Rădăcini în trecut
Probleme de ieri şi de azi ale istoriei limbii române
Sinteză de Nemeş Constantin

Motivul care ne-a determinat să întocmim această sinteză este dorinţa de a oferi prietenilor şi nu numai, temeiuri de gândire şi discuţie asupra istoriei limbii române, precum şi un imbold pentru studiul lucrărilor ştiinţifice din acest domeniu.

Vrem ca lucrarea să fie primită şi de cei mai puţin familiarizaţi cu istoria limbii române, aşa că vom face un scurt parcurs nepretenţios prin câteva dintre dilemele care au frământat şi frământă încă această specialitate. Vom utiliza citate din autori care s-au ocupat cu dăruire şi competenţă de aceste aspecte, fără a considera că autorii selectaţi sunt cei mai însemnaţi pentru subiect, sau pasajele extrase sunt cele mai relevante, dar ne-am dat silinţa să alegem, lăsând cititorului, sperăm noi, pofta de a citi lucrările în integralitatea lor şi de a studia şi alte cercetări, ale aceloraşi sau ale altora.

Ne-am gândit să dăm lucrarii următorul cuprins:

1. Legătura între etnogeneza poporului român şi limba română
2. Locul limbii române între limbile romanice
3. Unitatea limbii române
4. Influenţa limbii slave şi a scrierii chirilice asupra limbii române
4.1 – Calea de pătrundere a limbii slave în lexicul românesc
4.2 – Momentul pătrunderii limbii slave scrise pe teritoriul României
4.3 – Despre slavonismul cultural în România
5. Scrierea românească cu alfabet latin; consecinţe europene
6. Începuturile scrierii în limba română

Istoria este o cunoaştere indirectă a trecutului, prin reconstituirea lui de către istorici, plecând de la urmele lăsate care au ajuns până în prezent şi am avut şansa să le descoperim. Obiectivitatea istoricului în a alege şi a valoriza mărturiile trecutului pe care doreşte să le utilizeze la clădirea edificiului său este relativă, ea fiind influenţată de valorile în care acesta crede, de pasiunile sale, de contextul şi conjuncturile prezentului, argumentându-se astfel că istoria este o scriere personală, aşa cum se va vedea şi mai jos.

Istoria limbii române, pe care am studiat-o la şcoală cu toţii, este ca un schelet de dinozaur incomplet, pe care cercetătorii îl reconstituie şi îl reîmbracă în carnea şi pielea dispărute în negura timpurilor, în baza unor dovezi şi concluzii care ţin de specialitatea lor. Istoria limbii române are o axă, recunoscută astăzi aproape unanim de specialiştii români şi străini, compusă din limba romanică iniţială şi din limba română actuală, unii cercetători făcând chiar vorbirea despre limba română ca fiind limba romanică iniţială, în continuitatea ei de devenire, prin transformare şi modernizare până în zilele noastre. Detaliile propuse acestui parcurs diferă de la epocă la epocă, în funcţie de interesul politic şi de stadiul cercetărilor despre limbă, precum şi de la cercetător la cercetător, în funcţie de cunoştinţele sale despre limbile care au influenţat limba romanică iniţială.

Limba, ca mijloc de comunicare, este un sistem alcătuit din trei componente (lexical, fonetic şi gramatical), la care se adăuga la limbile scrise şi ortografia. De-a lungul timpului, limba suferă o seamă de modificări, abandonând din cuvintele moştenite şi împrumutând cuvinte din alte limbi, care, adaptându-se sistemului limbii, suferă ulterior transformări formale după legi fonetice. Partea lingvisticii care studiază originea cuvintelor şi evoluţia lor până la forma actuală este numită etimologie, iar cuvântul originar din care provine cuvântul actual se numeşte etimon.

O problemă pusă cercetătorilor este moştenirea de limbă din fondul autohton preroman, adică substratul limbii române.

Explicând noţiunea de substrat al limbii, cercetătoarea Inna Negrescu-Babuş scrie: „Substratul este unul dintre rezultatele amestecului de populaţie, al convieţuirii prelungite a două sau mai multe colectivităţi, dintre care una e băştinaşă pe teritoriul devenit comun, iar cealaltă venită mai târziu în regiunea respectivă, prin cucerire sau prin dislocări de grupări umane. De cele mai multe ori, vorbitorii unei limbi anumite vin în contact cu vorbitorii altei limbi. Întrucât cerinţele vieţii implică nevoia de comunicare, e posibil ca limba străină să intre şi ea în uz, apărând astfel bilingvismul, mai mult sau mai puţin extins, sau o situaţie diglosică. Această perioadă se soldează, în anumite cazuri, cu eliminarea uneia dintre limbi. Dacă limba eliminată aparţine băştinaşilor, aceasta formează substratul limbii care continuă să fie folosită. Eliminarea nu se produce brusc, ci treptat, prin extinderea sferei de utilizare a uneia dintre limbi în detrimentul celeilalte. Sistemul limbii care se extinde nu rămâne intact, nemodificat, ci acceptă o serie de elemente din limba înlocuită. ” (1) „Aspecte ale substratului lingvistic românesc în concepţia lui B.P.Hasdeu”, publicată în revista Academiei de Ştiinţe a Moldovei „Philologia” Nr. 3-4 Mai-August 2013, pag. 116

Datorită necunoaşterii limbilor popoarelor numite de noi mai nou traco-geto-dace, specialiştii au rătăcit mult timp prin labirinturile lingvisticii până să stabilească, de comun acord, un portofoliu de cuvinte a căror origine provine, probabil, din limba autohtonilor preromani.

Referindu-se la acest aspect, profesorul universitar dr. Ariton Vraciu scrie: „Daco-geţii şi romanii constituie, precum se ştie, factorii etnolingvistici fundamentali din care s-a format poporul român. Limba latină, atât de bine cunoscută nouă din textele literare, filozofice etc, (şi inscripţii) nu numai bogate, ci şi variate, s-a impus datorită prestigiului ei şi în Dacia, substituind vorbirea localnicilor de la nordul Dunării. Dacă în ceea ce priveşte aportul, decisiv, al latinităţii orientale în română luclurile sunt clare şi nu comportă – n-ar trebui să comporte – controverse, mult mai dificil este, din cauze obiective (asupra cărora vom stărui în carte de faţă), să precizăm moştenirea daco-getică. Astfel, în repetate rînduri (în trecut şi astăzi), s-a arătat că cercetarea elementelor autohtone (numite în diferite feluiri: traco-dace, dace, daco-getice, daco-moesiene, traco-daco-gete şi chiar, cu termeni mai vechi, traco-ilire ori daco-traco-ilire), perpetuate în limba română, în primul rînd în materie de vocabular, dar şi în fonetică, gramatică şi derivare, constituie o problemă dintre cele mai importante şi mai disputate, nesoluţionată încă definitiv de numeroşii specialişti care i-au acordat atenţie… ” (2) „Ariton Vraciu. Limba Daco-Geţilor. Editura Facla Timişoara, 1980”, pag. 14

Încurajând punerea în dezbatere a istoriei limbii române, Alexandru Niculescu spunea: “Credem că fiecare generaţie de cercetători are datoria de a-şi pune această fundamentală problemă a istoriei limbii române şi a verifica, prin alte metode, proprii, aserţiunile precedente, confirmându-le sau corectându-le… Latinitatea românei este un infinit şi nesecat izvor de cercetări şi de idei în care fiecare lingvist care studiază istoria limbii noastre trebuie să-şi încerce condeiul şi inventivitatea. Întru descoperirea adevărului. ” (3) „Contribuţia lui Alexandru Niculescu la studiul istoriei limbii şi culturii române din perspectivă europeană”, întocmită de Doina Marta Bejan, publicată în volumul „Cultură şi identitate românească. Tendinţe actuale şi reflectarea lor în diaspora”, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, paginile 29-36

1. Legătura între etnogeneza poporului român şi limba română

Vorbind despre legătura dintre naţie şi limbă, Ardeleanul Vasile Pop spunea
„că o Naţie nu se poate fireşte osăbi prin munţi înalţi, râuri mari, sau alte hotară politiceşti; ci numai acolo încetează a fi o Naţie, unde înceată limba, care o uneaşte”. (4) Vasile Pop „Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până în vremile noastre”, Sibiu, 1838, Prefaţă, la pagina 11 (http://digital.onb.ac.at/OnbViewer/viewer.faces?doc=ABO_%2BZ202258105)

Un alt ardelean, Alexandru Papiu Ilarian spunea:
„Nici sângele nu face naţiunea într-atâta ca limba“, legând indestructibil naţiunea de limba sa.
Spusele acestor oameni, însemnaţi pentru cultura română, sunt emoţionale şi leagă criteriul obiectiv al limbii, avere comună a unui popor, de cel subiectiv, al sentimentului de apartenenţă la acesta, care ar trebui să îi anime pe toţi vorbitorii nativi.

Cercetătorii au constatat însă că lucrurile stau puţin diferit, dacă sunt privite ştiinţific.

Poporul este privit ca un grup de oameni care au în comun anumite trăsături, în primul rând limba şi cultura şi care trăiesc împreună în acelaşi areal geografic.
Dacă poporul este privit ca făcând parte dintr-o colectivitate mai mare, acesta devine grup etnic.

Naţiunea, în accepţiunea contemporană, reprezintă o comunitate stabilă de oameni constituită ca stat, pe baza unor caracteristici comune, cum ar fi: unitatea de limbă, de teritoriu, de viată economică sau de factură psihică.
Din nevoile interne sau externe ale statelor, au reieşit mai multe abordări asupra definirii naţiunii: un stat – o singură naţiune, etnici ai naţiunii care trăiesc pe teritoriul altor state, etc. România, spre exemplu, este declarată stat naţional, deşi pe teritoriul ei trăiesc populaţii numeroase vorbitoare de alte limbi, aparţinătoare altor culturi. Definirea naţiunii rămâne totuşi o chestiune controversată.

Din cele spuse până acum, rezultă că elementul comun al unui popor este limba lui, dacă este însuşită ca limbă maternă, împreună cu elementele culturale care definesc viaţa grupului. Român poate fi şi cel care provine din familii mixte şi rămâne alături de cultura română. La fel de român poate fi şi evreul, armeanul, ungurul, neamţul sau grecul care trăieşte în bilingvism, dar care trăieşte psihic în cultura română. În definitiv, etnogeneza poporului român reprezintă transformarea diferitelor etnii, asimilate spre limba şi cultura română de factură romanică, de-a lungul secolelor de trai în comun.

Sunt mai români cei care genetic provin din romani, decât cei care provin din daci, goţi, sarmati, pecenegi, cumani, huni, vandali sau slavi? Păstrarea identităţii culturale este un concept al drepturilor omului, iar alunecarea omului către un popor sau altul se face prin cucerire culturală şi economică, nu prin constrângere lingvistică şi economică.

Referitor la cele spuse mai sus, vrem să amintim doi dintre cercetătorii români care nu au fost niciodată cetăţeni români, cărora li s-a refuzat dorinţa de a fi cetăţeni români, dar care s-au considerat români şi tributari culturii române: Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster.

Primul, Lazăr Şăineanu (născut pe 23 aprilie 1859 la Ploieşti, decedat pe 11 mai 1934 la Paris), lingvist şi folclorist român de origine evreiască, discipol şi apropiat al lui Hasdeu, principalul informator al acestuia despre starea celor două Iulii aflate la Paris. Fiindu-i refuzată acordarea cetăţeniei române, a fost expulzat din România şi s-a stabilit în Franţa în 1901, unde şi-a continuat activitatea ştiinţifică.
Dacă enumerarea lucrărilor lui, excepţionale prin erudiţie şi inovaţie, depăşeşte cadrul restrâns al prezentei lucrari, trebuie totuşi să amintim de „Dicționar universal al limbei române”, publicat în 1896, care a fost republicat în nouă ediţii până la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial şi care a fost folosit până la jumătatea secolului trecut, de toţi elevii şi studenţii români, pentru lămuririle lexicografice necesare, în şcoală şi în afara ei.

Cel de-al doilea cercetător român despre care amintim este Moses Gaster (născut la 1856 la Bucureşti, decedat în 1839 la Abingdon) care a fost un lingvist, folclorist şi istoric literar, a cărui activitate ştiinţifică încă este de folos contemporanilor care studiază aceste specialităţi. I-a fost refuzată cetăţenia şi a fost expulzat din ţară în 1885. Ca o compensţie, dar nu pentru aceasta, fost ales membru de onoare al Academiei Române, martie 1929. În anul 1936 a donat Academiei Române întreaga sa colecţie de cărţi vechi şi manuscrise.
Opera care ne-a încântat şi care a primit imediat recunoaşterea internă şi internaţională, Carol I oferindu-i medalia “Bene Merenti cl. I”, pentru “scrieri literarii şi filologice române” este lucrarea în două volume: „Chrestomaţie Română”, publicată în 1891 ((5)Lucrarea „Chrestomatie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI-XIX), dialectale şi populare, cu o introducere, gramatică şi un glosar româno-francez de M. Gaster vol.I. Introducere, Gramatică, Texte [1550-1710] Leipzig, F.A. Brockhaus. Bucuresci, Socecu & Co. 1891”, idem vol II.
Ea include reproducerea a peste 200 de texte manuscrise din secolele XVI-XVIII, alese cu grijă şi minuţios redate, constituind un izvor de analiză a limbii române vechi şi a evoluţiei ei ulterioare.

Este de interes textul profesorului universitar dr. Dan Zamfirescu:
„Prima lui carte fundamentală, Gaster o publică în 1883 (Literatura populară română), iar în 1891, când dădea la iveală Chrestomaţia română, în care multe manuscrise utilizate poartă menţiunea “Codex Eminescu”, el mărturisea că ideea întocmirii acestei lucrări, universal cunoscută specialiştilor români, i-a venit în 1881, ceea ce corespunde cu perioada prieteniei sale cu Eminescu…Prietenia fecundă a celor doi iubitori şi colecţionari de cărţi vechi, pasionaţi cititori ai unei literaturi încă atât de puţin înţeleasă şi preţuită, intră astfel luminoasă în istoria ştiinţei noastre, mărturisind totodată grija lui Eminescu pentru dezvoltarea ulterioară a disciplinei ce şi-l poate revendica, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu toate drepturile, ca pe un ctitor.” (6) „Eminescu şi literatura română veche “, publicat în revista Luceafărul, aprilie 1964, reluat în volumul: „Dan Zamfirescu. Studii şi articole de literatură română veche. 1967. Editura Pentru literatură”

Nici exemplul lui Ion Luca Caragiale nu este rău să-l dăm: Caragiale nu are nici un stramoş român, deci, după părerea unora, n-ar avea cum sa fie român!

Revenim la subiectul capitolului despre etnogeneza poporului român, legată indisolubil de formarea limbii române prin transformarea unei limbi romanice iniţiale.
Nimeni nu a reuşit până în prezent să dea răspuns la toate dovezile istorice şi lingvistice existente şi care trebuie avute în vedere la elaborarea unei teorii coerente, care să explice etenogeneza poporului român şi formarea limbii române. Dacă excludem câteva izvoare, care pot forma în continuare obiect de studiu, putem prezenta o poveste închegată şi coerentă, alcatuită pe baza opiniilor pe care le-am considerat cele mai însemnate din ultimele două secole de cercetare.
Profesorul universitar dr. Hadrian Daicoviciu spunea: „Din cartea cea mare a istoriei vechi a acestui popor ni s-au păstrat doar cîteva file; zeci de pagini, fără îndoială din cele mai interesante, s-au pierdut pentru totdeauna, iar multe, şi mai interesante poate, n-au fost niciodată scrise de autorii antici.” (7) „Hadrian Daicoviciu. Dacii. Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1965”, pag. 57

În Peninsula Balcanică, la sudul şi la nordul Dunării trăiau înainte de cucerirea romană popoare tracice, a caror limbă părea a fi aceeaşi, după cum ne arată consemnările istoricilor antici, dar care aveau totuşi obiceiuri, ritualuri şi inventar material diferit, aşa cum arată descoperirile arheologice şi izvoarele literare.

Popoarele acestea aveau formă de organizare tribală, fiind în general sedentare şi agricole, singura activitate care deplasa membrii tribului, de multe ori cu întreaga familie, era păstoritul (nu ne referim deocamdată la activităţile războinice: incursiuni de jaf, strămutari din calea migratorilor, stramutări ca acţiuni de pedepsire…). Se pare că nu a existat o mişcare masivă a populaţiei plecată în bejenie, ci activitatea de păstorit a dus, în timp, la o anumită şi specifică uniformizare a culturii materiale vechi, observată de cercetători în siturile din sudul şi din nordul Dunării.

Abia prin secolul al VI-lea înainte de Hristos cunoaştem prima consemnare despre geţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum îi caracteriza părintele istoriei Herodot, care consemnează şi incursiunea regelui persan Darius în teritoriile geţilor, pe care i-a învins şi supus pentru o scurtă perioadă.

Expansiune romană, de interes pentru noi în această lucrare, începe câteva secole mai târziu. Romanii intră în contact militar cu populaţiile balcanice, prin anul 168 înainte de Hristos cuceresc Grecia, iar în anul 146 înainte de Hristos şi îşi întind dominaţia până la gurile Dunării.

Un şef de trib mai ambiţios şi curajos, pe numele său Burebista, începe prin anii 82 înainte de Hristos unirea triburilor getice şi dacice de la nordul Dunării, pe unele convingâdu-le, pe altele obligându-le şi, cu forţe militare sporite, supune cetăţile greceşti de la Marea Neagră (ridicate prin secolele VII-V înainte de Hristos), pe care le pune să plătească stipendii. Cele care nu s-au supus, au fost jefuite şi distruse. Din cetăţile greceşti cucerite, aduce arhitecţi, ingineri şi meseriaşi care să conceapă şi să realizeze complexul de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, dar şi sanctuarele, inspirate de arhitectura religioasă grecească. Forţa economică şi militară căpătată prin cuceriri teritoriale, dar şi prin incursiunile de jaf din Macedonia şi Iliria, consemnate în izvoare, i-au permis lui Burebista să se amestece în luptele politice şi militare din Imperiul Roman, de partea lui Pompei în războiul său cu Cezar, în scopul presupus al recunoaşterii cuceririlor sale. Pompei pierde războiul, iar Burebista devine duşman personal al lui Cezar. Acesta planifică o acţiune de pedepsire, care nu mai are loc deoarece este ucis de compatrioţii săi. Aceeaşi soartă o are şi Burebista, care este ucis tot de compatrioţii săi, se pare în acelaşi an, 44 înainte de Hristos. Marea uniune, care, după părerea unor istorici nu a avut niciodată funcţiunile unui stat, se destramă în patru, apoi în cinci uniuni de triburi, rămânând un nucleu militar şi economic încă puternic în Munţii Orăştiei, unde a stăpânit Decebal 150 de ani mai târziu.
În anul 46 după Hristos, Dobrogea, care pe atunci se numea Schythia Minor (Sciţia Mică), este anexată provinciei Moesia, fiind începutul unei perioade de romanizare intensă, dar şi de progres economic.

La nordul Dunării existau mai multe triburi numite de istorici dacice şi getice, dar şi alte triburi ale altor neamuri, interesate şi ele de jefuirea bogăţiilor teritoriilor romane de la sudul Dunării. Acestea îşi intensifică incursiunile de jaf şi distrugere în sudul Dunării, determinându-i pe romani să execute acţiuni de pedepsire şi să construiască la nordul Dunării forturi de alarmare şi apărare.
În anul 87 după Hristos, un alt conducător al unor triburi dacice reuşeşte să adune sub comanda sa triburile aşezate pe un teritoriu vast din nordul Dunării, a cărui delimitare nu poate fi stabilită cu precizie, constituind ceea ce unii cercetători au numit Regatul lui Decebal.

