor, căci mai ales româncele întrebuinţează cu mult folos pentru vindecarea feluritelor boli buruienile neglijate de alţii”. Mai departe, Emil Pop scrie: „Cele mai multe numiri din vocabular sunt ardeleneşti sau de cele întrebuinţate la fel în Muntenia ca şi în Ardeal (Mărgăritar, selină, orez, urez, chitră, curmale, micşunele, popuşoi, etc.), cari le-a adus Molnar de dincolo de Carpaţi. Benkő a ţinut să asigure nivelul ştiinţific al operei sale şi prin consultarea celor mai distinşi farmacişti cu care avea cunoştinţă: trei braşoveni şi unul clujan.”

Lucrarea lui I. Coteanu „Prima listă a numelor româneşti de plante”, apărută sub egida Institutului de Linguistică Română din Bucureşti, în 1942, reeditează lista, alături de o analiză fonetică, morfologică şi lexicală.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 16-17, Mircea Seche scrie:
„Acest glosar de terminologie specială, al doilea după glosarul bilingv de termeni geografici al lui Constantin Cantacuzino, este trilingv, latino-maghiaro-român; el marchează o dată foarte importantă în lingvistica românească: începutul lexicografiei tipărite. Trebuie să ne gîndim că, faţă de dicţionarele manuscrise (care circulau puţin şi, prin urmare, exercitau o influenţă minimă asupra disciplinei lexicografice), lucrările similare tipărite au o circulaţie infinit mai mare, fiind folosite la redactarea dicţionarelor ulterioare. Este adevărat că, în cazul glosarului amintit mai sus, avem a face cu o lucrare dependentă, tipărită, printre alte articole, în sumarul unei reviste. Ea înmănunchează un număr de 620 de termeni-nume de plante. Transcrierea cuvintelor româneşti s-a făcut cu ortografie maghiară. Materialul lexical, grupat pe clase de plante, nu este aşezat în ordine alfabetică nici în interiorul fiecărei clase. Lucrarea a fost foarte cunoscută în Transilvania, a fost folosită la redactarea unor opere ulterioare, probabil şi la redactarea Lexiconului budan.”

1785
Dicţionar de cuvinte nouă – la traducerea lucrării abatelui Joseph Delaporte
În „Revista Istorică. Anul al VII-lea, numerele 4-6, April-Iunie, 1921”, este publicată lucrarea lui Nicolae Iorga: „Alte ştiri despre literatura romănească în secolul al XVIII-lea – Comunicare la Academia Română- “, care scrie la pag. 112 şi următoarele:
„Acum cîtva timp am căpătat prin dania unei rude, acum răposatul tînăr Ioan Bută, un volum legat în piele, care purta acest titlu, într-o scrisoare ceva mai nouă: „A toată lume călătorie sau înştiinţare de lume ce vechi şi ce noi, adică istorie de toate pămănturile ce sănt pănă acum ştiute la 4 părţi ale lumii, dată în limba frantuzască de abat Delaport: s`au tălmăcit pe limba rusască în Sanct Petrezburg la let 1780, s`au scos pe limba romănească la let 1785, tomu întăiu”. Al doilea volum nu se afla acolo şi poate nu se va găsi niciodată…La urmă se adaoge, pe lîngă o tablă de materii (scala: pământ, oraşe, ostroave) şi un dicţionar de cuvinte nouă, pe care, pănă la tipărirea care e de dorit căt mai răpăde, îngăduind împrejurările, credem că e folositor a o da aice:
Arătare pentru o samă de cuvinte ce sănt aice, care la Valahie nu să metahirisăsc, ce însemniază: …
Manuscriptul e foarte îngrijit; pe alocuri numele proprii sînt îndreptate cu o cerneală mai neagră, ca şi, ici şi colo, câte un alt cuvînt.
La urmă se adauge, pe lîngă o tablă de materii («scala: pământ., oraşe, ostroave») şi un dicţionar de cuvinte nouă, pe care, pană la tipărirea care e de dorit cît mai răpede, îngăduind împrejurările, credem că e folositor a o da aice:
«Arătare pentru o samă de cuvinte ce sănt aice, care la Valahie nu să metahirisăsc, ce însemniază:…”
În afara de scurta arătare pentru o samă de cuvinte, unde sunt tâlcuite 22 de cuvinte, exista şi o „însemnare a măsurilor”, cu explicarea a patru unităţi de măsură:
„«o verstă este lungul st. 500.
un mii stănj. 2.000.
futuri 2 şi giumătate face un cot.
duiumuri la un fut sănt 12 duiumuri.»”

Manuscrisul a fost publicat cu titlul: „Academia Română. Studii şi cercetări XLII. „Le voiageur francais” al abatelui Joseph Delaporte. În traducere moldovenească (1785) . Text publicat cu o introducere şi note de N. Iorga, membru al Academiei Române. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională Bucureşti, 1940”
Referitor la posibilul autor, Nicolae Iorga scrie în prefaţă:
„Nu văd boierul sau clericul care, cu mai multe şanse, ar putea să dispute lui Amfilohie Hotineanul dreptul de traducător pentru o astfel de lucrare şi, adaug, într`un stil ca acesta, care învinge greutatea oricării traduceri dintr-o limbă, ca acea rusească, aşa de mult deosebită de a noastră, dar păstrând continuu atâta limpeziciune şi chiar, nu odată, eleganţă.”

1786
Denumirile româneşti consemnate de Lazzaro Spallanzani
În lucrarea „Naturalişti italieni din veacul al XVIII-lea, cercetători ai ţinuturilor româneşti de Emil Pop profesor universitar. Editura Fundaţiunii Oliviero Varzi. Timişoara 1942”, la paginile 41 şi următoarele scrie:
„La 6 ani după tânărul şi seninul abate Sestini, ţara noastră este străbătută de un alt abate italian, în vârstă, îngândurat, concentrându-şi preocupările înainte de toate asupra specialităţii sale restrânse.
Este vorba de Lazzaro Spallanzani, unul din cei mai vestiţi biologi ai timpului său…
Când acest mare naturalist fusese numit la universitatea din Pavia, găsise un cabinet de ştiinţe naturale pustiu. Dar aşteptarea contemporanilor şi orgoliul său personal l-au împientenit să organizeze, din nimic, unul din cele mai vestite muzee de ştiinte naturale, fie cumpărând diverse colecţii, fie colectând el însuşi, in lungile sale călătorii.
Această pasiune de colecţionar l-a determinat pe ilustrul biolog să cerceteze şi ţara noastră la 1786, în culmea gloriei şi a maturităţii sale ştiinţifice…
Este binevenită pentru el caravana, care ducea tributul anual al domnitorului Munteniei la sultan şi se întorcea acasă, cu carele goale, către sfârşitul verii.
Cu această echipă, păzită de „buni soldaţi valahi”, a căror tovărăşie îl încântă, pleacă din Constantinopol în 16 August 1786, intră în ţară pe la Olteniţa şi ajunge în 29 August la Bucureşti, unde timp de 5 zile este oaspetele lui Ipsilanti.
De aici urmează drumul Ploieşti-Slănic-Vama Buzăului-Braşov-Sibiu-Zlatna-Baia de Arieş-Roşia-Deva-Săcărâmbu-Băiţa-Lugoj-Timişoara. Abia pe 17 Octomvrie îşi continuă drumul spre Pesta şi Viena.

