In urma cu 3 ani daca spuneai cuvantul criza, fie erai intrebat daca iti este rau, daca ai vreo criza biliara sau altceva, fie cel mai probabil ti se spunea ca nu esti sanatos, ce este aceea criza. Totul crestea cu o viteza foarte mare, asemenea laptelui pus la fiert.
In materie de achizitii imobiliare aveai impresia ca ori decizi acum in favoarea uneia, ori nu vei mai avea niciodata sansa sa o faci. Pretul acelorasi apartamente crestea de la o luna la alta cu acceleratia avioanelor la decolare.

La mijlocul anilor 90 lumea era suparata pe asa zisele cutii de chibrite ale lui Ceausescu, iar acum acestea se vindeau la preturi comparabile cu apartamente mai bune din Berlin. Innebunisem noi? Probabil da, toata lumea alerga dupa aceasta clipa care parea ultima.
Voiai un apartament nou? Foarte bine, mergeai sa vizionezi proiectul la nivel de hartii, nici macar fundatia imobilului nu era sapata, iar vanzatorul iti spunea din start: 1.500 – 2.000 de euro metru, dar trebuie sa va grabiti, este promotie pana vineri, de luni va fi alt pret, caci suntem sufocati de cereri.
Puneai prea multe intrebari legate de proiect, vanzatorul te trata de sus si se uita catre urmatorul potential client, care in mod sigur era mai hotarat decat tine.
Am sunat la un moment dat la un ansmablu care se lansase de 3 saptamani, iar duduca care mi-a raspuns, mi-a zis: “Vai, sunati d-abia acum?, nu mai avem nici un apartament din aceasta faza a proiectului, s-au vandut toate”. Am ras si am zis sa ma distrez putin, sa fac sapaturi sa vad ce insemna “toate”. A fost simplu, cei implicati in proiect isi rezervasera toate apartamentele pe numele lor si al familiilor, astfel incat sa le vanda cu un castig mai tarziu.
Era munca la mijloc pentru a face banii? Nu, era golanie neaosa si calicie. Bancile erau fericite ca dadeau credite scumpe, iar “romanii”, asa cum ne numesc acum politicienii cu mare drag cand trebuie sa justifice o decizie, erau mari doritori de a lua bani cu imprumut.

Mi-am luat masina, stiam cam ce vreau, deci m-am dus cu temele facute la unul, doi, trei dealeri. Am intalnit vanzatori care nu stiau nici macar detaliile de baza ale produsului, dar ei vindeau, erau printre cei mai buni vanzatori. De ce? Pentru ca romanul era inebunit dupa achizitii.
Am analizat ce optiune de achizitie am sub raportul calitate-garantie-pret si am suparat multi vanzatori cu intrebarile mele legate de costurile de exploatare. Un moment simpatic a fost cand am avut ocazia sa vad ceea ce scria un vanzator despre mine intr-o baza de date: “Neinteresat”. Nu reprezentam tiparul de om care lua decizia repede pe baza a ceea ce i se baga pe gat.

In mediul de afaceri toti aveam target de sute de noi angajari. Parca era un concurs in plan mediatic, compania x angajeaza 100, compania y angajeaza 300, nimeni nu analiza daca aceste resurse exista, nu, ele trebuiau clonate caci toate afacerile cresteau atunci si pururea veci.
La inceput imi propusesem sa ma axex in recrutari numai pe calitate nu si pe volum si eram cat pe ce sa imi supar patronul, caci pentru el ordinea era: numar si apoi calitate. Va intrebati oare de ce? Pentru ca totul crestea, de la 5 milioane de euro cifra de afaceri la momentul zero, ajunsesem la 15, iar urmatorul pas era bineinteles 25 de milioane. Nici eu, nici patronul nu gandeam in moneda romaneasca ci desigur in cea europeana si orice recomandare de estimari moderate nu erau bine primite.

Proiectele veneau de la sine in mai toate domeniile, criza de resurse era si se anunta atat de profunda incat noi toti parca ne traiam ultimele clipe. Zvonistica previziona barilul la peste 200 de dolari, iar in privinta resurselor umane faceai lobby la universitati sa isi dubleze sau chiar tripleze numarul de absolveniti, buni, rai, nu conta, era nevoie de resurse.

Era totul normal? Da, era foarte normal, caci mentalitatea de a ciupi putin startul, de a o lua pe scurtatura, de a da un tun cat de mic, de a avea margini de profit de minim 3 ori mai mari ca cele din pietele mature justifica si acum deciziile si mersul pietei de atunci. A fost o atitudine a romanilor? Nu, a fost o atitudinea a oamenilor, indiferent de nationalitate, romani sau de pretutindeni. Aceasta a generat de fapt si criza.

Faptul ca am ajuns aici nu poate decat sa ma bucure, caci este una din putinele cai de a ne trezi la realitate. Criza in randul romanilor este d-abia la inceput si ne vom pozitiona pe directiile bune cand aceasta criza va atinge punctul maxim.
Spun asta acum in primele zile ale lui 2010 si vreau ca aceasta situatie sa continue, asemeni vointei conducatorilor romanilor si a romanilor care i-au votat. Mai marii romanilor declarau ca nu si-au propus sa scoata tara din criza.

Presedintele romanilor Traian Basescu ne spunea la inceputul lui octombrie 2009 intr-o vizita de lucru la Ludus: “Guvernul român nu si-a propus sa scoată tara din criza, pentru ca nu se poate acest lucru, criza fiind globala, ci să dezvolte politici de diminuare a acesteia, prin menţinerea ratei de schimb leu-euro şi prin finanţarea deficitului”.
Deocamdata singurele masuri certe sunt sa asteptam sa ni se dea in continuare bani cu imprumut. Nota bene, imprumut inseamna ca banii trebuie returnati plus dobanzi.

O sa imi permit sa il contrazic pe domnul Basescu intr-un alt articol si sa vedem impreuna cum alte tari nu stiu ce este aceea criza.

Pana vin banii cu imprumut, rezistati cu bine!