“- Pe tine cum te cheama?”

Am primit intrebarea asta intr-un sat de granita bulgaresc, de la un batran care vindea rosii crescute de el.

Treceam prin satul aflat intr-o mare de copaci, in care verdele era la el acasa. L-am zarit pe batran, asteptand. Ma gandeam la gustul rosiei din copilarie, crescuta doar cu ploaie si soare, stearsa pe pantalon si mancata cu pofta de copil plecat de dimineata de-acasa si-ntors abia pe seara, mort de foame dar plin de raspunsuri la intrebarile de peste zi.

Am oprit. L-am intrebat daca-mi da rosii pe lei, nu pe leva. Ne-am inteles, l-am ajutat sa cantareasca si am primit in plus legume daruite cu bunatatea omului de la tara, rar intalnita la oras.

Intrebarea a venit la sfarsit. Neasteptat. „ – Pe tine cum te cheama?” M-a impresionat prin simplitatea si profunzimea ei. Am simtit curiozitatea copilariei, neafectata de trecerea timpului. Batranul ramasese tanar, purta inca semnul intrebarii in el!

I-am spus numele meu intreg. L-a repetat de cateva ori ca si cum ar fi vrut sa-l tina minte, sau ca si cum ar fi cautat prin amintirile transmise de bunii lui, daca ei, la randul lor, ar fi cunoscut pe cineva cu numele asta pe vremea cand traiau pe pamant romanesc. S-a mai gandit putin, a zambit si mi-a urat drum bun.

Am trecut intrebarea cu mine peste granita. Nu am lasat-o acolo. Nici nu am declarat-o ca bun castigat. Batranul m-a surprins cu intrebarea lui. Sau poate cu semnificatia si continuarea presupuse de aceasta intrebare.