Spre deosebire de Sestini, Spallanzani nu şi-a tipărit ziarul şi nici măcar nu şi l-a revizuit pentru tipar. Abia în 1888 a fost publicat, parte textual, parte în rezumat de către Campanini. Această ediţie incompletă mai ales în ce priveşte călătoria pe la noi, a fost analizată pe scurt de Iorga, rămânând notele ce privesc natura ca şi nerelevate publicului românesc.

Din fericire, în 1929 când s`au împlinit 200 de ani de la naşterea lui, s-a hotărît să se tipărească o ediţie naţională a tuturor lucrărilor Spallanzaniene sub îngrijirea Academiei Italiene. Aşa se face că în 1936 a apărut într`o admirabilă ediţie ziarul complet al lui Spallazani, scris în drumul său prin ţinuturile româneşti. Curatorii acestui volum au fost Filippo Botazzi şi Mariano L. Patrizi [Le opere di Lazzaro Spallanzani publicate sotto gli auspici della Reale Accademia d`Italia, vol. quinto, parte prima. Viagio a Constantinopoli. Milano, 1936].
Este vorba de un ziar de călătorie redactat pe apucate în drum, cu improvizări admirabile, dar şi cu pasagii nebuloase, cu observaţii uneori sumare, alteori amănunţite, însoţite de remarce scurte sau refleţii mai lungi, neobişnuit de pătrunzătoare, care trădează intuiţia genială şi discernământul tăios, liber de prejudecăţi, ale unui adevărat naturist…
Dintre animalele sălbatice aminteşte mai multe, mai ales păsări, în general însă fără numiri ştiinţifice…
Însemnările floristice sunt lipsite de însemnătate…”
Spallanzani consemnează denumiri româneşti de localităţi, de plante de cultură şi sălbatice, de păsări, de munţi sau minerale…Importanţa lexicografică a lucrării este redusă, dar rămâne importanţa documentară a călătoriei şi a impresiei acestuia despre populaţia şi peisajul teritoriilor româneşti.

1787
Lexiconul în 112 limbi al lui Lorenzo Hervas
Apare lucarea cu titlul: „Vocabolario poligloto con prolegomeni sopra piu’ di cl. lingue, Dove sono delle scoperte nuove, ed utili all’antica storia dell’uman genere, ed alla cognizione del meccanismo delle parole. Opera dell` abate Don Lorenzo Hervas. Socio della Reale Accademia delle Scienze, ed Antichita di Dublino, e dell` Etrusca di Cortona. In Cesena MDCCLXXVII Per Gregorio Biasini All` Insegna di Pallade. Con Licenza de` Superiori.”, format in 8, 248 pagini.
Lucrarea este un lexicon în 112 limbi, printre care şi limba română (valaka), inclusă de autor printre limbile şi dialectele înrudite: latina, italiana, spaniola, catalana, franceza, portugheza, genoveza, tiroleza, etc. Lexiconul conţine 61 de cuvinte-titlu traduse şi în limba română.
Acest lexicon este important, deoarece cuvintele româneşti apar în traducere simultană în mai multe limbi, putând fi considerat primul lexicon comparat al limbii române.

„În lucrarea: „Eugenio Coseriu. Limba română în faţa occidentului. De la Genebrardus la Hervâs. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală în româneşte de Andrei A. Avram. Editura Dacia Cluj-Napoca. 1994”, scrie:
„Cuvintelor româneşti înregistrate în Vocabolario le revine o importanţă deosebită în istoria lexicografici româneşti, -ceea ce nu pare să fi remarcat nimeni pînă acum, deoarece constituie unul dintre cele mai vechi lexicoane, respectiv glosare italiano-române şi primul dintre acestea care apare tipărit. Mai mult: în ciuda proporţiilor modeste, secţiunea românească din Vocabolario poate fi considerată – dacă facem abstracţie de listele de cuvinte alcătuite cu alte intenţii şi în alte scopuri de Lucius Troester, Del Chiaro şi Griselini-primul lexicon dacoromân apărut tipărit, cel puţin în ceea ce priveşte vocabularul uzual, neterminologic, deoarece Vocabolario a apărut cu doi ani înainte de micul dicţionar rus-român al lui M. Strilbiţki, Iaşi, 1789, socotit pînă acum primul lexicon neterminologic al Românei. Apoi, această secţiune poate fi considerată primul lexicon comparat al Românei, dat fiind că în Vocabolario cuvintele româneşti apar lîngă cuvintele corespunzătoare din celelalte limbi romanice literare şi din diferite dialecte romanice.”
În continuare, Eugenio Coşeriu face o analiză critică a listei de cuvinte româneşti, arătând că „ea se bazează, cel puţin în cea mai mare parte, pe o informaţie orală directă, adică pe chestionarea informatorilor.”

1788
Dicţionarul bilingv de verbe al lui Ioan Molnar
Apare: „Deutsch-Walachische Sprachlehre / Verfasset von Johann Molnar. – Wien, 1788: bei Joseph Eblen von Kurzbek hofbuchdrucker.” Lucrarea are 8 foi + 445 pagini, format in 8.
Ea conţine un dicţionar de verbe bilingv româno-german, fiind redactată cu litere chirilice şi latine.
Conform lucrării lui Carmen Munteanu: „Reflectarea cărţii vechi româneşti în Catalogul Bibliotecii Teleki”, publicată în Anuarul Bibliotecii Judeţene Mureş, Nr. 1/2002, Lucrările simpozionului naţional „200 de ani de lectură publică la Târgu-Mureş (26-28 septembrie 2002): „Revista germană Allegemeine Literatur-Zeitung din 1789 a popularizat apariţia acestei gramatici considerând-o „prima călăuză într-adevăr utilizabilă în însuşirea limbii române”.

Ediţia a doua poartă titlul: „Deutsch-Walachische Sprachlehre. Verfasset von Iohann Molnar von Mullerscheim…Zweyte vermeherte und vermesserte Auflage, Hermanstadt, 1810. Bei Martin Hochmeister K.K. priv Buchdrucker und Buchandler”. Dimensiunea cărţii este de 18 X 11 cm şi are 8 foi + 413 pagini.
Aceasta ediţie tipărită la Sibiu este o retipărire exactă a primei ediţii apărute la Viena.