Când învinşi, când învingători, romanii se văd nevoiţi să încheie pace cu dacii, să le plătească stipendii pentru a nu mai jefui teritoriile sud-dunărene şi să-i ajute să-şi construiască şi să-şi întărească cetăţi care să apere Împeriul Roman de jafurile şi distrugerile migratorilor.

Urcarea pe tronul Romei a Împăratului Traian, a dus la schimbarea strategiei militare privitoare la teritoriile dacice. Cât a fost dorinţa romanilor de a pune mâna pe bogăţiile dacilor, acumulate prin munca lor, primite ca stipendii sau jefuite, cât a fost justificarea militară că mai bun era controlul direct asupra teritoriilor, decât alianţa cu un rege care se dovedise imprevizibil ca aliat, cât a fost dorinţa lui Traian de a-şi înscrie numele în cartea de istorie a Romei ca mare învingător, istoricii încă mai dezbat. Rezultatul a fost cucerirea Daciei de către romani, în anul 106 după Hristos, distrugerea în totalitate a aşezărilor dacice, fortificate sau nu, şi construirea unor noi aşezări, forturi şi cetăţi romane, în care şi lângă care a înflorit o nouă cultură, net superioară culturii materiale dacice, cultura romană.

Pe teritoriul Daciei romane, izvoarele arheologice atestă, prin urmele materiale descoperite, în special ceramică, existenţa în continuare a unei populaţii dacice cu o condiţie socială şi economică precară. Aceasta este semnalată atât în aşezări izolate, cât şi în aşezări aflate în apropierea castrelor şi aşezărilor romane nou înfiinţate. Nu au fost descoperite aşezări dacice care au avut continuitate de dăinuire înainte şi după cucerirea romană.

În afara teritoriilor cucerite de romani a rămas o populaţie traco-geto-dacă destul de numeroasă, consemnată de izvoarele istorice, care însă nu a mai pus probleme majore de apărare Imperiului Roman. Sunt presupuse mici incursiuni pentru distrugerea aşezărilor fortificate din Moldova, aşezări care au dispărut complet după cucerirea romană, deşi nu sunt cunoscute acţiuni militare între romani şi aşa-zişii daci liberi.

Care au fost graniţele Imperiului Roman în nordul Dunării, ce s-a întâmplat cu populaţia din teritoriile cucerite, sau cele necucerite locuite de populaţii dacice, care au fost relaţiile noilor veniţi cu populaţia autohtonă şi cu vecinii sunt întrebări la care nu ne propunem să răspundem acum şi le lăsăm, eventual, pentru o lucrare viitoare.

Cucerirea romană a teritoriilor balcanice, atât la sudul cât şi la nordul Dunării, a înlocuit, în unele aspecte brutal, în unele aspecte paşnic, o cultură mai ales economic rudimentară, cu o cultură superioară, fapt dovedit de urmele materiale păstrate în zonele de locuire din acea perioadă. Influenţa culturii romane s-a observant atât în zonele cucerite de romani, în aşezările dacice formate după cucerirea romană, cât şi în zonele necucerite, locuite de populaţie de sorginte dacică, care a preluat elemente ale noii culturi, în special în domeniul fabricării şi utilizării uneltelor şi a obiectelor de uz casnic. Unii specialişti consideră aceste aspecte ca un prim pas către romanizarea populaţiilor nord-dunărene.

După cum cunoaştem, dominaţia administrativă şi militară a Imperiului Roman la nordul Dunării nu a fost de lungă durată. Retragerea aureliană dintre anii 271-275 a administraţiei şi armatei din provincia imperială Dacia a lăsat teritoriile la discreţia migratorilor şi a dus la constituirea unei noi linii de apărare la sud de Dunăre.

Golirea Daciei de romani după retragerea aureliană, este o temă mult mai dezbătută decât golirea Daciei de autohtoni după victoria lui Traian. Presupunerea că Dacia a fost golită de romani duce la concluzia etnogenezei românilor numai la sudul Dunării şi, deci, migraţia acestora ulterior la nord de Dunăre. Această temă interesantă poate face singură obiectul unei lucrări.

“După părăsirea teritoriilor nord-dunărene de către armata şi administraţia romană aceste ţinuturi au avut de suferit, secole de-a rândul, succesiunea populaţiilor aflate în migraţie. Cele două fenomene au avut drept consecinţă imediată regresul vieţii economice din aceste teritorii, cu toată gama efectelor pe care îl incumbă acest proces: dispariţia bruscă a oricărei urme de viaţă orăşenească, trecerea la economia naturală, diminuarea circulaţiei monetare. Puternica scădere demografică nu a însemnat însă dispariţia totală a populaţiei. Derularea vieţii cotidiene s-a retras în mediu rural…Un important lot de bogate descoperiri arheologice şi numismatice provine din epoca postaureliană. Aceste vestigii reprezintă tot atâtea mărturii de mare interes în atestarea continuităţii vieţii economice şi sociale a autohtonilor daco-romani, în secolele în care relatările izvoarelor literare sunt atât de sumare.” (8) „Ana-Maria Velter. Transilvania în secolele V-XII. Interpretări istorico-politice şi economice pe baza descoperirilor monetare din bazinul Carpatic, secolele V-XII”, editura Paideia, Bucureşti, 2002, pag. 28-29

Imperiul Roman nu a stat prea bine nici în interior. Divizarea acestuia în Imperiul Roman de Răsărit şi de Apus a dovedit că întinderea mare nu a fost urmată de o organizare militară şi administrativă eficientă, care să nu permită constituirea de centre de putere periferice şi înlocuirea Romei din poziţia de capitală.

Nu se poate determina cu exactitate începutul perioadei bizantine, cert este că în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială, Imperiul Roman de Răsărit a rupt definitiv legătura cu Roma. Limba grecească, limba populaţiei greceşti, a fost folosită ca limbă de stat, dar mare parte a populaţiei din Peninsula Balcanică a continuat să vorbească limba latină populară, aceasta constituind principala limbă vorbită, până la apariţia migratorilor slavi şi bulgari.

Cum a ajuns limba latină să fie vorbită de o populaţie atât de numeroasă, ne spune, poate cel mai bine, Theodor Capidan:
“…în antichitate nu se manifesta niciun sentiment de prigoană în contra unei limbi străine. Este drept că poporul grec avea un dispreţ suveran pentru limbile vorbite de popoarele barbare. Dar niciodată nu s`a ridicat în contra lor ca să le suprime.
La romani, acelaş lucru. Limba latină a stat în strânsă legătură cu istoria poporului roman. Dintr`un simplu idiom vorbit la Roma, s`a întins, odată cu lăţirea dominaţiei romane, întâi în Latinum, după aceea în Italia şi, în fine, prin colonii, în întreg imperiul roman. In expansiunea ei extraordinară, limba latină a jucat un mare rol politic. Pretutindeni ea a ajutat marelui imperiu la întărirea situaţiunii ei politice şi la crearea unei culturi şi civilizaţii naţionale. Insă nicăiri nu s`a semnalat ceva despre o prigoană pornită din partea stapânirii romane în contra graiurilor locale. Pentru înlocuirea acestora pe cale naturală prin limba latină, ajungea superioritatea culturii şi a civilizaţiei, pe care romanii o aveau şi de care se simţeau atât de mândri. ” (9) „Th. Capidan. Limbă şi cultură. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943”, la paginile 23 şi următoarele

Separarea teritorială a vorbitorilor latinei populare din Peninsula Balcanică de restul Europei, datorată migraţiei barbarilor, a dus la formarea a două ramuri ale aceluiaşi trunchi lingvistic: ramura occidentală, alimentată sistematic de infuziile latinei savante şi ramura orientală, supusă sistematic influenţelor altor limbi.

Această ramură orientală a latinei populare a constituit, după părerea multor cercetători, limba latină care s-a transformat în limba română. Această explicaţie reuşeşte să justifice cele mai multe din asemănările dintre limba română şi celelalte limbi romanice, precum şi unitatea limbii române.
Nimeni nu a putut să dovedească golirea teritoriilor nord-dunărene de populaţiile vorbitoare de latină populară. Faptul că aceste populaţii nu sunt consemnate în istoriile medievale, se datorează lipsei lor de implicare în fapte istorice. Existenţa lor continuă pe aceste teritorii nu poate fi pusă la îndoială, atâta timp cât urmaşii lor, care poartă încă avuţia limbii, vorbesc o limbă romanică. Chiar dacă genetic fac parte din popoare diferite, limba îi aduce pe toţi în casa poporului român.

Imperiul Roman de Răsărit, ivit iniţial ca stat roman multietnic şi multicultural, care controla peninsula Balcanică de la sud de Dunăre, s-a transformat treptat într-un imperiu creştin elenistic, care a sfârşit, după invazia slavilor şi bulgarilor, să nu mai controleze decât teritoriile populate majoritar de etnici greci.

Teritoriile de la nordul Dunării au rămas în afara influenţei Imperiului Roman de Răsărit, fiind sub controlul popoarelor migratoare. Astfel, goţii, în secolele IV-V, hunii, în secolele IV-V, gepizii, în secolele VI-VII, avarii, în secolele VI-VIII, şi slavii, în secolele VI-VII, sunt popoarele migratoare care au lăsat cele mai multe urme ale trecerii lor pe teritoriul actual al României.
Aceste populaţii nu au găsit un teritoriu golit de oameni. Continuitatea de existenţă pe teritoriul actual al României a populaţiilor de sorginte daco-romană este dovedită cu prisosinţă de descoperirile arheologice.

Aşezările descoperite şi studiate de cercetători români şi străini, consemnează stuaţia istorică de fapt, surprinsă foarte concludent de izvoarele arheologice.
Există aşezări ale aceleiaşi culturi care au continuitate de existenţă pe acelaşi amplasament din secolul al IV-lea până în secolul al XI-lea, aşezări care au continuitate de existenţă, dar pe amplasamente vecine (mutate în general pentru un pamânt mai roditor sau ca să fie ferite din calea jefuitorilor), aşezări de scurtă durată, aparţinând migratorilor în trecere, aşezări abandonate definitiv sau locuite ulterior după sute de ani, de alte populaţii, aparţinând altor culturi…
S-a observat o diferenţă între diferitele zone ale României în ceea ce priveşte tipurile de aşezări, caracteristicile obiceiurilor de înmormântare, a podoabelor folosite de populaţie, a inventarului agricol, de obiecte de uz casnic sau militar. Aceste diferenţe provin din etnicitatea locuitorilor aşezărilor, sau din influenţele culturale exercitate reciproc.

Un izvor de informaţii preţioase o constitue circulaţia monetară pe teritoriul României.
Toate informaţiile strânse din situri sau prin descoperiri arheologice ocazionale, studiate cu mijloacele ştiinţei actuale, au dus la concluzia de netăgăduit că a existat o continuitate de viaţă a populaţiei daco-romanice pe teritoriul României.
O dezvoltare mai amplă a a acestei chestiuni privind continuitatea daco-romană la nordul Dunării poate o vom face printr-o altă lucrare.

După cum am văzut, teritoriile sud-dunărene locuite de populaţii romanice au fost izolate de teritoriile nord-dunărene locuite de populaţii vorbitoare ale aceleiaşi limbi, latina populară. Astfel, ramura orientală a latinei populare a avut evoluţii diferite în nordul şi sudul Dunării, fiind influenţată de elemente diferite.

Unii cercetători au considerat că prima perioadă a formării limbii române, până la izolarea administrativ-politică a teritoriilor locuite de populaţiile romanice şi la ruperea raporturilor sociale frecvente dintre grupurile acestora, care vorbeau o limbă comună, numită de unii româna comună, să fie numită epoca de comunitate.

2. Locul limbii române între limbile romanice

Slalomul făcut de-a lungul timpului printre diverse teoriii privind originea limbii române, unele de-a dreptul fanteziste, s-a datorat, credem noi, mai puţin cunoaşterii ştiinţifice şi mai mult intereselor politice ale vremurilor. Ardelenii şi basarabenii au constituit, la nordul Dunării, principalele ţinte ale badjocoririi “ştiinţifice” a limbii şi originii lor. Specialişti, de altfel erudiţi, ruşi, unguri, nemţi sau alţii şi-au dat cu părerea asupra originii limbii române şi a poporului român, urmărind să scoată concluzii cu profit pentru naţiile lor. Ştiinţa modernă a istoriei, arheologiei şi lingvisticii a pus capăt acestor aventuri, lăsând doar diletanţilor ocazia de a se delecta cu fantezii, de multe ori plăcute celor cu mai puţină aplecare spre carte.

Cercetătorul ştiinţific dr. Andrei Măgureanu scrie:
„A doua jumătate a secolului al XVIII-lea va sta sub semnul polemicii dintre P. Maior şi „Şcoala Ardeleană”, pe de-o parte, şi I. C. Eder, M. Bolla pe de alta. Miza? A avea sau nu drepturi politice în Transilvania. Dacă Eder contestă locul de formare, Bolla merge mai departe, afimând că românii au origine bulgară. J. Christian Engel contestă şi el continuitatea după retragerea aureliană, dar admite vechimea românilor în Transilvania din secolul al IX-lea, înaintea descălecatului maghiar.
Secolul al XIX-lea va aduce şi pe cel mai puternic adversar al continuităţii, R. Roesler, care argumentează în favoarea ideii romanizării sud-dunărene (1871).
Teoria sa va fi criticată argumentat de A. D. Xenopol. Ideile acestuia din urmă sunt preluate de D. Onciul, care sublinia că studiul slavilor este de o deosebită importanţă pentru teoria continuităţii, din moment ce ei au fost asimilaţi atât de români cât şi de unguri.
În perioada interbelică, marile sinteze de istorie renunţă la continuitatea limitată doar în anumite regiuni sau zone geografice (munţii), extinzând-o şi la câmpie. Fusese „momentul” 1918.
Vedem, din cele rezumate mai sus, că rezolvarea problemei originii poporului român apare şi se dezvoltă mai ales din necesităţi politice.” (10) Andrei Măgureanu „Dezbateri privind etnogeneza românilor în anii `50. De la manualul lui Roller la Tratatul de istorie”, publicată în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, Tomul 58, Bucureşti, 2007, Nr. 3-4, paginile 289-319

Limba vorbită de români, aşa cum vom arăta mai jos, a fost recunoscută încă de la începutul consemnării existenţei lor, ca limbă de sorginte latină. Considerată apoi de diverşi ca fiind de sorginte slavă sau de origine multiplă, limba română s-a aşezat în locul firesc, între limbile romanice. Care a fost dialectul latin care a stat la baza limbii române şi care au fost principalele etapele ale formării limbii, rămân încă probleme de lămurit, în sarcina cercetătorilor.

Profesorul universitar dr. Ion Toma scrie:
„Individualitatea limbii române între celelalte limbi romanice are la bază o seamă de particularităţi importante privind naşterea şi evoluţia sa ca limbă autonomă. În primul rând, este vorba de caracterul popular al latinei dunărene, care a făcut ca ea să nu folosească termeni culţi…, preferând, în schimb, cuvinte populare şi arhaice … sau cuvinte deviate semantic spre concret … Acest caracter popular s-a putut menţine datorită evoluţiei ulterioare în afara influenţei directe a latinei clasice, infuziile latine venite prin intermediul structurilor politico-economice bizantine şi al religiei creştine (începută în haină latină, asa cum probează terminologia religioasă de bază: Dumnezeu, înger, cruce, botez, rugăciune etc.) fiind prea slabe şi de scurtă durată…
Româna s-a dezvoltat în această perioadă, ca limbă romanică numai în virtutea unei fidelităţi lingvistice instinctuale…, nesusţinută şi necenzurată de factori culturali, ceea ce se observă în structurile sale redundante şi reiterante…
După o lungă perioadă de aculturaţie orientală, bizantino-slavo-neogreacă, în care româna a dat dovadă de o rezistenţă rar întâlnită în istoria limbilor, ea intră în aria de influenţă occidentală, latino-romanică (graţie redeşteptării conştiinţei etnoculturale a românilor, ca popor latin, cu o limbă neolatină vorbită neîntrerupt în teritoriul său originar), care adaugă fidelităţii lingvistice instinctuale o fidelitate culturală, constientă si programatică…
Lumea lingvistică romanică, din care fac parte si românii, are, pe lângă aspectele specifice fiecărei limbi surori, o remarcabilă unitate: circa 500 de termeni fundamentali, de utilizare curentă…
Putem afirma, pe această bază, că, prin apartenenţa la prestigioasa familie romanică, limba română reprezintă unul dintre atuurile noastre europene…” (11) Ion Toma „Individualitatea limbii române şi integrarea culturală a românilor în Europa”, publicată în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice, lingvistică”, Anul XXXI, Nr. 1-2, 2009, EUC, Editura Universitaria

Academicianul Marius Sala scrie:
„Când vorbim de structura unei limbi şi de felul în care ea este transmisă altei limbi, trebuie să precizăm că între diversele compartimente ale acestei structuri există deosebiri: în timp ce morfologia este partea cea mai stabilă şi cea mai sistematică a limbii (din această cauză ea stă la baza clasificării limbilor), vocabularul este partea cea mai puţin sistematică şi cea mai mobilă, pentru că apar mereu noţiuni noi, care trebuie denumite, paralel cu pierderea interesului pentru noţiuni învechite, ale căror nume ies treptat din uz.
În trecerea de la latină la limbile romanice au avut loc o serie de transformări ale vocabularului, ale căror urmări se regăsesc în toate limbile romanice…
Rezultatul acestei situaţii a fost sărăcirea vocabularului, ajungându- se ca fiecare limbă romanică să moştenească din latină cam acelaşi număr de cuvinte (peste 2000). Dintre acestea, aproximativ 500 s-au transmis tuturor limbilor romanice.. .” (12) Marius Sala „Limba română, limbă romanică”, publicată în revista Academiei de Ştiinţe a Moldovei „Academos. Revistă de Ştiinţă, Inovare, Cultură şi Artă”, nr. 3-4 (5), decembrie 2006, la paginile 7-11

