Radacini
„Cei care uita trecutul sunt condamnati sa il repete.” (George Santayana).
Nu trebuie sa ne negam radacinile. Ele ne ajuta sa ne formam caracterul, sa devenim oameni maturi.
Nu am inteles niciodata de ce unora dintre semenii nostri le e rusine cu originea sanatoasa de taran, de om nascut la tara.
M-am nascut la tara…am crescut acolo perioada copilariei…si m-am mandrit mereu cu bunul simt, capatat de la parinti si bunici… si cei 7 ani de-acasa… iar acum, cand o mai iau pe aratura, cateodata, subconstientul ma trimite automat la perioada aceea..
M-au trimis parintii, acum mult timp in urma, sa termin ultima clasa de scoala generala, la un liceu din cel mai mare oras din Oltenia, sa ma familiarizez cu “cerintele” vietii de liceana…mi-aduc aminte, in primele zile de scoala, m-am asezat intr-o banca si am stat singura.. ceva timp, niciun coleg nu a venit sa se aseze langa mine…toti orasenii se cunosteau intre ei, faceau parte din lumea buna nu erau de la tara, ca mine…atunci am simtit, pentru prima si ultima data, umilinta…
Eram copil, iar perioada petrecuta la tara imi oferise o imagine idilica asupra vietii…mi-am pus in gand sa le arat eu lor! Si am procedat in consecinta…multumita cunostintelor mele generale solide, capatate in anii in care citeam tot ce imi cadea in mana, a educatiei primite de la parinti, dascali de tara, in scurt timp i-am facut pe oraseni sa liciteze cine sa stea cu mine in banca – le sopteam la lectii !
Mi-am petrecut urmatorii 10 ani in acel oras…dar ce am simtit in acele prime zile de viitoare oraseanca, nu voi uita niciodata…si nu pentru ca mi-ar fi fost rusine ca veneam de la tara, ci pentru ca nu cunosteam obiceiurile bune de la oras – ceaiuri dansante, chiul, etc…nici nu stiam pana atunci ca se poate pleca pur si simplu de la scoala, doar ca asa aveai chef..norocul meu a fost ca m-am prins la timp…aveam sa aflu mai tarziu, ca omul cu care imi petrec viata, trecuse prin aceeasi experienta, tot in orasul tineretii mele…
Dar, atunci, ca si acum, am intalnit si oameni care tanjeau dupa “tara”…se nascusera si isi traiau viata la oras…nu aveau “tara”unde sa mearga in vacante sau de sarbatori…eu am avut si o sa am mereu “tara”…nu m-am simtit niciodata apartinand orasului, desi, cand am facut alegerea, stiam ca la oras vreau sa traiesc…
Mihai,
Ai inteles foarte bine ce am vrut sa spun. Iar comparatia cu banatenii e „faina”. Cat despre momentul cand taranul va fi mandru de ceea ce este…oricat as fi de optimista, cred ca mai avem ceva de asteptat pana la renasterea satului romanesc! Pot doar sa sper ca voi apuca sa-mi vad iar satul plin de viata, ca pe vremea copilariei.
Banatenii spun „sat”, iar oltenii „tara”. Deci un locuitar al satului se numeste „satean”, iar un locuitor de la tara se numeste „taran”. Din pacate acest din urma termen s-a incarcat in urma cu ceva ani si cu o conotatie peiorativa, dar in momentul in care taranul va fi mandru de ceea ce este, aceasta conotatie nu va fi decat cel mult o amintire!
@Cristina
articolul tau mi-a facut mult bine…mi-a adus aminte de copilarie, de bunici, de viata la tara pe care nu o s-o uit niciodata…pentru ca o perioada o luasem razna cu invatatul, sora bunicii, invatatoare intr-un sat razesesc, a hotarat ca trebuie sa invat literatura, matematica, franceza (mama se dusese prea devreme la Dumnezeu)…si mai cu vorba buna, mai cu batul, le-am deslusit pe toate…imi amintesc odata ca bunicul a rugat-o sa nu ma mai bata, iar raspunsul a fost “Romane, daca vrei si tu bataie, iti dau”…evident, am inteles cam greu vorba bunicii “ decat prost mai bine mort”…dar cum i-am iubit dupa, nu trebuie sa-ti mai spun…iti multumesc pentru toate aceste ganduri pe care articolul tau le-a adus in inima mea.