Se tipăreşte o a treia ediţie în 1823, cu acelaşi titlu (Deutsch-Walachische Sprachlehre… Dritte verbesserte Auflage. Hermannstadt, bei Martin von Hochmeister, 1823), format in 8, 4 foi + 413 pagini + 42 foi, primele şi ultimele nenumerotate. Lucrarea se găseşte descrisă în „Bibliografia Românească Veche 1508-1830 de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Grafice Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936” pag. 427, la numărul 1186. Diferenţele dintre ediţii sunt nesemnificative.

Lucrarea a fost completată cu: „Wörterbüchlein Deutsch un Wallachisches. Vocabularium nemţesc şi românesc. Hermannstadt 1822. Im Werlag ben Martin v. Hochmeister; Tipărit în Sibii, 1822. La K. k. privileghiatul tipograf Martin Hohmaister, unde şi de vânzare se află”. Lucrarea are 2 foi+184 pagini format in 8.

În lucrarea „Bibliografia Română Ungară. Volumul II. Românii în literatura ungară. Ungurii în literatura română. (1781-1838) . Bucureşti. Cartea Românească. 1931.”, pag. 234, Andrei Veress face următoarea precizare: „Cărticica pare a fi o întregire a gramaticei lui Ioan Molnar din 1810 existând şi exemplare cu numele său pe foaia de titlu.”
Lucrarea este un dicţionar bilingv german-român cu peste 8000 de cuvinte. Fiind considerat „un instrument util de unificare a limbii literare”.
Din cât se cunoaşte, Ioan Piuariu-Molnar a fost primul medic titrat de naţionalitate română. Analizând gramatica şi dicţionarul postum al lui Ioan Piuariu-Molnar, medicul Lucian Valeriu Bologa elaborează lucrarea: „Terminologia medicală românească a doctorului Ioan Piuariu (Molnar von Müllersheim) ”, pe care o publică în Dacoromânia, IV, 1924-1926, pag 383-393. Redau mai jos o parte din concluzii:

„Tezaurul lexical medical e destul de bogat pentru această terminologie medicală casnică, deşi nu e complet, – fapt care caracterizează de altcum întreg dicţionarul lui Molnar. Foarte rare sunt unele traduceri vădit improprii, greşite. Majoritatea termenilor daţi sânt şi azi folosiţi în limbajul curent din Ardeal. Mulţi din ei sânt atât de pregnanţi şi româneşti încât ar merita să fie introduşi în terminologia noastră ştiinţifică modernă, precum şi unii din cei uitaţi ar putea fi foarte bine şi cu folos resuscitaţi.”

1789
1.
Dicţionarul rus – român al lui Mihail Strilbiţchi
Un mic dicţionar rus – român de circa 1500 de cuvinte, tipărit la Iaşi în anul 1789, de către Mihail Strilbiţchi, a fost considerat de unii cercetători drept prima lucrare lexicografică neterminologică tipărită la noi. Titlul lucrării este: „În scurtă adunare numelor după capitile ce sau aşezat, cu două limbi, întru folosul celor vor vrea a învăţa limba rusească şi moldovenească”. Cartea este un format in 8 mic, de 78 pagini.

În „Cuvente den bătrîni. Limba română vorbită între 1550-1600. Studiu paleografico-linguistic. De B. Petriceicu Hasdeu. Tomulu I. ”, Bucureşti, Tipografia Societăţii Academice Române, 1878, la pagina 260 scrie: „La 1789, Moldova fiind ocupată de armata rusescă, preutul Mihail Strilbetzki, carele îşi dâ pomposul epitet de , şi-a înfiinţat în Iaşi o tipografiă, unde a dat la lumină acest mic vocabular, promiţend în prefaţă şi o carte cu dialoguri…Înainte de acest vocabular nu sînt decît dicţionare române manuscrise… ”

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, pag. 17-18, Mircea Seche scrie:
„Scopul practic al acestui prim dicţionar moldovenesc rezultă prin orînduirea pe materii a termenilor, ca în manualele de conversaţie („Pentru vremi şi sărbători”, „Pentru om şi părţile lui”, „Pentru boale” etc.). Numărul cuvintelor care figurează în lucrare este modest (circa 1500). Dicţionarul nu reprezintă, din punct de vedere ştiinţific, nici un progres faţă de lexicografia slavo-română mai veche, fiind, în esenţă, o simplă listă de termeni ruseşti cărora li se dă corespondentul românesc. El a avut, cu toate acestea, un succes neobişnuit: retipărit în acelaşi an cu alte caractere, altă paginaţie şi cu titlu schimbat, a fost anexat Gramaticii moldo-ruse publicate de Toader Şcoleriu şi a circulat astfel intens. Mai tîrziu, vocabularul lui Strilbiţki a servit ca model lui Ştefan Margela, în glosarul anexat la primul volum al Gramaticii sale ruso-române (Petersburg, 1827).”

2.
De ale casii vorbe ruseşti şi moldoveneşti
O altă lucrare a acestuia consemnată în „Bibliografia românească veche : 1508-1830. Tomul 4. Adăogiri şi Îndreptări. Bucureşti. Atelierele Grafice Socec & Co. Societate Anonimă Română. 1944.” de Ion Bianu şi Dan Simionescu, la numărul 524, pag. 267, este: „De ale casii vorbe ruseşti şi moldoveneşti. Cu priincioase complementuri”, Anul 1789, octombrie 20 zile, „Tipărită în orasul Iaşi de către Protoiereul Moldovenesc, Muntenesc şi Basareabean, Mihail Strilbiţchi, în tipografia sa proprie.”, format in 8 mic, 1 foaie + 12 pagini + 1 foaie + 193 pagini cu greşeli de paginaţie. Aceasta era de fapt cartea de dialoguri amintită de Hasdeu în textul redat mai sus.
Pe următoarele 22 pagini care urmează foii de titlu sunt: „Capetele vorbelor Rusască şi Moldovenească limbă, in carte aceasta să ţinu”.