Academicianul Alexandru Rosetti, referidu-se la influenţele reciproce ale limbilor balcanice, scrie:
„Analiza genealogică a limbii române dovedeşte latinitatea ei; structura limbii române este, în esenţa ei, latină. Oricît de mult s-a îndepărtat limba română de tipul latin şi oricît de mult s-ar mai îndepărta de dînsul în cursul evoluţiei sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în raporturile de filiaţie dintre latină şi limba română, aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurărilor, a celei dintîi… Dacă, deci, latinitatea limbii române este un fapt incontestabil şi astăzi incontestat, nu este mai puţin adevărat că limba română conţine elemente care ne îndreptăţesc să o considerăm, pe alt plan, drept o limbă balcanică…
Limbile balcanice şi anume: româna, bulgara, albaneza şi neogreaca, – într-o măsură mai mică şi sîrbo-croata, turca otomană rămînînd izolată – , fără a fi înrudite între ele, constituie prin convieţuirea seculară a popoarelor care le vorbesc, o „unitate lingvistică” …Ele au în comun o serie de trăsături provocate de un acelaşi substrat sau datorită influenţei unei limbi asupra alteia, trăsături care conferă acestor limbi un aspect particular…
A defini „sistemul” limbii române înseamnă a arăta ceea ce limba română are în comun sau diferit în raport cu celelalte limbi romanice.
În acest scop, întrucît limba română este o limbă romanică, lucrul cel mai potrivit este să pornim de la latina „balcanică”, după împărţirea imperiului roman, cu începere din secolul al V-lea al e.n.
„Sistemul” românei rezultă din diferite aspecte ale structurii sale, de-a lungul secolelor. A spune că locul românei, printre limbile romanice, este definit de elementele comune ale latinei vorbite în Italia şi în provinciile dunărene, echivalează cu luarea în consideraţie numai a etapei celei mai vechi a evoluţiei latinei, care a devenit apoi româna, căci latina orientală a fost izolată de latina occidentală şi s-a dezvoltat ca într-un vas închis în epoca latinei balcanice, dar în strîns raport cu celelalte limbi balcanice. Aceasta constituie, prin urmare, a doua fază a structurii românei, urmată de alte faze. Dar în nici unul din momentele evoluţiei sale, ca şi pentru celelalte limbi romanice occidentale, nu poate fi vorba de „formarea” limbii române, căci româna, ca oricare dintre limbile romanice, nu este altceva decît latina vorbită fără întrerupere, în provinciile imperiului roman, de la cucerirea romană şi pînă în zilele noastre…
Din expunerea noastră reiese că sistemul limbii române a suferit o serie de reamenajări, în timpul evoluţiei sale de la latina vulgară pînă în zilele noastre. Româna este astăzi limba romanică al cărei vocabular s-a modificat în cursul sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, prin eliminarea în masă a vocabularului de origine turcă-otomană şi greacă şi prin intrarea masivă a termenilor de civilizaţie „europeană”, veniţi cu deosebire din franceză, ceea ce a permis limbii române să-şi modernizeze majoritatea sectoarelor vocabularului său.” (13) „Acad. Al. Rosetti. Istoria limbii române de la origini pînă în secolul al XVII-lea, cu 6 hărţi afară din text. 1968. Editura Pentru Literatură”

Profesorul universitar dr. Gheorghe Ivănescu, membru corespondent al Academiei Române, împărtăşeşte aceeaşi opinie, cu mici nuanţări:
„A spune că româna îşi are originea în latină nu înseamnă a tăgădui prezenţa în ea a atîtor elemente de altă origine. Greşala aceasta au putut s-o facă latiniştii, nu însă şi lingviştii mai apropiaţi de epoca noastră; aceştia din urmă au înţeles că limba română este forma care a luat-o cu vremea, într-o anumită regiune, limba latină, în urma nenumăratelor schimbări şi influenţe pe care le-a suferit. A spune că limba română este de origine latină înseamnă a spune că punctual ei de plecare îl constituie limba latină şi nimic mai mult. Nu importă cîte elemente de origine latină sînt astăzi în limba română. Importă numai faptul că această limbă s-a identificat cîndva cu latina. Presupunînd chiar, prin imposibil, că n-ar mai fi rămas în limba noastră, în urma unor puternice influenţe străine, decît puţine elemente de origine latină, limba noastră totuşi ar trebui considerată ca fiind de origine latină…Dintre formele gramaticale ale limbii române literare abia una este desigur de origine slavă…toate celelalte sînt de origine latină, ori sînt creaţii ale limbii române pe baza celor de origine latină.
Unii învăţaţi vorbesc despre limbi mixte… fiecare limbă are o origine multiplă; dar trebuie să facem precizarea că aceasta este valabil numai în ce priveşte lexicul şi prea puţin sau deloc în ce priveşte sistemul morfotic şi cel sintactic…Desigur că lexicul limbii române îşi are originea şi în alte limbi decît latina, de exemplu în vechea slavă, în maghiară, în turcă, în franceză, etc. ” (14) „G. Ivănescu. Istoria Limbii Române. Editura Junimea. Iaşi. 1980”, la paginile 24 şi următoarele

Particularităţile limbii române care au făcut-o deosebită de celelalte limbi romanice au fost analizate şi de Profesor universitar dr. Florica Dimitrescu:
„Încercînd să relevăm cîteva probleme care par a constitui particularităţile pregnante ale limbii noastre în raport cu idiomurile neolatine, considerăm că specificul românei poate fi sintetizat prin următoarele trei trăsături: izolare, întîrziere, recuperare (rapidă).
I. Izolarea: Româna, continuatoarea unică a latinităţii orientale, este singura limbă romanică într-adevăr izolată. Bartoli a arătat-o cu dreptate! Trebuie precizat însă că, în cazul românei, este vorba de o dublă izolare:
a) o izolare geografică, româna fiind o enclavă (insulă) romanică printre limbile non-latine (limbi slave, maghiara).
b) o izolare culturală de tot ceea ce a însemnat în trecut cultura şi civilizaţia romanică apuseană. Ignorarea completă a culturii romanice – religioase (românii fiind singurii latini ortodocşi) şi laice – occidentale explică de ce am fost „cunoscuţi” relativ tîrziu – în epoca modernă – în Europa ca limbă romanică şi justifică surpriza – şi incertitudinile – unor romanişti care ignorau, pînă de curînd, latinitatea românei…
II. Întîrzierea. Textele scrise în româneşte apar foarte tîrziu în raport cu cele scrise în principalele limbi romanice. Chiar dacă avem dovezi că, sporadic, s-a scris de timpuriu româneşte, primul text mai dezvoltat cunoscut pînă în ziua de astăzi este Scrisoarea lui Neacşu, datată 1521, adică la o distanţă de 679 de ani de Serments de Strasbourg, din 842, sau de 561 de ani faţă de primul text sigur în italiană, Placito di Capua, din 960, de exemplu. Deci, s-a început să se scrie româneşte, continuu, nici măcar de o jumătate de mileniu, în timp ce în principalele limbi neolatine s-a scris de mai bine de un număr dublu de ani. Dacă în româneşte, în sec. al XVI-lea, de abia se traduceau principalele texte religioase, în limbile franceză şi italiană, autori binecunoscuţi produseseră sau produceau o literatură în bună parte neîntreruptă nici pînă astăzi!…
III. Recuperarea rapidă a timpului trecut departe de surorile sale întru latinitate. Impresionanta capacitate a românei de recuperare a întîrzierilor provocate de situaţia ei geo-istorică şi de sincronizare cu epoca actuală s-a manifestat cu precădere în domeniul vocabularului prin două modalităţi, pe care le-am urmărit îndelung şi care au devenit frecvente în ultimii 30 de ani:
a) prin adoptarea şi, de cele mai multe ori, adaptarea unei adevărate avalanşe de împrumuturi recente occidentale – faţă de care influenţa răsăriteană, rusească, deşi impusă, n-a avut decît un rol infim, şi acela de mult depăşit în ultimele trei decenii…
b) prin asimilarea şi imensa vitalitate a unor procedee moderne de formare a cuvintelor, unde noile formaţii culte cu prefixoide şi sufixoide cunosc o mare dezvoltare… ” (15) „Dinamica lexicului românesc”, întocmită de Florica Dimitrescu, publicată la Editura Logos, 1994, la paginile 265 şi următoarele

Profesorul universitar italian Carlo Tagliavini, poate cel mai prestigios romanist, referindu-se la problemele substratului trac, scrie:
„Substrat trac are, fără îndoială, elementul latin din română, fie că se admite sau nu se admite continuitatea (asupra acestei probleme vom reveni…). Traca, pe care o cunoaştem prea puţin dintr-o singură inscripţie (inelul de la Ezerovo), cîteva glose dace şi material onomastic, era cu siguranţă o limbă indo-europeană din grupul satem…
În orice caz, într-un domeniu ca cel al românei, unde se întrepătrund influenţe diverse ale adstraturilor şi superstraturilor, trebuie procedat cu multă prudenţă înainte de a atribui un fenomen lingvistic unui substrat despre care, dealtfel, ştim atît de puţin.”

Referindu-se la consemnarea scrisă a limbii române, acesta scrie:
„Am văzut deci că începuturile atestărilor scrise în română sînt destul de tîrzii. Cînd celelalte naţiuni romanice aveau o literatură înfloritoare şi dăduseră lumii capodopere înfloritoare, în România se traduceau catehisme şi evanghelii, iar în domeniul profan, cărţi populare ca istoria lui Alexandru cel Mare. Din punctul de vedere al conştiinţei valorii estetice se poate chiar spune că literatura română începe deabia în secolul al XIX-lea. Se observă astfel că, în timp ce lingvistica romanică română are, pentru comparaţiile lingvistice, o importanţă de prim ordin, în comparaţiile literare lipsa unei literaturi medievale şi premisele complet deosebite de la care a plecat literatura română fac ca aceasta să fie greu comparabilă cu celelalte literaturi neolatine…
Importanţa românei nu constă în vechimea atestărilor sale, ci în păstrarea elementelor latine şi în puterea de rezistenţă demonstrată de-a lungul atîtor secole în care românii au trăit cu totul izolaţi de romanitatea occidentală.” (16) „Carlo Tagliavini. Originile limbilor neolatine – Introducere în filologia romanică – .Versiune românească îngrijită şi coordonată de Alexandru Niculescu. Traducere: Anca Giurescu, Mihaela Cârstea-Romaşcanu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1977”

3. Unitatea limbii române

Controversele privind unitatea limbii române pleacă chiar de la definiţia limbii, a dialectelor şi subdialectelor sau a graiurilor. Varietatea clasificărilor şi interpretărilor ne determină să rezumăm doar câteva dintre părerile cercetătorilor:

– există o limbă română unitară care are mai multe dialecte, cum ar fi dacoromâna, istroromâna, meglenoromâna sau meglenita şi macedoromâna sau aromâna.
– unii cercetători le-au considerat şi le consideră limbi distincte (mai ales în prezent, când, prin drepturile oferite minorităţilor naţionale, acestea ar beneficia de sprijin material având acest statut – vezi spre exemplu, demersurile făcute de „Consiliul Makedonarmânjilor” [CMA], organizaţie constituită din aromâni din mai multe state, care are ca obiectiv recunoaşterea aromânilor ca popor regional din Balcani, sub numele de „makedonarmânji”), considerând limba română ca fiind doar ceea ce alţii consideră dialectul dacoromân, având trei dialecte pronunţate (bănăţean, muntenesc şi moldovenesc) şi altele de tranziţie, cum ar fi graiurile din Oltenia.
– alţi cercetători consideră că dialectul dacoromân prezintă diferenţieri lingvistice de natură dialectală, care impun împărţirea acestuia în alte cinci dialecte (după zonele unde se manifestă fenomenele lingvistice proprii).
– alţi cercetători contestă chiar unitatea dialectului dacoromân, considerând limba vorbită de moldoveni drept limbă distinctă, limba moldovenească; evident că şi această delimitare se bazează pe argumente care ţin mai mult de istorie şi politică, decât de lingvistică.
– există cercetători care au studiat variantele dialectale ale limbii române literare din epoca veche, pe care le-au denumit dialecte literare. În felul acesta, cercetătorii şi-au argumentat, pe baza studiilor întreprinse, punctele de vedere şi clasificările propuse.
– pornind de la evoluţia istorică a limbii române, există un curent ce consideră existenţa unui trunchi comun al limbii române, în perioada de început, când limba neolatină adusă de romani în sudul şi nordul Dunării, îşi începe aventura către limba română. Din acel trunchi comun, numit străromâna, protoromâna, româna comună sau româna primitivă, s-au separat dialectele cunoscute ale limbii române, de fapt, ale limbii străromâne.
– există alt curent, mai slab reprezentat şi puternic contestat şi de cercetători occidentali, care consideră că limba latină orientală s-a separat încă de la început în cinci limbi distincte: dacoromâna, istroromâna, meglenoromâna, aromâna şi limba moldovenească.

Subiectul nu este epuizat, iar concluzii finale nu pot fi trase, datorită faptului că cercetătorii români şi străini nu au ajuns la concluzii clare privind criteriile pentru delimitarea limbilor, a dialectelor şi subdialectelor sau a graiurilor. Voi reda mai jos pasaje din lucrările câtorva autori, prin care să se observe complexitatea subiectului pus în discuţie.

Profesorul universitar dr. Romulus Tudoran scrie:
„Una dintre problemele viu dezbătute în lingvistica romînească din ultimii ani este cea privitoare la delimitarea dintre limbă şi dialect. Discuţia prezintă un interes particular pentru limba romînă, deoarece, făcîndu-se o aplicare a diverselor criterii propuse, se ia în dezbatere problema dacă idiomurile romanice din sudul Dunării sînt limbi sau dialecte…

Acad. Al. Graur propusese criteriul subordonării, numit astfel mai tîrziu, pentru delimitarea limbii de dialect. D-sa precizează astfel „diferenţa esenţială între limbi şi dialecte: dialectele se pot reuni şi se reunesc de obicei astăzi, în cadrul unei limbi unice, pe cînd limbile, chiar cînd sînt înrudite între ele, nu se pot contopi niciodată”…Asupra acestui criteriu revine peste un an: pentru a şti dacă anumite idiomuri sînt limbi sau dialecte, „trebuie să ţinem seama de condiţiile în care s-au dezvoltat acele idiomuri şi să cercetăm dacă ele au sau nu perspectiva de a se contopi în sînul unei limbi naţionale unice”. Aromîna, meglenoromîna şi istroromîna, de care se serveşte pentru a face o aplicare a criteriului propus, după acad. Al. Graur, sînt limbi independente, fiindcă nu se varsă în limba romînă naţională, nu i se subordonează acesteia şi nici nu au perspective de a i se subordona.

Din afirmaţiile noastre se desprinde, fără greutate – credem -, ideea pe care am susţinut-o. Lărgirea funcţiilor unui idiom, care aduce după sine creşterea importanţei sociale a acestuia, drept consecinţă a condiţiilor istorice, prin întrebuinţarea lui în cultură (presă, literatură, ştiinţă), în şcoală şi administraţie etc, poate să fie şi este determinant în considerarea idiomului respectiv drept limbă. Avînd în vedere „epoca modernă”, adică perioada formării şi dezvoltării limbilor naţionale, factorul deosebitor dintre o limbă şi un dialect poate fi şi este ceea ce unii au numit funcţia literară, evident în accepţiunea largă a cuvîntului. Aceasta se identifică cu întrebuinţarea idiomului ca instrument de cultură, din care cauză pentru a înlătura eventuale echivocuri, mai just şi mai precis ar fi să se numească funcţia culturală…
Am recunoscut şi subliniat de la început, prin rezervele formulate, limitele acestui criteriu. El, ca şi celelalte, nu are o valoare absolută. In conformitate cu criteriul în discuţie idiomurile care au funcţie culturală sînt limbi, dar nu toate limbile au funcţie culturală. Realitatea ne arată că sînt numeroase idiomuri care nu au funcţie culturală şi cu toate acestea ele sînt limbi şi nu dialecte…” (17) Romulus Todoran „Cîteva observaţii cu privire la problema delimitării dintre limbă şi dialect”, publicată în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Series IV. Fasciculus II. 1960. Philologia. Cluj”, paginile 57-68

Profesorul universitar dr. Vasile Ursan scrie:
„Stabilirea structurii dialectale a dacoromânei constituie, cu siguranţă, cea mai controversată problemă a dialectologiei româneşti, de la începuturile ei şi până astăzi. Esenţa acestei chestiuni constă, de fapt, în delimitarea şi descrierea principalelor subdiviziuni teritoriale ale dialectului dacoromân. Întrucât graiurile dacoromâne se caracterizează printr-o excepţională unitate lingvistică, au fost formulate diverse teorii asupra numărului principalelor subdiviziuni ale acestui dialect al limbii române. De asemenea, denumirile generice ale acestor subdiviziuni sunt diferite, de la un cercetător la altul: unii folosesc termenul de dialect; alţii de subdialect; unii vorbesc de graiuri, de tipuri sau grupuri de graiuri etc. Având în vedere complexitatea realităţii lingvistice din teren, cât şi faptul că avem de-a face cu variantele teritoriale ale unui dialect, noi considerăm că este nimerit să fie utilizat termenul de subdialect şi, alături de el, grup de graiuri (dacă este cazul).
Dacă pentru toţi cercetătorii, care s-au ocupat de această problemă, este clară diferenţa dintre graiurile vorbite în Muntenia şi cele din Moldova, statutul idiomurilor transilvănene (şi într-o măsură mai mică al celor din Banat) a dat naştere la opinii divergente… ” (18) Vasile Ursan „Despre configuraţia dialectală a dacoromânei actuale”, publicată în revista „Transilvania”, serie nouă, anul XXXVII (CXIII) nr. 1, 2008, a „Centrului Cultural Interetnic Transivania”, la paginile 77-85

Prezentându-şi lucrarea Chrestomatie română, dr. Moses Gaster, despre care am avut ocazia şi onoarea să pomenim mai sus, consideră limba română una şi aceeaşi la sudul şi la nordul Dunării, pe cele din sud considerându-le graiuri dialectale iar pe cel din nord drept unic grai, cu diverse forme. Acesta scrie:

„…am dat extracte din literatura populară, oglinda neştirbită a graiului viu, neinfluenţată şi neschimbată, care singură ne permite a urmări desvoltarea adevărată a limbei româneşti. La aceste texte am mai adăugat şi alte texte curat dialectale, adică scrise în graiul Românilor din Macedonia şi din Istria, îmbrăţişănd astfel întregul cămp al Românismului…
Apoi cele din România şi mai apoi cele din Moldova şi am adăugat la sfârşit extracte din două cărţi tipărite în ţări străine (Uniev şi Roma).
Scopul meu din potrivă era de a nu despărţi ci de a lega textele între ele, a arăta legătura în care stă mişcarea literară dintr`o parte cu aceea din cea-1-altă parte a ţării, cea de dincolo cu cea de din coace de munţii Transilvaniei; apoi de a pune faţă în faţă diferitele forme ale graiului de pe aceeaşi vreme şi a arăta schimbările ce a suferit acelaşi text în cursul veacurilor. Am căutat a stabili un fel de legătură internă între diferitele texte, şi a uşura astfel cercetările filologice; se înţelege numai într`atăta, pe căt era cu putinţă a se face într`un spaţiu atăt de restrăns.” (19) „Chrestomatie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI-XIX), dialectale şi populare, cu o introducere, gramatică şi un glosar româno-francez de M. Gaster vol.I. Introducere, Gramatică, Texte [1550-1710] Leipzig, F.A. Brockhaus. Bucuresci, Socecu & Co. 1891”, la pagina IV şi următoarele

Analizând originea dialectelor româneşti, profesorul universitar dr. Marin Petrişor scrie:
„Această unitate tipologică a limbii latine vulgare adusă de colonişti în întreg spaţiul de etnogeneză românească a fost departe de a fi urmarea unei unităţi genealogice. Pe de o parte, latina vulgară era vorbită de colonişti cu genealogii diverse, pe de altă parte, a fost însuşită de băştinaşi nord şi sud-dunăreni, a căror genealogie comună nu poate fi demonstrată. Limba acestor băştinaşi a tins spre o unificare tipologică, dar ca în orice limbă vie procesul de unificare a fost însoţit de procesul de diversificare.
În acest fel, în unitatea străromână au apărut varietăţi de limbă care au condus la formarea grupurilor dialectale, la individualizarea cărora au contribuit treptat numeroşi factori lingvistici: grupări şi regrupări de paradigme nominale şi verbale, crearea unui inventar fonetic şi fonologic propriu, influenţele limbilor în contact, poate, dar greu dovedit, substratul. Factorii extralingvistici, asupra cărora nu vom insista în cazul de faţă, au avut un rol hotărâtor în destrămarea relativei unităţi. ” (20) Marin Petrişor „Originea dialectelor româneşti în concepţia lingviştilor români”, publicată în Analele Universității „Ovidius” din Constanța. Seria Filologie, XIII, 2002, paginile 207-216

Profesorul universitar dr. Gheorghe Ivănescu membru corespondent al Academiei Române, analizând modul în care diverşi specialişti utilizează termenii de definire şi delimitare a limbii române, scrie:
„Începînd de prin veacul al XV-lea, limba românească se vorbeşte pe patru teritorii despărţite unul de altul prin spaţii aloglote. Cele patru varietăţi de limbă din aceste patru teritorii sînt considerate tot atîtea dialecte. Se disting:
1. Dialectul dacoromân…
2. Dialectul macedoromân sau aromân…
3. Dialectul meglenoromân sau meglenit…
4. Dialectul istroromân…
Dintre aceste dialecte, singurul care s-a vorbit tot timpul pe o arie întinsă este cel dacoromân. Celelalte au fost vorbite pe arii din ce în ce mai restrînse, populaţia românească împuţinîndu-se prin deznaţionalizare…
Ajunşi la capătul acestei discuţii, trebuie să punem din nou problema: în cadrul dacoromânei sau macedoromânei trebuie să distingem dialecte, aşa cum au procedat lingviştii străini, apoi Philippide şi Iordan şi, în sfîrşit, Graur şi Coteanu? Sau trebuie să numim subdialecte ceea ce aceşti lingvişti numesc dialecte?
Desigur, termenul de subdialect a fost întrebuinţat de mulţi lingvişti români pentru a numi subdiviziunile dacoromânei şi macedoromânei, din cauză că dacoromâna apărea acestor cercetători ca foarte unitară în raport cu alte limbi şi din cauză că, socotindu-se dialecte dacoromâna, macedoromâna, meglenoromâna şi istroromâna, era imposibil să mai fie considerate dialecte cele patru sau cinci forme regionale ale dacoromânei: cea muntenească, cea moldovenească, cea bănăţeană, cea ardelenească şi cea maramureşeană…
Este necesar să se păşească la identificarea şi delimitarea, pe cît va fi posibil, a tuturor formelor teritoriale ale dacoromânei, deci a tuturor graiurilor dacoromâne, şi la clasificarea lor în dialecte şi subdialecte… ” (21) „G. Ivănescu. Istoria Limbii Române. Editura Junimea. Iaşi. 1980”, în Capitolul III, la paginile 80 şi următoarele.

