Cand eram mica, adultii mereu gaseau un motiv sa ma critice. Nimeni nu poate fi perfect cand este mic, nu?

Eram o pacoste: ori ma juleam, ori ma bateam, ori venea vreun vecin sa se planga de mine… si aveau motive. Nimeni nu ma intreba insa despre motivele mele …si aveam motive temeinice, dar nimanui nu-i pasa de ele…important era ca nu corespundeam criteriilor de cumintenie si liniste pe care le doreau adultii.

Nici macar scolii nu-i gaseam prea multa iubire in inima mea …dar joaca, oh joaca era pe primul plan intrucat acolo, intre copii la fel de imperfecti, eu ma simteam perfecta:)

Intr-o zi, am cunoscut un adult altfel decat toti adultii din jurul meu. O vecina careia ii devastasem visinul, m-a invitat la ea acasa . Statea la o curte langa blocul nostru si se intalnea cu mama deseori la biserica.

Avea o camera decupata din alte timpuri, cu fotografii galbene in care oamenii zambeau in costume ca din piesele de teatru pe care le vedeam la televizor…cu fotolii vechi, atent decorate, foarte moi si adanci, si niste farfurii de portelan albe cu flori portocalii si rosii, atent finisate.

M-a invitat sa stau in acele fotolii adanci si m-a servit cu o dulceata parfumata si buuna… Niciodata nu fusesem tratata asa si eram putin in garda…Totusi, incetineala din gesturile ei, parul ei alb si vocea plina de caldura, m-au cucerit…

Pentru prima oara, un adult ma trata ca o fiinta si voia cu adevarat sa stie motivele si gandurile mele. Vorbeam ore in sir…imi povestea vremuri din alte timpuri si ma fascina emotia care i se citea pe chip… iar eu ii povesteam problemele existentiale ale unui copil de 9 -10 ani care trezeau invariabil surasul ei discret.

Am devenit prietene, timp de vreo 2 ani. Intotdeauna avea ceva bun pentru mine si abia asteptam sa redevin acasa la ea un om, o fiinta cu motivatii foarte serioase…

Intr-o primavara, s-a dus… Stiam ca fusese bolnava toata iarna si, cand zapada a inceput sa se topeasca, sufletul ei a zburat…
Priveam sicriul si trupul ei rece intins ca o cochilie goala, si nu o gaseam nicaieri…Nimic din prezenta ei nu era acolo.
Dar ea era in sufletul meu. Nu puteam sa fiu Trista, pentru ca o stiam acolo. Ma intriga acesta senzatie atat de precisa care venea din mine, care-mi spunea ca ea nu poate sa moara.

Invatatoarea noastra radea de mistica si credintele oarbe in Dumnezeu caci nu erau deloc stiintifice si, ca o eleva docila ce eram, ii impartaseam punctele de vedere…

Femeile de serviciu de la scoala ne dezaprobau, dar eu vedeam un fel de prostie in adoratia lor oarba, fara nicio firimitura de logica in ea. Nici mamei nu-i intelegeam vizitele regulate la biserica si ii spuneam foarte serioasa ca nu este decat o pierdere de timp, de vreme ce nu este nimic vizibil, masurabil, palpabil. Dar mama niciodata nu a comentat opiniile mele, si niciodata nu a cautat sa mi le schimbe…

Si iata ca nici urma de stiintificitate in ceea ce simteam cand a murit prietena mea, cu atat mai putina logica, insa stiam ca ala este adevarul, ca ea nu a murit, si este acolo cu noi, dar altfel.
Prezenta ei avea legatura cu consistenta fiintei mele, a mamei, a tatei, a sorei si tuturor oamenilor…Atunci mi-am data seama ca invatatoarei mele ii scapa ceva, si mie in egala masura. Perspectiva mi se parea groaznica, dar in acelasi timp, vitala si certa…

Probabil ca intr-o zi, tot ce e aparent foarte important pentru cineva va trece pe locul secund, pentru a face loc acelui ceva ce poate transcende ambelor lumi…si o si face, in fiecare secunda, constant.

Si in astfel de momente, iti dai seama ca patru linii egale contureaza un patrat bidimensional nu pentru ca asa este in realitate, ci pentru ca doar asa poti tu sa-l transpui pe hartie…