3.
Adunarea cuvintelor ruseşti şi moldoveneşti a lui Toader Şcoleru
În lucrarea „Istoria Culturei Naţionale. Istoria Scolelor de la 1800-1864. de V. A. Urechia. Op încununat de Academia Română. Tomul IV. Bucuresci Imprimeria Statului 1901”, autorul publică un articol cu titlul: „O gramatică românescă din secolul XVIII”, din care redau:
„Între rarile gramatici românesci din secolul al XVIII-lea, avem a numera una cu totul necunoscută şi de care întenplător am dat, sunt forte puţine dile, în Iaşi. Fără să aibă o relaţiune între ei, scriitorii de gramatici românesci, în Iaşi ca şi în Bucuresci, se întelnesc, împinşi de acelaşi dor şi ne dau fie-care încercări cari merită studiul şi recunoscinţa nostră.Văcărescu, ca şi părintele Macarie, tot asemenea ca şi arhimandritul Măzăreanu scriu ori predau gramatica limbei românesci. Autorul gramaticei din Iaşi de la 1789 (acum 100 ani trecuţi) nu ne-au lăsat decît numele seu de botez. El se numea Teodor şi adăuga la numele său de botez, semnând o dedicaţiune a lucrărei sele: „Către cei de bun neam înveţători” ai sei, adăuga dicem, calificativul “Şcoleriul”.

Titlul cărţii este: „Lecţione, adecă cuvântare scose de la înteie parte a Gramaticii (P.E.H.A.U.) pentru învăţătura limbei moldovenesci şi rusesci dată în tipariu pentru folosul celor ce vor vre să înveţe sau una sau alta dintre aceste două limbi. În tipografia cea Politicească . în tîrgul Eşului. 1789 Noiemvrie 8”. Cartea este de format in 8 mic, având 8+56+78 pagini. Lucrarea este consemnată în “Bibliografia Românească Veche. 1508-1830. Ioan Bianu şi Nerva Hodoş. Tomul II. 1716-1808. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă, 1910.”, pag. 328, Nr. 526.

Pe foaia de titlu verso, autorul începe o dedicaţie „Către cei de bun neam învăţători”, care se întinde pe următoarele 6 pagini. La pagina 8 începe gramatica, cu “scara materiilor”, cuprinse în cele 56 de pagini. Inedită este regula ortografică ce se recomandă la sfârşitul gramaticii: „scrieţi după cum vorbiţi, că este bine, şi nu amestecaţi cuvinte străine”.

Partea a doua a lucrării este „Adunarea cuvintelor ruseşti şi moldoveneşti”, care se întinde pe cele 76 de pagini rămase. Deoarece această a doua parte este tipărită cu alte caractere şi cu paginaţie nouă, Bianu afirmă că lucrarea de gramatică este de fapt colegată cu lucrarea lui Mihail Strilbitchi „În scurtă adunare numelor după capitile ce sau aşezat, cu două limbi, întru folosul celor vor vrea a învăţa limba rusească şi moldovenească”. În introducerea cărţii, Toader Şcoleru chiar aminteşte depre „Protopopa Mihailù Strilbiţchii”, făcând vorbire de altă lucrare a acestuia: „De ale casii vorbe ruseşti şi moldoveneşti.”
Tot în prefaţa la această carte, Toader Şcoleru scrie: „Şi după ce va învăţa bine acesti doaâ, adică numele şi vorba, să înveţi şi cele lante părţi pe cîtu va pute, apoi să să apuce di-a învăţa şi adunare cuvinteloru ce s-au pusu în fundulu cărţulii aceştie, în a doa parte”. Din aceasta rezultă că autorul a fost cel care a alăturat cele două părţi ale lucrării, nu cel care a legat lucrarea.
Din acest motiv, am consemnat şi eu lucrarea.

1791
Dicţionarul de ştiinţe naturale al lui Petrus Singerus
În revista „Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La pagina 236 şi urmatoarea, scrie:
„Farmacistul sas din Sibiu, Sigerus, a fost considerat până acum drept cel dintâi culegător de numiri româneşti de ale plantelor. El publică la 1791 o listă de 175 de numiri de la 157 de plante medicinale, cari cresc spontan în Ardeal. Aproape toate aceste numiri le-a luat, fără a ne-o indica, -dela Benkő, repetând adeseori greşelile sau nonsensurile acestuia. Fireşte limitându-se la plantele de leac, lista lui este mult mai scurtă decât a lui Benkő. Ortografia ungurească a lui Benkő o schimbă cu cea nemţească, ba pe ici colo face şi modificări gramaticale. În felul acesta unele numiri se prezintă mai bine…altele mai rău decât la Benkő…Sigerus se îndestuleşte să transcrie din Benkő numirea fundamentală şi cel mult un sinonim (Benkő are 429 plante 173 sinonime, Sigerus abia 18 la 157)…
Deşi contribuţia originală a lui Sigerus este atât de disparentă faţă de materialul împrumutat de la Benkő, totuşi lucrarea lui a avut o importanţă deosebită, căci majoritatea autorilor de aici încolo a consultat-o şi a trecut-o pe de a`ntregul în listele din ce în ce mai cuprinzătoare.”

În prefaţa lucrării lui I. Coteanu: „Prima listă a numelor româneşti de plante”, apărută sub egida Institutului de Linguistică Română din Bucureşti, în 1942, se scrie: „Sigerus, farmacist sas, tipăreşte la 1791 o listă de plante care cuprinde 175 de numiri; dintre ele 18 sunt originale, iar restul luate după Benkő.”

Petrus Singerus publică „Verzeichnis der in Siebenbürgen wildwachsenden offizinellen Pflanzen”, în „Siebenbürg. Quartalschrift”, revistă trimestrială, nr. 2/1791 (prima revistă ştiinţifică din Transilvania). Aceasta este o listă de plante medicinale din Transilvania, care conţine denumirea latină şi numele popular al plantei în germană, săsească, maghiară şi română.

În revista „Dacoromania”, anul V, 1927-1928, într-o notă de subsol la lucrarea „Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc: „Vocabularium pertinens ad tria Regna Naturae” de Gh. Şincai”, la pag. 554, Al. Borza scrie: „Acest „Verzeichniss” l-am găsit copiat şi de Episcopul Samuil Vulcan într`un manuscris mare, folio, intitulat „Tractatul despre vindecarea morburilor poporului dela tiera”. Manuscrisul se păstrează în aceeaşi bibliotecă episcopală din Oradea-Mare şi mi l-am copiat în 1916”.

1792
Dictionarium trium linguarum al lui Praedetis Nasody
În anul 1878, Academia Română îl trimite pe Nicolae Densuşianu într-o misiune de cercetări istorice în arhivele şi bibliotecile Ungariei şi Transilvaniei, în scopul căutării documentelor necesare întocmirii unei istorii a românilor din secolele XVII-XVIII, misiune care a durat 15 luni. În raportul înaintat Academiei Romane în anul 1880, acesta arată ca a cercetat 12 biblioteci şi 16 arhive.
Studiind manuscrisele nepublicate ale literaţilor români, el a descoperit un dicţionar român, latin şi german, întocmit în anul 1792 de către Aureliu Antoninio Praedetis, membru al mişcării culturale „Şcoala Ardeleană” (Anton Predetici Nasodi, „Dictionarium trium linguarum. Germano-Latina et DacoRomana” [Manuscris autograf din 1793; Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, cota 457–459].).
Informaţia este preluată şi în prefaţa întocmită de Dr. C. I. Istrati la volumul “Dacia Preistorică de Nicolae Densuşianu”, apărută în Bucureşti, la Institutul de arte grafice Carol Göbl, în 1913.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche scrie:
„Din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea cunoaştem trei dicţionare poliglote şi trei bilingve.