Academicianul Alexandru Rosetti are alt punct de vedere:
„E un fapt îndeobşte recunoscut de cercetători că dialectele dacoromân, istroromân, aromân şi meglenoromân, în ciuda diferenţelor vizibile de astăzi, mai ales în domeniul foneticii şi al vocabularului, au format la origine o singură limbă, urmaşă a latinei orientale, vorbită odinioară în provinciile dunărene romanizate, Moesia Superioară şi Inferioară, Dacia şi Panonia Inferioară. Comparaţia dintre dialectul dacoromân şi aromân (căci dialectul istroromân nu este decît o ramură a celui dacoromân, iar dialectul meglenoromân o ramură a dialectului aromân…) relevă cercetătorului unitatea de odinioară a limbii primitive, din care s-au diferenţiat aceste două dialecte…
Unitatea românei comune presupune existenţa de raporturi sociale frecvente între grupuri; această unitate s-a rupt, în momentul plecării spre sud a strămoşilor aromânilor. Divergenţele dialectale dintre dacoromână şi aromână, ivite în timpul epocii de comunitate, probează că aromâna, cu începere de la un moment dat, a stat izolată de dacoromână, ceea ce a permis menţinerea şi dezvoltarea divergenţelor amintite…
Faţă de dacoromână, şi anume faţă de limba literară, aromâna a rămas la stadiu mai înapoiat de evoluţie, apropiat de stadiul dacoromânei din secolul al XVI-lea…
La ieşirea din epoca de comunitate, limba română apare constituită în aşa fel, încît evoluţia ei ulterioară îi va aduce puţine modificări noi în structura fonetică, morfologică şi sintactică, aportul secolelor următoare mărginindu-se la introducerea unor elemente de vocabular, ce vor fi eliminate şi reînoite în cursul evoluţiei posterioare a limbii şi în modificări sintactice şi stilistice. ” (22) „Acad. Al. Rosetti. Istoria limbii române de la origini pînă în secolul al XVII-lea, cu 6 hărţi afară din text. 1968. Editura Pentru Literatură”, la paginile 351 şi următoarele

Profesorul universitar dr. Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, relatând punctul de vedere asupra limbilor romanice şi a limbii române a profesorului universitar dr. Ion Dumbrăveanu, scrie:
„O altă problemă foarte importantă pe care o abordează prof. Ion Dumbrăveanu este unitatea limbii (şi a poporului român), adică glotogeneza lui. Omagiatul nostru consideră că româna, spre deosebire de alte idiomuri neoromanice, este unica limba romanică ce nu a suferit o pronunţată scindare dialectală… Scindarea dialectală, zice savantul, s-a produs în Peninsula Apenină, unde, de exemplu, un veneţian nu-l înţelege la vorbă pe un napolitan, dacă nu recurg la limba literară unică italiana (formată pe baza dialectului florentin (toscan), cu cei 3 piloni ai limbii şi culturii italiene: Dante Alighieri, Giovani Boccacio, Petrarca Francesco – toţi activând, de fapt, în secolul XIV).
Situaţia glotică nu este unitară nici în zona Iberoromanică, unde s-au constituit 3 limbi istorice: spaniola, portugheza, catalana, dar alături sunt şi dialectele galician, valencian, aragonez (pe care unii specialişti ar fi înclinaţi a le considera limbi).
În problema acesta foarte complicată limbă-dialect dl Dumbrăveanu aderează la opinia lui E[ugen] Coşeriu. Colosul lingvisticii europene scria că orice dialect este o limbă în sensul că cineva o vorbeşte, dar nu orice limbă este un dialect…Bazându-se pe concepţia coşeriană privind limbă-dialect-grai, prof. I. Dumbrăveanu susţine că aşa-zisa limbă moldovenească nu este nici măcar dialect, ci un grai (ori subdialect, adăugăm noi). De ce? Pentru că dacă am admite că “moldoveneasca” ar fi (ar fi fost) un dialect în care au scris marii noştri cronicari şi cărturari – Ureche, Dosoftei, Varlaam, Costin, Neculce … Cantemir şi în care a fost creată literature noastră clasică de vârf (V.Alecsandri, I.Creanga˘, M.Eminescu, A.Russo, A.Donici, B.P.Hasdeu ş.a.), atunci ar fi trebuit ca acesta (“dialectul moldovenesc”) să devină limba naţională a tuturor românilor, aşa cum s-a întâmplat cu dialectul florentino-toscan, în care au scris operele sale marii scriitori italieni Dante, Boccaccio, Petrarca şi care a devenit ulterior limba naţională a întregii Italii.
Acest lucru nu s-a produs în spaţiul românesc, fiindcă “moldovenească” nu este altceva decât un grai, la fel ca şi cel muntean, bănăţean, crişean, maramureşean, care, menţionează profesorul Dumbrăveanu, aidoma dialectelor propriu-zise se subordonează dacoromânei comune, devenită ulterior limba naţională a tuturor românilor. Cercetătorul face concluzia generală: “În aceeaşi limbă română unitară îşi scriu operele şi le publică la Chişinău şi la Bucureşti, la Iaşi şi la Cluj şi scriitorii basarabeni contemporani: Gr.Vieru, M.Cimpoi, D.Matcovschi, N.Dabija, S.Saka, L.Lari, N.Esinencu, A.Codru şi mulţi alţii”.
Ca să încheiem discuţia sterilă asupra glotonimului “limba moldovenească”, să ne adresăm moldoveanului-român din dreapta Prutului Mihai Eminescu, luceafărul poeziei noastre, care acum 130 de ani (în 1880) scria: “Limba română e unica în Europa care nu are propriu-vorbind dialecte. Pe o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă”. (23) Anatol Ciobanu „Profesorul Ion Dumbrăveanu – lingvist de rezonanță panromanică”, publicată în „Revista de Filología Románica”, Madrid, 2008, vol. 25, paginile 303-312

Considerat de profesorul universitar dr. Mircea Borcilă drept „cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al științelor omului”, Eugeniu Coşeriu, profesor universitar dr. la una dintre cele mai prestigioase universităţi din Europa, Universitatea din Tübingen, Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume, şi-a spus punctul de vedere şi asupra originii şi evoluţiei limbii române.

Referindu-se la limba moldovenească, acesta scrie:
„6. “AŞA-ZISA „LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”
Zic „aşa-zisa”, fiindcă o limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există; e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nicio bază reală.
6.1. Din punct de vedere genealogic, limba vorbită de populaţia băştinaşă şi majoritară dintre Prut şi Nistru – şi, în parte, şi dincolo de Nistru – ţine de dialectul dacoromân. Tot ceea ce e caracteristic pentru dacoromână şi desparte acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria. Ba mai mult: acest grai nu constituie nici măcar un grai autonom, cu trăsături specifice, în cadrul dacoromânei, cum ar fi, de exemplu, graiul bănăţean sau cel maramureşean.
6.1.1. Din punct de vedere tipologic, graiul „basarabean” ţine de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia (adică cu aceleaşi preferinţe în cadrul acestui tip) şi de subtipul dacoromân, cu aceeaşi hipertrofie a determinării şi cu aceleaşi „tendinţe”: multe forme „înaintate” în acest sens… sînt caracteristice şi pentru graiul popular şi regional din Basarabia.
6.1.2. Şi din punct de vedere „areal”, graiul basarabean e cuprins în aria dacoromână, prezentînd aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei dezvoltare şi fixare au contribuit, încă sub regimul ţarist, şi o seamă de scriitori şi învăţaţi din Basarabia), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică. Rusificarea sistematică (mult mai intensă sub comunism decît sub ţarism) a eşuat, în fond, în ceea ce priveşte limba ca atare. A implicat numai adoptarea limbii ruse pe lîngă limba română sau, cel mult, pierderea limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori: a fost deci o rusificare a multor vorbitori (mai ales dintre cei mai mult sau mai puţin culţi), nu propriu-zis o rusificare a limbii, care, în vorbirea populară, şi-a păstrat intacte structurile şi procedeele esenţiale…
6.1.3. Susţinătorii existenţei unei limbi „moldoveneşti”, confundînd criteriul genealogic cu criteriul „areal” şi istoria lingvistică cu istoria politică, cred (sau, cel puţin, afirmă) că, independent de importanţa influenţei ruseşti „interne”, limba moldovenească s-ar fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă –, datorită unei împrejurări istorice externe, anume anexării Basarabiei la imperiul rus, în 1812. Cu alte cuvinte, graiul moldovenesc din Basarabia şi graiul, tot moldovenesc, de la vest de Prut, separate politiceşte, s-ar fi dezvoltat în direcţii diferite (unul rămînînd moldovenesc şi celălalt devenind român), astfel încît frontiera Prutului ar fi devenit cu timpul şi o frontieră lingvistică, încă din epoca ţaristă…” (24) Eugeniu Coşeriu „Latinitatea orientală”, publicată în volumul „Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Antologie de texte publicate în revista Limba Română. Ediţie revăzută şi adăugită. Selecţie şi prefaţă: Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”. Cuvânt înainte: acad. Mihai Cimpoi. Casa Limbii Române. Chişinău. 2007”, paginile 19-34, publicată prima dată în revista „Limba Română”, Nr. 3 (15), 1994, p. 10-25, Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

4. Influenţa limbii slave şi a scrierii chirilice asupra limbii române

Dintre toate limbile care au intrat în contact cu limba română, limbile slavice au lăsat urmele cele mai adânci.
Primul contact al românilor cu slavii s-a petrecut în secolul al VI-lea, când a avut loc invazia slavă asupra teritoriilor nord-dunărene. Ulterior, la începutul secolului al VII-lea, aceştia migrează în masă în sudul Dunării, populaţiile rămase fiind asimilate de autohtonii nord-dunăreni. Deşi iniţial nu a fost acceptată o influenţă a limbii vechi a slavilor asupra limbii române, ulterior s-a constatat că aceasta există. Slavii constituiau o populaţie de agricultori, având o tehnică şi o tehnologie agricolă mult inferioare autohtonilor, de unde şi uşurinţa de a-i asimila. Aşezarea slavilor s-a făcut în înţelegere cu autohtonii, aceştia locuind în aşezări commune, sau limitrofe aşezărilor autohtonilor (cercetările arheologice nu au reuşit să descopere aşezări pur slavice).
În sudul Dunării, slavii se aşează definitiv, dar către sfârşitul secolului al VII-lea, teritoriile lor de aşezare sunt cucerite de bulgari, o populaţie de origine turcică. Aceasta sfârşeşte prin a fi asimilată de către slavi, mai numeroşi, un factor important constituindu-l convertirea la religia creştină.

Al doilea contact al românilor nord-dunăreni cu slavii, s-a realizat după apariţia şi consolidarea statului Bulgar, în secolul al IX-lea, când acesta îşi întinde dominaţia şi în nordul Dunării, probabil pe tot teritoriul Banatului, Transilvaniei şi Munteniei, dar şi în Câmpia Panonică, de unde sunt alungaţi mai târziu de invazia maghiarilor, ramura finică populaţiilor de rasă mongolă.
Controlul administrativ-politic al bulgarilor asupra teritoriilor nord-dunărene sfârşeşte pe la 1230, când Ioan Asan al II-lea, din familia vlahă a Asăneştilor, ultimul ţar al celui de-al doilea ţarat bulgar (numit de cercetătorii români „Ţaratul vlaho-bulgar”), pierde teritoriile nord-dunărene în favoarea ungurilor, iar aceştia înfiinţează Banatul Severinului în Oltenia.
Din cauza faptului că dispar graniţele politico-administrative dintre teritoriile sud şi nord-dunărene, ţaratul oferind ocazia conlocuirii a două populaţii cu origine diferită atât în sudul cât şi în nordul Dunării: una slavică şi una romanică, perioada devine importantă atât pentru etnogeneza românilor cât şi a bulgarilor.
Această perioadă de conlocuire paşnică a două populaţii diferite ca origine, dar unite în interese, în care influenţa limbii s-a manifestat reciproc, a fost numită de unii cercetători „Perioada Slavonismului Etnografic”.

Al treilea contact al românilor nord-dunăreni cu slavii s-a produs prin secolul al XII-lea şi s-a întins până către începutul secolului al XVIII-lea. Este vorba despre contactul cultural, generat de adoptarea limbii bulgare ca limbă a cultului religios, iar după formarea structurilor statale româneşti la nordul Dunării, ca limbă de cancelarie.
Aceste trei perioade de contact româno-slav, au exercitat o influenţă majoră asupra limbii române, mai ales asupra lexicului, motiv pentru care specialiştii le-au analizat cu cel mai mare interes.
Pentru a da o mai bună înţelegere fenomenului, ne-am gândit să împărţim capitolul în câteva subcapitole, după cum urmează:
– Calea de pătrundere a limbii slave în lexicul românesc
– Momentul pătrunderii limbii slave scrise pe teritoriul României
– Limba manuscriselor slave
– Despre slavonismul cultural în România

4.1 – Calea de pătrundere a limbii slave în lexicul românesc
După cum am arătat mai sus, specialiştii au distins trei perioade de contact între români şi slavi, între limba română şi limba slavă, în care putea fi posibilă pătrunderea elementelelor limbii slave în limba română. Menţionăm că, în lipsa unor documente în limba română, datarea perioadei sau perioadelor pătrunderii limbii slave în lexicul românesc, în limba populară sau academică, este rezultatul deducţiilor şi raţionamentelor logice.
Pentru a nu dilata lucrarea cu prea multe păreri proprii, ne vom apleca asupra unor puncte de vedere exprimate de câţiva specialişti, spunem noi, avizaţi.

Ilie Bărbulescu, pofesor universitar dr., membru corespondent al Academiei Române, scria:
„Istoria veche a vieţii neamului românesc de dincoace de Dunăre cuprinde, în alcătuirea ei, o întreagă epocă care, din pricina marei influenţi ce au exercitat asupră-ne Slavii vecini cu cari am venit în atingere, se poate numi epoca slavonismului.
Această epocă, prin însăş firea deosebită a acelei influenţe dintr`însa, se împarte în două perioade: una mai veche, e perioada pe care o putem numi a slavonismului etnografic şi care cuprinde vremea când Românii, conlocuind cu o massă de Slavi Bulgari, şi-au amestecat sângele cu dânşii; şi alta, mai nouă, e Perioada pe care o putem numi a Slavonismului Cultural şi care cuprinde timpul când noi am luat dela diferiţi Slavi vecini cele dinâi elemente culturale şi chiar cultură.” (25) „Curente literare la români în perioada slavonismului cultural de Ilie Bărbulescu. Profesor de slavistică la Universitatea din Iaşi. Membru C. Al Academiei Regale Sârbeşti şi al Academiei Române. Editura Casei Şcoalelor 1928”, la paginile 1 şi 2

Petre P. Panaitescu, profesor universitar dr., membru corespondent al Academiei Române scria:
„Timp de opt veacuri poporul român, vorbind o limbă romanică, a folosit totuşi limba slavonă bisericească influenţată de dialectele slave vii (medio-bulgară, rusă apuseană şi sîrbă), ca limbă a culturii feudale şi a bisericii. Din veacul al X-lea, pînă la sfîrşitul celui de-al XVII-lea, această limbă literară a predominat în biserică, precum şi la curţile domnilor şi ale boierilor, ca şi ale cnezilor români din Transilvania.
Limba scrisă, pe care am putea-o denumi „slavonismul cultural” se explică, la origini, prin prezenţa unei populaţii slavo-bulgare trăind pe teritoriul locuit în evul mediu, ca şi în zilele noastre, de poporul român.
Cronicile bizantine, îcepînd din veacul al VI-lea, rezultatele săpăturilor arheologice, studiul toponimiei, adică al denumirilor de locuri de pe pămîntul Republicii Populare Române, precum şi cercetarea elementelor slave, fonetice, lexicale şi în parte şi gramaticale, în limba română vorbită azi, impun cu certitudine convingerea despre convieţuirea româno-slavă pe acest teritoriu…
Pe de altă parte, cronologic, monumentele de limbă slavo-română nu coincid cu existenţa populaţiei slave pe teritoriul românesc. Slavii apar în Dacia în secolul al VI-lea, iar ultimele menţiuni despre existenţa unor comunităţi slave pe pămîntul acestei provincii datează din veacul al XII-lea (Cronica Notarului Anonim al regelui Bela). Pasajul despre slavii de la Dunărea de jos, alungaţi de volohi, în Letopiseţul de la Chiev din acelaşi veac, trebuie interpretat ca o informaţie despre predominarea elementului românesc în Dacia, în acea vreme. Privilegiile de proprietate şi actele oficiale ale regatului Ungariei, începînd cu veacul al XIII-lea, referindu-se la domeniile, oraşele şi biserica din Transilvania, amintesc de populaţia valahă (românească), cumană, maghiară, germană din această provincie, dar niciodată despre slavi, fie sub forma unor comunităţi ţărăneşti sau sub aceea a unei foste clase feudale de stăpîni străvechi ai satelor. Socotim deci că slavii dacici, începînd din veacul al XIII-lea, erau complet asimilaţi de români, îşi pierduseră limba şi individualitatea etnică. ” (26) „P. P. Panaitescu. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Editura Academiei Republicii populare Române. Bucureşti – 1965”, la pag. 13 şi următoarele