Cel dintâi dicţionar poliglot din serie pare a fi Dictionarii trium lingvarum germano-latina et daco-romana, manuscris de mari proporţii, în trei tomuri; aparţine ardeleanului Antoninus Praedetis (sau Praedes, Predetici) Nasody, “fost auditor de regiment”, şi datează de le 1792-1793. Lucrarea a fost redactată în perioada când autorul se afla stabilit în Moldova, fapt dovedit de numeroşi termeni regionali moldoveneşti incluşi în lista de cuvinte. Cuvintele–titlu germane, scrise cu caractere gotice cursive, sînt dispuse în ordine strict alfabetică, fiind urmate, de obicei, de mai multe corespondente latine, serii sinonimice, scrise cu caractere latine. Din păcate, partea românească a lucrării conţine lipsuri numeroase: pe pagini întregi nu s-au indicat corespondentele româneşti ale termenilor-titlu. Astfel, dicţionarul are un aspect cu totul sumar, de simplă listă de cuvinte orânduite pe coloane, fiind lipsit de orice aparat ştiinţific.”

În volumul „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tomul I. Cultura Naţională Bucureşti 1923” la pag. 261-308 este publicată lucrarea lui Iacob Radu „Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea-Mare”. Acesta consemnează:
„Nr. 86-88
Lexicon Germano-Latino-Daco-Romanum, trei volume in folio. La începutul volumului întâiu stă scris: <Dictionarii Trium Linguarum Pars 2-a Germano-Latino et D. Romano ab Aurelio Antonino Praedetis Nasody I. n. L. emerito Ceo Regio Locumtenenti auditore in hunc ordinem cornpilata inchoata ab anno U. C. MMD XLVI (1793) Cal. Martii et nunc primum in lucem edita>.
Cuvintele româneşti sunt scrise cu litere latine, dar în multe locuri lipsesc şi sunt puse numai celea germane şi latine. Pe calcâiul legaturei e imprimat. Lexicon Linguae Germ. Lat. Moldovicae.”
Nu am cunoştinţă ca manuscrisul să fi fost publicat până acum.

1793
Numirile româneşti de plante ale lui Kräutner
În revista „Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La pagina 238, scrie:
„Kräutner, un alt farmacist, completează la 1793 pe Sigerus (Kräutner S., Nachtrag zu des Hernn Provisor Sigerus Verzeichniß wildwachsender Siebenbürgischer offizineller Pflanzen. Siebenbürgische Quartalschrift III, 1793, pag. 351-356) cu 21 numiri de plante, originale. Nu cunoştea pe Benkő. Vreo trei numiri le sunt egale sau asemănătoare, celelalte nu.”

1795
Lista cu numiri româneşti de plante a lui Neustädter
În „Revista Istorică nr. 1-3 1929”, la capitolul „Cronică” de la pag. 87-88, Valeriu I. Bologa scrie:
„În Biblioteca Bruckenthal din Sibiiu am găsit supt no. II, nota b, un act administrativ al Guberniului transilvănean, tipărit in folio, „Opinio deputationis regnicolaris systematicae in Cameralibus et Comercialibus ordinatae”, cu un apendice foarte interesant, datorit doctorului sibiian Mih. Neustädter [Michael Gottlieb Neustädter]: „Consignatio specifica omnium Plantarum, quae in Magno hocce Principatu (Transylvaniae) sponte sua crescent”, cu o lista de nume de plante romăneşti. Actul a fost tipărit la Cluj în 1795. Neustädter, lung timp protomedic al ţerii, pare a fi cunoscut bine limba noastră. (O broşurică a lui despre vaccinare a fost tradusă la 1803 în româneşte. Cf. Bianu-Hodoş şi Crăiniceanu.)
O altă veche listă de plante cu numiri romaneşti se găseşte în , 11, 1791, pp. 314-5, în „Verzeichniss der in Siebenbürgen mildwachsenden offizineilen Pflanzen” de Peter Sigerus (1759-1831), farmacist în Sibiiu 1 (cf. Trausch, „Schriftsteller Lexikon”, vol. III, p. 306).”

În nota de subsol de la pagina 88 scrie:
„Aflu de la d. prof. A. Borza din Cluj că d-sa cunoaşte listele lui Neustädter şi lui Sigerus din Biblioteca Episcopiei unite din Oradea încă din 1917; deci d. prof. Borza a luat cunoştiinţă despre ele mult înaintea mea. După cît ştiu, d-sa va utilisa materialul din aceste liste într’o lucrare mai mare asupra terminologiei botanice romaneşti. De aceia în aşteptarea ei mă margenesc a da numai aceasta scurtă nota bibliografică.”

În revista „Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La pagina 238, scrie:
„O listă semnalată recent de D-l Dr. V. Bologa este cea a lui Neustädter, publicată la 1795 în actele administrative ale guvernului ardelean. El copiază conspectul lui Sigerus, dar fără coloana I, cu numele latineşti. Păstreză însă numele farmaceutice în exact acelaş ordine şi număr. La coloana numelor româneşti transcrie asemenea pe Sigerus, dar aici găsim şi câteva complectări originale…La sfârşitul conspectului se adaugă şi câteva plante medicinale cultivate (Mărar, Isop, etc) de cari Sigerus nu s`a ocupat…”

1796
1.
Lexicon elinesc şi românesc pe Alfavita
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1577 un miscelaneu format 28,5 X 19,5 cm cu 97 file. Între filele 2-97 se află un : „Lexicon elinesc şi românesc pe Alfavita. 1796, iulie 4”. Între filele 2-5 se află următoarea însemnare: „Acest lexicon iaste a obţii soborului streţului Paisie. L-am afierosit eu, ierodiacon Theodosie pentru vecinică pomenirea mea.” Manuscrisul provine de la Mânăstirea Neamţ.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscrieselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 374.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche scrie:
„Epoca fanariotă în plină dezvoltare ne-a dat, în 1796, un Lexicon grecesc-românesc de aproape 9000 de termeni. Manuscrisul provine de la mănăstirea Neamţ şi pare a aparţine unui moldovean. Lucrarea nu este total finisată; la sfârşitul ei, autorul a început de altfel completarea listei de cuvinte. Materialul e organizat ca în majoritatea operelor lexicografice ale vremii, după metoda listelor primitive de corespondenţe. Se indică de obicei un singur corespondent românesc, mai rar lanţuri sinonimice.”

În lucrarea: „Constantin C. Giurescu. Profesor la Universitatea din Bucureşti. Istoria Românilor III Partea a doua . De la moartea lui Mihai Viteazul pînă la sfîrşitul epocei fanariote (1601-1821) . Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă Bucureşti 1946.”, la pagina 845 scrie: „Un alt dicţionar neo şi paleogrec-român, tot inedit, şi al cărui autor este necunoscut, se păstrează în copie la Mănăstirea Neamţ, avînd data 4 iulie 1796; ca izvoare i-au servit lexiconul neogrec-latin-italian al lui Gherasim Vlahos (1784) şi acela paleogrec-neogrec-latin-italian al lui Gheorghe Constantin, apărut în a doua ediţie la Veneţia, în 1786.”

În volumul „Filocalia. Versiunea în limba română a antologiei în limba greacă, publicată la Veneţia, în 1782, de Sfântul Nicodim Aghioritul & Sfântul Macarie Mitropolitul Corintului la care s-au adăugat şi alte texte. Ediţie îngrijită, note, note asupra ediţiei şi postfaţă de Doina Uricariu. Studiu introductiv de Academician Virgil Cândea. Universalia 2001.”, în nota de subsol de la pagina 17 scrie:
„…revelatoarea teză de doctorat a d-nei Lia Brad Chisacof, Probleme ale contactului dintre neogreacă şi română la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1998. În anexă, un Lexicon grec şi român după alfabet din 1796, varianta integrală a celui folosit de traducătorii obştii paisiane.”
Autoarea a publicat ulterior lexiconul sub egida Institutului de Studii Sud-Est Europene, cu titlul „Dicţionar grec-român după alfabet” la Editura Academiei Române, în anul 2005.

În lucrarea „Istoria lingvisticii româneşti” întocmită de un colectiv sub coordonarea academicianului Iorgu Iordan, publicată la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, cu referire la lucrările lexicografice ale sfârşitului de secol XVIII, la pagina 33 scrie:
„În Moldova e de semnalat sumarul dicţionar rus-român al lui Mihail Strilbiţki, Lexiconul grecesc-românesc anonim din 1785, alcătuit la mănăstirea Neamţ, şi două dicţionare avînd limba de bază franceza, amîndouă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, lucrări de importanţă minoră…” Este evident o eroare de transcriere a anului, fiind vorba de lexiconul din 1796.

2.
Vocabular greco-român
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 3137 un miscelaneu format 14 X 10 cm, care conţine 190 file.
Pe filele 175-178 se află un vocabular greco-român, în care cuvintele greceşti sunt scrise cu litere chirilice.
Manuscrisul este datat 1796, conform consemnărilor cuprinse în el şi provine din Moldova.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la pagina 24.

1797
1.
Dicţionar de cuvinte româneşti, ungureşti şi nemţeşti
Apare lucrarea: „ABC sau Bucavna spre folosul scolelor niamului romanesc. ABC oder Namenbüchlein zum Gebrauche der Nazional-Schulen in dem Königreichen Ungarn und den damit verbundenen Staaten, Ofen, gedruckt mit Königl. Hung. Universsitätschriften, 1797. ”, format in 8, 104 pagini.
Începând cu pagina 95, bucoavna conţine şi un mic dicţionar de cuvinte româneşti, ungureşti şi nemţeşti, până la pagina 99.
Lucrarea este consemnată şi descrisă pe scurt în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu bibliotecarul Academiei Române, Profesor universitar şi Nerva Hodoş bibliotecar-ajutor al Academiei Române. Tomul II 1716-1808 Ediţiunea Academiei Române Bucureşti. Atelierele Socec & Co, societate anonimă. 1910.”, la pagina 390.

În lucrarea: „Activitatea tipografiei de la Buda de la începuturi şi până la cenzoratul lui Petru Maior” întocmită de Monica Avram de la Biblioteca Judeţeană Mureş, publicată în anuarul de studii şi cercetări bibliologice „Librăria” an V pe 2006 al Bibliotecii Judeţene Mureş, scrie: „Pentru a răspunde mai bine nevoilor învăţământului, la tipografia de la Buda se consideră că lucrările aflate deja în circulaţie nu mai corespund în totalitate necesităţilor de moment, motiv pentru care se urmăreşte într-o primă fază reeditarea acestora în forme noi, îmbunătăţite, sau înlocuirea cu materiale noi în totalitate. Astfel, prima lucrare tipărită în intervalul care ne interesează este o carte de învăţătură – ABC sau Bucoavnă spre folosul şcolelor niamului romanesc, apărută în anul 1797, cu caractere latine, în limbile română şi germană. Pe verso-ul paginii de titlu este reprodus privilegiul tipografiei cu semnătura Mariei Tereza, a contelui Franciscus Eszterhazy şi a lui Csató Adam, în calitate de tipograf. Este o lucrare destul de vastă, de 103 pagini şi care, datorită listelor de cuvinte româneşti, ungureşti şi germane, publicate în anexă, este considerată drept cel mai vechi dicţionar românesc.”

2.
Dicţionar francez-român atribuit lui C. şi Ilie Kogălniceanu
În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 21, Mircea Seche scrie:
„În sfârşit, de la 1797 datează micul Dicţionar francez-român atribuit lui C. şi Ilie Kogălniceanu, Mai propriu ar fi să considerăm această lucrare o adunare informă de material în vederea alcătuirii unui dicţionar. Termenii sînt grupaţi întîmplător, nerespectîndu-se în nici un fel criteriul alfabetic şi nici acela pe materii. Cuvintele-titlu franţuzeşti sînt redate cînd cu caractere latine, cînd mai ales cu alfabet chirilic şi în transpunere fonetică, nu literală.”

În lucrarea lui Coman Lupu „Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii romane moderne (1780-1860) ”, apărută la Editura Logos în 1999, la pag 86, autorul face următoarea apreciere:
„Dicţionarul francez-român atribuit lui C. şi Ilie Kogălniceanu are mai degrabă structura unui proiect de lucrare lexicografică.”
Este vorba despre manuscrisul miscelaneu aflat în Colecţia de manuscrise a Academiei Române, la Nr. 1232, 56 file, format 37,5 X 13 cm.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 261, cu următoarea descriere:
„1. F 1-40 v: Vocabular francez-român de cuvinte şi expresii, scrise cu litere chirilice. Cuvintele şi expresiile româneşti sânt înlocuite uneori cu cuvinte şi expresii greceşti, iar cele franceze sunt scrise fonetic.
2. F 41-56: Vocabular francez-grec. Textul francez scris fonetic, cu caractere chirilice, iar cel grecesc înlocuit uneori cu cuvinte româneşti.”
Datarea făcută sau însuşită de acesta este prima jumătate a secolului XIX.