Lizica Mihuţ, profesor universitar dr. scrie:
„Influenţa slavă, privită în ansamblu, a fost cea mai puternicã dintre toate influențele vechi exercitate asupra limbii române…Cu toate acestea influenţa slavilor este destul de neglijată în istoria României. Nu ne referim aici la influenţa ţărilor slave, precum Rusia sau Polonia sau influenţa liturghiei slavone, ci influenţa populaţiei slave care trăia pe terioriul ţării noastre, coabitând cu românii: fiecare judeţ din România are nume de locuri de origine slavă, mai multe sau mai puţine, dar există…
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă. S-a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, aşezate din sec. al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia romanizată –, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Țările Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – … Împrumuturile culte din slavonă au avut în genere o circulaţie mai limitată (în administraţie şi în biserică), de aceea au fost înlocuite de împrumuturi (mai ales latino–romanice). Cele mai multe s-au păstrat în stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi valoare de mărci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă de cele ale altor biserici creştine…
Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia romanizată sud-dunăreană (vlahi).
Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti, în scop liturgic şi ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat limba română.
Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă… Totuşi, multe cuvinte slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul limbii române contemporane este de origine slavă.
Împrejurările în care s-au produs aceste împrumuturi în Epoca Veche sunt conviețuirea cu slavii, cãreia îi corespunde o fazã de bilingvism, iar după aceea , asimilarea, pe teritoriul ţării noastre a slavilor de către români, situație în care elementele slave au pătruns în vocabularul limbii noastre. ” (27) „Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului. Câteva aspecte privind influenţele slave asupra limbii române”, întocmită de Lizica Mihuţ în 2011, publicată sub egida Bibliotecii Şcoalii de Înalte Studii de Specialitate pentru Educatori „Mihailo Palov” din Vârşeţ, Voivodina, Serbia

Un punct de vedere inedit despre introducerea cuvintelor slave în limba română îl relatează Lazăr Şeineanu:
„Franz Joseph Sulzer, născut în Elveţia, servi în armata austriacă ca căpitan şi muri în Pitesci la 1791. Chemat de către Ipsilante, pe la 1776, să ocupe o catedră de filosofie şi drept şi să conlucreze la un codice de legi particulare pentru Divan, din cari misiuni însă s`a ales cu nimic, el avu ocasiune a cunosce de aproape starea lucrurilor în Muntenia din a doua jumătate a secolului trecut. Insuşindu-şi limba şi familiarisându-se cu traiul şi obiceiurile ţerii, el `şi propuse a îmbrăţişa, într`o vastă operă, viaţa poporului român din punctul de vedere istorico cultural. Dar n`apucâ să publice de cât partea geografică, cea istorică aflându-se încă ca manuscript în timpul lui Engel…
Sulzer se consideră obicinuit ca autorul tesei, reluată în timpul nostru de câtre Rössler, despre transmigrarea posterioră a Românilor din Balcani. Dar nu este exact, că el ar fi negând caracterul romanic al limbei nostre ; din contră, el insistă a releva originea latină nu numai a limbei; dar şi a obiceiurilor şi a datinelor românesci ; admite însă şi un contingent însemnat slavon şi ajunge la conclusiunea, că Românii ar fi o amestecătură de Romani şi de Slavi, în care însă elementul roman preponderează. Introducerea slavismelor in limba română Sulzer o explică forte ciudat şi anume pe cale matrimonială. Din lipsa caracteristică în românesce de vorbe romanice pentru noţiunile amor, amare, represintate prin slavismele „dragoste, iubesc”, el deduce teoria bizară despre originea ;,amorosă” a elementului slavon. Doritori de a poseda femei slave, Românii trebuiră dinainte să înveţe câte-va vorbe slavone, cu cari să încânte pe Iubitele lor şi să le potă declara ast fel amorul lor. „Căci presupun, adaogă cu naivitate istoricul austriac, că sexul frumos al vechilor Slavi va fi posedat atâta pudore ca şi domnele de astădi, în cât nu ele ‘şi vor fi oferit mai întâi amorul bărbaţilor…”
Părerea lui Sulzer despre un compromis romano-slavon al limbei române am vedut-o împărtăşită mai sus de Adelung, care aduce în sprijinul ei întreita dovadă aparentă: elementul slavon, scrisorea cirilică şi ortodoxia. Şi cu tote că continuatorul seu Vater a rectificat, încă în 1817, acestă opiniune eronată, ea fu repetată de Schaffarik în 1837, considerând pe poporul român ca un amestec de Daci, Romani şi Slavi. ” (28) „Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) Studii critice de Lazăr Şăineanu. A doua ediţiune. Bucuresci. Editura Librăriei Socecu & Comp. 1895”, capitolul „Limba română în Occident (1592-1850)”, la pagina 33 şi următoarele

4.2 – Momentul pătrunderii limbii slave scrise pe teritoriul României

În anul 864, Boris I al Bulgarilor este botezat de împăratul Bizanţului sub numele de Mihail, iar religia creştină devine religie oficială a poporului bulgar, vorbitor de limbă slavă.
Prima consemnare a limbii slave bulgare a fost făcută cu alfabet glagolitic, care are la bază alfabetul grecesc. Începutul literaturii slave este legat însă de alfabetul slavonesc sau chirilic, inventat de fraţii Chiril şi Metodiu prin secolul al IX-lea. Creştinarea bulgarilor a făcut necesară apariţia acestui alfabet, pentru propovaduirea creştinismului în limba slavă.
Prin misionarii bulgari, mai ales în timpul ţaratului bulgar amintit mai sus, s-au putut constitui primele organizări bisericeşti ale populaţiilor nord-dunărene, atât slave, cât şi românofone. Din secolul al IX-lea până în secolul al XIV-lea, nu sunt cunoscute organizări ecleziastice recunoscute ierarhic în teritoriile nord-dunărene.

În 1359, mitropolitul grec Iachint Kritopol întemeiază la Curtea de Argeş mitropolia „Ungro-Vlahiei”, în timpul domniei voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352–1364).
„După cum se vede, „intrarea românilor în cultura slavo-bizantină” – cum o denumea Nicolae Cartojan – s-a făcut sub conducerea ecleziastică a… ierarhilor greci. Cultura slavo-bizantină însemna însă prezenţa limbii literare slavone (vechea slavă bisericească), adoptarea liturghiei ortodoxe slave (de fapt, transpusă din greacă) şi, mai ales, utilizarea alfabetului chirilic. Această transformare a creştinismului iniţial greco-roman a fost înlesnită şi de faptul că, în nordul Dunării, se găsea o stăpânire bulgară – o parte din „Bulgaria Mare”! – şi că elitele social-politice-economice, „boierii”, erau slavi-bulgari care, chiar dacă erau integraţi în comunităţi românofone, au acceptat bucuros cultura slavonă, bisericească şi laică (până prin sec. XVII–XVIII, slujba în bisericile româneşti ortodoxe se efectua în slavonă). Tot în slavonă se redactau acte administrative şi politice ale cancelariei domneşti…
Dar, în acest fel, ortodoxia românească – deşi creştinismul nostru este originar (sec. II–III) – devenea, prin subordonare ierarhică, organizare (sau chiar prin ritualul liturgic), dependentă de culturi teologice înconjurătoare. Primisem primele elemente creştine direct de la greci şi de la romani, dar, prin creştinarea slavilor meridionali şi orientali (începând din sec. IX), dobândisem o organizare ortodoxă dirijată de culturi şi ierarhii teologice ulterioare în timp, dar mai aproape şi mai bine structurate, fiind în contact direct cu Constantinopolul. Creştinarea noastră originară se transformase, ipso facto, într-o cultură ortodoxă mediată, „filtrată” sau dominată de alte ortodoxii – a slavilor meridionali şi a celor orientali. ” (29) Alexandru Niculescu „Tatăl Nostru”, publicată în revista Dacoromania, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, Cluj-Napoca, paginile 17-75

Când a pătruns scrierea slavă pe teritoriul României, este dificil de spus. Dacă ar fi să considerăm corectă datarea inscripţiei „Jupân Dimitrie” descoperită lângă localitatea Mircea-Vodă, judeţul Constanţa, ca fiind anul 943, aceasta ar putea fi considerată prima dovadă a pătrunderii scrierii slave pe teritoriul României, deşi datarea a fost criticată de mai mulţi specialişti.
„Prin particularităţile de limbă, precum şi pe baza unor consideraţii de ordin istoric, care permit să se presupună data unora din ele, inscripţiile [slave vechi de la Murfatlar-Basarabi (Dobrogea)] pot fi atribuite celei de a doua jumatăţi a secolului al X-lea – primei jumătăţi a secolului al XI-lea… ” (30) „Inscripţii slave vechi de la Murfatlar-Basarabi (Dobrogea) ”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi. Editura Minerva”, Bucureşti, 1972, pag. 78-103

Biserica de la Streisîngeorgiu – oraşul Călan, judeţul Hunedoara, construită şi cu blocuri de piatră provenite de la un străvechi monument roman, conţine două importante inscripţii în limba slavonă, una, prima descoperită, din 1408 şi una din 1313-1314.

„Noile cercetări ale lui Radu Popa, comunicate în două sesiuni ştiinţifice din 1976 şi publicate în acel an în limba germană, iar acum în română, au dus nu numai la descoperirea inscripţiei din 1313-1314, care precede aproape cu un secol pe cea din 1408, ci şi la identificarea unui strat mai vechi de tencuială, pe care „se văd foarte clar, pe piciorul de nord al arcului de triumf, cîteva litere din alfabetul chirilic, zgîriate acolo înainte de depunerea peliculei negricioase” (probabil funingine), ce ar putea proveni de la un incendiu anterior anului1313… După datele comunicate de Radu Popa, inscripţia din 1313-1314 „a fost descoperită în altarul bisericii, în timpul unor sondaje asupra pereţilor […]. Zugravită cu culoare neagră, întinsă cu penelul pictorului, pisania se alflă în centrul peretelui de est, chiar sub golul ferestrei din axul altarului. Împreună cu chenarul ei, pisania are dimensiunile de 0,72 x 0,73 m…
b) TRADUCEREA
1. În anul 6 mii şi al 8-sutelea
2. şi 20 şi 2 [6822-5509/8=1313/14] am făcut (reparat) [?] biserica
3. cu ajutorul sfîntului Gheorghe
4. şi al Maicii Domnului şi al tuturor
5. sfinţilor, [întru] ajutorul
6. [şi iertarea] păcatelor cneazului
7. Baleai [Nom. Balea] şi întru ajutorul i mîntuirea
8. şi iertarea păcatelor
9. popii Naneş
10. şi ale lui Theofil zugravul.” (31) „Cele mai vechi inscripţii cunoscute ale românilor transilvăneni (1313-1314 şi 1408 Streisîngeorgiu – oraşul Călan, judeţul Hunedoara) ”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Studii de lingvistică şi filologie. Editura Facla. Timişoara 1981”, paginile 7-27

„Introducerea scrierii slave nu a fost legată de creştinarea populaţiei româneşti, deoarece acest lucru se produsese cu multe secole mai devreme, încă din secolul al IV-lea, deci înainte de destrămarea unităţii slave commune, de migrarea unora din triburile slave spre sud-estul Europei şi implicit înainte de contactul acestora cu populaţia romanizată din ţara noastră. Introducerea acestei scrieri s-a realizat odată cu adoptarea organizării bisericeşti bizantine prin intermediul slavilor. Ea face parte dintr-o mişcare general de aderare la cultura bizantină, pe un teritoriu larg, care cuprindea, în afară de ţara noastră, Bulgaria, Serbia, Marea Moravie şi Rusia kieviană.

Părerea că slavona din ţara noastră s-a dezvoltat ca limbă scrisă neîncetat din secolul al X-lea pînă în secolul al XV-lea, cînd apar primele scrieri originale în această limbă, este logică, pentru că nu se poate accepta existenţa unui hiatus, a unei pause, inexplicabile în cultura scrisă. Din păcate, această afirmaţie nu a putut fi susţinută de argument convingătoare, din lipsa mărturiilor necesare…

Considerăm cele mai vechi manuscrise copiate sau traduse în ţara noastră următoarele (le cităm în ordinea vechimii):
1. Fragment de Apostol, sfîrşitul sec. XII, B.A.R., ms. sl. 790.
Este un manuscris foarte deteriorat, nu s-au păstrat decît patru file (20 X 27,5 cm), dintre care două au partea exterioară tăiată. Manuscrisul a fost achiziţionat de Biblioteca Academiei în anul 1967. Nu a fost descris pînă în prezent…
2. Apostolul lui Ştefan, sec. XIII, B.A.R. ms. sl. 20.
A fost descris de Jacimirskij şi de P. P. Panaitescu sub titlul Apostol.
3. Evangheliar, sec. XIII, Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti, nr. inv. 10.848.
Nu a fost descris pînă în prezent.
Este un manuscris bine întreţinut, în genere lizibil, scris pe pergament de culoare alb-gălbuie, cu una din feţe mai cenuşie. Are 122 de file, (17,5 X 22,5 cm), nu este numerotat, lipseşte sfîrşitul.” (32) „Cele mai vechi manuscrise slave din ţara noastră”, publicată în revista „Romanoslavica. XVIII. Bucureşti 1972”, paginile 245-264, Elena Niţă

Primul manuscris cu dată certă scris pe teritoriul României este „Tetraevanghelul lui popii Nicodim”, redactat în limba slavă bisericească de redacţie sârbă. Datarea a fost făcută în baza consemnării: „Această sfântă evanghelie s-au scris de popa Nicodim la a şasea gonire în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913” (1405).

Prima carte tipărită pe teritoriul României, fără a fi indicat însă locul tipăririi, este Liturghierul slavon (slavona de redacţie mediobulgară) din 1508 al ieromonahului Macarie. Acesta a început să fie tipărit la comanda domnitorului Ţării Româneşti, Radu cel Mare, decedat în aprilie 1508 şi finalizat în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, urmaşul său, care este menţionat în epilog ca patron al lucrării.

4.3 – Despre slavonismul cultural în România

Dimitrie Cantemir ne comunică în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, întocmită prin 1714:
„Înainte de soborul bisericesc de la Florenţa [din 1438], moldovenii foloseau litere latineşti, după pilda tuturor celorlalte neamuri al căror grai se trage din cel roman. Dar când mitropolitul moldovean a trecut, la acest sinod – după cum am arătat mai sus – de partea papistaşilor, atunci urmaşul său, cu numele Theoctist – diacon al lui Marcu din Efes, bulgar de neam, ca să stârpească aluatul papistaşilor din biserica moldovenească şi să taie celor tineri prilejul de a citi vicleşugurile papistaşilor – l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun să izgonească din ţară nu numai pe oamenii de altă lege, ci şi literele latineşti şi să pună în locul lor pe cele slavoneşti. Cu această râvnă prea mare şi nepotrivită, el a ajuns ctitorul cel dintâi al barbariei în care este împotmolită astăzi Moldova. Dar fiindcă literele slavoneşti nu ajungeau pentru scrierea tuturor vorbelor pe care graiul moldovenesc le-a luat parte din graiul latinesc şi parte din graiurile neamurilor învecinate, atunci a trebuit să fie născocite câteva litere noi: de aceea graiul moldovenesc a avut apoi un număr atât de mare de litere cum nu are nici un alt grai europenesc. Astăzi numărul literelor, împreună cu câteva semne prozodice şi de scriere, se ridică la 47.

Literele mari ale moldovenilor sunt la fel cu acelea ale grecilor şi slavilor, căci amândouă felurile de litere ei le folosesc în acelaşi timp. Asemenea semne de litere, ca acelea din care am înfăţişat câteva chiar acum în faţa ochilor cititorului, le folosesc moldovenii în scrisorile lor şi în catastife, după ce au lepădat pe cele latineşti; în schimb în cărţile de slujbă bisericească, în scrisorile domneşti, în socotelile vistieriei şi în alte scrisori ele curţii domneşti nu s-au folosit vreme de 200 de ani, alte litere decât cele slavoneşti. De aceea şi fiii boierilor nu învăţau altă limbă decât cea slavonească, dar în care nu puteau învăţa alte ştiinţe. De aceea după ce învăţau să citească ei trebuiau să înveţe pe de rost cartea de rugăciuni a bisericii Răsăritului, ohtoihul, şi psalmii lui David. După aceea li se lămurea Evanghelia, Faptele apostolilor şi cele cinci cărţi ale lui Moise, rareori însă şi celelalte cărţi ale Vechiului Testament, pentru ca să poată înţelege cât de cât ce stă scris în Biblie.” (33) Dimitrie Cantemir „Descrierea Moldovei”, scrisă în 1714, publicată în ediţia „Biblioteca Şcolarului”, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti – Chişinău, 2001, la pag 216

„În Descrierea Moldovei, tratând despre literele moldovenilor în capitolul V din partea a treia a lucrării (Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova), Dimitrie Cantemir, înfăţişând o primă imagine a valorilor culturale şi intelectuale din perioada ce interesează discuţia noastră, după ce precizează că „nu s-au folosit vreme de 200 de ani, alte litere decât cele slavoneşti” – ceea ce din unghiul de vedere al domnitorului-cărturar, însemnase şi „adâncul întuneric al barbariei ce se întinsese asupra ţării”, deci o înţelegere a slavonismului ca factor închistant, anticultural în raport cu spiritul etnic…” (34) Nicolae Florescu „Istoriografia literaturii române vechi”, Editura „Jurnalul Literar”, 1996, Vol. I, la pagina 65

Demnă de remarcat este informaţia transmisă de Dimitrie Cantemir, precum că limba slavă nu este limba maternă a boierimii româneşti, aceasta dovedind că, la români, cultura slavonă nu a fost un fenomen etnic, ci unul social – religios, limba slavonă rămânând doar limbă oficială şi limbă liturgică. În condiţiile în care nici măcar toţi marii boieri, sau chiar domnitori, nu stapâneau scrisul şi cititul în limba slavonă (de aici reieşind că în nici o altă limbă), existau totuşi destui cunoscători ai limbii slavone scrise, atâta timp cât diverse documente oficiale (în special privilegii comerciale) erau redactate în această limbă.
Dovezile folosirii limbii latine înainte de momentul relatat de Cantemir, în condiţiile în care izvoarele literare au fost distruse, sunt legendele de pe peceţile şi monetele primilor domnitori români.

Enumerăm câteva astfel de dovezi:
-cea mai veche pecete domnească cu stema Moldovei este cea atârnată de un document semnat de Petru Mușat la 1377; legenda ce înconjoară marginile sigiliului este: „Petrus voivoda Moldaviensis”
-există un inel din bronz cu sigiliul lui Pertu Muşat, datat secolul al XIV-lea, cu legenda „SIM Petri WOIWODI”
-monetele studiate de D. A. Sturdza, care concluziona: „Ca monetele Poloniei, ale Ungariei şi ale Europei apusene, monetele cele mai vechi romanesci au legende latinesci. Ast-fel sînt monetele lui Bogdan, ale lui Petru Muşat, ale lui Stefan I,-ale lui Vlad I, ale lui Radu-Negru şi ale lui Dan I. Nu dovedesce ore acesta, că nici odată Românii nu au remas străini civilisaţiunii apusene? In acele legende, literele sînt cele monacale, în stilul lor cel mai pur; cele-l`-alte atribute ale monetei sînt păstrate în aceiaşi direcţiune artistică…” (35) D. A. Sturdza „Memoriu asupra numismaticei românesci” publicată în revista „Columna lui Traian”, serie nouă, nr. 10, octombrie 1877

Există dovada că Ştefan Cel Mare vorbea limba rusă (slavonă de redacţie rusă), deoarece, în răspunsul său la solia lui Friley din 3-5 noiembrie 1503, trimis de fratele regelui Poloniei să-l înduplece să părăsească Pocuţia pe care o ocupase, acesta spune în ruseşte: „am luat această bucată de pământ, vreau să-mi rămâie mie”. În baza acestei dovezi, unii diletanţi au concluzionat că Ştefan Cel Mare a fost de etnie slavă.

Prezenţa unor inscripţii în limba slavonă veche, precum şi a numeroase manuscrise slave alcătuite în Transilvania, atestă că şi în acest principat s-a făcut simţită prezenţa slavonismului cultural.

Chiar dacă scriau cu caractere chirilice sau vorbeau ruseşte sau slavoneşte în spaţiul public, învăţaţii români aveau conştiinţa apropierii limbii lor de limba latină.

5. Scrierea românească cu alfabet latin; consecinţe europene

Limba românilor, vlahilor, valahilor, olahilor sau oricum erau ei numiţi, a suscitat interesul europenilor care au auzit-o vorbită. Pentru ei era evidentă filiaţia din limba latină şi, deci, înrudirea ei cu celelalte limbi romanice.

Primul de la care a rămas o consemnare în acest sens este Francesco Della Valle (Padovanul), care prin 1532-1535 îşi însoţeste stăpânul, fiul dogelui Andrea Gritti, pe numele său Aloisio Gritti, în două călătorii prin Ţara Românească spre Ungaria, în slujba Sultanului Soliman zis Kanunî („Legislatorul”). După circa zece ani, prin 1545, întocmeşte o relatare în limba italiană, care este multiplicată şi circulă în epocă, ulterior se pierde, dar rămâne o copie din secolul al XVIII-lea. Aceasta este publicată în revista „Magyar történelmi tár. 1857”, de unde este preluată şi tradusă în româneşte.

Citez fragmentul care ne interesează:
„Tîrgoviștea este un oraș nu prea mare, așezat în șes și înconjurat de ziduri. Castelul din acel , în care locuiește domnul țării, e împrejmuit cu pari de stejar foarte groși. Locuitorii trăiesc după legea ortodoxă și se îmbracă cu haine lungi, purtînd pe cap căciuli asemenea celor croate. Limba lor e puțin deosebită de limba noastră italiană; ei își zic în limba lor romani, spunînd că au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe careva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: știi // românește?, adică știi să vorbești limba română, din cauză că limba lor s-a stricat.” (36) „Călători Străini despre Ţările Române. Vol. I. Volum îngrijit de: Maria Holban. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968” , la pag. 317-340

Din ceea ce se cunoaşte până acum, aceasta este prima propoziţie în limba română transcrisă cu caractere latine.
Au fost mai multe încercări de a ordona cronologic textele româneşti scrise cu caractere latine care s-au păstrat.

„În realitate, cel mai vechi text cu caractere latine care a ajuns până la noi este o Carte de cântece (1570-1573), cunoscută şi sub numele de Fragmentul Todorescu.

Aceasta conţine o culegere de imnuri calvine traduse din maghiară, care, probabil, se cântau la serviciile religioase. Textul, patru file în total, a fost descoperit în ziua de 7 februarie 1911 de Hiador Sztripszky, angajat la Muzeul Naţional din Budapesta, într-un anticariat din capitala Ungariei. Mica culegere de cântece, împreună cu alte fragmente tipografice, fusese folosită ca material de umplutură la legarea volumului „Diodori Siculi scriptoris graeci libri duo de Philippo et de Alexandro. Utrumque latinitate donavit Angelus Cospus Borroniensis, Viennae Pannoniae, 1516”. După descoperire, toate textele au fost achiziţionate de bibliofilul român Iuliu Todorescu, iar din acest motiv şi astăzi culegerea de cântece este cunoscută sub denumirea de Fragmentul Todorescu…

Fragmentul Todorescu conţine zece cântece religioase traduse din limba maghiară şi probabil reprezintă o parte dintr-o carte de cântece calvină tipărită pentru românii care aderaseră la Reformă…
Ultima ediţie filologică a Fragmentului Todorescu aparţine lui Ion Gheţie şi, fără îndoială, reprezintă cel mai complet studiu dedicat acestei tipărituri. În privinţa locului şi a datării textului, Gheţie crede că acesta a văzut lumina zilei între 1571 şi 1575 la Cluj, în tipografia lui Gáspár Heltai. Particularităţile lingvistice ale acestui document indică fără îndoială că textul a fost tradus de un român din Banat-Hunedoara şi că ar fi fost destinat credincioşilor bisericilor calviniste din aceste zone. După Gheţie, traducătorul cântecelor calvine ar fi fost un român instruit, care cunoştea bine limba maghiară, originar dintr-unul din următoarele oraşe: Lugoj, Caransebeş sau Haţeg.” (37) Daniele Pantaleon „Observaţii asupra textelor româneşti vechi cu alfabet latin (1570 – 1703) ”, publicată în revista Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala din Iaşi a Academiei Române şi Asociaţiei Culturale „A. Philippide” din Iaşi, „Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 39-56

„Hieronymus Megiser din Stuttgart, câtva timp profesor la Lipsca, mort în 1616, publica la 1592 în Frankfurt o colecţie de specimene lingvistice sub titlul: „Specimen XL diversarum, atque inter se differentium, linguarum et dialectorum, a diversis auctoribus collectarum, quibus oratio dominica est expressa”. Formula românească a „Tatalui-nostru” se afla, la Megiser sub N. XLI cu titlul „in der chinischen Sprach” (confundând-o cu limba chineză de sub N. XLVI) şi sună astfel:
„Tatal nostru, cine eşti în ceriu,/ Sfinciaskase numele teu,/ Se vie imparacia ta,/ Su (Şi) se fie voja ta, cum în ceriu asa pre pomuntu,/ Puine noa de tote zilele, de-ne noa astazi,/ Su ne jerta gresalele nostre, cum su noi jertam a greşiţilor noştri,/ Su nu ne duce pre noi în kale de ispitra (sic!),/ Su ne mantujaste pre noi de reu, Amen”. (38) „Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) Studii critice de Lazăr Şăineanu. A doua ediţiune. Bucuresci. Editura Librăriei Socecu & Comp. 1895”, capitolul „Limba română în Occident (1592-1850)”, pagina 9 şi următoarele

„Altul este contextul cultural în care apare [într-o lucrare străină] al doilea text românesc redactat cu litere latine în secolul al XVI-lea, adică Tatăl nostru, scris de marele logofăt moldovean Luca Stroici (1530-1610), publicat la Cracovia de savantul polonez Stanisław Sarnicki în 1594. Boierul moldovean îşi făcuse studiile în Polonia şi folosea des alfabetul latin în corespondenţa purtată în această limbă. Textul rugăciunii Tatăl nostru este transcris folosind litere latine şi ortografie polonă, dar din când în când apar şi unele cuvinte tipărite după obiceiul ortografic italian (de pildă ceriu scris cu /c/, şi nu după modelul polonez cu /cz/). Prin acest text, Stroici a vrut să-i ofere lui Sarnicki o mostră de limbă românească.” (39) Daniele Pantaleon „Observaţii asupra textelor româneşti vechi cu alfabet latin (1570 – 1703) ”, publicată în revista Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala din Iaşi a Academiei Române şi Asociaţiei Culturale „A. Philippide” din Iaşi, „Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 39-56

Următorul text scris româneşte cu caractere latine a avut o adevărată aventură europeană.
„În 1603, Hyeronimus Megiser publică la Frankfurt un alt Tatăl nostru scris în limba română cu caractere latine şi ortografie parţial poloneză şi parţial maghiară, în cartea „Specimen Quinquaginta diversarum atque inter se differentium linguarum, & dialectorum; videlicet, Oratio Dominica; et quaedam alia ex Sacris literis, totidem linguis expressa”. Niciuna din cele două reproduceri ale Tatălui nostru nu are o legătură directă cu celelalte texte calvino-române. Textul lui Megiser va fi preluat în mai multe culegeri poliglote de Tatăl nostru începând chiar din secolul al XVII-lea. Dintre aceste reproduceri le amintim pe cele apărute în John Wilkins, „An Essay Towards a Real Character, and a Philosophical Language, Londra, 1668”, p. 435 şi Thomas Lüdeken (pseudonimul lui Andreas Müller), „Oratio Orationum SS. Orationis Dominicae versiones praeter Authenticam ferè Centum eaeque longé emendatiùs quàm antehàc, et è probatissimis auctoribus potius quàm prioribus Collectionibus Jamque singulae genuinis Linguae suae characteribus, Berlin, 1680”. În cartea lui Müller, în realitate, apar două versiuni româneşti ale Tatălui nostru transcrise cu litere latine: una, la pagina 38, ce corespunde cu câteva diferenţe versiunii lui Megiser, cealaltă, la pagina 58, ce reproduce textul lui Stiernhielm din 1671 …, dar, din greşeală, autorul indică versiunea românească drept „Vallica”, adică velşă. ” (40) Daniele Pantaleon „Observaţii asupra textelor româneşti vechi cu alfabet latin (1570 – 1703) ”, publicată în revista Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala din Iaşi a Academiei Române şi Asociaţiei Culturale „A. Philippide” din Iaşi, „Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 39-56

O explicaţie interesantă despre utilizarea rugăciunii Tatăl nostru în volumele ce conţin specimene de limbă ale diverselor popoare o oferă lingvistul Lazăr Şăineanu:
„De pe la mijlocul secolulul al XVI-lea până aproape de pragul secolului nostru, lingvistica a străbătut o perioadă al cărei caracter diletantic primează aproape cu desăvârşire orice preocupare serios ştiinţifică. Activitatea-i se manifestă în răstimpul acestei perioade, mai ales în compilare sau colecţionare de specimene de limbi, care tindeau mai mult a satisface curiozitatea învăţaţilor decât contribuiau la progresul adevărat al ştiinţei. Formula „Tatălui-nostru” servea drept substrat tuturor acestor specimene. O idee preconcepută a dat impulsul şi a călăuzit, peste un secol şi jumătate, cercetările de asemenea natură: ideea că toate limbile se trăgeau dintr-un prototip comun, din limba ebraică, care, după expresia lui Casaubonus, îl avea de părinte pe însuşi Dumnezeu, iar de talmaci pe Moise … Aceasta filiaţie necesară a tuturor limbilor din cea ebraică a devenit fatală pentru evoluţia ulterioară a lingvisticii întocmai ca sistemul lui Ptolomeu pentru Astronomie impunându-i o seculară staţionare, până ce Leibniz o scoase din acest cerc vrăjit şi-i imprimă independenţa şi soliditatea vederilor sale filozofice.
Două sunt lipsurile inerente mai tuturor acestor colecţii de „Tatăl-nostru”: imperfecţiunea reproducerii, care rezultă dintr-o necunoştinţă personală a celui mai mare număr din limbile publicate, şi excluderea absolută – până la Hervas şi Adelung – a analizei gramaticale … Cu toate acestea, poliglotele de „Tatăl-nostru” reprezintă, cum am spus, aproape întreaga activitate lingvistică a celor din urmă, două secole, şi ele nu pot fi trecute cu vederea de istoricul care urmăreşte fazele de evoluţie ale ştiinţei limbii. Publicaţiile de acestă natură sunt, pe de altă parte, foarte greu accesibile. Preocupat de atari consideraţii, am crezut folositor a strânge într-un mănunchi părerile emise de învăţaţii lingvişti ai Occidentului despre originea şi natura limbii şi a naţiunii române. Sau, în lipsă de păreri, probele de limbă, formulele de „Tatăl-nostru”, ce dânşii reproduc cu această ocazie…
Întâiele colecţii de „Tatăl-nostru” confundă limba română (wallachisch) cu cea walisă sau walonă (wallisch, wallisisch, wallonisch, wälsch); ba încă Megiser o gratifică cu acelaşi epitet ca şi limba chineză (chinische Sprach). ” (41) „Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) Studii critice de Lazăr Şăineanu. A doua ediţiune. Bucuresci. Editura Librăriei Socecu & Comp. 1895”, capitolul „Limba română în Occident (1592-1850)”, pagina 9 şi următoarele

„Latinitatea românei a fost recunoscută foarte de timpuriu, mai ales de către umaniștii italieni, dar a existat și o tendință de a nu o enumera printre limbile romanice, corectată în mod strălucit de primul „romanist”, spaniolul Hervás, care a considerat limba română ca o limbă romanică aparte, fiind cel mai evoluat din acest punct de vedere. În Saggio Pratico delle Lingue, 1787, sunt prezentate șapte versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru românesc. La transcrierea cuvintelor românești, folosește ortografia italiană, nu maghiară sau poloneză. Hervás, de altfel, vorbește de coloniștii aduși de Traian în Dacia, din care provin românii.” (42) „Rugăciunea Tatăl nostru, revelator al latinității limbii române” întocmită de Ileana Oancea, prezentată la Conferinţa Naţională „Text şi discurs religios”, Ediţia a IV-a Timişoara, 15-16 noiembrie 2013

6. Începuturile scrierii în limba română
Pentru a cunoaşte starea de fapt din biserica ortodoxă, în perioada trecerii de la scrierea slavonă la scrierea românească, este interesant de citat un pasaj din Descrierea Transilvaniei, a lui Antonio Possevino (1533-1611), secretar al „Companiei lui Isus”, diplomat în slujba Sfântului Scaun. Aflat în relaţii apropiate cu Ştefan Bathory, este rugat de acesta ca la întoarcerea din Polonia catre Italia să treacă prin Transilvania pentru a trata înfiinţarea unui seminar iezuit la Cluj, în scopul pregătirii preoţilor pentru Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Trecerea prin Transilvania a durat o lună şi jumătate, timp în care a adunat şi materialul pentru viitoarea lucrare. Lucrarea a fost terminată în 1583 şi trimisă spre avizare şi publicare, dar nu a mai fost publicată.

Prima publicare a facut-o A. Veress, în „Fontes Rerum Transylvanicarum, Tomus III”, în limbile latină şi maghiară, sub titlul: „Antonio Possevino. Della Compagnia di Giesu: Transilvania. (1584). Per cura dell. Dr. Andrea Veress. (Con 47 Illustrazioni contemporanee). Budapest. Tipografia Artistica Stephaneum. 1913”.

Cităm mai jos un fragment din traducerea lucrării lui Possevino:
„Cît despre români, cum ei nu au vreun ţinut anume al lor, ci trăiesc amestecaţi printre unguri şi saşi, ei atîrnă în orice privinţă, afară de religie, de aceia în a căror jurisdicţie locuiesc. Acest fel de oameni, deşi sunt umili în ce priveşte traiul, îmbrăcămintea şi locuinţele şi foarte obişnuiţi şi aplecaţi spre furt, au totuşi cîţiva nobili printre ei, dar nu cu atîta vază cum sunt unguri, şi deşi cîteodată se arată mai viteji la război decît ungurii, sînt totuşi socotiţi mai prejos cînd sînt răsplătiţi de principe. Şi cu toate acestea este uimitor cît au fost de îndărătnici pînă acum, împreună cu cei din Ţara Românească şi Moldova, în schisma lor şi în ritul grecesc. Aceştia au un mitropolit, care îşi are reşedinţa la Alba Iulia şi care a întemeiat aproape toate bisericile lor pe care le au acum în cuprinsul Transilvaniei. Principele îl întăreşte în această demnitate; trebuie doar să aducă scrisoare de la oricare alt patriarh sau episcop din care să se facă dovadă că este episcop. Un alt episcop al lor se află în ţinutul Dejului. Al treilea este la Şimlău. Ei slujesc liturghia în limba rasciană sau sîrbă în care spun că a tradus-o Sfîntul Ieronim (!). Şi preoţii lor care se numesc popi, aşa cum se obişnuieşte în Rusia şi Moscovia, nu înţeleg nici măcar ceea ce citesc, deoarece de cum au abia cunoştinţa buchelor sînt <şi> ridicaţi la preoţie. Ceremoniile şi cuvintele liturghiei sînt aproape aceleaşi ca la catolici. Păzesc foarte mult posturile şi sărbătorile. Dacă totuşi vreun nobil, sub a cărui jurisdicţie se află ei, vrea să-i silească la erezia sa, ei fac plîngere la principe (cum şi obişnuiesc), principele nu poate să folosească altă pedeapsă decît în cuvinte şi mustrări, căci orice fel de sectă este liberă pe domeniile proprii, după cum am spus.
Aşadar principiile duhovniceşti ale românilor sînt îndeobşte hotărîte de episcopii lor; de altfel ei împărtăşesc multe din acele erori pe care le urmează alţi schismatici şi care sînt cuprinse mai pe larg în comentariul pe care l-am trimis din Moscovia sanctităţii voastre. ” (43) „Călători străini despre Ţările Române. Vol II. Volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil). M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru. Paul Cernovodeanu. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970”, la paginile 533-590 este redată traducerea lucrării lui Possevino

Vorbind despre strategia de convertire a românilor la catolicism, autorul scrie:
„Iar cît despre moldoveni şi munteni, primele temelii se pot pune fără să pricinuiască vreo supărare şi fără să trezească vreo bănuială din partea turcului. Tot astfel şi în Ţinutul Făgăraş, unde aproape toate satele care ţin de acesta sînt româneşti…Deocamdată ar fi un act de mare prevedere şi caritate dacă am sustrage pe cîţiva tineri români de sub influenţa părinţilor lor, fie sub cuvînt de a-i da în serviciu, ceea ce ar putea face cîţiva laici buni, ca să nu dea de bănuit, fie în alt fel. Aceştia ar fi trimişi apoi la Vilna sau în alte seminarii de unde ar veni, în locul lor, cîşiva buni ruteni din seminarul din Transilvania…Ei se vor putea dedica convertirii părinţilor şi cunoscuţilor lor. Dar în legătură cu aceasta se pun alte două chestiuni: una cu privire la ritul lor, cealaltă cu privire la cărţile trebuitoare în această limbă…Iar în ceea ce priveşte ritul se cuvine să capăt mai întîi răspuns la scrisorile pe care le-am scris în veremea din urmă aici, adică dacă va fi îngăduit să se facă slujba în acea limbă, şi pînă în ce măsură să fie folosită, pentru ca procedînd cu rînduială şi făcînd totul pentru a cîştiga pe Hristos, să putem începe de acum înainte să punem piciorul cu oarecare succes în acele părţi, spre slava lui Dumnezeu. ” (43) „Călători străini despre Ţările Române. Vol II. Volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil). M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru. Paul Cernovodeanu. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970”, la paginile 533-590 este redată traducerea lucrării lui Possevino

Începutul scrierii în limba română este considerat de către toţi cercetătorii ca fiind momentul în care limba slavonă scrisă cu litere chirilice a fost înlocuită cu limba română scrisă cu caractere chirilice. Nimeni nu consideră anterioară scrierea română cu caractere latine. De asemenea, primele manuscrise în limba română, ajunse până la noi, sunt traduceri din slavonă ale textelor religioase.