1798
Lista numelor româneşti de plante a lui Veszelski Antal
În prefaţa lucrării lui I. Coteanu: „Prima listă a numelor româneşti de plante”, apărută sub egida Institutului de Linguistică Română din Bucureşti, în 1942, se scrie: „În 1798 apare la Budapesta o colecţie de plante datorită unui eminent doctor şi botanist maghiar, Veszelski Antal, intitulată : A növény-plánták országaból való erdei és mezei gyüjtemény gyüjtemény, vagy-is fa- és fűszeres könyv (Pesta, 1798). Destinată în primul rând studenţilor, acestă lucrare dă numele diferitelor plante în mai multe limbi, printre care şi româna. Pentru partea românească, autorul s`a servit, după cum ne spune în prefaţă, de lista lui Benkő, dar cu multe greşeli de tipar. “

1799

1.
Dicţionar de „vorbe compozite şi derivate” român-latin-german
Apare lucrarea unui bănăţean: „Observaţii de Limbă romînească prin Paul Iorgovici făcută. În Buda. S-au tipărit la Crăiasca Universităţii Tipografie. 1799”, format in 8 mic, XVI + 94 pagini.
În prefaţa lucrării, acesta scrie: „În cărticica aciasta, Cetitoriule binevoitor! vei vedea cuvintele limbii nostre Romanesci, ca neşte remeşiţe a limbii unei Naţii, care au numerat căndva mulţi puternici împeraţii: dintre care pre Iuliu Chesario, şi August Împeratu, şi acuma prin lunele de pre nomele lor aşa numite Iulie, August în tote Calendarele Romanesci, precum şi în mineiu Romanesc de tote lunele, adeche mineiu de Obşte, spre vecinica laude pomenim. Precum cuvintele care vorbim, şi nomele care portem, ne merturisesc pre noi a fi urmetorii Naţii Romanesci, aşa şi starea noastre a rumănilor de acuma ne arate chiar, că aşa de parte am cazut din florea Sciinţelor şi a limbii, căt acuma cuvintele de Sciinţe, care s-au întrebuințat în redecina limbii care noi o vorbim, se par noo în starea aciasta a fi streine. Iar tu cetitorule binevoitor, dache vei deschide ochii minţii tale, şi vei strebate la redecina cuvintelor a limbii nostre nu dope părere, ci dope fiinţa limbii; te vei încredinţa, că cuvintele cele de lipse în limba nostre pentru Şciinţe, se cuprind înveluite în redecina cuvintelor a limbii nostre şi pentru acea sau zeuitat din limba nostre, pentru că sciinţele ca pricina cuvintelor acelora, sau vescezit în limba nostre una cu starea Naţii.”

În lucrare, Iorgovici combate preluarea directă a termenilor din latină, promovând adaptarea neologismelor la sistemul limbii, precum şi scrierea fonetică în limba română. Aceste puncte de vedere au fost apreciate şi preluate de Heliade Rădulescu, a cărui Gramatică Românească a fost definitorie pentru unificarea limbii române.
Între paginile 39-71 este publicat, pentru exemplificarea punctului de vedere privind originea latină a limbii române şi a modului de îmbogăţire a lexicului, un mic dicţionar de „vorbe compozite şi derivate” român-latin-german, cu o sumară explicare a cuvântului românesc.

În lucrarea lui Coman Lupu „Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii române moderne (1780-1860) ”, apărută la editura Logos, în Bucureşti, 1999, la pagina 90 şi următoarea, scrie:
„La 1799, apare la Buda Observaţii de limba rumânească de Paul Iorgovici. Această gramatică conţine un interesant inventor de cuvinte, dintre care aproximativ 300 de intrări sunt neologisme latino-romanice. În cuprinsul gramaticii, numărul total al elementelor livreşti se ridică la 1069, potrivit datelor oferite de autorii ediţiei ştiinţifi ce (Doina Bogdan-Dascălu şi Crişu Dascălu) a acestei lucrări, publicate de Editura Facla în 1979. Cuvintele incluse în glosar sunt destinate să dovedească originea latină a limbii noastre şi să ofere exemple pentru modul în care se poate îmbogăţi lexicul românesc. Calea propusă de Iorgovici este derivarea din „vorbele de rădăcină“ şi „după aceleaş regule a gramaticei“.
Fiecare cuvânt-titlu are indicat etimonul latinesc şi echivalentul în germană. Folosind sistemul cuiburilor lexicale, sub cuvântul primitiv sunt inventariate toate elementele considerate de Iorgovici că se află în relaţie etimologică cu acesta. În structura unui articol a cărui intrare este un „derivat“ găsim echivalentul latinesc şi nemţesc al acestuia şi, în mod frecvent, o definiţie, în româneşte, de tip glosă.”

2.
Primul dicţionar în patru limbi din lexicografia românească
Din mărturiile contemporanilor, Paul Iorgovici a elaborat un Dicţionar român-german-francez-latin, întocmit, se pare, doar până la litera M.

În lucrarea: „Enciclopedia Română. Publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român de Dr. C. Diaconovich. Tomul II. Sibiu 1900”, la pag. 870 se consemnează:
„Activitatea literara a lui I. deştepa nedumerirea Serbilor, iar când vedura aceştia ca I. începe a scrie cu litere latine, fura cuprinşi de spaima grozava. In urma intrigilor şi acusaţiunilor Serbilor, I. e lipsit de postul seu şi aruncat în temniţa, iar carţile şi scrisorile lui, pe cate s`a putut pune mâna, sunt date flacarilor. Neputendu-se dovedi nimic in contra lui, I. e eliberat şi dela 1805 aplicat prof. la gimnasiul din Verşeţ. I. începe din nou sa-şi faca glosarul, ajungend pâna la lit. M…”
Unii cercetători sunt de părere că din acest mare dicţionar, Iorgovici a extras dicţionarul de vorbe compozite şi derivate, publicat în Observaţii de Limbă Românească.