Primele cuvinte româneşti despre care avem cunoştinţă, sunt cele care au fost preluate ca atare în texte slavice mai vechi. Începuturile culegerii acestora din documente se datorează lui B. P. Hasdeu, din lucrarea căruia cităm:
„Nemuritorul Diez se plăngea, că nimeni nu extrage cuvintele române, sau cel puţin numile proprie, intercalate în documentele nostre cele scrise în limba slavică.
Cea de’ntâiu încercare de acestă natură am facut’o eu, sînt acum 10 ani, analisând un şir de elemente linguistice şi onomastice din graiul Românilor de peste Dunăre, cuprinse într’un crisov al tzarului serbese Stefan Doşan de pe la 1348…
De atunci am reuşit a aduna un mare număr de asement glosse române, unele de cea mai mare importanţă filologică de prin diferite fântîne începând dela 1350 pină la 1500.
Mai completându-le , sperăm a le publica peste puţin într’un corp separat.
De astă dată, pentru ca să vedă ori-cine, cât de preţios pote fi în acestă privinţă ajutorul actelor slavo-române chiar dintr’o epocă mai recentă, oferim aci o semă de specimene, luate din vr’o trei-deci de crisove inedite dintre anii 1536-1589, tote muntenesci, reservând pe cele moldovene pentru a doua serie. ” (44) „Glosse romane din secolul XVI. Adaos la: Limba romana vorbita intre 1560-1600. Glosar I. 1536-1589” publicată în revista „Columna lui Traian”, serie nouă, nr. 11, noiembrie 1877

Lingvistul şi istoricul literar Ion Şiadbei, scrie:
„Este greu de imaginat ce putea să priceapă şi ce folos avea poporul român din slujba bisericească străină în timpul dominaţiei slavone în cultura noastră. Dacă ar fi să credem că aceasta era în întregime în limba slavonă, poporul, din cauza neînţelegerii acestei limbi, se alegea desigur cu foarte puţin. Dar nu trebuie să socotim slavonismul la noi dominînd biserica în mod absolut; măcar explicaţiile, predicile, au fost făcute totdeauna în limba înţeleasă de popor. În această privinţă, mărturia preotului sas din Bistriţa Adalbert Wurmloch, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, este unică şi deosebit de preţioasă. La 1546 el scria preotului Ioan Hessus din Breslau: „Românii nu citesc epistolele Sf. Pavel şi Evanghelia în limba lor, ci într-o limbă străină pe care n-o înţeleg mirenii, ci le-o explică preotul lor”. Din această mărturie rezultă că numai slujba şi rugăciunile erau rostite în slavoneşte; predica era spusă în româneşte şi astfel se făcea posibilă o înţelegere a celor citite de preot.
Cu doi ani înainte de această mărturie, la 1544, se tipărise la Sibiu un catechism cu litere chirilice, prima carte românească, din nefericire pînă azi rămasă nedescoperită. În socotelile municipalităţii Sibiu, o notă de la 16 iulie 1544 spune că „ex voluntate dominorum dati sunt M. Philippo Pictori pro impresione catechismi valachiei bibale fl. 2”. Şi acelaşi preot Adalbert Wurmloch, la 1546, afirmă că mulţi preoţi au primit catehismul sibian ca „sfînt”, alţii însă îl resping. Deşi sînt unele dificultăţi în admiterea datei şi locului întrucît se ştia că în tipografia din Sibiu nu s-a tipărit nimic cu chirilice până la 1655, cele două izvoare credem că reprezintă suficiente garanţii de adevăr. Înainte de 1544 s-au scris texte româneşti profane şi religioase, rămase în manuscris… ” (45) „I. Şiadbei. Istoria literaturii române vechi”, publicată la Editura Albatros, Bucureşti, 1975, la pagina 35 şi următoarea

Rămân de lămurit: locul geografic, perioada şi motivele istorico-culturale ce au determinat trecerea la limba scrisă a românilor.

Filologul Eugen Munteanu scrie:
„…epoca de început a majorităţii limbilor literare moderne europene este o epocă a traducerilor şi adaptărilor de texte redactate în limbi de culturã anterioare.
Acesta este şi cazul prin excelenţă al limbii române literare vechi, ale cărei începuturi în secolele al XVI-lea – al XVII-lea sunt marcate de contactul strâns cu modelele limbilor scrise ale spaţiului cultural est-european, greaca, slavona şi, parţial, latina. Pentru limba română, aceste limbi de cultură scrise au îndeplinit succesiv sau, în unele perioade, simultan, funcţia culturală a unor „limbi suprapuse“, orientând evoluţia variantei vechi a limbii române literare, oferindu-i modele lexicale, sintactice şi stilistice. Utilizat de cercetători precum Ureland şi Goebl pentru a circumscrie raporturile, într-un spaţiu cultural dat, dintre o limbă de culturã deja constituitã şi una în curs de constituire, conceptul de „limbã suprapusă“ (engl. roofing language, germ. Dachsprache) defineşte în mod sintetic situaţia unor limbi precum latina în Occident, greaca şi slavona în estul şi sud-estul Europei, cultivate în Evul Mediu ca idiomuri de culturã supranaţionale…
Conţinutul aproape exclusiv religios al majorităţii textelor traduse în limba română în secolele al XVI-lea şi al XVI-lea a impus utilizarea metodei literale de traducere, considerată pretutindeni, în Evul Mediu, drept singura îngãduită de necesitatea salvării integrale a sacralităţii textului tradus. Această preţuire a literalismului în traducere, asociată părerii adânc înrădăcinate în conştiinţa traducătorilor medievali că limbile vernaculare nu pot fi înnobilate decât prin imitarea limbilor scrise autorizate de practica liturgicã, a condus la apariţia unei „forme artificiale a limbajului“ pe care exegeţii o descoperă la începutul oricãrei limbi de culturã moderne.
Este vorba despre un adevărat idiom de traducere care, în comparaţie cu limba vorbită de la baza sa, se caracterizeazã printr-un aspect artificial, rezultat din imitarea strictă a structurilor lingvistice ale originalului slavon sau grecesc. Forma incipientă a limbii literare româneşti, mai aproape în realizãrile sale, din punct de vedere semantic şi sintactic, de structura lingvisticã greceascã şi slavonă decât de cea a limbii române vorbite a epocii, va fi supusã ulterior unui îndelungat proces de idiomatizare, pe parcursul căruia vor fi eliminate formele neacceptate de consensul normativ şi impuse cele care corespund exigenþelor sistemului lingvistic românesc şi necesităţilor expresive ale momentelor culturale respective. Procesul de diversificare şi de perfecţionare a limbii române literare în epoca veche poate fi descris, astfel, ca un efort de desprindere de sub autoritatea modelelor lingvistice suprapuse, jalonat însã de plurilingvismul funciar al culturii medievale. ” (46) „Eugen Munteanu. Lexicologie biblică românească. Humanitas. Bucureşti”, 2008, la pagina 12 şi următoarele

Cele mai vechi manuscrise cu scriere românească sunt considerate, după aspectul lingvistic arhaic, textele scrise în grai rotacizant. Deoarece fenomenul rotacismului este specific graiului maramureşean ( intervocalic înlocuit cu sau ), istoricii literari apreciază că locul geografic al apariţiei scrisului în limba română este zona Maramureşului.

Filologul Dan Toma Dulciu are un punct de vedere aparte:
„Consideraţii finale
1. “Rotacismul” nu este o problemă de fonetică ci de scriere.
2. Prin calchierea noţiunilor de “iotacism”, “lambdacism” etc, precum şi din existenţa “rotacismului”, ca fenomen fonetic, semnalat în familia limbilor latine, s-a ajuns ca, în cazul limbii române, să apară o noţiune sui-generis, numită, de asemenea, “rotacism” şi definită astfel: “transformarea lui N intervocalic în R“.
3. Nu negăm existenţa “rotacismului” ca fenomen fonetic. Cu toate acestea, nu avem motive întemeiate să considerăm că autorii, traducătorii sau copiştii primele monumente ale limbii române literare vorbeau efectiv cu “rotacism”.
4. Nu putem şti cum se pronunţa “pseudo-grafemul R” ! Ce susţineri avem astăzi, care să ne îndreptăţească să afirmăm că semnul respectiv se rostea precum sunetul de azi “r”?
5. Translatarea problemei “rotacismului” din domeniul foneticii în cel al istoriei scrisului ar înlătura multe dintre neajunsurile enunţate mai sus, cărora susţinătorii cei mai înfocaţi ai teoriei clasice a “rotacismului” cu greu le pot oferi un răspuns plauzibil.
6. Acceptând ideea că fiecare manuscris (copie sau original) religios poartă amprenta specifică a unei şcoli de copişti, s-ar putea deschide noi perspective în ceea ce priveşte datarea şi localizarea primelor monumente scrise ale culturii române.
Astfel, ştiind că Antologhionul Protopsaltului Eustatie de la Putna, datat 1511 şi localizat precis (Mânăstirea Putna) are elemente comune cu textele rotacizante, concluzia nu poate fi decât una: aceste texte rotacizante au fost scrise de scribi care s-au format la Şcoala de copişti de la Putna,12 sau la alte şcoli aflate sub înrâurire spirituală putneană, în mânăstiri din apropiere, aproximativ la începutul veacului al XVI-lea, dar nu mai târziu de 1550.
7. Ca inovaţie grafică, rezultată în urma unei reguli convenite într-o anumită şcoală de copişti, “rotacismul” nu s-a perpetuat în timp deoarece nu a fost îmbrăţişat de toţi scriptorii de documente, cu excepţia inovaţiei semnului “î“. În plus, scrierea cu “rotacism” era o scriere dificilă, fiind ulterior abandonată. Stilul acesta de scriere s-a menţinut ici şi colo, cu totul excepţional.
Rolul hotărâtor în stăvilirea răspândirii acestei “erezii grafice” l-a avut tiparul chirilic. El a avut funcţia de a uniformiza şi generaliza maniera de scriere slavonă, realizând un standard de scriere ortografică chirilică, chiar în domeniul scrierilor religioase. Ulterior, tiparul a realizat acelaşi lucru şi pentru scrierile în limba română. ” (47) Dan Toma Dulciu „Rotacismul – Fenomen fonetic sau regula ortografică? În jurul unei teorii controversate”, Bucureşti, 2000

Datarea acestor manuscrise nu a putut fi pe deplin lămurită, ea făcându-se în baza studierii suportului de hârtie, a limbii, a scrisului şi a conţinutului informativ al textelor. Datarea celor mai vechi manuscrise româneşti, ajunse până la noi, coboară, după părerea unor specialişti, către secolul al XII-lea. Având în vedere că acestea sunt traduceri ale textelor sfinte, cercetătorii le-au pus în corespondenţă cu mişcările religioase protestatare din epocă.

–Prima mişcare religioasă amplă care a susţinut cunoaşterea carţilor sfinte de către popor, prin traducerea acestora în limba poporului, a fost mişcarea valdeză. Ea a fost iniţiată pe la anul 1170 de un negustor din Lyon, cunoscut sub numele de Vaudès, Waldo, Valdesius sau Valdès, care a comandat şi plătit traducerea cărţilor sfinte în francoproversală, limba conaţionalilor săi. A început apoi să predice cuvântul Mântuitorului, îndemnând pe toţi cei care sunt în stare, să practice acest mod de a propaga religia. Mişcarea a fost distrusă oficial în anul 1545 printr-un masacru întreprins de autorităţile catolice împotriva locuitorilor din câteva sate din sudul Franţei, în care au fost ucişi circa 2700 de civili bărbaţi.

–A doua mare mişcare religioasă care a revendicat libertatea de a cunoaşte cuvântul Mântuitorului în limba poporului a fost mişcarea husită. Ea a fost iniţiată de Jon Hus, preot, profesor de teologie şi filosofie, rector al Universităţii din Praga. Excomunicat în 1410 de Papa Ioan Paul al XXIII-lea, este arestat şi ars pe rug în 1415. Acest fapt şi prigoana împotriva adepţilor săi au declanşat războaiele husite (1419-1436). Cererile husiţilor au fost formulate într-un document cunoscut sub numele „cele patru articole de la Praga”. La primul articol se cerea dreptul de a propovădui cuvântul Mântuitorului în limba natală.

–A treia mare mişcare de reform religioasă a fost reforma Protestantă. Acesta a început în octombrie 1517, prin afişarea de către Martin Luther, preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg (Germania), pe ușa unei biserici din localitate, a unui document care conţinea 95 de teze reformatoare. Apariţia tiparului a facilitat multiplicarea şi răspândirea ideilor reformiste, iar realităţile sociale, economice şi politice au facut ca acestea să fie acceptate de credincioşi. În afara reformelor asupra dogmelor şi organizării bisericii, mişcarea a susţinut tipărirea şi oficierea slujbelor în limba credincioşilor. După anul 1540, luteranismul este prezent în sate şi oraşe cu populaţie săsească din Transilvania, iar apoi şi prin Ţara Românească.

Ca urmare a reformei protestante, ia naştere şi Biserica Reformată sau Biserica Calvină. Aceasta se datorează lui Jean Calvin, doctor în drept la Universitatea din Orleans, care-şi propagă ideile începând din anul 1532 la Paris, iar în anul 1541 se stabileşte definitiv la Geneva, transformând oraşul în capitală a reformei calvine. Biserica Reformată a fost recunoscuta oficial în Transilvania în anul 1864, de principele Transilvaniei, Ion Sigismund.

Pentru susţinerea motivelor care au determinat traducerea textelor şi înlocuirea limbii slavone cu limba română, au fost elaborate mai multe teorii, pe care doar le enumăr mai jos:
–teoria bogomilică, susţinută de B. P. Hasdeu, bazată pe descoperirea cărţilor poporane religioase în limba română, traduse sau copiate după texte bogomilice mai vechi.
–teoria husită, susţinută printre alţii de Nicolae Iorga, bazată pe apropierea geografică a Maramureşului de Boemia, leagănul husitismului, mişcare religioasă populară care propovăduia utilizarea limbii poporului ca limbă de cult.
–teoria luterană, susţinută printre alţii de Ovid Densuşianu şi Al. Rosetti, bazată pe influenţa mişcării de reformă religioasă luterană, pătrunsă pe teritoriile cu populaţie românească.
–teoria catolică, bazată pe admiterea limitată a limbii poporului în biserică şi, deci, permisiunea traducerii unora dintre cărţile bisericeşti.
–teoria autohtonă, respectiv originea internă, determinată de însăşi Biserica Ortodoxă, a începutului scrisului românesc şi a introducerii acestuia în biserică.

Considerat cel mai vechi text românesc păstrat, datat după fapte istorice, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hanăș Begner (Hans Benkner), este scrisă cu alfabet chirilic, fiind redactată probabil în 29 – 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel). Originalul se află la Arhivele statului Braşov, colecţia de documente Stenner, I, 4/nr. 472, documentul fiind descoperit de către arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner în anul 1894.

Redau mai jos câteva puncte de vedere despre începuturile scrisului românesc:
Lingvistul şi istoricul literar Eugen Pavel scrie:
„Traducerea liturghiei în limba română în jurul anului 1100, potrivit unei informaţii interpretate eronat în prefaţa Gramaticii române din 1848 a lui Nicolae Bălăşescu, idee acreditată, de fapt, de Andrei Şaguna, dar reiterată şi de unii autori contemporani, rămâne, totuşi, de domeniul fanteziei. Primul liturghier tipărit în limba română, în 1570, la Braşov, îi aparţine diaconului Coresi. Descoperit şi descris pentru prima oară abia în 1927, singurul exemplar care se mai păstreză (în prezent, în Biblioteca Mitropoliei Ardealului din Sibiu) cuprinde numai Rânduiala dumnezeieştii proscomidii şi Liturghia Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Apariţia cărţii se datorează intensificării propagandei calvine în Transilvania, prin care li se impunea preoţilor români, încă din 1567, „să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, curat şi drept, în limba lor adevărată, românească, spre edificarea obştii”. Decizia tipăririi Liturghierului se pare că a fost luată de sinodul „pentru slujba liturghiei”, convocat la Teiuş, în 16 octombrie 1569.” (48) Eugen Pavel „Liturghierul în limba română (Privire sintetică) ”, publicată în revista Limba Română, Anul LX, 2011, nr. 1, ianuarie-martie, paginile 127-138

Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu scrie:
„În ceea ce privește strict scrisul românesc, trebuie spus că este foarte vechi, fiind atestat documentar de prin secolul al XII-lea, ceea ce înseamnă că limba era deja formată. Azi nu trebuie să se mai îndoiască nimeni că româna s-a vorbit aici din foarte vechi timpuri, chiar dacă slavona avea să fie folosită în spațiul oficial al puterii, dar și în acela al Bisericii. Dovada că româna era deja formată și intrată în uz atunci când românii au adoptat pentru unele domenii limba salvonă, este aceea că din cuvinte de origine slavă nu se poate forma în limba română nici o propoziție cu subiect și predicat, chiar dacă 1/6 din lexicul românesc conține cuvinte de origine slavă. Aici trebuie spus că factorul slav a „alterat” și limbile vorbite la sud de Dunăre, precum greaca. Românii au adoptat slavona, mai cu seamă pentru spațiul bisericesc, nu în mod singular, ci pentru că aceasta se profila deja ca noua limbă a Bisericii, după cea a Bizanțului. Încă cu mult înainte de căderea Bizanțului, în refectoriile din mănăstirile Constantinopolului se traducea literatură patristică din greaca bizantină în slavonă.
Chiril și Metodiu, greci de origine slavă, la noile popoare cu care ei se înrudeau, deloc puține la număr. Iar prima Liturghie pentru slavi se va traduce la Roma. Așadar, slavona avea să devină pentru destulă vreme vehiculul literaturii patristice și pentru spațiul românesc. Românii însă nu vor vorbi mai puțină română. ” (49) „Tiparul cărţilor de cult în limba română, expresie a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, întocmită în 2012 de Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu, la pag. 3-4

Diaconul Iosif E. Naghiu scrie:
„La noi, primele slove scrise în româneşte sunt traduceri din marea Carte a Cărţilor. Imprejurările istorice au determinat introducerea limbii slavone în biserica românească. Poporul – şi chiar clerul – nu cunoştea limba slavonă. In Mănăstirea de la Peri, în Maramurăş, departe de ochiul vigilant al autorităţii bisericeşti, călugări-asceţi, încearcă în chiliile lor modeste, la lumina opaiţelor, să traducă părţi din Biblie. Cea mai veche traducere pe care o cunoaştem dintr`o copie ulterioară, e Codicele Voroneţean, scris pe 85 file de hârtie de pânză sileziană. E descoperit de prof. Gr. Creţu la Voroneţ în 1871…
Tot la Voroneţ s`a găsit şi o psaltirede 73 file. A fost a lui Simeon Florea Marian, care în 1893 o vinde lui D. A. Sturdza. E copie după un exemplar din sec. XVI. Psaltirea fiind necesară atât la serviciile dumnezeeşti, cât şi pentru viaţa ascetic (călugărul citeşte zilnic anumiţi psalmi) s`a tradus mai des decât alte cărţi ale Bibliei. In 1904 Eudoxiu Hurmuzaki donează Academiei Române o psaltire (numită psaltirea Hurmuzaki). Are 134 file. Conţine toţi psalmii (1-150). La sfârşit are şi paslmul 151. A fost copiată între 1501-1520.” (50) În „Revista Teologică”, Anul XXVIII, Nr. 11-12, Noemvrie-Decemvrie 1938, redacţia Academiei Teologice din Sibiu, sub patronajul I. P. S. Mitropolit Nicolae, este publicată lucrarea: „Biblia în româneşte de Diacon Iosif E. Naghiu”. La pag. 454-455.

Lingvistul şi istoricul literar Ion Şiadbei scrie:
„O teorie deosebită susţinută cu argument istorice şi teologice, este că începutul traducerilor de texte în româneşte s-ar datora influenţei bisericii catolice, influenţă fixată chronologic de Mihai Seşan între 1402 şi 1418 (la Moldoviţa) cum şi în timpul următor conciliului de la Florenţa (1439), când biserica Moldovei era formal unită cu cea a Romei. Argumentul său principal, „filioque” din Psaltirea Şcheiană, nu este însă decisiv. Avem, în fine, încă o teorie expusă de Ion Bianu şi justificată cu argumente de Şt Ciobanu după care – aceste traduceri executate în mănăstirile moldoveneşti după cel dintîi, la mănăstirea Sf. Mihai din Peri (Maramureş) după cel din urmă, serveau scopuri didactice pentru călugări şi clerici. Mai ales textile bilingue ar fi argumentul cel mai puternic al lui Ciobanu, dacă toate textile ar fi în româneşte şi slavoneşte (ceea ce nu e cazul decît pentru Psaltirea Voroneţeană şi unele fragmente) şi dacă cele două versiuni ar corespunde în mod permanent (ceea ce nu e cazulchiar pentru Psaltirea Voroneţeană). ” (51) În lucrarea „I. Şiadbei. Istoria literaturii române vechi. Editura Albatros”, Bucureşti, 1975, la pagina 40 şi următoarea

În afara dovezilor scrise, există şi relatări despre unele scrieri în limba română.

Academicianul Al Rosetti, lingvist şi filolog, scrie:
„Cele mai vechi texte româneşti cunoscute astăzi datează din secolul al XVI-lea. Aceste texte sunt de două categorii :
a) texte traduse,
b) texte netraduse : scrisori particulare, însemnări zilnice, acte oficiale şi juridice de natură variată (cumpărări, vânzări, donaţii, rapoarte, catagrafii, condici de socoteli, etc.).
Deosebirile dintre aceste două categorii de texte privesc lirnba şi împrejurările care au provocat aparitia lor. Diferentele de limbă sunt examinate mai departe; vom examina aci împrejurările în care au apărut categoriile de texte indicate mai sus şi causele care au provocat apariţia lor…
Diferenţa dintre textele traduse şi netraduse apare deci cu evidenţă: traducerea textelor bisericeşti, în secolul al XVI-lea, nu poate fi conceputà decat „provocată” de o causă exterioară, şi în luptă cu canoanele bisericei ortodoxe.
De fapt, trebue să se fi scris româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s’au pierdut. Atât textele romaneşti din sec. al XVI-lea, care întrebuinţează o ortografie tradiţională (v. Mai jos, p. 14), adică fixată la o epocă anterioară, câteva ştiri precise, ne arată că ea s’a scris româneşte în veacul al XV-lea.
Astfel, ştim că în 1484 Sultanul Baiazid a acordat negustorilor poloni un salv-conduct scris în limba română („idiomate valachico scriptus”). Jurământul omagial făcut de Ştefan cel Mare Regelui Cazimir al Poloniei (1485), a fost tradus din româneşte în latineşte. Între 1482 si 1492, boierul Dragomir Udrişte începe o scrisoare slavonească adresată Braşovenilor, cu bunilor (i čestitem), în loc de dobrem. În sfârşit, în 1495 (30 nov.), socotelile Sibiiului menţionează suma de 1 florin, dată unui preot român, pentru redactarea unor scrisori româneşti. ” (52) Al. Rosetti „Limba Română în Secolul al XVI-lea”, publicată la Editura „Cartea Românească”, 1932, la paginile 1-3

Academicianul Gheorghe Mihăilă, lingvist şi filolog scrie:
„Cît priveşte întrebarea capitală : „Cînd a început să se scrie româneşte, înainte de scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung (29-30 iunie 1521) ?” – sunt cunoscute de mult menţiunile privind redactarea în româneşte a ciornei jurămîntului lui Ştefan cel Mare, făcut regelui Poloniei, în 1485, precum şi a unor scrisori la Sibiu, în 1495, texte care însă nu ni s-au păstrat. De fapt – spune acad. Al. Rosetti trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particutare”. Aşa, de exemplu, ni s-a păstrat un Catastih de scule din anii 1508-1509, scris la Braşov de un om de casă al lui Miarcea, fiul lui Mihnea cel Rău, într-o limbă amestecată, slavonă şi română. Mai preţioase sînt însă – în absenţa textelor coerente, anterioare anului 1521 numeroasele cuvinte româneşti, inclusiv nume de persoane şi de locuri, utilizate în diverse documente, inscripţii şi texte slavone, latine sau redactate în alte limbi, pe teritoriul ţării noastre ori în ţările vecine, în secolele X-XV, cuvinte asupra cărora a atras atenţia acelaşi Hasdeu încă în 1865. Continuînd cercetările acestui mare filolog, ale lui O. Densusianu, I. Bogdan, Al. Rosetti, D. P. Bogdan şi ale altor lingvişti şi istorici, autorul acestor rînduri a strîns într-un Dicţionar al limbii române vechi (Bucuresti, 1974) peste 600 de cuvinte atestate de la sfirsitul secolului X pînă la începutul celui de-al XVI-lea; dintre acestea, aproape 20 sînt anterioare anului 1391.” (53) „G. Mihăilă. Studii de lingvistică şi filologie. Editura Facla. Timişoara 1981”, la pagina 109

În lucrarea „534 Documente istorice slavo-române din Ţara-Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. 1346-1603. Din arhivele oraşelor Braşov şi Bistriţa. În text original slav însoţit de traducere românească. În atelierele Adolf Holzhausen S-sori. Prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. Decedat 28 Septemvrie 1909. De vânzare prin: Librăria „Cartea Românească”, Bucureşti 1931”, este publicat la paginile 469-475 originalul scris cu caractere chirilice şi la paginile 476-482 traducerea scrisă cu caractere latine, manuscrisul aflat în Arhivele Braşovului la Nr. 752: „25 August 1508-4 Maiu 1509. Un catastih de cheltuieli”.
Analizând lucrările lui Marcin Kromer (n.1512 în Biecz, Kleinpolen; d. 23.03.1589 în Heilsberg, Ostpreusen) referitoare la români, Profesorul Universitar Ion C. Chiţimia scrie:

„M. Kromer, care era preocupat de originea latină a poporului român, nota acum existenţa unui act în limbă românească. Din modul cum îl prezintă, ar rezulta că actul acesta se află în arhivele polone în două versiuni, una în limba latină, alta în „grai valah”. Referinţa lui M. Kromer a intrat apoi în alte inventare şi a fost valorificată de unii istorici poloni în legătură cu vechiul comerţ. Luînd cunoştinţă de ea, prin Rykaczewiski, Hasdeu a exclamat cu entuziasmul său caracteristic: „Iată cel mai vechi monument de limbă română scrisă!” Dar acest monument nu a fost găsit. Hasdeu nu s-a îndoit de anul 1464, considerînd că actul s-a emis de Poartă sub Mahomed II (1451-1481), nu sub Baiazid II (1481-1518). Data a fost acceptată pînă cînd V. Bogrea, fără nici o argumentare, a schimbat-o în 1484, considerînd probabil că un asemenea salconduct nu era necesar decît după căderea Chiliei şi Cetăţii Albe în mîinile Turcilor. După cercetări atente, am reuşit să identificăm actul respectiv cu cel emis, într-o italiană coruptă, amestecată cu expresii latineşti, de Baiazid in 1489, întărit fiind cu pecetea inelară a sultanului, ceea ce corespunde între altele cu precizarea lui Kromer „sigillo imperatori signatus”. Actul este de fapt, prima încercare de încheiere a unui armistiţiu între poloni şi turci, pe timp de doi ani, cu care prilej se stabileşte şi libertatea comerţului polon în ţările stăpînite de turci…
Asadar, scrisoarea lui Baiazid, cu putere de salvconduct, nu a fost scrisă în româneşte, aşa cum s-a crezut multă vreme. Dar aici nu aceasta ne interesează, ci faptul că M. Kromer, care ştia originea latină şi considera pe români de „neam italic”, a socotit că actul (scris într-o italiană sui-generis, cu termeni alteraţi şi expresii latineşti) era redactat într-un „idiom românesc” (idiomate valahico scriptus), încît afirmaţia lui este o consecinţă a interesului manifestat pentru originea romanică a poporului român şi a limbii acestuia. ” (54) „Opera umanistului polon Martin Kromer şi importanţa ei pentru istoria şi cultura poporului român”, întocmită de I. C. Chiţimia, publicată în Romanoslavica XVIII, Bucureşti 1972, paginile 187-196

Referindu-se la “Codicele popii Bratul din Braşov”, Academicianul Gheorghe Mihăilă scrie:
„În 1960, regretatul prof. P. P. Panaitescu semnala pentru prima dată opiniei publice din ţara noastră Codicele popii Bratul, copiat cu patru secole înainte, în anul „7068”, respectiv între 1 septembrie 1559 şi 31 august 1560, care se afla pe atunci în colecţia istoricului literar Gh. Cardaş din Bucureşti. Preţiosul manuscris cu text slavon şi românesc alternativ, despre care se spunea că cuprinde „Apostolul (cu epistolele), … fragmente din Vechiul Testament, dintr-o omilie a lui loan Gură de Aur şi dintr-un apocrif”, era integrat astfel printre cele mai vechi traduceri româneşti din sudul Transilvaniei. Ulterior, ocupîndu-se de textele bilingve slavo-române, I. Gheţie şi autorul acestor rînduri au subliniat însemnătatea indiscutabilă a acestui manuscris, ce ocupă unul din primele locuri între textele de acest fel din vechea cultura românească. Întrucît, nici unul din autori n-a dat informaţii şi extrase mai ample din manuscris, atît tratatul academic de Istoria literaturii române, cît şi Istoria limbii române, scrisă de acad. Al. Rosetti, nu 1-au remarcat, deci merită o atenţie deosebită: pentru ca este cel mai vechi manuscris românesc datat şi al cărui copist se cunoaşte; pentru valoarea lingvistică şi culturală a textelor; pentru mărturia privind activitatea de traducere desfăşurată de cărturarii români din Braşov şi împrejurimi. ” (55) „Primul manuscris precoresian datat: Codicele popii Bratul din Braşov (1559-1560) şi sursele sale”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Studii de lingvistică şi filologie. Editura Facla. Timişoara 1981”, paginile 51-103

Autorul face o amplă descriere a manuscrisului, arătând şi provenienţa denumirii lui, respective o însemnare din manuscris, aparţinând copistului:
„Pag. 453: Însemnare ulterioară, în scriere cursivă, cu litere mici, din care am descifrat: … a(m) fo(st) şi si(n)tu şi vo(i) fi … tura lui … sin popa … Ion … voevod… în veci. Amin. Vb le[t] 7200… me(s) fe. 6 dni [În anul 7200 (1692), luna februarie, 5 zile]” (55) „Primul manuscris precoresian datat: Codicele popii Bratul din Braşov (1559-1560) şi sursele sale”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Studii de lingvistică şi filologie. Editura Facla. Timişoara 1981”, paginile 51-103

În încheiere, autorul subliniază:
„Valoarea culturală şi lingvistică a manuscrisului creşte prin mentionarea exactă a anului copierii şi a numelui copistului, care, fără a fi unul din preoţii fruntaşi din Şcheii Braşovului, aparţinea, totusi, aceluiaşi cerc de cărturari. Textul său oglindeşte graiul din Braşov şi împrejurimi în secolul al XVI-lea, căci, deşi nu e originalul traducătorului, reproduce conţinutul unor manuscrise ce au circulat anterior în această regiune. Totuşi, textile canonice Apostolul şi Psaltirea vădesc, din punct de vedere lexical, o înrudire mai mult sau mai puţin directă cu „textele rotacizante” corespunzătoare, provenite din nordul Transilvaniei: fără a permite dezlegarea definitivă a complexei problem privind primele traduceri ale textelor fundamentale de cult, manuscrisul popii Bratul completează cunoştinţele noastre de pînă acum şi dovedeşte o circulaţie mai largă decît s-a putut presupune anterior a primelor tălmăciri româneşti precoresiene. ”(55) „Primul manuscris precoresian datat: Codicele popii Bratul din Braşov (1559-1560) şi sursele sale”, publicată în volumul „G. Mihăilă. Studii de lingvistică şi filologie. Editura Facla. Timişoara 1981”, paginile 51-103

Profesorul Universitar Dragoş Moldovanu, analizând „Finalitatea textelor slavo-române intercalate din Evul Mediu românesc” scrie:
„Într-o scrisoare din anul 1546 către prietenul său Iohann Hess, parohul sas din oraşul Bistriţa, Adalbert Wurmloch, sesiza o particularitate a acestei slujbe: ,,Se află în Transilvania un popor pe care-i numim valahi; ei citesc Evanghelia şi Epistolele lui Pavel nu în limba lor, ci într-o limbă străină, pe care o numesc sîrbească (ratzische sprach). Această limbă n-o înţeleg cei neînvăţaţi, decît dacă le-o traduce preotul lor (nisi sacerdote illorum interpretante)” (apud Panaitescu, 1965: 122). După cum ne putem da seama, contradicţia dintre limba străină a cultului şi limba vie a populaţiei româneşti era soluţionată în Transilvania uzînd de metoda de compromis a liturghiei bilingve. Comentînd informaţia, P. P. Panaitescu credea că traducerea nu se putea face oral de către preoţi, ,,căci o interpretare greşită, după credinţa Bisericii, i-ar fi aruncat în păcatul ereziei. Este evident că ei aveau la îndemînă cărţi scrise, în româneşte, manuscrise ale Evangheliei, Apostolului şi […] foarte probabil ale Psaltirii” (ibidem). Acest raţionament îl conduce la concluzia, acceptată şi de Ion Gheţie (Gheţie, 1974a: 91), că traducerile româneşti ale Scripturii au precedat Reforma, fiind iniţiate de Biserica ortodoxă. În realitate, nu este cîtuşi de puţin ,,evident” că preoţii ar fi avut la dispoziţie traduceri scrise şi nu ar fi procedat la o translaţie liberă, făcută ad hoc.
Ceea ce-l ferea pe preot de erezie era citirea întocmai a textului slavon, care putea fi urmată şi de o parafrază; în acest fel, ideea creştină era respectată în litera şi înţeleasă în spiritul ei.
Un indiciu al practicii ortodoxe ni-l oferă un manuscris al Apostolului slavon, pe care un preot din Moldova notase, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cu un condei de os, deasupra rîndurilor sau marginal, traducerea românească a unor cuvinte sau pasaje mai dificile, tocmai pentru a se ajuta de ea în timpul slujbei (Onu, 1972: 348, 388-390). În Occidentul catolic, glossa interlinearis era folosită încă din secolul al XII-lea, de către Anselm de Laon, ca formă a exegezei biblice (Albers, 1935, II: 150), iar prin secolul al XIV-lea se apela la acest procedeu pentru a asigura înţelegerea Scripturii în limbile vii, de pildă în Polonia sau în Cehia (Palade 1916: 20; Smrčková, 1968: 588) 28.
Asistînd la o slujbă celebrată la o biserică din Iaşi, pe timpul lui Vasile Lupu, călătorul Paul de Alep observă că preotul citea pericopa Evangheliei în româneşte, iar diaconul în greceşte, alternativ, primul înăuntrul, al doilea în afara bisericii (CSŢR, IV, p. 80). Într-o împrejurare similară, la Bucureşti, liturghia de Paşti s-a citit în trei limbi: în greceşte (de către patriarhul Macarie), în româneşte (de către Mitropolitul Ţării Româneşti) şi în arabă (de către Paul de Alep) (ibidem, p. 130). Este greu de crezut că Paul de Alep, care era un om informat, ar fi putut confunda limba română cu slavona. În acel timp, în unele biserici din ţările române, la liturghie participau două coruri, dispuse în absida din dreapta şi în cea din stînga a bisericii, care cîntau alternativ , fiecare stih , în greceşte şi în româneşte.
Este clar că, la mijlocul secolului al XVII-lea, se uza de traduceri prealabile ale pasajelor din Scriptură şi ale cîntărilor folosite în liturghie; dar acest lucru nu se putea întîmpla cu un secol în urmă, înaintea Reformei, cînd scrisul în limba română de-abia începuse să fie exersat.
Bilingvismul liturgic din zona românească a slavonei s-a instaurat, probabil, cel puţin cu un secol înainte de prima sa atestare (1546) şi a putut avea drept model liturghia latino-slavă din regiunile sud-slave catolice. Lupta pentru o liturghie slavă s-a desfăşurat şi aici, în Croaţia şi Dalmaţia, unde slava a fost interzisă prin cîteva sinoduri şi dispoziţii papale, pînă cînd, în 1248, papa Innocenţiu al IV-lea a acceptat folosirea ei în cult. În mod cert soluţia liturghiei bilingve, propusă de papalitate încă din secolul al IX-lea apostolilor slavi, a fost cunoscută şi pusă în practică. Vicariatul catolic al Bosniei, înfiinţat în anul 1340, includea şi părţi din vestul Transilvaniei (Banatul Timişoarei şi Ţara Haţegului) (Papacostea, 1988: 209 şi nota 12). Prin această poartă va fi pătruns modelul liturgic la românii catolici din această zonă, de la care putea fi preluat şi adaptat de ortodocşi. ” (56) „Finalitatea textelor slavo-române intercalate din Evul Mediu românesc”, publicată în volumul „Text şi discurs religios”, Volumul I, 2009, paginile 103-123

Făcând o trecere în revistă a părerilor câtorva specialişti despre acest subiect, Profesorul Universitar Ion C. Chiţimia scrie:
„Studiind vechile texte apocrife, B. P. Hasdeu era convins că cele dintîi traduceri în româneşte s-au efectuat sub impulsul mişcării bogomilice, aceeaşi părere fiind înpărtăşită şi de I. G. Sbiera la studierea Codicelui Voroneţean. Mai tîrziu, N. Iorga a emis idea apariţiei scrisului şi primelor texte în limba română sub influenţa mişcării husite, prelungită pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, şi lui I s-au raliat, pe rind, Sextil Puşcariu, N. Drăganu, I.-A. Candrea, Alexe Pocopovici şi alţii. În schimb, Ovid Densusianu a ajuns la concluzia că începuturile literaturii române se datoresc ideilor luterane, mai aproape de momentul declanşării scrisului românesc, de aceeaşi părere fiind Al. Rosetti şi, în prima sa atitudine, P. P. Panaitescu.
Ilie Bărbulescu considera că primele texte româneşti s-au scris din impulsul catolicismului, în interiorul căruia au acţionat două curente: cel umanist-latinist şi altul vulgar „cu tendinţa – zice el – de a scrie în limba poporului.
Au fost şi cercetători care au susţinut cauze interne pentru apariţia scrisului românesc, iar între aceştia Ştefan Ciobanu, bazîndu-se pe manuscrisele vechi bilingve (cu text alternative slav şi românesc), credea că primele traduceri au fost făcute cu scopul de a ajuta pe călugări şi slujitorii bisericii, în general, la învăţarea limbii slavone din ce în ce mai slab cunoscută şi stăpînită.
În ultimă instanţă însă, P. P. Panaitescu, renunţînd la părerea sa primordial luteranistă, reia problema în 1965 şi publică un amplu studiu în care, analizînd cu acuitate toate implicaţiile istorice ale apariţiei primelor texte româneşti (Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţiană, Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Voroneţian), conchide că aceste prime traduceri s-au săvîrşit din nevoia politică internă de întărire a cnezatului românesc maramureşan, printr-o biserică legată strîns de organizaţia statală.
Cu toată dezbaterea amplă, considerăm că problema a rămas deschisă şi nu se poate admite numai o singură explicaţie, la baza originii scrisului românesc concurînd cel mai probabil un complex de cauze, în raport şi de tipul de scriere (texte religioase, texte profane, acte şi scrisori), pe primul plan situîndu-se, fireşte, multiple nevoi interne, dar nefiind de îndepărtat anumite impulsuri externe, de dezlegare a traducătorilor de canonul „limbilor sfinte”, fiecare cauză acţionînd la timpul său.” (57) „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi. 1972. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Str. Gutenberg 3 bis, Bucureşti”, la pagina 456 şi următoarea