În lucrarea „Literatura romînă modernă” Vol. I, 1929, Ovid Densuşianu spune că Paul Iorgovici “scrisese şi un dicţionar romîn-latin-francez-german, care nu ni s`a păstrat, dar a fost utilisat, se pare, de Vasile Coloşi la redactarea Dicţionarului de Buda” .
Referitor la acest dicţionar, în lucrarea „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 19, Mircea Seche scrie:
„Este posibil însă ca dicţionarul să fi înregistrat şi numeroase neologisme: Paul Iorgovici este printre primii filologi români care susţin că unul dintre mijloacele de îmbogăţire a limbii noastre este împrumutul lexical din franceză. El a cunoscut, de altfel, perfect limba franceză şi a introdus-o în lucrarea sa lexicografică. Dicţionarul lui Iorgovici este totodată primul dicţionar în patru limbi din lexicografia românească; el datează din jurul anului 1800, mai probabil dinaintea acestui an.”
Acesta consideră dicţionarul lui Iorgovici drept „primul dicţionar în patru limbi din lexicografia românească”.

Sfârşitul secolului XVIII

1.
Manuscrisele lui Enăchiţă Văcărescu
a) În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1392 un vocabular român-german şi german-român, datat sfârşitul secolului al XVIII-lea şi atribuit lui Enăchiţă Văcărescu (1740-1797), autorul lucrării „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticii rumâneşti”, publicată în 1787. Manuscrisul conţine 285 file, format 28 X 9 cm. Textul este scris cu litere chirilice.

Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 315.

b) În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1393 un vocabular roman-turc şi turco-român, datat sfârşitul secolului al XVIII-lea şi atribuit lui Enăchiţă Văcărescu. Manuscrisul are format 26,5 X 9 cm şi conţine 285 file. Partea româno-turcă se află pe filele 9-183, iar partea turco-română se află pe filele 183-285.
Manuscrisul a aparţinut Episcopului Dionisie al Buzăului, care l-a dăruit Ministerului Cultelor, care l-a donat Academiei Române în anul 1897.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 315.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 20, Mircea Seche scrie:
„Primitiv se prezintă şi Dicţionarul român-turc şi turc-român al lui Ienăchiţă Văcărescu, datînd de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Moartea autorului a împiedicat terminarea lucrării; partea româno-turcească este aproape gata, pe cînd cea turco-românească a fost abia începută. Din punct de vedere strict tehnic, ni se pare interesantă metoda autorului de a aplica în lucrare, în ordine alfabetică progresivă, numeroase „etichete” lexicale formate din scurte „teme”, sub care, apoi, el a notat termenii începători cu „temele” respective…Termenii din limba turcă sînt daţi cu caractere chirilice, ca şi cei româneşti.”

2.
Vocabularele trilingve ale limbilor română, rusă şi greacă din miscelaneul 1169
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1169 un Vocabular trilingv, format 19,5 X 15 cm, care are 102 foi. Pe foile 1-26 află un vocabular greco-ruso-român. Pe foile 27-59 se află un vocabular ruso-româno-grec. Pe foile 60-75 se află un vocabular greco-româno-rus. Pe foile 76-102 se află un vocabular româno-ruso-grec.
Manuscrisul este datat sfârşitul secolului al XVIII-lea şi provine din Muntenia.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 247.

3.
Vocabularele greco-româno-german şi greco-român din miscelaneul 1487
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1487 un miscelaneu, format 20 X 14,5 cm, care conţine 73 foi. Pe filele 64 şi 65 se află un mic vocabular greco-româno-german, iar pe fila 71 un mic vocabular greco-român. Manuscrisul este datat sfârşitul secolului al XVIII-lea şi provine din Muntenia.
Manuscrisul a fost scris de Naum Râmniceanu şi a fost donat Academiei Române de Constantin Erbiceanu.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la pagina 348.

4.
Tîlcuiri a oareşcărora cuvinte
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 3725 un miscelaneu de literatura monahală, format 30 X 20,5 cm, care conţine 267 file.
Între filele 257 şi 262 se află un glosar cu “Tîlcuiri a oareşcărora cuvinte ci să află tîlcuite în cartea aceasta, care şi însemnate sînt la locul lor”.
Pe fila 1 stă scris: „Această carte s-a scris di preafericitul părintele nostrum Iosif.
Manuscrisul este datat sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi provine din biblioteca Mănăstirii Văratec, de unde a trecut in Biblioteca Academiei Române în 1908.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la paginile 222, 223.

5.
Vocabular greco-româno-turc din miscelaneul 1785
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1785 un miscelaneu, format 20,5 X 15,5 cm, care are 208 foi. Pe foile 87-88, se află un vocabular greco-româno-turc. Manuscrisul este datat sfârşitul secolului al XVIII-lea şi a intrat în colecţia bibliotecii în 1954.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, la pagina 60.

6.
Dicţionariu frances-grec-românesc de la Miclăuşeni
În „Revista Istorică. Anul al VII-lea N-le 4-6 April-Iunie 1921”, la pag. 106 şi următoarele, este publicată lucrarea lui Nicolae Iorga: „Alte ştiri despre literatura romănească în secolul al XVIII-lea -Comunicare la Academia Română-“, care scrie: „Între manuscriptele din marea bibliotecă a lui Gh. A. Sturdza din Miclăuşani, am găsit un mic dicţionariu frances-grec-românesc care e din cele mai vechi, datând de pe la 1700 (după scrisoare). Interesul lui e că arată în ce fel înţelegeau la noi cuvinte din scrisul obişnuit al Apusenilor, ce interpretare li se dădea. De aceia reproducem aici toată partea românească”. De aici deducem că manuscrisul provenea din Ardeal.
Iorga reproduce 231 de cuvinte-titlu şi doua expresii în limba franceză, ordonate alfabetic, însoţite de corespondentele româneşti.
Este, evident, o eroare. Manuscrisul datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
7.
Vocabular greco-roman în miscelaneul 452
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 452 un miscelaneu, format 21,5 X 15,5 cm, care conţine 350 file. Pe filele 309-316 se găseşte un vocabular greco-roman.
Manuscrisul este datat sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1-1600 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1978”, la paginile 115, 116.
Conform descrierii, miscelaneul „este format dintr-o sumedenie de fragm., scrise de mâini diferite şi legate arbitrar. Cumpărate de la anticari, sau dăruite Academiei Române de D. A. Sturdza, la 1898.”
Având în vedere importanţa scăzută a vocabularului, nici nu l-am găsit consemnat în studii de specialitate.

Încheiem aici prezentarea lucrărilor lexicografice atingătoare de limba română ale secolului al XVIII-lea, încercând în viitorul apropiat să prezentăm cronologic lucrările lexicografice ale începutului de secol XIX, până la 1830, dată după care noi am considerat că numărul lucrărilor lexicografice tipărite este foarte mare, numărul lucrărilor lexicografice rămase în manuscris este foarte mic, iar informaţiile despre toate acestea sunt din abundenţă.
După ce vom prezenta cronologic şi acele lucrări, vom încerca o scurtă apreciere personală asupra începuturilor lexicografiei române.